Relieful bucovinean

RELIEFUL BUCOVINEAN

         Ca provincie istorică, Bucovina are un hotar, în limitele căruia s-a definit o spiritualitate multilingvă, o spiritualitate intens determinată, în coordonatele ei etnografice, de relief şi de climă. Aici, „la capătul lumii, unde sunt izvoarele nopţii şi unde cerul e luminat de o lumină ce abia mijeşte” , trăiau, prin anii 408-340 î. H., „Carpizii, apoi Sciţii Plugari, iar mai încolo Neurii” , tot sciţi, hrănindu-se, după cum spune acelaşi Strabon, în anul 18 d. H., „cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit… Căci înţelepţii, nefăcând aproape nici o deosebire între dreptate şi cumpătare, au urmărit în primul rând mulţumirea cu puţin şi simplitatea. Ei trăiesc din ce produc turmele lor, lapte şi brânză… nu ştiu să strângă bogăţii sau să facă negoţ, dar pun mai presus de orice prietenia unui om însemnat… şi le este frică doar să nu se prăbuşească peste ei cerul… Abia după ce au ajuns în legătură cu tot felul de oameni, au împrumutat de la aceştia luxul şi obiceiurile negustoreşti”. Avem, în această mărturisire străveche, o primă atestare a unui tip de viaţă, care dăinuie şi azi, şi printre români, şi printre ucraineni, indiferent în ce regiune statală a Bucovinei trăiesc.
Pe vremea tracilor şi a ramurii lor geto-dacice, cei care purtau pe scut, frumos lucrat în argint, „un balaur / Vânăt făcut e cum stă-ncolăcit în lături şi-ndoaie / Capete trei pe un gât răsucite” , prin munţii, pe dealurile şi prin luncile Bucovinei de astăzi, trăiau populaţii amestecate, carpi, costoboci, caucoensi, bastarni, ba chiar şi celţi (bastarnii, tot celţi, şi celţii, în acele vremuri, reprezentau cea de-a treia cultură, meşteşugul, şi nicidecum popoare în accepţia de astăzi a cuvântului), unul dintre costoboci, legendarul Cotizon, „cel ucis de romani sub Lentul”, fiind presupusul întemeietor al cetăţii Chotim (Hotin). În anul 26, oamenii Carpaţilor, ca întotdeauna, „se aflau pe crestele munţilor şi trăiau departe de orice civilizaţie… Ei nu erau obişnuiţi să asculte nici măcar de regi, decât atunci când doreau, având oricând curajul necesar pentru libertate sau moarte” , tradiţia traiului simplu şi nepretenţios, atât de vie şi astăzi, determinând, în viziunea lui Ammianus Marcellinus (330-400 d. H.), o anume superioritate faţă de lumea şubrezită, măcar la nivel metafizic, de decadenţele civilizaţiei.
„Ţăranii care locuiesc în ţinutul de munte, pe înălţimile pomenite mai sus, ne întrec pe noi, romanii, în privinţa deplinătăţii puterilor trupeşti şi a privilegiului unei vieţi mai îndelungate, iar lucrul acesta, cred ei, stă în legătură cu faptul că nu se îmbuibă cu necurăţenia mâncărurilor calde, ci mereu în puterea vârstei, îşi răcoresc trupurile cu stropii de rouă (tradiţie purificatoare încă prezentă la români şi la ucraineni – n.n.), sunt stăpâni pe dulceaţa unui aer mai curat şi simt înaintea tuturor razele soarelui dătător de viaţă, rămânând până acum neatinşi de relele civilizaţiei umane” .
De această superioritate, dacă nu cumva doar vanitate oarbă, dacă nu cumva conştientizare a unei stări metafizice dense (egiptenii opinau că omenirea pierde în metafizic pe cât câştigă în civilizaţie), pare să fi fost convinşi înşişi oamenii munţilor, carpi sau costoboci, fie aceşti carpi, sciţi, neuri, deci tot sciţi, sau celţi (keltoy, cum îi numeau grecii pe toţi locuitorii de la nord de cel mai nordic oraş grecesc, Keltoy).
Istoriografia, privind spre trecut, în ciuda avertizării lui Blaga, „din perspectivele” epocii noastre, confundă acele obşti ocupaţionale (vânători, păstori, agricultori, olari, fierari) cu popoarele, în tentativa ei anticantemiriană şi antixenopoliană de a ne „lustrui” şi „înălţa peste ceea ce suntem”.
De-a lungul mileniilor, în epocile în care localnicii erau numiţi, de către neamurile mărturisitoare, boreazi, hiperborei, pelasgi, daci, carpi, costoboci, blachi, bolochoveni sau valahi, ţinutul care, de vreo două secole şi mai bine, se numeşte Bucovina nu a avut un nume, nici măcar sub stăpânirea tătară, când un călugăr franciscan trece prin Ymor filius Molday (Repedea, afluentul Văii, adică Gura Humorului), însoţindu-se cu o căpetenie locală, Olachus, în călătoria spre Crimeea, nici măcar în epocile de glorie ale Moldovei voievodale, când provincia era inclusă, împreună cu provinciile învecinate, în Ţara de Sus a Moldovei, cu vornicia la Dorohoi. În schimb, după întemeierea statalităţii moldave (1359-1365), se stabileşte, odată pentru totdeauna, în 13 decembrie 1433, hotarul nordic al Moldovei, care este şi al Bucovinei, regele Vladislav al Poloniei învoindu-se că, „între aceste oraşe (Ţeţin şi Hmelov), va fi această graniţă veşnică: noi, întâi, între oraşul nostru Sniatin şi între Sepinţi, care Sepinţi aparţine Moldovei, pe acestea le desparte râul Colacin, iar de la râul Colacin, drept peste câmpia Bolohovului, până la râul cel mare Dnistru, mai sus de satul Potoc, care sat Potoc aparţine Moldovei, şi de la acest sat, în jos, pe Dnistru, până la mare, aparţine către Ţara Moldovei… Iar Vascouţii i-am lăsat lui Ştefan Voievod către Ţara Moldovei, cu toate câte aparţin acestui sat de demult. Zamostie şi Vilaucea sunt între satele noastre. Iar din codrii Ţării Moldovei, cum au umblat hotarele de demult, tot aşa vor urma şi acum, în vecii vecilor” .
Până în 13 decembrie 1433, hotarul între Polonia şi Moldova era, conform unei vechi tradiţii, „pe obcină”, deci pe culmea dealurilor de pe malul dinspre Moldova ale Colacinului şi Cremuşului, dar Vladislav accepta firul apelor drept hotar, iar satele de dincoace, care aparţinuseră Coroanei, au fost dăruite neamului Tăutul, originar din unul din aceste sate, în vremea lui Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun şi nicidecum în vremea lui Ştefan cel Mare, cum mărturiseşte Neculce, în baza confuziei de nume întreţinută de cronicarii poloni, din opera cărora se inspirase .
Hotarul acesta nordic, al Moldovei şi, implicit, al Bucovinei, se întăreşte, ca atare, în decembrie 1504 („El sciat Dominus orator, quod limites antiqui et veri fuerunt el sunt circa Colaczino”), şi în 30 noiembrie 1546 („Limites antiquis conservobuntur”), dar şi după transformarea Hotinului în raia turcească, în 26 iulie 1642, Marele Mareşal al Poloniei şi Abaza Paşa, reprezentantul Înaltei Porţi, convenind că „hotarul între Moldova şi celelalte state străine începe la Bender, unde au fost puse două pietre, între hotare care despart Moldova de Turcia, şi merge până la apa Nistrului, pe care am fixat-o să fie hotar, cum a fost şi până acum. Mai departe, începe hotarul între Polonia şi Moldova, de la un izvor, din care curge pârâul Colacinului, care se varsă în apa Prutului, şi, de la acel pârâu, cale de o oră depărtare, începe alt pârâu, zis Serafineţul, care se varsă în apa Nistrului; acest pârâu, după care este numită localitatea, formează hotarul între Moldova şi Polonia. De la Ceremuş, hotarul merge, prin munţii ungureşti, până la pârâul Ceremuşul Negru, care se varsă în apa Prutului. Pe cursul acestui pârâu merge hotarul Moldovei cu Polonia şi cu celelalte ţări străine”.
După ocuparea provinciei care se va numi Bucovina de către habsburgi (25 octombrie 1744, când cordonul de ocupare era complet), Moldova nu se mai învecinează cu Polonia, ci cu „ţara clasică a trecutului nostru istoric” , Bucovina, deja încorsetată în hotare clare şi precise, rectificate abia în anul 1887, conform Art. II al Convenţiei cu România, linia de frontieră, plecând de la Triplex confinium (Pietrele Roşii, care formau hotarul între Bucovina, România şi Transilvania), continuând cu repere de pe creştetul muntelui Pietrele Roşii, pe vârful Podul de Piatră, apoi, spre Răsărit, piscurile munţilor Munceii, Lucaciu, Poiana, Vânătorului şi Gura-Haiti.
Graniţa dintre Bucovina şi România urma izvorul şi cursul pârâului Serişor, până la confluenţa pârâului Valea-Arsă, piciorul muntelui Dealul Negru, numit Runcul, apoi vira spre nord-vest, coborând spre pârâul Dorna Neagră şi urmând cursul lui până la revărsarea în Bistriţa, Bistriţa până la Valea Aramei, piscul Bâtca-Neagră, apoi, iar pe creştetul munţilor, trecea peste piscurile Runcul, Pietrele Doamnei, Rarăul, Teodorescul, Obcina Chiril, Căpăţâna, Grebenul, Clefile, Alunişul, iar Grebenul, Bâtca-Rea şi Capul Baiaşescul, apoi cobora la pârâul Negrileasa, urcând la piscul Obcina Ciumârnei.
De pe Obcina Ciumârnei, graniţa urma, iarăşi, creştetele munţilor, trecând peste piscurile Rangal şi Gainosa şi mergea până la prislopul format de Gainosa şi Clădita Mare, cotind spre nord-vest şi, înconjurând Clădita Mare, până la prislopul cu Clădita-Mică, urcând pe piscul Clăditei Mari, apoi piscurile Rotunda, Obcinea Zvoriştei, Obcina Isakii, Pleşei şi piscul Dealului Burago.
Coborând, apoi, spre nord-est, graniţa ajungea la pârâul Valea-Seacă, care forma frontiera până la râul Moldova, iar de aici, spre nord-est, de-a lungul unui şanţ vechi, până la Valea din Lucăceşti, apoi pârâul Samoşul Mare (Hraniţa) până la revărsarea pârâului Buneşti, care prelua rolul de graniţă, iazul de la Buneşti, piciorul Dealului Lung, pârâul Buneşti, Dealul Buneşti (Dealul Crucea), pârâul Ruşina, vârful dealului Dumbrava Roşie, vârful Dealului Fâstâcului, vârful Dealului Plavalarilor, apoi, spre sud-est, până la vârful Dealului Cetăţuia (Mireşti), platoul de la Mireşti, izvorul pârâului Racova (cracul stâng), pe care îl urmărea până la vărsarea în râul Suceava, trecând peste Balta Satului, aproape de satul Chilişeni, apoi, până la revărsarea pârâului Mitocul (Rustorba), linia frontierei urma cursul râului Suceava.
De la confluenţa pârâului Mitoc cu râul Suceava, graniţa urca, pe Mitoc, până la confluenţa cu pârâul Dadului (Dediului), care prelua rolul de graniţă, înspre izvor, apoi, spre est, la linia imaginară care desparte pâraiele ce se varsă în Suceavă de cele ce se varsă în Siret, pe la Lazarg, pe vârful Obcinei Calafindeşti (Zaranca), lăsând în Bucovina satele Botoşăniţa, Gropana şi Negostina, iar în România, satele Rudeşti şi Verpole.
Râul Siret forma graniţa până la confluenţa cu Molniţa, pârâul acesta preluând rolul de hotar până la izvorul său, de unde graniţa cotea spre nord-nord-est, apoi spre vest, peste dealurile dintre satele Prevoroki şi Buda, apoi printre Fântâna Tâlharului şi Buda, spre izvorul pârâului Lucaviţa, pe care îl urma până la revărsarea lui în Prut (începând de la satul Mamorniţa, pârâul Lucavei se numeşte, până la Prut, Mamorniţa).
Hotarul era format, apoi, de matca veche a râului Prut, apoi cotea spre nord, la Insula Sineheul (?) şi Cotul Grigorcea, până la Novoseliţa, urma cursul Prutului, „care corespunde cu cursul prezent al râului, (şi care) va fi considerat ca frontieră provizorie între ambele ţări, până la rectificarea râului, prin comisiunea internaţională a Prutului” .
Spre sfârşitul perioadei ducale a Bucovinei, coordonatele geografice (în fond, asta adună şi individualizează hotarele) rămân cam aceleaşi. „Întrucât priveşte întinderea geografică primitivă a teritoriului Bucovinei, trebuie de observat că ea a variat în vremuri, mai ales în partea sa de Nord. După războaiele dintre fraţii, voivozi moldoveni, Ilie şi Ştefan, cu Polonia (1437), figura ca hotar statornic, între Pocuţia şi Moldova, pârâul Co¬lacin (dintre Sniatin şi Şipeniţ). Un colţ al menţionatului „Codru Bucovinean” (între localităţile Zamostia şi Vilaucea) forma, multă vreme, o zonă neutră pentru ambele ţări. Mai ştim din cronici că o parte a Bucovinei actuale, pe care o reprezintă districtul Vijniţa, a fost cucerita abia de Ştefan cel Mare, cu prilejul invaziei de răzbunare, în ţara regelui Albreht al Poloniei (1498), rămânând, din acel moment, Ceremuşul Negru ca hotar de Nord-Vest între Bucovina şi Pocuţia. Mai târziu, acest hotar fu rectificat, devenind Ceremuşul Alb limita ţării, precum e şi astăzi. Încolo, corpul acestei ţări, până la câteva mici puncte (de exemplu, hotarul dinspre Nord-Est, a cărui stabilire a format, la ocupaţie, oarecare diferende între Austria şi Turcia), a rămas neschimbat.
Ducatul Bucovinei se pre¬zintă, ca teritoriu austriac, aşezat între 47,12 şi 48,40 grade latitudine de Nord şi între 42,34 şi 44,9 grade longitudine de Est, după meridianul Ferro. Conform acestei poziţii, punctul cel mai avansat al Bucovinei, spre Nord, e cotitura Nistrului, la N-N-V de comuna Repujinet; punctul cel mai înaintat spre Sud, vârful muntelui Pietrele Roşii, de lângă comuna Dorna Candreni; din contra, apare la Est, ca punctul cel mai depărtat, gura pârâului Racova, ce se varsă în Suceava în apropiere de localitatea Chilişeni, iar punctul cel mai apusean, cotitura Ceremuşului, la Sud de comuna Iabloniţa.
Astfel, dar, hotarele Bucovi¬nei sunt formate, la Nord, de râul Nistru, începând de la comuna Babin şi până la confluenţa acestuia cu Pârâul-Negru (Czarny Potok), limită care desparte Bucovina de Galiţia. De aici, în direcţiune spre Est, şi anume spre Rusia, hotarul între acest imperiu şi Bucovina se întinde, în linie oblică, pană la confluenţa pârâului Rechitna cu Prutul, lângă localitatea Noua-Suliţa, care punct constituie, în acelaşi timp, trifiniul între Bu¬covina, Rusia şi România. Res¬tul hotarului spre Est, care des¬parte Bucovina de regatul României, este format de către râul Prut, pârâul Lucaviţa, apoi de către pârâul Molniţa. până la confluenţa acestuia cu Si¬retul, de către râul Siret în¬suşi, de pârâul Rusterba şi, în fine, de către râul Suceava.
În direcţiune de Sud, adică tot spre România, hotarele Bucovinei sunt formate de către pâraiele Racova, Şomuzul Mare şi Şomuzul Mic, apoi de către pâraiele Hranita şi Saca, după aceea de către crestele muntoase Opcina Isaccii, Baieşescul, Grebenul şi Opina Chiril, apoi de către apa Bistriţei Aurii, până la confluenţa cu pârâul Neagra şi cu o mică secţie din acest pârâu şi afluentul său Sărişor, şi, în sfârşit, de către culmea Opcina Vânătorului.
De la acest punct, începe hotarul Bucovinei în direcţia de Vest, constituind, pe vârful muntelui Pietrele Roşii, trifiniul dintre Bucovina, Ro¬mânia şi Transilvania. De aici, în sus, hotarul spre Transilvania e format, întâi, de către pâraiele Teşna Împuţită, Coşna şi Deaca şi de râul Bistriţei Aurii şi atinge, lângă localitatea Cârlibaba, punctul de trifiniu între Bucovina, Transilvania şi Ungaria. Bucăţica de hotar către teritoriul Ungariei îl formează râuleţul Cibăului, până nu departe de pârâul Săratei, unde se găseşte al patrulea punct de trifiniu, adică dintre Bucovina, Ungaria şi Galiţia. Această ultimă secţie a hotarului bucovinean, la Vest, îndreptată spre pământul galiţian, este formată, la început, de către pârâul Pârcălab, de apa Ceremuşului, până la revărsarea sa în Prut, apoi, pe distanţă mică, de către însuşi râul Prut, şi, în cele din urmă, de pârâul Tureţchi, cu linia ce se până la fluviul Nistru, lângă comuna Babin.
Suprafaţa teritorială, cuprinsă între aceste hotare, este de 51.441 km pătraţi şi prezintă un maxim de lăţime de 95,7 km, de la V. la O., şi un maxim de lungime de 168,7 km, de la Nord, la Sud” .
Aceste hotare funcţionează şi în epoca reîntoarcerii provinciei în cuprinsul moldovenesc al României Mari:
„Hotarul, înspre Nord-Est, între Polonia şi Ţinutul Suceava, începând de la Babin, pe o distanţă de 87 km, până în apropierea satului Otace, şi, de aici, între Ucraina şi Ţinut, pe o distanţă de 142 km, până la Voloşcova, îl formează râul Nistru.
De aici, porneşte o linie convenţională, în direcţia Nord-Sud, trece în apropierea târgurilor Vasiliuţi, Secureni, Bârlădeu, până la Edineţi, de unde, schimbându-şi direcţia, o apucă spre apus şi ajunge Prutul, în apropierea satului Şerăuţi.
Prutul face hotarul de Sud al Ţinutului Suceava pe o distanţă de 114 km, până la Boian; apoi, din nou, formează hotarul o linie convenţională, care trece în apropierea oraşului Siret, ajunge Burdujenii, de unde apa Sucevei face hotarul până la târguşorul Chilişeni.
De la Chilişeni, hotarul este format, în mare parte, de o linie convenţională, mai mult sau mai puţin frântă, care trece lângă oraşul Vatra-Dornei, până în apropierea satului Poiana-Stampii.
Spre Nord, între Ţinut şi Polonia, hotarul este valea romantică a Ceremuşului, până la revărsarea lui în Prut, la Văşcăuţi.
De la Văşcăuţi, în direcţia Sud-Nordică, hotarul îl face o linie convenţională, până la Nistru, în apropierea satului Babin.
Astfel, hotarul este închis, cuprinzând o suprafaţă de 18.073 kmp” .
După ocuparea provinciei moldave de către trupele habsburgice, Bucovinei i s-a zis, mai întâi, Moldova austriacă, Moldova imperială, Cordon sau Cordun, comitatul Sucevei, Arboroasa, Plonina, la toate aceste denumiri renunţându-se după 1786, odată cu încorporarea provinciei în Galiţia, când, pornindu-se de la un termen slavon, care denumea făgetul, se va folosi numai toponimul Bucovina.
Prima folosire a termenului, cu referire la pădurile de fagi din partea nordică a provinciei, datează din 30 martie 1392, când Roman I întărea lui Ioanăş Viteazul trei sate de pe apa Siretului, hotărnicite, „în sus până la bucovina cea mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuţi, la capătul câmpului şi, de acolo, pe marginea bucovinei, pe deal” , dar termenul nu a însemnat niciodată, până în 1786, un toponim, ci un substantiv comun, de etimologie slavonă, datorită folosirii acestei limbi şi în practica bisericească, şi în cea a cancelariei domneşti, drept una dintre cele „patru limbi sfinte”, termen care contrazice, ba chiar sfidează învăţăturile Sfântului Pavel, formulate în Epistola I („Cel ce vorbeşte în limbă străină se zideşte numai pe sine; iar cel ce explică scriptura şi face cuvântări în limba poporului, acela zideşte sufleteşte întreaga comună bisericească” ).
„După relief, Bucovina se împarte în două secţii cu caractere geografice deosebite: una la sud-vestul liniei Vijniţa-Capul Codrului, constitu¬ind zona muntoasă, a doua la nord-estul acestei linii, con¬stituind zona ei deluroasă sau colinară.
Linia Vijniţa-Capul-Codrului nu este numai o limită geografică, ea reprezintă şi o fruntarie geologică: în lungul ei, Vijniţa, Berhometele, Bănila Moldovenească, Vicovul, Marginea, Solca, Cacica, Ca¬pul Codrului şi Valea Seacă se ţin riguros la îmbinarea formaţiunilor de gresia car¬patică (terţiar cretaceu), care constituie, în cea mai mare par¬te, solul muntos al Bucovinei, cu cea a formaţiunilor terţiare şi quaternare, ce constituie regiunea deluroasă. Aceasta, la rândul ei, se întrupează în aşa-zisul podiş moldovean. Tot în lungul acestei linii se înşiră cele mai numeroase izvoare sau abundente mine de sare gemă ale Bucovinei.
Relieful muntos al Bucovi¬nei, afară de mici abateri, se prezintă constituit dintr-o succesiune de brazde paralele, în¬să compacte. Moldova, Moldoviţa şi Humorul curg în văi paralele cu a Bistriţei, cu care fac sistem. Cele două Ceremuşuri şi Putila au şi ele văile lor, paralele cu creasta principală a Carpaţilor, însă cursul Ceremuşelor se frânge şi ramura ei cea unică descrie, de la întruni¬rea acestor tributari, o curbă cu concavitate spre Sud-Est, întocmai ca şi Prutul, rupând normal sistemul de brazde pa¬ralele ale orografiei Carpaţilor bucovineni. Cam aceeaşi le¬ge o urmează Suceava, care curmă brazdele lungăreţe de gresie carpatică, constituite din terenurile secundare şi terţiare, ce se juxtapun pe toată zona muntoasă, de la obârşiile ei şi până în marginea podişului moldo-bucovinean. Partea mun¬toasă, de la sudul izvoarelor Bistriţei şi văii Sucevei, este aceea în care paralelismul oro¬grafiei este tare accentuat, atât prin depresiunile în care curg apele Bistriţei, Moldovei, Moldoviţei şi Humorului, cât şi prin acel al cutelor muntoase intermediare. Cuta muntoasă care se ţine, pe dreapta Mol¬dovei, de sub Lucina şi până în Giumalău, constituită din terenuri primitive, lasă, imediat, la estul ei, jgheabul Moldovei şi al afluenţilor ei, aflat de tot aproape de limita geografică a acestei formaţiuni. Caracteristic, în această regiu¬ne, este grupul Opcinelor (Opcina Feredeului şi Opcina Mare) des¬părţite între ele prin valea Su¬cevei. Partea muntoasă de la nor¬dul Sucevei este caracterizată şi ea prin limpezimea cutelor de cretaceu şi terţiar inferior, ce reproduc direcţiunea crestei principale a Carpaţilor. Însă aici numai vâlcelele au direc¬ţiunea dominantă a orografiei; văile mari ca Ceremuşul, Si¬retul şi mai ales Suceava, re¬bele direcţiei impuse de oro¬grafia regiunii, după ce, mai întâi au mers în direcţia N-V-S şi E, se înclină, pe în¬cetul, spre est şi, în urmă (în dealuri), spre sud-est, pentru a urma panta generală a so¬lului bucovinean.
Grupul de la nordul văii Sucevei, zis „al Putilei şi Siretului”, înjghe¬bează aceste ape, ale căror văi constituie, aici, principalele lui fracturi.
Nici un munte al Carpaţilor bucovineni nu atinge regiunea zăpezilor perpetue; în schimb, însă, înălţimile carpatine trec, în majoritatea lor, peste regiu¬nea păduroasă, constituind pla¬iuri cu păşuni întinse.
Regiu¬nea munţilor Bucovinei este din cele mai pitoreşti prin va¬rietatea aspectului orografiei: plaiuri rotunde, coame stâncoase şi ape strânse în defileuri. Văile Ceremuşului, Putilei, Siretului şi Sucevei sunt largi, pe când vâlcelele lor la¬terale sunt scurte şi strâmte.
Aspectul topografic se schim¬bă în regiunile de sud şi vest, constituite din terenurile pri¬mitive (ardesie, micocen şi din trahit). Aici, văile sunt înguste şi neregulate: valea Colbului, a Lucinei, a Cibăului, a Cârlibabei şi a Bistriţei sunt renu¬mite prin frumuseţea lor pito¬rească.
Regiunea deluroasă a Bu¬covinei îmbrăţişează o supra¬faţă de 6.376 kmp din platoul podolian. Acesta se prelunge¬şte pană în linia Vijniţa-Capul Codrului, pe care se termină munţii Bucovinei. Relieful şi aspectul topografic al acestei regiuni traduc natura forma¬ţiunilor terţiare şi quaternare ce constituie solul ei. Cea mai întinsă suprafaţă a regiu¬nii o reprezintă formaţiunile quaternare; acestea constitu¬ie, în genere, relieful ei de înăl¬ţime mijlocie. Sub solul neocen (terţiar superior) al acestei zone deluroase apare, pe toată suprafaţa ei, în formă de insule înglobate în quaternar: el constituie reliefurile cele mai înalte ale regiunii (Horodiştea cu 517 m, Spasca cu 504 m, Ţeţina 539 m, Ciclanul cu 491 m, Homoria cu 508 m, Maidanul cu 488 m etc.). El conţine jumăta¬tea izvoarelor de sare ale zo¬nei de îmbinare a podişului bucovinean cu munţii, carierele de sare de la Cacica şi minele de cărbuni de la Ispas-Maidan. Formaţiunile diluvice constituie parte din coastele şi chiar fundurile văilor, cum ar fi bazinul Rădăuţului, restul şesurilor fiind constituit din formaţiuni aluvionare.
Regiunea deluroasă a Bu¬covinei cuprinde următoarele patru secţiuni:
a) Secţiunea dintre Nistru şi Prut constituie un platou a cărui suprafaţă de 1.095 kmp este presărată cu numeroase bălţi, heleşteie şi funduri ml㺬tinoase, însă puţin acoperit de păduri. Înclinarea generală a acestui mic platou este de par¬tea Prutului. Muscelele, domi¬nate de piscul Berdo (516 m) reprezintă partea cea mai înaltă a reliefului acestei secţiuni.
b) Secţiunea dintre Prut şi Siret, a cărei suprafaţă este de 1.120 kmp, constituie un platou ce-şi înalţă marginile până la 100 m deasupra şesului Prutului şi Siretului. Cele mai mari reliefuri, cuprinse între 435-495 m, sunt situate pe marginea despre Siret a platoului; de aceea, clina cea mai lungă a lui priveşte spre Prut. Ţeţina (539 m), Spasca (504 m), Ciclăul (491 m), Vivozul (495 m) for¬mează un sistem ce străbate platoul, din Prut, în Siret, la nord-estul Derehluiului, prin a cărui vale trece calea ferată Siret-Cernăuţi. Suişurile lor sunt adesea (la Nord) destul de pro¬nunţate. La partea de Sud, ele sunt acoperite cu păduri dese şi printre ele găsim văi des¬tul de adânci, înconjurate de coame şi povârnişuri abrupte.
c) Secţiunea dintre Siret şi Suceava se prezintă ca o treap¬tă, având o înălţime mijlocie de 200 m deasupra secţiunii din¬tre Siret şi Prut. Relieful este rupt prin o depresiune destul de largă de direcţiunea pârâ¬ului Horaiţa, pe unde trece şi drumul de la Suceava la Cernăuţi. În porţiunea sud-estică, culminează Stânca (465 m), Ocruhul (495 m), Ţăranca (506 m); în porţiunea nord-vestică, culmi¬nează Fundătura (483 m), Humoria (508 m), Pantinul (556 m), Poiana Bucului (564 m) etc. Secţiunea dintre Siret şi Su¬ceava are o suprafaţă de 1.040 kmp şi e, la Vest, în mare parte acoperita de păduri, aşezate pe colini onduloase, iar la Est, de pământuri foarte ro¬ditoare.
d) Secţiunea între valea Su¬cevei, spre Nord, are înălţimea mijlocie identică cu a secţiunii precedente, afară de partea sud-estică, unde ea se coboară între 200, şi 400 m, între Su¬ceava şi Hraniţa. Această sec¬ţiune are o suprafaţă de 810 kmp şi ca înălţime culminan¬tă, Dealul Ciungilor, 692 m, la sudul depresiunii Soloneţului, pe unde trece drumul de la Câmpulung, la Suceava.
Graţie micii consistenţe a solului regiunii deluroase, văile, exceptând pe a Nistrului, sunt largi. Ele sunt însoţite de şesuri cu atât mai adâncite, cu cât se găsesc mai departe de regiunea muntoasă. Şesul văii Nistrului are 150 m altitudi¬ne, la fruntaria Galiţiei, şi 120 m, la Onut, pe fruntaria Basa¬rabiei, unde este punctul cel mai jos din toată Bucovina.
Şesul Prutului are 190 m al¬titudine, la confluenţa Ceremu¬şului, şi 140 m, la Noua-Suliţa; cel al Siretului, 389 m, la gura Mihodrei, şi 280, la gura Molniţei; al Sucevei, 394 m, la gura Voitinelului, 289, la graniţă, cel din faţa oraşului Suceava; al Moldovei, 394 m, la Cornul-Luncii.
Pantele mijlocii ale aceloraşi şesuri cresc progresiv, de la Nistru, spre Moldova: panta mijlocie a Nistrului este de 0,40 m, a Prutului, de 0,90 m, a Siretului, de 1,30 m, a Sucevei, de 2,1 m, a Moldovei, de 3,5 m.
Şuviţele de şes ale văilor îmbrăţişează, laolaltă, o suprafaţă de aproape 1.000 km şi introduc în aspectul topografic al Bucovinei un element de varietate remarcabil.
Şesul Prutului atinge o lărgime maximală, de 8 km la gura Soviţei; al Siretului, ¬de 7 km, la Mihodra, şi 6 km în josul Sucevenilor; al Sucevei, de 9 km, la Rădăuţi, de 13 km (dacă se socoteşte maximul de lărgime) în bazinul diluvic al Rădăuţului; al Moldovei, de 4 km, la Cornul Luncii. Singura vale a Nistrului este strâmtă şi înjghebată între pereţii stâncoşi şi acoperiţi de vegetaţie a solului de calcar cretaceu, în care se găseşte săpat patul fluviului” .
Mărturiile româneşti despre geografia provinciei sunt puţine şi evazive, prima dintre ele aparţinând lui Simion Dascălul, care, în copia „Letopiseţului ţării Moldovei”, al lui Grigore Ureche, vorbeşte, în adăugire, despre „locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curătoare, cu păduri dese”.
La fel de evazive, deşi extrem de importante, sunt descrierile regiunii, făcute de călătorii străini, dar şi toponimele menţionate în hotarnice, precum cele menţionate în uricul din 15 februarie 1400, în favoarea mănăstirii Moldoviţa: „Suhardul Mare şi Mic. Iar hotarul acestor munţi, începând din vârful Jireapănului, care este deasupra Fântânii Reci, la Coşna Mică, în jos de Coşna, până la păltinişul lui Branco, şi, de acolo, în jos, la Coşna Mare, până la piciorul Suhardului Mare, şi, de acolo, drept la deal, până în vârful Suhardului, până la obârşia Rusaii, şi, de acolo, în vale, pe pârâu, până la vârful Bistriţa, şi, de acolo, la vale, cu Bistriţa, până la gura pârâului Fântânii Reci şi până la vârful Jireapănului” ; sau, în 14 aprilie 1411, în folosul aceleiaşi mănăstiri: „din vadul Moldovei, care este mai jos de satul Câmpulung, cu poiana, drept la gura Gerezdea şi în sus, pe pârâu, până la obârşie şi, de acolo, la Măgura Moşului, şi, de acolo, la spărturi şi la Măgura Plopului, şi, de acolo, la Fântâna Sărată, şi, de acolo, pe dealul Frasinilor, drept la Râul Strâmt, la deal, pe Suha, unde cade în Moldova, şi, de acolo, pe Moldova, la pârâul Ceteţe, în sus pe pârâul Cetăţelii, până la vârful Dealului Mare, şi, de acolo, tot cu obcina Dealului Mare, cu toate izvoarele care cad în Moldova şi Moldoviţa, până la obârşia Frumosului, unde cade în Moldoviţa, şi, de acolo, peste Moldoviţa, la gura pârâului Deea, şi, de acolo, pe dealul Paltinului, unde cade în Moldova, în vad, în jos de satul Câmpulung, unde am început” .
Termenul „obcina”, prezent în această ultimă hotarnică, nu desemnează, precum în etimologia slavonă, o culme aflată între două înălţimi, ci, conform unei străvechi datini păstoreşti, sâmbra oilor, locul în care se păşteau oile, timp de o săptămână, înainte de a se face măsurişul laptelui, în condiţiile în care „stăpânirea de odinioară în comun a oilor a transmis în zilele noastre o rămăşiţă folclorică, aşa-numita „sâmbră a oilor”. Oile se aduc la un loc numit „obcină” şi se mulg în comun” . În vremurile acelui „odinioară”, mărturisesc legendele că, prin provincia numită, şi astăzi, Bucovina, „puteai merge, cu săptămânile, oriîncotro ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraş sau sat, ci numai, unde şi unde, câte-un păstor, care-şi păştea turma sa prin cele preluci şi poieni. Şi tuturor păstorilor, câţi erau, le mergea foarte bine, căci aveau cele trebuincioase, atât pentru dânşii, cât şi pentru turmele lor” .
Legenda aceasta pare să-şi aibă rădăcinile în „Letopiseţul” lui Grigore Ureche, în care se povesteşte că, după ce „au ucis acei vânători acel buor, întorcându-se înapoi, văzând locuri desfătate, au luat pre câmpi într-o parte şi au nemerit la locul unde acum târgul Sucevei. Acolo aminosindu-le fum de foc şi fiind locul despre apă, cu pădure mănuntă, au pogorât pre mirodeniia fumului la locul unde este acum mănăstirea Eţcanei. Acolea pre acelaş loc au găsit o priseacă cu stupi şi un moşneag bătrân, de prisăcăriia stupii, de seminţie au fost rus şi l-au chiemat Eţco. Pre carele deacă l-au întrebat vânătorii, ce omu-i şi den ce ţară este, el au spus că este rus den Ţara Leşască. Aşijderea şi pentru loc l-au întrebat, ce loc este acesta şi de ce stăpân ascultă? Eţco au zis: este un loc pustiiu şi fără stăpân, de-l domnescu fierile şi pasările şi să tinde locul în gios, păn’ în Dunăre, iar în sus păn’ în Nistru, de să hotăraşte cu Ţara Leşască, şi este loc foarte bun de hrană. Înţelegând vânătorii acest cuvânt, au sârguit la Maramorăş, de ş-au tras oamenii săi într-această parte şi pre alţii au îndemnat, de au descălecat întăi supt munte şi s-au lăţit pre Moldova în gios. Iar Iaţco prisecariul, deacă au înţeles de descălecarea maramorăşenilor, îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască, de au dus ruşi mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucevei în sus şi pre Siretiu despre Botoşiani. Şi aşa de sârgu s-au lăţit rumănii în gios şi ruşii în sus”.
Legenda lui Iaţco, deşi se bazează pe o anume realitate ulterioară, dar consfinţită de documente, localizează greşit, iar eroarea, în mod surprinzător, încă nu e sesizată de istoriografie, deşi există documente care probează că „Eţco”, tatăl lui Herman (fratele lui Herman, Iaţco, menţionat de primul uric, este un alt personaj, fiul prisăcarului), trăia, de fapt la Voitinel, iar Dragoş din Bedeu, care, în ciuda legendărilor, nu este Descălecător de ţară , ci doar un aliat român al oştilor maghiare ale comitelui secuilor, Andrei Lackfy, pe acolo trecuse, prin vecinătatea Volovăţului, prin Voitinel . De altfel, nici în legende, Dragoş din Bedeu nu ajunge în vecinătatea Sucevei, care nici nu exista prin anii 1334-1339. O mănăstire la Iţcani a lui Iaţco, fratele şi nu tatăl lui Herman de la Voitin, avea să fie atestată mult mai târziu, abia în mai 1395, când Iaţco, fiul lui Iaţco şi fratele lui Herman, o închina, împreună cu biserica Sfântului Dumitru din Suceava (cea veche, din lemn, pe care tot el o întemeiase, altminteri nu o putea închina ), patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea, dar acest Iaţco, fratele lui Herman nu trebuie confundat cu legendarul Iaţco, cel care l-a întâlnit pe Dragoş, care locuia, prin anii 1334-1339, la Voitinel, pentru că, aşa cum o spune uricul, la Voitin se aflau „ocina lor… şi satul lor, unde este casa lor”.
Preluând informaţii din cronici străine, în care „loc pustiu” înseamnă, de fapt, loc neorganizat statal, vechii noştri mărturisitori, pentru care „legea”, deci religia greco-ortodoxă, desemna o identitate comună, prezintă un ţinut relativ slab populat, în care românii se ocupau cu creşterea animalelor şi, în primul rând, a oilor, iar tătarii şi slavii, cu agricultura, într-o paşnică relaţionare a celor „două expresii spirituale complementare. Primul, curentul pastoral, care este expresia lirică, şi filozofică, a ciobanilor. Al doilea este expresia spirituală a sedentarilor, a populaţiei agrare” , dar fără a exclude posibilităţile de contaminări ocupaţionale şi folclorice. Fără îndoială că exista şi o a treia cultură, cea meşteşugărească, singura cultură istoricizantă, ulterior, adică după alcătuirea primelor statalităţi, asimilată de celelalte două, dar despre ea vom vorbi la momentul potrivit.
În descrierile călătorilor străini, referirile la acest nord de ţară românească, deşi la fel de evazive, dar necontaminate de patimi băştinaşe, întregesc, prin însumare, şi o descriere geografică naivă. „Ei nu au oraşe mari, ci sate multe şi multe animale (în 1404). Pământul e mănos, vii sunt puţine, sunt ape mari şi câmpii întinse” ; Ghillbert de Lannoy, cavaler de Picardia, prădat în Codrii Cozminului, la venirea sa dinspre Polonia, întâlneşte „mari întinderi pustii”, înainte de a fi oaspetele lui Alexandru cel Bun „la un sat al său numit Cozial” , încă neindentificat de istorici; în 1476, în sus-estul Sucevei „erau păşuni şi nişte goruni, şi încă şi alţi copaci mai depărtaţi unii de alţii, şi se aflau pâraie”, iar „oraşul Suceava era înconjurat cu şanţuri şi palisade. Casele şi bisericile erau de lemn şi acoperite cu şindrilă. Numai castelul Sucevii era clădit din piatră şi tencuială, pe o coastă, în afara oraşului” ; în august 1502, când Matteo Muriano, „doctor în arte şi medicină”, trimisul dogelui Leonardo Loredano, vine la Suceava, zona „este mănoasă şi foarte frumoasă, şi bine aşezată, plină de animale şi de toate bucatele, erau de toate, afară de untdelemn. Grânele se seamănă în aprilie şi în mai… Păşuni sunt foarte bune” ; în 1527, un cronicar anonim susţine că „ţinutul acesta al Moldovei este destul de frumos şi foarte şes, şi nespus de bogat în văi şi oraşe şi sate, fără întăriri şi cetăţi – afară de una singură, numită Suceava, înconjurată de ziduri – şi e întărit oarecum de la natură de râuri potrivite. În această regiune se vede că nimic nu lipseşte din cele trebuincioase omului pentru nevoile sau plăcerile sale, întrucât sunt dealuri cu vii şi, de asemenea, în orice loc ţara e binecuvântată şi foarte îmbelşugată la roade şi ogoare şi în toate cele folositoare traiului; este şi foarte bogată şi în iazuri, şi bălţi, şi heleşteie, într-atâta încât omul nu poate dori nimic mai mult de la natură pentru nevoile vieţii. Apoi, în această parte a Moldovei, sunt munţi foarte bogaţi în mine de aur şi de argint, care, printr-o muncă necurmată, aduc, din zi în zi, un câştig şi un folos tot mai mare” ; în 1564, după mărturia lui Antonio Maria Graziani, „rodnicia pământului este foarte mare; într-adevăr oameni puţin dedaţi plugăriei seamănă atât grâu cât le trebuie pentru traiul lor de un an. Ei nu seamănă grâul înainte de 1 aprilie… Iar belşugul de vite e de necrezut. Oamenii înjugă câte doisprezece boi la plug şi se îndeletnicesc mai degrabă cu creşterea lor, decât cu lucrarea pământului, din cauza păşunilor lor deosebit de bune. Este socotit un mare păcat să tai viţeii” ; în 12 octombrie 1641, vizitând Suceava, Petru Bogdan Baksik scrie că „în ţinut se află din belşug grâu şi poame, dar vii nu sunt, deoarece regiunea este mai aproape de munte şi, de teama frigului, nu se sădeşte viţă, dar toţi au vii la Cotnari… care este cale de o zi spre răsărit. Vitele nu sunt în număr mai mic decât în alte părţi ale Moldovei şi sunt mai de soi, fiind mai aproape de munte. Oamenii sunt mai şlefuiţi, deoarece au mai dese legături cu polonii şi ungurii, şi acest oraş este reşedinţa de căpetenie a domnului, care are aici un palat, biserică şi grădini şi alte lucruri ce-i aparţin şi vine adesea să stea câtva timp… În jurul oraşului, sunt ogoare, lacuri şi păduri” .
În operele cărturarilor bucovineni sau români din Regat, întâlnim puţine relatări care să consacre un spaţiu geografic bucovinean al vremii lor. De o geografie, în adevăratul sens al cuvântului, nici nu poate fi vorba, până în perioada interbelică, atunci când un amoc patriotic local, ripostând, în diverse domenii, agresiunilor statale, se va solda şi cu o astfel de unică lucrare, publicată, sub titlul de „Ghidul turistic şi balnear al Ţinutului Suceava”, de Vlad Bănăţeanu şi E. Knittel, cu o prefaţă semnată se şeful „Străjii Ţării”, bucşoianul Teofil Gh. Sidorovici, la Cernăuţi, în 1939, prefaţă în care se precizează, ca semn al cunoaşterii operei lui Dimitrie Onciul, că „Ţinutul Sucevii, vatra Moldovei, constituie muzeul Românismului. Începând cu Suceava, măreaţa capitală a celui mai mare Domn român, până la cel mai înalt pisc şi cel mai îndepărtat sat, veţi găsi urme preţioase ale gloriosului trecut, din care noi trebuie să sorbim puteri noi pentru înalta noastră misiune, în marea operă de înălţare a neamului nostru”.
Această preţioasă mărturie târzie se ocupă, într-un capitol distinct, şi de geografia Bucovinei:
„Treapta ţinutului deluros dintre Prut şi Siret cuprinde o suprafaţă de 2.846 kmp şi are o înălţime mijlocie de 312 m. Punctul cel mai înalt este vârful dealului Ţeţina (539 m), de lângă Cernăuţi, iar cel mai jos – valea Prutului, la Cuconeşti.
Prutul, al doilea râu mare al Ţinutului Suceava, izvorăşte din munţii Cerna-Hora (Galiţia) şi intră în ţara noastră în nordul orăşelului Văşcăuţi. Prutul traversează Ţinutul Suceava, curgând în direcţia sud-estică, şi îl părăseşte la Cuconeşti, formând, apoi, hotarul între Moldova şi Basarabia, până la revărsarea lui în Dunăre, în apropierea oraşului Reni.
Adâncimea Prutului este de numai 0,50 m sau şi mai mică, în unele locuri unde albia se lărgeşte, în altele, între 3-6 m şi mai mult. Lăţimea lui variază între 100-160 m şi are o înclinare de 0,90 m/km.
Valea Prutului, care intră în Ţinutul Suceava, la Orăşeni, are o lăţime de 1-10 km (1 km, la Jucica), o lungime de 137 km, şi se caracterizează prin bogăţia de ogoare fertile.
Printre afluenţii Prutului, cel mai însemnat este Ceremuşul. Acest râu ia naştere din două pâraie (Ceremuşul Alb şi Negru) şi face hotarul între Ţinutul Suceava şi Polonia.
Valea Siretului, înspre Nord, şi cele ale Sucevii, înspre sud, cuprind o regiune deluroasă, cu o suprafaţă de 1.040 kmp, acoperită, în cea mai mare parte, cu păduri.
În sfârşit, regiunea cuprinsă între Suceava şi Moldova are o altitudine medie de 460 m şi o suprafaţă de aproape 810 kmp.
Munţii Ţinutului Suceava fac parte din complexul Carpaţilor Răsăriteni. Aceşti munţi sunt împărţiţi de valea Bistriţei Aurii în două grupuri: munţii propriu-zişi şi inelul subcarpatic, caracterizat prin desfăşurarea culmilor paralele, care cad, în formă de trepte din ce în ce mai joase, până în valea Siretului şi a şesului Rădăuţilor.
Culmile sunt lungi, larg boltite şi îmbrăcate cu păduri până aproape de coamă. Localnicii le-au dat numele de Obcine (a Mestecănişului, a Feredeului, Obcina Mare etc.). înălţimile lor variază între 1.000 şi 1.600 metri.
Lanţul principal al munţilor Ţinutului Suceava îl formează prelungirea Munţilor Bistriţei, întinzându-se în direcţia sud-estică, între văile Bistriţei Aurii şi a Moldovei, fiind mărginită de văile pârâului Ialomicioara, înspre Nord, şi cea a Ursului, înspre Sud.
Munţii Ţinutului Suceava prezintă, în genere, coamă lată, pe care se ridică vârfuri semeţe ca nişte turnuri ale unei cetăţi. Toate aceste regiuni muntoase sunt caracterizate prin faptul că părţile lor mai puţin înclinate sunt acoperite cu fâneţe întinse, iar scoborâşurile mai repezi, cu păduri dese de brad.
Munţii Ţinutului se subdivid în 9 grupe principale:
1. Stara-Obcina, un lanţ de aproape 20 km, cuprins între Muntele Jupania şi vârful Lucina, cu versanţi râpoşi, înspre văile pâraielor Pârcălab, Serate, Cibu şi Cârlibaba. La poalele acestui lanţ, găsim izvoarele Moldovei, ale Sucevei şi Ceremuşului Alb. Vârful cel mai înalt este Stara-Obcina (1.487 m).
a) Lanţul Tomnaticului, care are o lungime de aproape 20 km, şi este mărginit de văile Ceremuşului, Serata şi Izvor. Vârful cel mai înalt, cu acelaşi nume (Tomnaticul), are o înălţime de 1.567 m.
b) Lanţul Herben-Izvor, mărginit de valea pârâului Ialomicioara şi Plosca.
c) Lanţul Losova – între valea Ceremuşului şi pârâul Putilei, cu vârfurile mai însemnate Maxime (1.344 m) şi Losovo (1.429 m).
Spre răsărit de acest lanţ, cuprins între văile Ceremuşului şi Sucevii, găsim mai multe ramuri paralele, cu înălţimi din ce în ce mai mici. Este lanţul Surdin, cu vârful Lungul (1.379 m), Rotundul (1.314 m) şi Surdin (1.307 m), din care se desprinde lanţul Crasni-Dil (1.180 m) şi lanţul Racova, cu vârfurile Sena (1.283 m) şi Racova (1.285 m).
În sfârşit, între pârâul Lăpuşna, spre Vest, Ceremuşul, spre Nord, şi Siretul, din partea de către Sud, se întind Munţii Vijnicioarei şi Berhomet, cu vârful cel mai însemnat, Măgura (1.017 m).
2. În prelungire cu Stara-Obcina, se întinde lanţul Lucina (18 km), cu un coborâş foarte repede înspre valea Cârlibaba şi Moldova. La poalele vârfului care domină acest lanţ, Lucina (1.590 m), se găsesc izvoarele Sucevii, înspre Nord, şi ale Moldovei, înspre Sud.
Între culmile Cocoş şi Găina, străbate valea îngustă a pârâului Lucava, care este ca un fel de portal stâncos înspre fâneţele Lucinei, una din priveliştile cele mai frumoase ale Ţinutului Suceava.
3. Lanţul Mestecănişului (20 km) se întinde de la Botuş, până la Obcina Mică, având povârnişuri mult mai puţin înclinate. Culmea Botuş (1.477 m) este cea mai însemnată.
Peste acest lanţ, duce un drum, care face mai multe serpentine, unind valea Moldovei cu cea a Bistriţei Aurii.
4. Urmează lanţul Rarăului (17 km), care se întinde de la Obcina Mică, până la Vârful Teodorescul.
Acest lanţ are o formă tipică alpină, care se caracterizează atât prin ziduri stâncoase, văi înguste şi prăpăstii adânci, cât şi prin flora lui alpină (floarea reginei).
Vârfurile cele mai pitoreşti le formează Pietrele Doamnei (1.648 m), Piatra Albă, Alunul (1.667 m), Dealul Colbului (1.483), Rarăul propriu-zis (1.653 m), ai cărui pereţi abrupţi reamintesc văile Alpilor calcaroşi ai Tirolului.
Din acest lanţ, se desprinde şi vârful cel mai înalt al Ţinutului Suceava, care este muntele Giumalău, cu 1.859 m.
5. În prelungire, se întinde Obcina Chiril. Are o lungime de 10 km, e des împădurită şi are ca vârf mai însemnat Dealul Diacu (1.166 m).
6. Urmează Crebenul (10 km) şi ultimul:
7. Lanţul Băieşescu (6 km), având o înălţime de 1.284 m.
Din acest lanţ, se desprind trei ramuri:
a) Munţii Cârlibabei, cuprinşi între văile Cibu şi Cârlibaba, care se întinde până la valea Bistriţei, având ca vârf însemnat Ţapul (1.663 m).
b) Obcina Feredeului, care se desprinde din Masivul Lucinei şi e cuprinsă între văile Moldovei şi Moldoviţei. Vârfurile cele mai însemnate sunt: Feredeul (1.460 m), Paşcan (1.483 m), Măgura (1.359 m), Tomnaticul (1.297 m) şi Muncelul (1.286 m).
c) Obcina Mare, care şi ea porneşte din Masivul Lucinei, la Izvor, este mărginită, înspre Sud, de Moldova, înspre Vest, de Brodina şi Moldoviţa, înspre Nord, de Suceava; formează cumpăna de apă între Moldova şi Moldoviţa, pe de o parte, şi Suceava, pe de altă parte. Vârfurile cele mai însemnate sunt: Arşiţa (1.328 m), Dealul Rusului (1.194 m), Poiana Mărului (1.174 m).
În colţul de Sud al Ţinutului Suceava, despărţit, prin valea Bistriţei, de Munţii Bucovinei propriu-zişi, se întind două lanţuri de munţi, dintre care:
a) Lanţul Suhard se desprinde din Masivul Inău al Munţilor Rodnei şi se întinde, între Bistriţa Aurie, Dorna şi pârâul Coşna. Are vârfuri pleşuve, stâncoase; numai versantul râpos, înspre Bistriţa, e acoperit cu dese păduri de brad. Vârfurile cele mai însemnate sunt: Suhărzelul (1.709 m), Vârful Caprei (1.570 m) şi Ouşorul (1.642 m).
b) Munţii Dornei (La Roche), care se desprind din Masivul Călimanului.
Spre Vest şi Nord, mărginiţi de Dorna, spre Est, de Neagra, Munţii Dornei se despart în două culmi, dintre care prima, Poiana Vânătorului, cu vârful Lucaciu (1.771 m), înspre Est, şi a doua, înspre Vest, care culminează prin Piatra Dornei. Vârfurile cele mai însemnate sunt Lucaci (1.776 m), Pietrele Roşii (1.623 m), Gura Haitei (1.610 m), dealul Negrii (1.312 m), Vârful Obcinei (1.282 m) şi altele” .
Despre geografia Bucovinei a scris, într-un cadru larg şi complex, Ion Simionescu , profesorul care a făcut şi primele săpături arheologice, în nordul Moldovei, cu scopul descoperirii vestigiilor unor vetre preistorice. Simionescu preia, din ampla lucrare „Antlitz der Erde” a Editurii Suess, numele de Marele Masiv Moldovenesc, dat Carpaţilor Răsăriteni, în partea formată din şisturi cristaline. „E zona muntoasă rămasă din temelia generală de şisturi cristaline, prăbuşită în dreptul depresiunii transilvane. Spre Nord, se pierde în Maramureş… Din Munţii Rodnei, ca nod principal, culmile se prelungesc înspre Nord, dar mai ales spre Sud. Bistriţa le taie în curmeziş, în jumătăţi neegale, prin despicătura îngustă a Toancelor, temută de plutaşi, străjuită de Giumalău (1.859 m), la Nord, şi Pietrosul Broştenilor (1.780 m), pe celălalt mal, din care, apoi, se ţin lanţ vârfuri înalte, cum e Barnaru (1.704 m), cu coaste prăpăstioase, Grinţieşul Broştenilor (1.740 m), ca un con vulcanic, regulat, Budacul (1.864 m), barometrul locului” .
Rolul acesta, de „barometru”, este explicat de Procopie Jitariu , care precizează că pe acest munte se aşterne, toamna, prima zăpadă, iar „o dungă albă de omăt, gingaşă ca un fluture strălucitor pe o ramură verde” îi previne pe ţărani că trebuie să se grăbească cu strânsul roadelor, pentru că iarna bate în prag.
În descrierea lui Grigorovitza, geologia munţilor Bucovinei beneficiază de un alt unghi de vedere, unul remarcabil pentru un literat:
„Munţii Bucovinei sunt constituiţi în general din micaşist, gnais, şist amfibolic, cuarţite, granit, porfir, trahit, ser¬pentină, calcar, dolomit, gresie-conglomerat şi alte soiuri de roci. Foarte răspândită în aceşti munţi este gresia carpatică, o formaţiune marnoasă şi nisipoasă, care ocupă o suprafaţă de 3.500 km.p., adică o treime din întinderea ţării. Această formaţiune se mărgineşte, la Nord şi la Est, cu linia care formează hotarul între regiunea munţilor şi acea a colinelor şi care se întinde de la Vijniţa, prin Berhomet, Crasna. Vicovul de Sus, Marginea, Solea, Cacica şi Păltinoasa, până la Valea Seacă.
Hotarul de S-V al acestei formaţiuni trece prin Valea Săratei, lanţul Lucinei, prin povârnişul masivului Muncelului, prin ramificaţiile de la Nord ale Rarăului şi, în fine, printr-o linie dusă de la coperişul de răsărit al muntelui Teodorescul, în direcţiunea de S-E, până la acel punct unde coamele masivului Baiaşescul se apleacă către valea Negrilesei.
În interiorul acestei zone, se mai află calcar coralian şi depozite considerabile de sare, nai ales la Cacica. Gresia carpatică este în general cenuşie sau gălbuie, în unele regiuni chiar roşie; are o şistozitate pronunţată şi este foarte să¬racă în fosile.
Gresia terţiară, o formaţiune posterioară celei carpatice, alcătuieşte partea principală a regiunii dintre Dora-Vatra şi Poiana Stampei. Această formaţiune, precum şi calcarurile mumulitice, aparţinătoare unei formaţiuni mai ti¬nere, formează contraforturile munţilor de trahit ai Dornei. Se arată în ambele maluri ale râului Dorna, în muntele Ouşor şi în masivul Ţapului, la Nord de Bistriţa Aurie.
Cea mai însemnată parte a munţilor Bistriţei Aurii este formată de o zonă de şisturi cristaline, largă de 20-25 km, constituită din micaşisţ, gnais, şisturi amfibolice şi felurite cvarţite. Această zonă este intercalată între zona de gresie carpatică, care o mărgineşte, la N-E, şi formaţiunea ter¬ţiară veche, care o mărgineşte în partea de S-V. (Stara-Vipcina), în ţară, şi se uneşte, spre Sud şi S-V, cu munţii Transilvaniei. Această forma¬ţiune conţine depozite bogate de minerale şi câteva izvoare sulfuroase. Astfel, ambele iz¬voare sulfuroase de la Iacobeni aparţin acestei zone.
Ramificaţiile munţilor Călimani, ce se găsesc la ex¬tremul sud al ţării, se compun dintr-o formaţiune vulcanică trahitică, în care îşi au ori¬ginea izvoarele feruginoase din Dorna.
Regiunea colinară de la N-V, dintre Nistru şi Carpaţi, este alcătuita din depozite neogene diluviale şi aluviale, care, la rândul lor, se compun, în cea mai mare parte, din argile, nisipuri şi din materii calcaroase” .
„Ceea ce măreşte pitorescul Marelui Masiv Moldovenesc şi-i dă o variaţie asemănătoare unor regiuni din Alpii de Nord sunt calcarele, mai bogate spre marginea estică a şisturilor cristaline. Când formează o creastă continuă, zimţuită, când turnuri ruinate, înălţate pe spinări de munţi. Contrastul dintre natura ruiniformă a calcarelor, mai adesea fără vegetaţie, şi păşunile ori pădurile compacte din jur naşte scene vii, impresionante.
Calcarele se găsesc, în lungul apei Moldovei, până la Câmpulungul bucovinean. La Pojorâta, pe Moldova, lor li se datoreşte atractivul peisaj, cu cele două piramide alăturate, botezate de popor atât de plastic: Adam şi Eva.
Calcarele formează năruitele stânci din Pietrele Doamnei (1.645 m), cu Piatra Zimbrului ca tăiată de un paloş, nume legat de legenda lui Dragoş Vodă. Crestele de calcar din Rarău (1.653 m) fac podoaba Câmpulungului bucovinean. Mai răzleţiţi colţi de calcar se continuă spre Sud, pe lângă Broşteni, formând Tarniţa, clifele, cu numiri populare potrivite, dând peisajul de la Cruci, unic prin contrastele de forme şi culori…
Catena principală a Carpaţilor Moldoveneşti este formată din fliş; are o lungime de 400 km şi o lăţime de la 25-75 km. Sub numele de fliş se înţelege o formă complexă de roci, formată mai rar din conglomerate, mai des din gresii de diferite durităţi, de marne ce se fărâmiţează lesne, de şisturi argiloase, friabile, uşor despărţite ca foiţe. Numai gresiile şi conglomeratele sunt mai rezistente la acţiunea agenţilor atmosferici” , dând stabilitate reliefului, acoperit cu minunate păduri şi fâneţe, care favorizează şi determină un anumit tip de viaţă, de matricea preistorică a civilizaţiei păstoreşti.
Lanţul Obcinilor Bucovinene, formate din fliş, începe de la Ceremuş şi se sfârşeşte la Gura Humorului, încreţiturile montane fiind „în imediată atingere cu scutul înţepenit al platformei ruseşti. Precarpaţii aproape lipsesc. Podişul moldovenesc ajunge până la cutele Carpaţilor de fliş” .
Podişul Moldovenesc, adică placa de dealuri, care începe din malurile Nistrului, şi urmează, întins spre nord, drumul de la Hotin la Cernăuţi, un drum care „e când la margine, când sus, pe netezişul ei, nu tocmai înalt (516 m, lângă Cernauca, vestita moşie a familiei Hurmuzachi, care a dat atâţia buni patrioţi). Satele se ţin lanţ, mari, cu livezi bogate, cu mori de vânt pe înălţimile dinspre Nistru… Cecina, de lângă Cernăuţi, e ca un martor (541 m), despărţit de restul podişului prin valea Prutului.
Podişul Moldovenesc este o caracteristică a reliefului României. Corespunde unei largi gropi precarpatice, cuprinsă între Carpaţi şi marginea platformei străvechi. Groapa a fost acoperită de mările din terţiarul nou. Depozitele neomogene, ce s-au urmat în succesiune destul de regulată, constituie materialul dealurilor, devenite uscat nu dintr-odată, cu cât marea se retrăgea.
Podişul începe în Bucovina… Placa înaltă de dealuri, lipită, în Bucovina, într-atâta de Precarpaţi, încât se confundă ca relief, se lasă până în vestitele dealuri de la Nord de Dorohoi” .
Relieful acesta domol şi armonios, cu lărgimi impresionante, parcă închinate Soarelui, a permis dezvoltări de viaţă socială, de „câmpuri”, deci de mici organizări prestatale, de-a lungul apelor, în depresiuni, descrise, succint, dar ilustrator, de profesorul Simionescu, într-o înşiruire dinspre munte, înspre luncile Siretului.
„Încadrată de munţi înalţi, se întinde surâzătoarea depresiune, în mijlocul căreia se află, la 802 m, vestitele băi de la Vatra Dornei.
E o depresiune tectonică, la zona de contact, socotită drept linie de fractură între andeziturile şi şisturile cristaline, peste care se întinde un petic de depozite paleogene. Neagra-Şarului a tăiat terase, din care cea mai tânără, cu o lăţime de 1 km. Munţii înalţi de la răsărit (Ouşorul, cu 1.653 m), ca şi cei de la apus (Călimani, 2.202 m), ţin adăpost, făcând din satele ce s-au îngrămădit pe întinsul ei tot atâtea staţiuni climaterice. Izvoarele minerale sunt bogate, în întreaga depresiune. Cele din Vatra Dornei au atras vizitatori încă de la 1805. A ajuns staţie vestită, cu instalaţiuni moderne. E proprietatea Fondului Religionar al Mitropoliei bucovinene. Apele feruginoase, bogate în acid carbonic şi cu urme de acid arsenios, foarte radioactive, la care se adaugă şi nămolul lecuitor, adunat din turbăriile apropiate, atrag, pe fiecare an, tot mai mulţi vizitatori.
Sate mari, româneşti (Dorna Candrenilor, Călineşti) sunt împrăştiate în cuprinsul depresiunii. Locuitorii sunt mai ales crescători de vite, căci fâneţele sunt bogate, pe când clima aspră nu îngăduie o agricultură intensă.
Portul naţional al femeilor chipeşe s-a păstrat în toată curăţenia lui… .
În depresiunea de la Rădăuţi, se înscrie o temperatură medie anuală mai joasă (7-9 grade) decât în restul ţării. Populaţia e veche, după urmele preistorice. Satul Volovăţ datează dinaintea întemeierii Principatului Moldovei. Densitatea populaţiei e de peste 120 locuitori pe km pătrat.
Oraşul Rădăuţi (16.808 locuitori), capitala judeţului cu acelaşi nume, cu o populaţie amestecată de Români, Nemţi şi Evrei, e un oraş de câmp, cu toate că în apropiere se ridică ultimele culmi de munţi împăduriţi. Aici se află cel mai preţios monument istoric din trecutul moldovenesc, biserica simplă, zidită din lemn de Bogdan Descălecătorul, din piatră de Alexandru cel Bun, în interiorul căreia se păstrează semnul, pe cât de pios, pe atât de pilduitor, al dragostei de părinţi, arătată de cel mai de seamă domn biruitor al Moldovei, Ştefan cel Mare. La şir, stau lespezi de marmură, cu inscripţiunile săpate, care cuprind vorbele: „Drept măritorul şi iubitorul de Hristos, Io Ştefan Voevod, Domnul ţării Moldovei, a înfrumuseţat acest mormânt strămoşului său”. Tocmai prin simplicitatea arhitecturii şi modestia zidurilor, acoperite cu şindrilă, este impunător acest monument, vechi de peste şase veacuri; arată de unde am plecat. Alături de el, se află un Muzeu Etnografic, pe cât de complet, pe atât de variat” .
Apele fundamentale ale Bucovinei, şi ele, ca şi relieful, determinanţi ai vieţii sociale, beneficiază de atenţia cărturarului Ion Simionescu.
„Suceava, de cum a ieşit din munţi, trece prin depresiunea Rădăuţilor, câmp larg, deschis. Se apropie de Siret, în care se varsă la Liteni. După oraşul Rădăuţi, râul trece pe sub dealurile pe care sclipesc numeroasele biserici din Suceava (17.000 locuitori), vestit nu numai prin frumoasele lăcaşuri de rugă, ce aduc aminte de evlavia lui Alexandru cel Bun, Petru Rareş etc., nu numai prin moaştele Sfântului Ioan, martirul de la Cetatea Albă, dar mai ales prin Cetatea ale cărei ziduri cuprind paginile vremii eroice din istoria Moldovei, până la Alexandru Lăpuşneanu. Rămăşiţele găsite la dezgroparea ruinelor sunt păstrate într-un muzeu interesant.
Moldova, frumos râu prin apa-i limpede, iute, şi drumul variat, izvorăşte din şisturile cristalinei ale Lucinei (1.580 m). străbate prin o vale epigenetică, în curmezişul şisturilor cristaline şi a calcarelor, în cotul de la Fundu Moldovei, fiind despărţită de valea Bistriţei abia de 8 km. Trece pe lângă Câmpulung (10.124 locuitori), capitala judeţului cu acelaşi nume, vechi oraş românesc, cu casele înşirate în lungul văii dominate de stâncile Rarăului; curge pe lângă Gura Humorului (5.977 locuitori), orăşel tihnit, în apropierea căruia se află mănăstirea Voroneţului, cu picturi frumoase pe dinafară şi pe dinăuntru. După ce scapă din strânsura munţilor, trece pe lângă Baia, loc istoric, cu ruinele unei biserici catolice, dar şi cu biserica lui Ştefan, restaurată. Se varsă în Siret la Roman…
Bistriţa are o vale complexă, formată prin unirea unei Bistriţe ce curge spre Moldova cu afluenţii superiori ai Someşului. S-a deschis, astfel, unul din drumurile cele mai pitoreşti din ţară, cu farmec ce nu poate fi deplin simţit, decât printr-o călătorie, cu pluta, de la Dorna, la Piatra.
Izvorăşte din nord-vestul Inăului, din acelaşi nod cu Someşul şi Vişăul. După ce prinde un mănunchi de ape iuţi, cum sunt Dorna şi Neagra Şarului, dinspre Călimani, intră în vestitul defileu dintre Dorna şi Chiril. Valea îngustă, priporoasă, este partea unde plutaşul isteţ îşi face cruce, căci are de învins repezişul Toancelor, ce se izbeşte în malul stâncos. Abia la Cotârgaşi, râul scapă din şisturile cristaline; valea se lărgeşte îndată …
Prutul are un curs aparent mai simplu. Bazinul întreg e format din trei părţi distincte: una până la poarta de la Cernăuţi… Este singurul afluent al Dunării din România care izvorăşte de peste graniţă. Se abate, deodată, spre depresiunea dintre Carpaţi şi podişul podolic, ca şi Siretul ori Nistrul… Prutul este, în tot cursul său, mai puţin populat, măcar că taie Moldova în lung. Este prea nestabil. Numai Cernăuţii, la poarta de intrare în podiş, e oraşul cel mai de seamă. Celelalte sunt orăşele (Noua-Suliţă, Rădăuţi, Lipcani) …
Izvorând din Bucovina, Siretul face un cârlig, la fel cu Prutul, foarte probabil în legătură cu faliile radiare din această zonă… Pe valea Siretului se face comunicaţiunea de-a lungul Moldovei; satele sunt îngrămădite mai ales pe versantul drept, care cade domol spre luncă” .
Apele Bucovinei, inclusiv cele stătătoare, au fost descrise de cel mai „bucovinean” dintre scriitorii săi, cărturarul Em. Grigorovitza:
„Teritoriul Bucovinei este udat de către fluviul Nistru şi de următoarele râuri şi pâraie:
Fluviul Nistrului, care, fiind deja navigabil la intrare pe teritoriul Bucovinei, formează o vale relativ destul de strâmtă, în schimb însă destul de adâncă, cu maluri stâncoase şi, de regulă, lipsite de vegetaţie. Lungimea Nistrului, pe cât timp formează fruntaria Bucovinei, este de 52 km, iar dintre tributarii lui laterali are numai pârâul Ciornipotoc (Czarny Potok – Pârâul Negru) de oarecare însemnătate.
Navigabilitatea apelor Nistrului pe toată întinderea teritoriului bucovinean e favorizată, cu deosebire, prin malu¬rile înalte ale văii, care împiedică ca nişte escarpagii formidabile, în acelaşi timp, inundările.
Râul Prut intră în Buco¬vina lângă localitatea Orăşeni şi prezintă o vale a cărei lăr¬gime ajunge până la 10 km. Lângă localitatea Zucica, aproape de ieşirea Prutului din ţară, valea se strâmtează în mod simţitor (până la 1 km), făcând, pe ambele laturi, loc la nişte câmpii foarte fertile. În întinderea sa de 55 km, valea Pru¬tului se împreună cu diferite alte vâlcele laterale, dintre care cele mai remarcabile sunt, pe stânga, văile Şoviţelor, a Şubraneţului, Moşcovei, Hucăului şi valea Răchita, care se în¬vecinează cu teritoriul Rusiei, iar pe dreapta, văile Ceremuş, Bresniţa, Hliniţa şi Derehlui. Acestea din urmă sunt, prin natura lor, mai adâncite şi au o pantă foarte pronunţată.
Valea Ceremuşului, fiind for¬mată prin confluenţa pâraielor Sărat şi Pârcălab, trece din stare de albie îngustă, subit, în formă de vale bine formată, care ia, de la gura Ialovicioarei, înainte, numele particular de vale a Ceremuşului Alb. Abia la localitatea Uscieriki (gura râului) ea se confundă, apoi, cu matca Ceremuşului Negru, ce se co¬boară din regiunile muntoase galiţiene, luând numele aces¬tuia. Întregul bazin al Cere¬muşului, de la început şi până la târgul Vijniţei (unde valea Ceremuşului se deschide deodată), pre¬zintă, cu malurile sale înalte, stâncoase şi în parte umbrite de păduri de brazi, un carac¬ter extrem de muntos, alpes¬tru. Lungimea totală, pe ra¬mura Ceremuşului Negru, până la Vijniţa, e de 63 km, panta râului, de 9 m la km.
De la Vijniţa, în jos, şi până la comuna Banila Rusească, valea Ceremuşului se lărgeşte în mod aproape anor¬mal, atingând lăţimea sa maxi¬mală; în urmă, însă, devine tot mai îngustă, pe măsură ce se apropie de valea Prutului, până la confluenţa Ceremuşului, lângă comuna Nepolocăuţi. Restul întinderii, de la Vijniţa, până aici, e de 39 km.
Ca vale secundară, ce se îmbină cu bazinul Ceremuşu¬lui, este de amintit valea râuleţului Putila, cu o lungime de 33 km, în care dau, la rândul lor, pe dreapta, văile late¬rale Putelivca şi Biscăul, iar pe stânga, văile Storoneţ, Ripieni şi Dihtineţ.
Lângă Vijniţa, se mai uneşte cu bazinul Ceremuşulul încă şi pitoreasca vale Vijenca (Wizenka), prin care duce drumul spre trecătoarea Niemciţ (Niemczytz).
Siretul formează, dintru-ntâi, o vale escarpată, strâmtă şi adânc tăiată. Râul este format prin împreunarea izvoarelor Siretului, care îşi iau începu¬tul lor între înălţimile Surdinului şi Vanţenului şi se con¬topesc lângă localitatea Şipot Privat (adică Şipot pe Siret). În apropierea comunei Berhomet pe Siret, valea se lărgeşte în chip remarcabil şi se continuă în linie arcuită, de la N-V, că¬tre S-O, până spre târgul Storojineţ, unde se strâmtează puţin. De acolo, înainte, valea Siretului se întinde, apoi, tot mai largă, până la gura Molniţei, loc în care părăseşte teritoriul Bucovinei.
Această vale, una din cele mai mănoase, din câte le locuiesc românii, are o lungime de 98 km (socotind şi regiunea muntoasă), ocupând o suprafaţă totală de 467 kmp. Cele mai însemnate văi late¬rale ce dau în ea sunt, pe stânga, valea Mihodrei şi cea a Molniţei; aceasta din urmă formează şi hotarul spre re¬gatul României, unindu-se, lângă Sinăuţii de Jos, cu valea prin¬cipală. Pe dreapta, însă, e mai de seamă valea Mihovei şi va¬lea Siretului Mic, care din urmă dă în valea principală la est de localitatea Pătrăuţi pe Siret.
Râul Sucevei, ce se formează, la început, din câteva pâraie, în¬tre care Izvorul şi Cobilioara, şi se lăţeşte abia lângă localitatea Straja în chip mai considera¬bil, alcătuind, de aici, înainte, aşa-numitul şes al Rădăuţului, ajunge, între comuna Hadicfalva şi Marginea, la lărgimea maxi¬mală (13 km). De aici, înainte, valea Sucevei se strâmtoreşte, însă, din nou, pe măsură ce se apropie de hotarul ţării (Iţcani), de unde ea începe, din nou, a se deschide.
Această vale, luată ca linie, împarte Bucovina în două părţi aproape egale şi prezintă în¬tinderea cea mai mare între toate celelalte bazine fluviale, acoperind o suprafaţă totală de 239 kmp. Văile late¬rale mai însemnate ale Sucevei sunt, pe stânga, văile Ropocel, Rusca, Sadău, Falcău, Bilca, Hatna şi Dragomirna. Pe dreapta, valea Brodinei, a Putnei, a Voitinelului, a Suceviţei, văile Solca, Soloneţ şi Ilişeşti.
Râul Moldovei constituie, cu bazinul său şerpuitor şi um¬brit de codri deşi, una din cele mai pitoreşti văi ale Bucovi¬nei. De la trecătoarea Izvor, unde-şi adună acest râu apele sale, valea sa urmează o direcţie de S-V, însă numai până lângă localitatea Fundul Moldovei. De aici, îna¬inte, ea se-ndreaptă mai mult spre Vest, păstrând o formă une¬ori aşa îngustă, încât coastele sale seamănă mai mult a fi o râpă. Abia lângă oraşul Câmpulung valea se lărgeşte, ajungând, aici, chiar la lăţimea de 1 km. Imediat, însă, se strâmtează, din nou, până în apropierea târgului Gura Humorului, unde malurile Moldovei încep a deveni joase, permiţând albiei râului de a se întinde în voie până la trecerea râului pe teri¬toriul regatului României (lân¬gă localitatea Cornul Luncii).
Valea Moldovei are o lun¬gime de 93 km şi se împre¬ună, pe partea stângă, cu văile laterale ale Moldoviţei şi Hu¬morului, iar la dreapta, cu văile Lucavei, Putnei şi a Suhei, ves¬tite prin poziţiunea lor roman¬tică (mai ales Valea Putnei).
Bistriţa Aurie (cu bazinul ei) formează o vale nu mai pu¬ţin frumoasă, de asemenea adâncă şi strâmtă, care începe de la trecătoarea Ştiol şi se continuă pe teritoriul Buco¬vinei (de la Cârlibaba, încoace), urmând întâi o direcţie de S-V, apoi, de la Dorna, înainte, o direcţie de N-V şi îndreptându-se, în fine, iar către S-V, pentru a trece, lângă gura pârâului Colbul, pe pământul României. Această vale are o în¬tindere totală de 65 km şi se îmbină, la stânga, cu văile la¬terale ale Cibăului, Cârlibabei, cu valea Rusca şi cu cea a pârâului Colbul, care, închisă fiind de puternicele masive muntoase Dealul Calu şi Dealul Crelu, se prezintă ca una din văile cele mai pitoreşti din câte se găsesc în Carpaţi. Pe dreapta, însă, bazinul strâmt al Bistriţei se împreună cu două văi considerabile şi aproape mai late decât dânsul, adică cu Valea Dornei şi cea a pârâului Neagra.
Prin Valea Bistriţei şi cea a Dornei duc cele mai însemnate şosele ale Bucovi¬nei, adevărate construcţii de artă, una spre Transilvania, iar cealaltă spre Ungaria” .
„Ape stă¬tătoare Bucovina are puţine şi cele existente sub formă de heleşteie şi iazuri se găsesc mai mult în partea dinspre Nord a ţării, adică pe platoul dintre Nistru şi Prut. Cele mai însemnate heleşteie se află lângă comuna Stăuceni, apoi pe la Malatineţ, Şişcăuţ, Verenceanca, Chiselău, Cernauca, Cuciurul Mic şi în apropierea târgurilor Coţman şi Zastavna. La sudul Bucovinei, adică în părţile româneşti, se găsesc, de ¬asemenea, iazuri mai mici, pre¬cum la Liteni, Nemerceni, Buneşti şi Securiceni.
Terenuri mlăştinoase, din contră, se află în Bucovina destul de multe, aşa de-a lungul râurilor Dorna şi Neagra, ba sunt chiar şi mocirle de munte, ca cele de pe pantele culmilor Suhard, Giumalău şi Alun. Tot aşa, se găsesc bah¬ne destul de întinse, pe stânga Siretului (lângă localitatea Prisăcăreni), în şesul Rădăuţului, aproape de comuna Frătăuţul Ve¬chi şi Satul Mare, precum şi în valea Sucevei (lângă Iţcani)” .
În privinţa climei, determinată de poziţionarea geografică, de formele de relief şi de cursul râurilor, avem două mărturii, poziţionate, în timp, la începuturile şi la sfârşitul Bucovinei istorice:
„În acest district, clima este diferită. În munţii înalţi, este atât de rece şi frigul durează atâta timp, încât nu se poate cultiva aproape nimic, nici măcar ovăzul, adesea, nu poate ajunge la maturitate; la şes, însă, clima este temperată, deşi frigul este mai aspru şi mai durabil decât în Ungaria şi Austria.
Altfel, este o ţară sănătoasă şi are un aer curat, ceea ce se poate dovedi prin faptul că, aici, poţi întâlni, în mod repetat, oameni de 70, 80, până la 90, ba chiar 100 de ani, care mai arată vioi” .
„Ţinutul este aşezat în zona temperată a emisferei boreale, se bucură de o climă continentală destul de aspră, cu o iarnă lungă (5 luni), primăvară scurtă, succedată de o vară caldă; toamna, în general, e lungă şi frumoasă.
Asprimea iernii şi a primăverii se datorează poziţiei nestrăjuite dinspre Nord şi Nord-Est a acestui colţ de ţară; astfel, vânturile, care bat dinspre câmpiile podolice şi sarmatice, nu întâmpină nici un obstacol în calea lor. Vânturile calde, ce bat dinspre Sud, fiind silite să urce lanţurile de munţi, ce le întâlnesc în cale, pierd o mare parte din căldura lor.
Diferenţa între climatul regiunii muntoase, a Estului Ţinutului Suceava, şi a celui din părţile deluroase este destul de mare. În partea de Vest, aerul este aspru şi curat; temperatura medie anuală e de 5,5 grade Celsius, supusă la schimbări foarte mici; în schimb, precipitaţiile sunt abundente.
Climatul părţii deluroase diferă, fiind aproape ca acel al Rusiei de Vest, cu schimbări bruşte de temperatură, a cărei medie anuală ajunge la 8 grade Celsius; precipitaţii, în general mai puţine.
Temperatura medie anuală a Ţinutului Suceava oscilează, după cum am văzut, între 5,5 grade Celsius şi 8 grade Celsius. Variaţiunile zilnice şi anuale sunt destul de însemnate, maximele ridicându-se, câteodată, la 40 grade Celsius, vara, şi la minus 35 grade Celsius, iarna.
Cantitatea anuală de precipitaţii este, în medie, de 683 mm. Regiunea cu precipitaţii mai abundente e cea muntoasă, valea Ceremuşului, a Bistriţei Aurii şi regiunea Pojorâtei (818-876 mm). Sărace în precipitaţii sunt văile Nistrului şi a Prutului, cu cele mai puţine ploi în regiunea Cozmenilor (551 mm).
Clima Ţinutului este aspră, totuşi, însă poate fi considerată sănătoasă, având o influenţă cât mai prielnică asupra organismului şi a vegetaţiei. Vara e caldă şi bogată în ploi, iar toamna lungă favorizează cultura cerealelor, mai ales în regiunea deluroasă” .
„Buco¬vina are o climă continentală, extrem de aspră, mai ales în timpul iernii, care, de obicei, ţine aproape cinci luni consecu¬tive. în schimb, primăvara e scurtă de tot, vara foarte caldă, toamna lungă şi temperată. Asprimea iernii şi trecerea ei în lunile de primăvară o datorează Bucovina, cu toată situaţia sa în zona medie, împrejurării că nu este prin nimic apărată, spre Nord şi Nord-Est, ci e, din contra, expusă crivăţurilor ce vin, fără obstacol, din regiunile de miază-noapte, peste şesul sarmatic şi cel podolic, pe când vânturile calde ale sudului, care ar putea-o atinge, se lovesc de lanţurile carpatine, încât o ajung foarte cu anevoie. De altfel, fluctuaţiunile de tempe¬ratură în Bucovina sunt ne¬însemnate, în partea ei mun¬toasă; în schimb, însă, domneşte o mare predispoziţie la precipi¬tate atmosferice. Media anuală a temperaturii variază până la 5,5 grade Celsius în regiunea muntoasă, şi până la 8 grade Celsius în regiunea colinară. Maxi¬mul căldurii, vara, e 35 grade Celsius, iar cel al frigului, în lunile de iarnă, minus 30 grade Celsius. Limitele pe¬rioadei ferite de brumă cad, în localităţile deluroase, cam între 20 Mai şi 1 Octombrie; la munte, însă, între 10 Iunie şi 1 Septemvrie.
Cantitatea anuală a ploilor, în cifră medie, ajunge pană la 685 mm. Cea mai săracă în umiditate e partea de Nord-Vest a Bucovinei. Sezonul principal al ploilor cade, vara, în lunile Iunie şi Iulie, cuprinzând mai cu deosebire regiunea văii Ceremuşului, partea de sus a văii Bistriţei şi împrejurimile localităţii Pojorâta. Epoca de zăpadă, la rândul ei, numără, în părţile deluroase, 120-140 de zile; la munte, însă, 150-200 de zile. Din contra, se accentuează mult predispoziţia la furtuni, care, deşi nu sunt dese, însă apar mai ales în părţile de munte ale nordului, sub formă destul de violentă, pricinuind mari pagube. Apariţia grindinii se restrânge mai mult asupra re¬giunii dintre Prut şi Nistru, nu cruţă însă nici părţile de Sud. Grindinile se ivesc mai cu abundenţă în luna Iulie şi e lucru remarcabil că terenurile reîmpădurite ale ţării sunt cele mai scutite de grindini.
În total, clima Bucovinei, cu toată asprimea ei caracteris¬tică şi în ciuda împrejurării, nu mai puţin semnificative, că vân¬turile de apus aduc, la orice timp ar fi, de obicei precipitaţii atmosferice, este, totuşi, foarte prielnică atât vegetaţiei, cât şi vieţii animalice şi nu produce absolut fenomene morboase. Verile calde şi bogate în ploi favorizează cultivarea tuturor cerealelor, făcând, în acelaşi timp, ca să se coacă şi toate poamele, până chiar şi strugurii. Singur, porumbul suferă puţin, în văile Sucevei şi ale Siretului, din cauza bru¬melor prea timpurii. Mai mult decât toate, influenţează, însă, în aceste condiţii climatice, întinsele păduri ce le are Buco¬vina şi, în special, arborii cetinoşi, aceştia din urmă consti¬tuind pentru ţară, îndeosebi prin belşugul de molizi de cali¬tate superioară, o adevărată bogăţie de preţ şi viitor in¬calculabil” .
Bucovina înseamnă un colţ de rai pământesc, în care s-au adunat cele mai frumoase forme de relief ale lumii, într-o armonie desăvârşită, în care nimic nu se repetă, ci împlineşte şi vesteşte împliniri. Bucovina este o expresie materială a timpului, când primăvară, când vară, când toamnă, când iarnă, timpul fiind perceput, aici, aidoma horei în care s-au prins cele patru muze, horele, pentru a slobozi, într-o fantastică explozie cromatică, luminile create şi lumini necreate. Bucovina este aidoma unei străvechi biserici ortodoxe, de o sacralitate intimă, vindecătoare, şi tocmai de aceea obligă la smerenie şi nicidecum la trufie.

Istorie bucovineana

ISTORIE BUCOVINEANĂ

„Primele încercări din partea Austriei de a ocupa pământul Moldovei datează încă de la începutul domniei Fanarioţilor, care erau consideraţi de puterile vecine ca nişte arendaşi ai principatelor româneşti. În aşa-numitul prim război turcesc al Austriei, sub Carol al VI-lea, austriecii intră, în iarna anului 1716, pe la Câmpulung, în Bucovina de astăzi şi pătrund, încurajaţi de unii boieri ai ţării, până la Iaşi. Despre înfrângerea ce au suferit-o Austriecii (nemţii), cu acest prilej, ne vorbeşte monumentul ieşean din drumul Galatei, numit „Cerdacul lui Ferenţ”, conservat până în ziua astăzi. O altă invaziune, de astă dată de răzbunare, are loc pe la anul 1717, prin care domnul Moldovei, Mihail Racoviţă, se vede constrâns a plăti austriecilor o despăgubire bănească. Prin pacea de la Pa¬sarowitz, Austria se mulţumeşte, deocamdată, cu o altă parte de pământ românesc, ocu¬pată sub numele de Vlahia Mică. Pretenţiile asupra Mol¬dovei nu slăbesc, totuşi, nici în urma intervenţiei Rusiei, care ia, la congresul de la Niemrow, principatele sub protecţia ei proprie şi pune, la rândul său, pe generalul Munich să ocupe (1739) partea de sus a Mol¬dovei, cu Bucovina, lăsând po¬pulaţia, oraşele, satele şi mănăstirile pradă cazacilor sălbatici. Mii de români, mai ales din ţinuturile Cernăuţului şi Hotinului, au fost duşi, atunci, pre¬cum ne spune cronicarul Neculce, în ţara rusească şi împărţiţi ca robi.
De aici, înainte, războaiele Turciei cu Rusia continuă aproape neîntrerupt şi, cu ele, şi invaziunile Ruşilor în Mol¬dova, care devine, astfel, un pământ căutat acum din două părţi. Împărţirea Poloniei favo¬rizează şi mai mult încă ideea ca principatele dunărene să împărtăşească aceiaşi soartă. Războiul ruso-turc de la 1768 aduse cu sine, ca rezultat final, convenţia de la 6 Iulie 1771, în care Austria ia rolul de împăciuitoare între ambii ad¬versari şi-şi face, cu această oca¬zie, şi sie înseşi parte, obţinând de la Turci, drept compensaţie, cedarea Bucovinei. Pentru a găsi, totuşi, o formulă la această pretenţie, Austriecii pretex¬tară, pe baza unei expuneri a colonelului Baron Seeger, că tot teritoriul aflător între Nistru şi şirul muntos ce se întinde de la Cernăuţ şi până la Bârgău, sub numele de codrul Bucovinei, ar fi apar¬ţinut odinioară regatului Galiţiei şi Lodomeriei, intrat, la 1772, în posesiunea Austriei şi, în consecinţă, urmează a se retroceda de drept monarhiei habsburgice. Şi precum pacea între Ruşi şi Turci nu întârziase a se încheia la Cuciuc Cainargi (21 Iulie 1774), sultanul se învoi, de voie, de nevoie, la 7 Mai al anului viitor a ceda Buco¬vina Austriecilor, cu toate pro¬testările domnului Moldovei, Grigore Ghica, care plăti această împotrivire a sa, în cele din urmă, cu viaţa.
Planul ocupării era pregătit de mai înainte, precum se vede dintr-o scrisoare a împăratului Iosif, din 19 Iunie 1773, pe care o adresă el, pe atunci încă prinţ de coroană, dintr-o călătorie făcută în Transilvania (Reghinul Săsesc), mamei sale, Măria Teresia, şi în care zice: „Am vizitat munţii Ciucului şi ai Ghergăului, cu trecătorile spre Moldova, şi cu toată sălbăticia acestor regiuni, ne-am convins ce minunat lucru ar fi dacă am putea să căpătăm colţul de pământ ce se găseşte între Transilvania, Maramureş şi Pocuţia”. Evident că teri¬toriul bucovinean, despre care e vorba, avea interes strategic mare pentru Austria, mai ales că forma legătura cea mai naturală dintre nou cucerita Galiţie cu posesiunile ungare. Guvernul Mariei Teresiei nici n-a întârziat, deci, a studia de în¬dată acel interesant petec de pământ şi a trimes, încă în toamna anului 1773, comisarii săi militari ca să cerceteze ţara. Unul dintre aceştia era baronul Enzenberg, comandantul regi¬mentului românesc (valah) din ţinutul Rodnei şi al Năsăudului, cunoscător bun al poporului român şi care a avut, în urmă, un rol de frunte ca guvernator militar al Bucovinei, administrând-o până la 1786. Astfel, trupele austriece intrară, la 31 August 1774, în Moldova şi, ocupând, întâi, Cernăuţul, unde se stabili comandamentul ge¬neral al noilor stăpâni, au tras cordonul în jurul teritoriului câştigat şi au înfipt stâlpii cu pajură la hotarele noii provincii. Bucovina, ce avea să poarte, de aici, înainte, titlul de ducat” .
Numai că istoria Bucovinei, aidoma tuturor locurilor de pe pământ, are şi un trecut îndepărtat, la care fac apel, cu extazieri naţionaliste, şi românii, şi ucrainenii. Trecutul este un loc, în timp şi spaţiu, asupra căruia trebuie să ne îndreptăm sufletul cu evlavie, fără a ne nimici unii altora străbunii şi strămoşii, trecutul acela îndepărtat fiind al strămoşilor şi-abia trecutul bucovinean fiind, parţial, al străbunilor, între cei doi termeni existând, după cum se va vedea la locul potrivit, o mare şi inconfundabilă diferenţă.
Istoria Bucovinei istorice începe în 25 octombrie 1744, când trupele maiorului Mieg, întregiseră cordonul de ocupaţie, „călcând pe urmele proaspete ale armatelor ruseşti, care se retrăgeau, după pacea de la Cuciuc-Cainardj (Iulie 1774), din principatele române”, iar „armata austriacă, pornită de pe marginile Galiţiei, mută pajurele împărăteşti spre Sud şi Ost şi puse stăpânire pe acest „drum”, despre care diplomaţia austriacă susţinea că monarchia are lipsă pentru comunicaţia dintre Ardeal şi Galiţia. Galiţia fusese obţinută, doi ani înainte, la 1772” .
Bucovina, deci, are o istorie, pe care o putem prelungi în timp, din perspectiva unor statalităţi.
Popoarele, însă, nu au istorie, au doar mituri. Afirmaţia este valabilă doar pentru popoarele nemărturisitoare şi, în special, pentru cele din estul european, pietrificate în preistorie, dar cu făloşenii de istoricizare.
Fără îndoială că pământurile acestea minunat alcătuite au fost populate încă din cele mai vechi timpuri, aşa cum o şi mărturisesc măruntaiele brazdelor, rostogolite de curiozitatea dogmatică a arheologilor, dar popularea nu înseamnă istorie, ci, în cel mai bun caz, o osificare metafizică într-o anume matrice stilistică. Nu într-un arhetip, ci într-un câmp marcat de fapte stilistice, un câmp cu „două curente, două expresii spirituale complementare. Primul, curentul pastoral, este expresia lirică şi filozofică a ciobanilor. Al doilea este expresia spirituală a sedentarilor, a populaţiei agrare” . Deci mitul lui Cain şi Abel, care nu este doar un mit, ci o realitate care, de altfel, avea să opună, în planul violenţei, cele dintâi mari civilizaţii ale omenirii, cea polară şi cea boreală, pe la anul 2500 î. H., atunci când nordicii ionieni („zeii”, în „Teogonia” lui Hesiod şi în miturile greceşti) aveau să se confrunte cu „titanii” şi „giganţii” (paşnica civilizaţie agrară boreală, cu aşezări mari şi construcţii de până la trei etaje), deci cu civilizaţia pe care românii o numesc cucuteniană şi din care făceau parte şi ţinuturile minunate, pe cuprinsul cărora li s-a întâmplat şi lor naşterea. Din nefericire, civilizaţia boreală nu a lăsat mărturii scrise, aşa cum n-au lăsat mărturii nici vestigiile acestei generaţii, enigmaticii, dar „divinii pelasgi”. Dar despre pelasgi, ca şi despre confruntarea generaţiilor anterioare boreale, putem afla vagi informaţii din cărţile sfinte ale omenirii, din istoriografia şi din lirica populaţiilor care au izbutit, printre primele, evadări din preistorie şi începuturi timide de istorie. Evadări din mit şi din metafizic şi începuturi de pragmatism şi de civilizaţie conştientă de sine. Evadări la care ne raportăm mereu, retezându-ne singuri moştenirile.
La nord de Dunăre şi de Marea Neagră, deci inclusiv în ţinutul pe care îl numim Bucovina, n-au existat, până târziu, în epoca de după Hristos, popoare, aşa cum le definim, încă, prin şi din perspectivele epocii noastre, ci comunităţi ocupaţionale, organizate gentilic sau tribalic, comunităţi pe care prima civilizaţie mărturisitoare a Europei, cea elină, le-a numit „keltoy” (celţi), după numele celui mai nordic oraş grecesc. Ulterior, latinii aveau să le zică celţilor „gali”, dar fără a defini un anume popor, ci o risipire de populaţii dincolo de fruntariile lumii lor. De prin secolul X, înainte de Hristos, în cadrul populaţiilor boreale, prin „celţi” se va înţelege o nouă cultură, o comunitate ocupaţională dinamică şi înnoitoare, cea meşteşugărească a minerilor şi prelucrătorilor de metale, iar ulterior şi a producătorilor de oale sau de pânzeturi, prin inventarea războiului de ţesut, dar şi a simbolurilor dreptliniare, care vor supravieţui, în Europa răsăriteană, până în zilele noastre, încărcate de taină şi de incitant. Începuturile acelor comunităţi ocupaţionale meşteşugăreşti s-au petrecut la poalele Alpilor, dar cum, în mileniul X înainte de Hristos, valorificarea noii ocupaţii nu se putea face decât în mijlocul sau măcar în preajma celor două comunităţi ocupaţionale preexistente, cele ale păstorilor şi ale agricultorilor, grupuri de meşteşugari au început să se stabilească, de-a lungul generaţiilor ulterioare, pe cuprinsul întregului areal boreal, începând de la coastele Albionului şi până la Don. După comunităţile de meşteşugari, numite, mult mai târziu, celtice, au rămas vestigii arheologice pe un areal euro-asiatic atât de vast, încât, dacă am judeca doar din perspectiva epocii noastre, am putea născoci un adevărat imperiu preistoric, cu arme şi stindarde ornamentate identic (irisul stilizat pe scuturi, numit de entuziaştii patriotarzi români „suliţa dacică”, şarpele cu cap de lup, pe care îl întâlnim şi pe statuetele cu grupuri de celţi, descoperite în Anglia, dar care simbolizează şi omagiază îngheţul polar, cel indicat, pe cer, de Constelaţia Dragonului). Şi mai există, în falsa argumentare a unei puteri boreale unitare (n-a existat o statalitate, dincoace de Dunăre, ci o civilizaţie complexă, constituită nu din două, ci din trei comunităţi ocupaţionale), simbolistica dreptliniară, moştenită, până în zilele noastre, de ornamentaţiile populare est-europene, ca patrimoniu sacru de la aceiaşi protopărinţi.
În filosofia culturii de pe tot cuprinsul Europei, lucrurile acestea se ştiu, iar Lucian Blaga, de regulă – critic lucid şi constructiv al teoriilor încetăţenite, a încercat să aducă lumină şi în spaţiul est-european, dar, vorba unui epigramist, şi el, ca şi Moise, a vorbit în pustiu:
„După ce ai trăit ani mulţi, înconjurat de tot ce civilizaţia modernă poate oferi omului, şi reiei contactul cu satul din răsăritul sau sud-estul european, ai dintr-odată sentimentul unei deplasări prin veacuri, până-n preistorie. De altfel, chiar cercetătorii artei noastre populare ne spun că geometrismul dreptliniar al ornamentelor populare are o continuitate de-a lungul secolelor, care înapoi, în timp, ne-ar duce până în mileniul doi sau trei înainte de era noastră. Acest geometrism este de aproape înrudit cu acela al culturii preistorice de tip Halldstatt, care, printr-o ramificaţie, a pătruns şi în ţinuturi vechi greceşti, pe la anii 1000 î.e.n.
Arheologii şi istoricii noştri ne spun că ciobanul nostru se îmbracă aproximativ ca şi ciobanul dac.
Olarii din cutare sat de munte, unde se găseşte lut bun de ars, lucrează probabil la fel cum se lucra acum două-trei mii de ani.
În general, tot felul de a fi, ritmul vieţii, modul de a gândi, felul de a se purta, diverse acte, de la acela al aratului, până la actul aproape ritual al mâncatului, proprii săteanului, fac impresia unui stil statornicit de mii de ani.
Atragem atenţia asupra unor caracteristice milenare ale descântecelor noastre de vrajă. Anume formule trebuie să aibă o vechime de mii de ani. În privinţa aceasta ne poate servi ca punct de reper un vechi document literar german, dinainte de anul 1000. Ne referim la aşa-numitele „Merseburger Zauberspruche” (Descântecele de la Merseburg), care cuprind formule ca şi descântecele ce se mai găsesc şi astăzi în satele noastre. Formule ca: „să se adune os la os, sânge la sânge” etc. se utilizau în vrăji, evident, şi acum o mie de ani, şi deci şi acum trei mii de ani.
Dar, dacă este aşa, oare de ce arheologii, etnografii şi istoricii nu rostesc concluzia în toată nuditatea ei?
Concluzia ce se impune şi de care nu înţelegem să ne ferim: Nu cumva satul, aşa cum îl ştim, în trăsăturile sale esenţiale, este reprezentantul preistoriei în lumea noastră istorică?
De termenul „preistoric” se leagă încă unele sensuri, ce i l-au conferit progresismul secolului trecut, şi ca atare termenul ar designa stări care n-ar trebui să fie, oarecum, o înapoiere ruşinoasă. Noi nu legăm însă de „preistorie” aceste sensuri peiorative. Şi de aceea nu ne sfiim să-i spunem situaţiei pe nume.
Satul este, în esenţă, „preistoric”.
Acest punct de reper odată fixat, putem să procedăm la unele retuşări. Afirmăm, aşadar, că satul este, în esenţă, preistoric. Ceea ce înseamnă că satul, aşa cum îl ştim, poate avea şi unele aspecte şi structuri care nu sunt „preistorice”.
Să luăm în cercetare tot satul nostru.
Istoricii afirmă că poporul românesc ar fi, printre toate popoarele din preajmă, cel dintâi care a trecut la creştinism. Creştinismul era însă, aşa cum el s-a organizat ca biserică, un fenomen de istorie, de cultură majoră. Satul pre- şi străromânesc, adoptând creştinismul, nu şi-a însuşit oare cu aceasta o structură care-l scoate din preistorie? Părerea noastră este că acest lucru nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, „creştinismul” a fost adaptat la stilul vieţii „preistorice”. Săteanul nu-l va gândi pe Dumnezeu abstract, dogmatic, filosofic, aşa cum îl defineşte gândirea bizantină, ci într-un fel mitologic, adică preistoric.
Satul românesc şi-a însuşit multe din motivele ce constituiesc patrimoniul marii culturi bizantine, care era istorie în sensul deplin al cuvântului; dar cultura aceasta istorică a fost asimilată stilului preistoric al satelor.
Cine urmăreşte colecţiile de literatură folclorică se lămureşte degrabă cu privire la un proces, asupra căruia nu trebuie să ne facem iluzii. Nici Dumnezeu, nici Iisus Hristos, nici Maica Domnului nu sunt pentru săteni subiecte de meditaţie dogmatică-filosofică, ci motive de mitizare, adeseori foarte liberă.
Nu devine Maica Domnului uneori o zeiţă a fertilităţii?
Descântecul nu angajează persoanele Trinităţii şi pe toţi sfinţii în slujba unei magii arhaice?
Ne-am obişnuit să interpretăm asemenea aspecte ca resturi vagi, ca ecouri din alte vremuri, şi nu am procedat, cum s-ar fi cuvenit, la o radicală înţelegere a situaţiei, care este, de fapt, în nucleul ei intim, puternic şi permanent eficient, „preistorie”; preistorie care converteşte, la graiul şi la formele ei, motive de cultură căzute dintr-o zonă superioară. Înrâuriri de tot soiul au trecut, necurmat, din istoria ce avea loc în regiunea noastră, asupra vieţii de sat, dar toate au fost potrivite unor moduri preistorice.
Satul răsăritean ilustrează la perfecţie formidabila putere de asimilare pe care o are preistoria.
Opiniile curente ne-au obişnuit aşa de mult să vedem preistoria ca o „etapă” depăşită, ce premerge istoriei, încât ne-au făcut cu neputinţă să observăm preistoria care continuă, care e contemporană cu istoria. Această preistorie reprezintă însă un nucleu de viaţă şi de spirit, care, cu modurile sale, opune o rezistenţă istoriei şi, în mare parte, preface în sensul substanţei sale motivele cu care istoria o alimentează.
Din moment ce constatăm rezistenţa, continuarea preistoriei şi contemporaneitatea ei cu istoria, ne vedem pe un drum care ar putea să răstoarne unele perspective îndeobşte acceptate. Ne ispiteşte întrebarea dacă preistoria nu este o permanenţă indestructibilă a vieţii umane? Nu cumva preistoria şi istoria pot să fie paralele şi să coexiste, realizând între ele fel şi fel de raporturi, care variază după împrejurări şi timpuri? Avem convingerea că da.
Preistoria şi istoria sunt, în general, prea apăsat privite sub unghi temporal, în realitatea lor de succesiune. Ca un treptat suiş din partea evoluţionismului progresist sau ca o treaptă decadentă din partea unor gânditori de orientare romantică.
Dar preistoria şi istoria le putem privi şi în raporturile lor posibile de permanentă coexistenţă. Cert, preistoria poate exista şi ea a existat, realmente, atâtea mii de ani, şi fără istorie.
Cu aceasta n-am istovit, însă, toate feţele problemei. Rămâne să vedem îndeosebi dacă istoria, la rândul ei, poate să existe fără preistorie. Nu cumva preistoria reprezintă o substanţă din care se alimentează neîncetat istoria? Avem suficiente motive şi argumente să credem că preistoria coexistă necurmat, în felurite chipuri, cu istoria. Preistoria poate fi nu numai indestructibilă în felul ei, ci şi foarte necesară pentru fiinţarea unei istorii…
Încă o dată: satul, aşa cum îl vedem, este în esenţă preistoric. Nu trebuie, fireşte, să ne lăsăm copleşiţi de această impresie de esenţă, în măsură de a nu vedea şi alte feţe ale realităţii săteşti.
La sat se întâmplă, de sute de ani şi de mai de mult, procese ce trădează şi anume raporturi posibile între istoric şi preistoric.
Influenţele de natură istorică sunt aici, la sat, sau respinse, instinctiv boicotate ca nişte corpuri străine, sau, când sunt acceptate, ele sunt total asimilate unor structuri şi moduri proprii satului.
În satul rusesc, chiar şi maşina a fost integrată în spirit magic, arătându-i-se un entuziasm şi o iubire ca unei fiinţe vii şi miraculoase. Aceasta este cel puţin situaţia în satul autentic din răsăritul şi sud-estul european. În Apus, situaţia e binişor alta. Acolo se pare că viaţa istorică a copleşit tipul preistoric, încât satul e tot mai mult asimilat oraşului sau, mai precis, modurilor de viaţă istorică. Satul este, acolo, mai curând istorie rămasă în urmă, decât preistorie; fireşte, fără ca anume structuri preistorice să se fi stins cu totul. Găseşti, astfel, sate care au păstrat aspectele unui gotic embrionar sau sate cu costume „baroc” şi „rococo” sau sate „biedermeier”. Avem de-a face, în atari cazuri, cu faze istorice muzeale. Arhaicul preistoric este substituit, în mare parte, prin forme confecţionate în cursul istoriei” .
Acea „ramificaţie” a „culturii preistorice de tip Halldstatt” nu însemna, desigur, o extindere a unei statalităţi boreale, chiar dacă, în parcursul timpului, istoria va înregistra şi invazii celtice peste lumea mărturisitoare, precum cea condusă de Brenus, în anul 390 î. H. sau cea din anul 335 î. H., tot asupra peninsulei italiene, ca urmare a unei alianţe cu Alexandru Macedon . Dar invaziile acestea sunt ale triburilor din cuprinsul Europei Centrale, în mijlocul cărora se stabiliseră prelucrătorii metalului, lutului şi ţesăturilor (ei au inventat şi războiul de ţesut), aşa cum se stabiliseră, de-a lungul generaţiilor, şi în ţinuturile estice ale Europei, unde, datorită ocupaţiilor lor, au şi înfiinţat orăşele-cetăţi, precum Durostorum (Silistra) şi Noviodunum (Isaccea) pe Dunăre , sau stabilind toponime durabile în tot cuprinsul Europei (Albion, Cerna, Molda etc.). Toponimele celtice sunt închinate, de regulă, astralului, Alba fiind numele celtic al Lunii (Eftepir sau Crăiasa Zăpezii, la dacii de mai târziu, Malanka, la ucraineni, cu reminiscenţe şi în colindele româneşti, în care refrenele vorbesc, de fapt, despre „florile d’Albei” şi nu despre cele „dalbe”, dar şi în mitica ucraineană), Cernunnos fiind numele cerului îndepărtat, cel întunecat, din care „cerne” omătul (niciodată nu ninge din cerul „mijlociu”, cel înstelat, Ur Anu, preluat de greci drept Uranus, nici din cerul apropiat, cel însorit al zilelor, numit Deaus şi preluat de greci drept Zeus), pe când Molda , toponim întâlnit în întreaga Europă (chiar şi Vistula se cheamă, de fapt, Molda sau Moldova), desemnează valea largă, luminoasă („luncile Soarelui” din străvechile colinde).
Descoperind şi răspândind războiul de ţesut, meşteşugarii antichităţii boreale, numiţi precelţi şi, ulterior, celţi, au impus şi un anume tip de costum comunităţilor de păstori şi de agricultori, în vecinătatea cărora s-au aşezat, dar şi o anumită ornamentaţie, pe vremea aceea totemică, dar astral-totemică. „Celţii purtau pantaloni, o cămaşă care ajungea până la coapse, o mantie şi opinci sau cizme” , iar ornamentaţia consta din „vrâste” verticale, uneori intersectate, în nuanţe apropiate, de „vrâste” orizontale (împreună, simbolizând totemic Arborele Vieţii), din „puiuţi” (cruciuliţe, simbolizând Roata Cerului, Ur Anu), din spirale îndreptate spre dreapta (simbolizând Soarele) şi spre stânga (simbolizând Luna), din sinusoide (calendarul lunar, dar şi cele două lanţuri ale îngheţului, păstrate, în folclorul românesc drept lanţurile Sfinţilor Dimitrie şi Gheorghe, dar sărbătorite, în vremi îndepărtate, drept intrarea şi, respectiv, ieşirea şarpelui din pământ, şarpele fiind, de fapt, Constelaţia Dragonului, care arată, pe cer, nordul polar). Liniile paralele, drepte sau înclinate, care intersectează, uneori, o linie dreaptă, fac parte din alfabetul preceltic, drept consoane, vocalele fiind marcate de puncte (1 punct pentru A, 2 pentru O, 3 pentru U, 4 pentru E, 5 pentru I), iar folosirea acestui alfabet nu se făcea, probabil, decât pentru invocaţii, menite intrării în armonie cu Universul. Ulterior, adică odată cu abandonarea religiei naturale (cosmice, în sensul scrierii Legii, de către Dumnezeu, direct pe cer), în favoarea religiei istoricizante creştină (care este aceeaşi, după opinia Preafericitului Augustin, cu cea naturală), semnificaţiile se pierd, dar simbolurile rămân drept moştenire de la Oamenii Sfinţi ai începuturilor metafizice ale civilizaţiei europene (rahmani sau blajini, ctisti sau druizi, reprezentaţi simbolic de romb), numiţi, în tăbliţele de la Tărtăria, şi „bărbaţii cei mai integri”, şi preluate de moşi-strămoşi (părinţii sau pitaraii, reprezentaţi simbolic de „X”, adică litera „P”, de la „Pitr” sau „Pitarai”, cu reminiscenţă folclorică în datina „Piţărăilor”, moşi-strămoşii formând segmentul îndepărtat în timp al şirului de străbuni, care începe de la „oamenii buni”, adică de la bunicii).
Mai târziu, când romanii vor cuceri şi teritorii boreale, populaţiile băştinaşe din anumite teritorii europene vor fi numite ca fiind celtice (galice), dar celtismul acesta regionalizat ţine doar de istoricizarea unor teritorii regionale, populate cu agricultori, cu păstori şi cu meşteşugari, cei din urmă şi, mai ales, făuritorii de arme, fiind şi cei mai pricepuţi în a le mânui, devenind conducători militari (cazul lui Siegfrid, care era fierar, dar şi al lui Bogdan I, Descălecătorul din Cuhea, „cuhe” însemnând, în vremuri vechi, „fierărie”).
În ţinuturile europene care nu se confruntă cu lumea mărturisitoare a primelor statalităţi mediteraniene, meşteşugarii aceştia deja fac parte din comunităţile reuniunilor de triburi din zonă, chiar dacă, datorită lui Herodot, se păstrează, în acelaşi spaţiu, două denumiri de obşti ocupaţionale, cea a sciţilor plugari şi cea a sciţilor nomazi, deci crescători de animale, şi unii, şi ceilalţi, răspândiţi de la Carpaţi până la Don. Dar în mijlocul acestor comunităţi trăiesc, desigur, încă din secolul III î. H., şi „celţi” (meşteşugari, ca şi celţii „bastarni”, din viitoarea Bucovina), aduşi sau doar acceptaţi şi în vremurile unor aparente statalităţi, precum cea a „scitului Anacharsis”, mărturisit de Lucian, contemporanul lui Apuleius, printre „oamenii însemnaţi” , într-o vreme a contaminărilor folclorice greceşti, prin împrumuturi neiniţiatice din unitara metafizică boreală: „Nu numai la sciţi există datina de a-i face pe oameni nemuritori şi de a-i trimite lui Zalmoxis soli, ci şi atenienii au dreptul să-i zeifice pe sciţi în Grecia” .
Aducerea şi colonizarea locurilor cu obşti de meşteşugari este o practică îndelungată în ţinuturile est-europene, pe care o găsim menţionată chiar şi în „Letopiseţe”, drept practică a eficientizării statalităţilor târzii: „aşijderea şi târgul Baia scrie că l-au descălecat nişte saşi ce au fost olari; aşijderea şi Suceava scrie că o au descălecat nişte cojocari ungureşti, ce să chiamă pre limba lor suci, iar Suceava pre limba ungurească să chiamă Cojocărie” . Fără îndoială că pot fi puse la îndoială aceste informaţii, în legătură cu localităţile respective (se ştie că, la Baia, s-au stabilit mineri saşi, dar, judecând după abundenţa materialelor ceramice, care încă se mai pot culege chiar şi de pe câmpurile arate ale Bogdăneştilor, din vecinătate, prezenţa olarilor nu poate fi contestată), dar practica aducerii de obşti meşteşugăreşti avea să continue în Moldova chiar şi în vremea lui Ştefan cel Mare, în tradiţia „Săsciorilor” de la Costâna sau de la Ilişeşti, care sunt, de fapt, prelucrătorii cahlelor moldoveneşti, ba chiar şi în vremea ocupaţiei ruseşti, de prin anii 1770-1774, când toţi meşteşugarii săteşti sunt, conform recensământului lui Rumeanţev, fie ruşi, fie evrei, ba chiar şi la începuturile Bucovinei istorice, până după înfiinţarea şcolilor de arte şi meserii din diverse oraşe, începând cu Cernăuţii şi terminând cu Câmpulung Moldovenesc, când se aduceau obşti întregi de meşteşugari şi de meseriaşi saşi, germani din Germania şi din Austria, slovaci, unguri şi poloni. Meseria nu înseamnă o artă (meserie) rurală, cum susţin etnografii, ci o iniţiere „din tată în fiu”, practicată doar în târguri (deci acolo unde se ţineau iarmaroace periodice), fără caracter etnic, ci pur şi simplu profesional, meşteşugăresc. Artă ţărănească înseamnă doar ceea ce se făcea în casă, cusături, ouă încondeiate, ornamentaţii, unele cioplituri în lemn, arta meşteşugărească fiind o relicvă a celei de-a treia culturi ancestrale, despre care, până la Lucian Blaga, doar Herodot şi Hesiod vorbiseră, prin crearea mitului meşteşugarului.
Modelul acesta, al celor trei comunităţi ocupaţionale (ulterior se va adăuga şi cea de-a patra, a negustorilor), care, uneori, cad sub incidenţa unor statalităţi mai mult sau mai puţin vremelnice, caracterizează răsăritul Europei până târziu, mult prea aproape de vremurile noastre, într-o unitate a diversităţilor incredibilă, asigurată doar de „Lege”, deci de religie. Unitatea diversităţilor reprezintă stropul nostru de dumnezeire, reprezintă sacralitatea popoarelor est-europene, conştientizată ca atare până pe la 1860-1880, când, din pricini de îmbogăţire a elitelor, aveau să apară naţionalismele şi „îngâmfările şi înălţările peste ceea ce suntem cu adevărat” , prin asumarea de glorii statale de către mulţimile oropsite, în mod egal, indiferent de limba în care s-au născut, au trăit şi au murit, în vremurile acelor statalităţi.
Istoria statalităţilor cunoscute, care interferează cu spaţiul etnografic al Bucovinei, începe, departe de Bucovina, în stepele asiatice, dar şi în Scandinavia, atunci când trei fraţi normanzi, varegi Rurik, Sineus şi Truvor, cuceresc ţinuturile din preajma lacului Lagoda şi Ilmen, întemeind statul şi dinastia varegă a Rurikovţilor, slavii numindu-se, ulterior, după Rurik, ruşi.
Despre invaziile asiatice povesteşte, cu referiri la patrimoniul etnonimic al Carpaţilor anului 903, autorul „Cronicii lui Anonymus”, în capitolul în care relatează de migraţia ungurilor spre Panonia, împinşi de pecenegi spre centrul Europei, dar îndemnaţi spre Panonia de „ducii ruteni” din ţinuturile kieviene, care spuneau că Panonia, pe atunci locuită de „pastores romanorum” (după moartea lui Attila, „ţara Panoniei a fost transformată într-o păşune în care păşteau turmele romanilor”), dar ocupată de marele duce al Bulgariei, Kean, şi condusă de ducele Salanus, pe care avea să-l înfrângă Arpad, „ar fi foarte bună şi acolo curg puhoi cele mai vestite izvoare şi râuri ale căror nume ar fi Danubius (Dunărea), Tyscia (Tisa), Morisius (Mureşul), Crisius (Crişul), Temus (Timişul) şi altele”.
Invazia scandinavă spre sud continuă în anul 907, când Oleg, urmaşul lui Rurik, coborî, pe Nistru, spre Marea Neagră, cu o flotilă de 2.000 de bărci, visând să cucerească Constantinopolul. În 944, Igor, cneazul cântat de barzii vremii, într-un superb „Cântec al lui Igor”, atacă, în alianţă cu pecenegii, cetatea împăratului bizantin Constantin Porfirogenetul, dar pacea se asigură repede, prin plata unui tribut ruşilor şi prin încheierea unui tratat comercial.
În anul 969, Sviatoslav vrea să părăsească Kievul, pentru a se stabili la Pereiaslav, la Dunăre, pentru că „acolo e centrul ţării mele şi acolo se adună toate bogăţiile lumii: aur din Grecia, ţesături, vinuri şi felurite fructe din Bohemia, argint şi cai din Ungaria, iar din Rusia, piei şi ceară, mied şi sclavi” , sperând şi la ajutorul slavilor balcanici, care vedeau în el un adevărat eliberator.
Încreştinarea poporului rus avea să se facă în anul 988, când cneazul Vladimir, căsătorindu-se cu prinţesa bizantină Ana, s-a botezat, la Cherson, după ritul grecesc, odată cu el primind botezul, în mod simbolic, şi poporul rus. Cam tot pe atunci, în ţinuturile carpatice îşi fac apariţia ucenicii lui Chiril şi Metodie, Zandow şi Mozopon, pentru a impune ca limbă liturgică în practica bisericească doar limba slavonă . Ceva mai târziu, adică în anul 1150, „părintele Teofilact a invitat pe împăratul Asan de a trece în Vlahia să o cucerească şi să o cureţe de erezul roman, care, până atunci, citeau în limba latină, să lase mărturisirea romană şi să nu citească în limba latină, ci în limba bulgară, şi s-a poruncit ca celui ce va citi în limba latină să i se taie limba, şi, de atunci, Vlahii au început a citi bulgăreşte” .
Istoria Rusiei kieviene continuă prin reunirea, în 1019, a moştenirilor rămase de la tatăl său, de către Iaroslav cel Mare, cel care, până în anul morţii (1054), va cuceri oraşele cervenice de la poloni şi va respinge un atac al pecenegilor de sub zidurile Kievului. Feciorii lui Iaroslav cel Mare, moştenind imperiul, l-au împărţit între ei, recunoscând, ce-i drept, un fel de supremaţie a Kievului, care avea statutul de Mare Ducat. În 1070, printre luptătorii cneazului kievian Iziaslav se numără şi volohii, aceiaşi volohi urmând să fie menţionaţi, în 1164, de cronicarul rus Nestor (în „Povestea vremurilor de demult”), când volohii se confruntă şi cu slavii, şi cu ungurii. Un document bizantin, datat în 1150, menţionează „villa Valachorum” din Galiţia, în aceleaşi vremuri fiind consemnate voievodatele valahe din Moravia (Koslovice, Vsetin şi Roznova), cele din Silezia (Visla, Jablunkova şi Lotka), precum şi cele din sudul Poloniei, conduse de „Dinga Voevoda Valachorum” sau de „Juria Voevoda Valachorum”. Cronicarul bizantin Necetas Choniates îi menţionează pe valahii din Terra Blachorum , o regiune întinsă, care cuprindea ţinuturile numite, în zilele noastre, Bucovina şi Galiţia. Informaţiile lapidare din documentele vechi confirmă, în sarcina acestor voievodate, aderenţa la un sistem de legi străvechi, dreptul valah (valaskim), care continuă subconştient, ca şi în cazul revendicării din legendarul Flachus, aplicarea legilor pelasgine, încredinţate, conform legendei, de Zeiţa Vetrei (care era fiica pământului, Primăvara sau Mai, din care derivă „Malanka”), Hestia, lui Zalmoxis (între „tracul Zalmoxis” şi „scitul Anacharsis” există mai mult decât o similitudine, adică o identitate conceptuală). Legendarul Flachus, care a determinat eşecuri în toate tentativele istorice de identificare, reprezintă memoria subconştientă a lui Pelasg, deci a omului preistoric, cum a stabilit L. Klages („omul preistoric e omul pelasg” ), întemeietor de mit şi de aderenţă la mit, iniţiator în practici de artă casnică (cusutul veşmintelor din piei de animale, construcţia colibelor din împletituri de nuieli, tencuite cu lut etc.) şi în practici ocupaţionale. Prin urmare, toate aceste voievodate valahe, răspândite de-a lungul şi în megieşia Carpaţilor, reprezintă „aderenţe la mit”, nu popoare şi cu atât mai puţin naţiuni pe atunci, chiar dacă, ulterior, se vor individualiza, în baza acestei „aderenţe”, popoare şi naţiuni, dar dintr-o rădăcină europeană comună, din aceiaşi protopărinţi. „Adeziunea unui popor la unul sau altul dintre scenariile mitice, la una sau alta dintre imaginile exemplare, spune mai multe despre sufletul lui profund decât un mare număr de întâmplări istorice” , dar această adeziune este specifică, până în zilele noastre, pentru „satul din răsăritul sau sud-estul european” (Blaga, în începutul textului deja citat), cu consecinţa că, tot astăzi, „diferenţele dintre muzicile popoarelor din estul Europei nu sunt, comparativ, mai mari decât diferenţele dintre muzicile diferitelor regiuni din România” , cântecul însemnând, aşa cum se ştie, identitatea lăuntrică de netrucat a unui popor.
În 1240, cetatea Kievului a fost dărâmată de mongoli, iar fostul imperiu al Rurikovţilor ajunge sub stăpânire asiatică , în anul următor, 1241, stăpânirea tătară ajungând până la poalele transilvane ale Carpaţilor, drumurile comerciale fiind vegheate de garnizoane tătare, precum cea mărturisită, în ţinuturile noastre, de un călugăr franciscan, în 1286, drept „Ymor, filius Molday” (Repedea, afluentul Văii, cum s-ar putea traduce alăturarea aceasta inedită de toponim tătar, „homor” cu un toponim celt, „mulda, molda”). În călătoria sa spre reşedinţa conducătorului Hoardei de Aur, călugărul-sol se însoţeşte cu o căpetenie băştinaşă, Olachus , care poartă, deci, un nume-toponim, aşa cum se întâmpla în acele vremuri, după cum o şi demonstrează Gheorghe I. Brătianu, în opera citată, valorificând argumentele antecesorilor săi, N. Iorga, N. Drăganu, V. Bogrea etc.
Ucrainenii, cunoscuţi, iniţial, în istorie sub etnonimul de rusini sau de ruteni, sunt, prin cneazul rutean Daniel Romanovici (Danelo Haleţkyi, 1201-1264) întemeietorii cetăţii Lvovului, ctitorită, în anul 1259, pentru fiul lui Danelo Haleţkyi, Lev, cel care, sub numele de Lev I de Galiţia, va reconstrui Lvovul, în 1270, după ce fusese distrus de tătari în 1261. Beneficiind de înflorire continuă, Lvovul va fi cunoscut, în veacurile următoare, datorită numărului mare de mănăstiri şi de şcoli, drept „oraş al călugărilor”.
Stăpânirea tătară înseamnă şi pentru ţinutul nostru o stăpânire statală ca oricare alta, cu zeciuiala plătită Hoardei de Aur (după cum rezultă şi din documentul ocupării Rodnei), sub protecţia acestei statalităţi oamenii văzându-şi de străvechile lor ocupaţii („Scrie letopiseţul cel unguresc că, oarecând, pre aceste locuri au fost lăcuind tătarii. Mai plodindu-să şi înmulţindu-să şi lăţindu-să, s-au tinsu de au trecut şi preste munte, la Ardeal”, scrie cronicarul Ureche). Vlahii sau „olachii” sau flacii, cum erau mărturisiţi în scrierile latineşti ale călătorilor, se ocupau cu creşterea animalelor, în vreme ce „curţile” şi „sălaşurile” cu robi tătari sau ruşi practicau agricultura. Dintre cnezii satelor tătare din viitoarea Bucovina s-au înveşnicit în toponime Herţea, Tămârtan, Berkîş, Nogoicov, Caragun, iar dintre slavi au rămas în toponime cnezii Naslavca, Şizco, Macsim, Simeon, Oleşco, Nichita, Radul, Rujici , toţi străbuni ai iobagilor latifundiarului Mihail de Dorohoi, cel care, în 20 decembrie 1437, era cel mai mare stăpânitor din Ţara de Sus, posedând, în viitoarea Bucovina, şi satele Şizcăuţi (Nouă Suliţe), Malinţi, Şişcăuţi şi Borăuţi.
Din aceleaşi vremuri ale cnezatelor rusine, dacă nu din cele anterioare, a rămas, în Galiţia, „un şir de numiri topografice, care există în ziua de azi (1896 – n.n.) în Galiţia: Porcoavă, Pietriei, Doră, Miculiceni, Strâmba, Parişte, Gropeni, Striganci, Bălinci, Ţeniava, Ilince, Ţuţulină, Tuhloavă, Ferescul, Slupeică, Acrişoare, Bania, Brusturi, Runguri, Chiudaci, Şişiorii, Tecuci, Belelnia, Albinow, Miculinci, Stezovă, Roşochaci, Bobulici, Iapovă, Trajanowca, Tudorovă, Muşcătoavă, Şupărcă, Boşcici, Bordeiacovă, Ţiganii, Strioja, Lucăviţă, Verceni, Ruda, Julină, Fălici, Steniavă, Balici, Suljatină, Woloskiselo, Bolahow, Bubuişte, Ciolhani, Herenia, Tiapşa, Tiurja, Pietriancă, Ripiancă, Rachitnia, Dubşoară, Neagră, Mizuna, Strutină, Poiană, Deniană, Tuchlă, Urici, Jeravă, Cotoreni, Proteasă, Urmanei, Plauşă, Polutori, Şibaliu, Voloşcena, Romanov, Brândză, Fragă, Zugrav, Rocşeni, Chorzova, Bolduri, Strigancă, Romanovca, Mocanii, Pietrici, Tură, Balaceni, Rutişte, Caleasantă, Farovă, Brăculi, Săpături, Romanowe, Bacină, Bârcea, Bolochowey, Bortni, Brunari, Botine, Woloşce, Dialovă, Hărbari, Hâşani, Clopotniţă, Cornii, Cornicele, Măgura, Măgarii, Tură-mare, Romaniască şi foarte multe altele” .
Tătarii au fost izgoniţi din nordul Moldovei de expediţiile ungureşti din anii 1334-1339, conduse de comitele secuilor, Andrei Lackfy, expediţii plastic descrise de Grigore Ureche, în baza cronicilor ungureşti şi polone:
„Şi împingănd pe unguri din ocinile sale, n-au mai putut suferi, ce singur Laslău craiul unguresc, cari-i zic filosof, s-au sculat de s-au dus la Împăratul Râmului, de ş-au cerşut oaste întru ajutoriu împotriva vrăjmaşilor săi.
Deci Laslău craiu’, dacă au luat acel ajutoriu tâlhăresc de la Împăratul Râmului, au silit la Ţara Ungurească şi, deci, pre câşlegile Născutului, cu toată puterea sa s-au apucat de tătari a-i bate şi a-i goni, de i-au trecut munte în ceasta parte, pre la Rodna, pre care cale şi semne prin stânci de piatră în doao locuri să află făcute de Laslău craiul. Şi aşa, gonindu-i prin munţi, scos-au şi pre aceşti tătari, carii au fost lăcuitori la Moldova, de i-au trecut apa Siretiului. Acolo, Laslău craiu’, ce să chiamă leşaşte Stanislav, stând în ţărmurile apei, au strigat ungureşte: „Siretem, siretem!”, ce să zice rumâneşte, place-mi, place-mi, sau, cum ai zice pre limba noastră: „Aşa-mi place, aşa!”. Mai apoi, dacă s-au discălicat ţară, după cuvântul craiului, ce au zis „siretem”, au pus nume apei Siretiul. Şi după multă goană ce au gonit pre tătari, i-au gonit şi i-au trecut preste Nistru, la Crâmu, unde şi până astăzi trăiesc”.
În lipsa Hanului Crimeii, Kutlu Buga (Bourul Norocos), care, conform documentelor veneţiene, lupta, cu grosul armatelor sale, împotriva lituanienilor, ungurii i-au zdrobit pe tătari la Boureni, lângă Humor, capturându-l pe cumnatul Hanului Kutlu Buga, mârzacul cu trei tuiuri Atlamâş (Athalamos), căpetenia tătarilor dobrogeni, şi executându-l prin spânzurare, deci printr-o moarte cumplită pentru un viteaz, datorită umilinţei. În oastea comitelui secuilor se afla, în fruntea voluntarilor maramureşeni, şi Dragoş din Bedeu (alţi istorici cred că e vorba de Dragoş din Giuleşti), care, conform unui vechi izvor istoric („Cronica moldo-rus”), „a întemeiat prima cetăţuie pe râul Moldova, apoi a întemeiat oraşul Baia şi alte cetăţi pe râuri şi pâraie” (Baia beneficiase de o primă consemnare, în portulane, în 1334, drept „Civitas Moldaviae”, deci exista, în primul an al incursiunilor ungureşti în nordul moldav).
În 1340 regele polonez Cazimir cel Mare (1309-1370), ultimul din dinastia Piast, a anexat Galiţia Poloniei, provincia incluzând cetatea Chotin (Hotin), pe Nistru, şi Cecina, pe Prut, în imediata apropiere a viitoarei localităţi Cernăuţi. În 1359, după o bătălie victorioasă împotriva polonezilor, regele Cazimir recunoaşte dreptul de proprietate moldav asupra celor două cetăţi, care nu vor mai fi revendicate de Polonia niciodată.
Legenda cunoscută („şi noi aflăm că Moldova s-au discălicat mai pe urmă… de păstorii nemeriţi, că umblând păstorii de la Ardeal, ce să chiamă Maramoroş, în munţi, cu dobitoacile, au dat de o hiară, ce să chiamă buor, şi, după multă goană ce o au gonit-o prin munţi cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolea fiind şi hiara obosită, au ucis-o, la locul unde să chiamă acum Buorenii, dacă s-au discălicat sat. Şi hierul ţării sau pecetea cap de buor să însemnează. Şi căţeaoa cu care au gonit fiara aceia au crăpat, pre care o au chiemat-o Molda, iară apei de pre numele căţelii Moldii i-au zis Molda, sau cumu-i zic unii, Moldova. Aşijderea şi ţării, dipre numele apei i-au pus numele Moldova”), legenda cunoscută, deci, reprezintă un mit ulterior lui Grigore Ureche, care a scris despre vremurile vechi nu în baza unei tradiţii orale moldoveneşti, ci sugestionându-se, pe fond mitologic valah, cu unele informaţii aproximative, preluate din cronici polone („Scrie Bielschii cronicariul leşesc” sau „Scrie cronicariul leşesc Marţin Paşcovschii”, menţionează Ureche).
În realitate, Moldova are un singur Descălecat, cel din 1359-1365 (1349-1365, după alte surse şi, în special, după cele germane), săvârşit de Bogdan, voievodul maramureşean din Cuhea, Ieud, Bocicoel, cele două Vişeie, Moisei, Borşa şi cele două Selişte, care, în 2 februarie 1365, aveau să fie confiscate, de Ludovic al Ungariei, „de la voievodul Bogdan şi fiii săi, necredincioşi înveteraţi ai noştri, pentru blestemata lor vină de necredinţă… care… plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în suspomenita noastră ţară moldovenească, uneltesc să o păstreze spre paguba noastră” . Bogdan, frate de vitejie cu Kutlu Buga (Bourul Norocos), avea să îi izgonească pe unguri peste munţi, cu sprijinul Hanului Hoardei de Aur din Crimeea, cu reşedinţă la Orhei (Şehr al-cedid), care a numit noua ţară Bogdania, nume păstrat, peste vremuri, în toate documentele islamice, încredinţându-i, printr-un inel, descoperit, recent, în necropola de la Rădăuţi, şi pecetea cu semnul zodiacal islamic pentru „Stâlpul Bourului”, precum şi cu numele lui Alah, scris în arabă, şi asta din pricină că el, hanul, avea ca însemn heraldic bourul văzut din lateral (cum se poate vedea pe monedele de cupru, bătute de el la Orheiul Nou sau Şehr al-cedid), stema Bogdaniei aflându-se cioplită, în secolul al XII-lea, ca relief selgiucid pe moscheea de la Diyarbakir şi, din anul 1230, pe moscheea de la Cardakhan, Denizli.

STEMA 1 STEMA 2

Reliefuri selgiukide cu cap de taur din faţă: Diyarbakir, moscheea mare, sec. XIII , şi Cardakhan, Denizli, anul 1230

Letopiseţul lui Ureche prezintă o cronologie, adeseori inexactă, a noii statalităţi moldave, care ar începe cu „vă leatul 6867 (1359), când au stătut domn Dragoş vodă” („au domnit doi ani, au murit”, deci, în 1361), „pre urma lui Dragoş vodă, au stătut la domnie fiiu-său, Sas vodă şi au ţinut domnia 4 ani şi au murit” în 1365; „după moartea lui Sas vodă, au ţinut domnia fiiu-său, Laţco vodă, 8 ani… Pre urma lui Laţco vodă, au domnit Bogdan vodă, 6 ani. După domnia lui Bogdan vodă, au domnit Pătru vodă, ficiorul lui Muşatu, 16 ani… După dânsul au domnitu frati-său, Roman vodă, trei ani. Iară pre urma lui Roman vodă au stătut la domnie Ştefan vodă, carile au avut doi ficiori, Ştefan şi Pătru, şi au domnit 7 ani… După domnia lui Ştefan vodă, au domnit Iuga vodă, 2 ani, după dânsul Alixandru vodă… Letopiseţul nostru, cest moldovenesc, scrie că au fost cursul anilor 6907 (1399), aprilie 25, când au stătut domn Alexandru vodă; iar letopiseţul cel leşesc scrie că au fost vă leatul 6921 (1413)”.
Alexandru cel Bun desăvârşeşte statul valah al moldovenilor, folosind, în mod uzual, formularea „ţara valahă a Moldovei”, cu referire nu la etnicitate, aşa cum s-ar crede la o primă vedere (din perspectiva epocii noastre), ci la tipul de statalitate, determinat de formula de drept care se aplica şi care, ca şi în cazul celor vreo trei sute de sate vechi din sudul Poloniei, era dreptul valah. În vremea lui Alexandru cel Bun, ca şi în cea a voievozilor anterior, etnicitatea nu conta la nivel de mase, ci doar la nivel de elite, „căci, în veacul dintâi după descălecatul Moldovei, Dragoş o împărţise toată între cei ce-au venit cu el, când a găsit ţara cea nouă pustie de locuitori. Dar fiindcă se părea că nu e cu dreptate ca un boier să muncească la alt boier (pentru că toţi cei ce se trăgeau din sângele lui Roman se socoteau boieri) şi fiindcă neamul, deprins cu armele, se socotea prea bun pentru ca să fie folosit la lucrarea pământului, atunci urmaşii lui Dragoş au fost nevoiţi să aducă, cu învoirea domnului, oameni din ţările învecinate – unde şerbia ţăranilor era în obicei – şi să-i aşeze pe moşiile lor. Că lucrul acesta este adevărat, o dovedeşte însuşi numele de ţăran, care, în graiul moldovenesc se zise „vecin” şi din care se vădeşte că aceia, pe care armele moldoveneşti învingătoare i-au silit să muncească pământul au fost, mai întâi, vecini. Tocmai din această pricină, în Ţara de Sus, cea dintâi unde s-au aşezat Drăgoieştii, se află multe aşezări ţărăneşti” , în sudul Moldovei aflându-se numai aşezări răzeşeşti.
Deşi informaţiile lui Dimitrie Cantemir provin din mituri locale şi, ca şi în cazul cronicarilor, din scrieri străine, conţinând, deci, şi exagerări, şi neadevăruri flagrante, cum ar fi falsul descălecat al Drăgoşeştilor, participanţi, alături de unguri, la întemeierea unei mărci ungureşti dincoace de Carpaţi, în calea tătarilor, sau acel Roman, la care face referire, şi care este, de fapt, legendarul Flachus (memoria subconştientă a lui Pelasg), ca să nu mai vorbim de sintagma „ţara cea nouă pustie de locuitori”, care definea orice ţinut neorganizat statal (în Moldova existau, înainte de Descălecat, peste 500 de sate), câteva afirmaţii merită o atenţie aparte.
Într-adevăr, valahii, de la răzeş sărac (toţi boierii erau răzeşi, dar, în cele din urmă, termenul îi vizează doar pe micii proprietari de pământuri), până la voievod, s-au considerat, întotdeauna „boieri” (boiarini sau boliarini, în alte documente), statut confirmat în producţiile folclorice pur valahe, colinda, urătura şi oraţia de nuntă, care încep cu invocarea acestor „boieri mari”. Dar „boiarin” însemna, iniţial, călăreţ, însoţit de minimum doi suliţaşi pedeştri, rare fiind obştile săteşti care nu puteau trimite în oastea domnească măcar un călăreţ; printre ele, cel numit ca atare, Nouă Suliţe (şi nu „noua suliţă”). Şi, într-adevăr, iobagii Moldovei provin din statele vecine, inclusiv cei care, în timpul stăpânirii tătare, aveau statut de robi (tătari sau slavi), pe care Bogdan I Întemeietorul îi moşteneşte de la prietenul lui, Kutlu Buga (Bourul Norocos), înveşnicit în toponimul Cătlăbuga, dar şi în texul urăturii („Suntem din ţara lui Ciuca-Buca, / Unde-i mămăliga cât nuca”). Obşti de agricultori tătari se întâlnesc şi în documentele de mai târziu, ei locuind la Şoldăneşti (Tamârtaşăuţi), până în 22 septembrie 1411 , când cele „cinci curţi de tătari” sunt dăruite mănăstirii Pobrata, la Levoşcăuţi şi la Nepolocăuţi, în 12 mai 1425, când trec din proprietatea lui Zubrea şi Ravas în cea a lui Stroici , ba chiar şi la Măneuţi (Mianouţi), sat schimbat, împreună cu patru „curţi de tătari”, printre care cea a lui Mateis şi cea a lui Ivaşcu, în 9 noiembrie 1433 , de Ştefan Vodă cu Danco, fiul lui Giurgiu de la Frătăuţi.
Întemeierea de sate noi se va face, pe parcursul anilor, prin colonizări cu oameni „din ţară străină, ori din Ţara Leşească… sau rus, sau grec sau orice fel de limbă”, care vor beneficia de înlesniri speciale, mai ales în cazul celor care vor practica meşteşuguri, fiind scutiţi „să nu dea aceşti oameni nici dare, nici posadă, nici iliş, nici la morile noastre să nu lucreze, nici la cetate, nici să nu dea deseatină la albine, nici din vii şi nici alta nimic să nu dea, niciodată, în veci” .
Statalitatea valahă a moldovenilor s-a desăvârşit abia în vremea lui Alexandru cel Bun, care a organizat ţara şi religios, şi administrativ: „Acest Alixandru vodă multe lucruri bune au făcut în ţară, şi au făcut 2 mănăstiri mari în Moldova, Bistriţa şi Moldoviţa, în doi ani a domniei sale… / Şi dacă au aşezat vlădicii, le-au făcut cinste mare, că le-au pus scaunele, de şed den dreapta domnului, înaintea tuturor svetnicilor, aproape de scaunul domnesc… / Tocmit-au şi boieri mari în svat, de chiverniseala ţării ş-a pământului Moldovii” .
Odată aşezată ţara, în sensul unei funcţionări statale eficiente, Moldova se istoricizează, între graniţele sale niciodată contestate în epoca feudală, când glorios, când cenuşiu şi umilitor. Generaţiile se succed, într-o incredibilă ciclicitate, cu nostalgia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, cel atât de plastic descris de Grigore Ureche: „Fost-au acest Ştefan vodă om nu mare de stat, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori, la ospeţe, omora fără judeţ. Amintrilea, era om întreg la fire, neleneş şi lucrul său îl ştia a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vâra, ca, văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze, şi, pentru aceea, rar război de nu biruia. Şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.
Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toţi ca după un părinte al său, că cunoşteau toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi, îi zic sveti Ştefan vodă, nu pentru suflet, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia, l-au ajuns”.
De epoca lui Ştefan cel Mare şi Sfânt se leagă şi puţinele înfruntări de oşti pe pământ bucovinean, ţinutul nostru fiind păzit, de cele mai multe ori, datorită vecinătăţii cu Carpaţii, de agresiunile îndreptate asupra Moldovei.
„Războiul lui Ştefan vodă, când au bătut pre Albrehtu, craiul leşesc, la Codrul Cozminului, leat 7005 (1497)” înseamnă un eveniment istoric oarecum cunoscut, iar relatarea o vom reproduce la paragraful dedicat istoriei Cosminului.
Codrii Cozminului, consideraţi a fi o „fioroasă singurătate”, aveau să fie evitaţi, în veacurile următoare, de toţi călătorii şi, uneori, chiar de oştile polone, pe motiv că „renumitul codru al Bucovinei, are o întindere de peste patruzeci de leghe”, iar „trecerea acestui codru e nespus de anevoioasă, drumurile sunt foarte rele şi înguste, pământul este pretutindeni pătruns de apă şi plin de mlaştini, care fac aceste căi aproape de neumblat” . Oştile polone preferau, ca în 26 iulie 1686, să intre în Moldova pe valea Prutului, cu popasuri la Lujeni, Lenţeşti şi la Jucica, „chiar la intrarea în Bucovina”, apoi „lângă întăriturile din anul trecut, pe marginea Prutului, în faţa Cernăuţilor”, şi-abia la întoarcere, când erau hăituţi de tătari, polonii fac un scurt popas, pe Siret, dar mai sus de târg, la Văşcăuţi, apoi urcă pe valea râului, spre Camenca, poposind lângă Carapciu pe Siret. Oastea trece de pe un mal pe altul, pentru că aşa erau drumurile în epocă, prin prundişul apelor, poposind, apoi, la Buda (Budineţ), „unde se face potasă în pădure”, trecând pe lângă Jadova, pe Sireţelul Mare, pentru a poposi, în drum spre Prut, la Stăneşti, apoi la Călineşti. Duminică, 13 octombrie 1686, oastea polonă îşi face tabără, dincolo de Prut, în Ţinutul Coţmanilor, „lângă Orăşeni, unde se ţineau, odinioară, târgurile sau bâlciurile moldoveneşti” . Expresia trebuie reţinută de folclorişti, „târgurile sau bâlciurile” moldoveneşti asigurând şi schimburile culturale, inclusiv contaminările folclorice.
Revenind la vremurile lui Ştefan cel Mare şi la îndreptăţirea, în epocă, la o compensaţie („vrând să-şi întoarcă dinspre leşi strâmbătatea sa”), primim, din Letopiseţul lui Ureche, o informaţie extrem de preţioasă, în sensul bunei convieţuiri. Ştefan a năvălit în Podolia, în 22 iunie 1498, „toate satile arzând şi prădând. Ars-au oraşul Premişlia, Radumnea, Prevorsca, Lanţut şi cetatea Tereabul şi multă bunătate dintr-însa au luat şi mulţi joimiri au scos, ci pre toţi i-au tăiat şi alţii mai mulţi au ars în cetate. Şi cetatea Buceaciul multă nevoie au păţit, şi Podhaeţul au ars”.
Din Polonia, ŞTEFAN NU A LUAT ROBI, ci „AU SCOS DIN ROBIE, mai mult de 100.000” de ţărani ucraineni, „bărbaţi, muieri, copii”, pe care i-a „aşezat Ştefan vodă în ţara sa, deşi pănă astăzi trăieşte limba rusască în Moldova, ales pre unde i-au discălicat, că mai a treia parte grăiesc ruseşte”.
Epoca lui Ştefan cel Mare, cea mai frumoasă şi mai glorioasă din istoria ţării sale, continuată vrednic de primii săi urmaşi, Bogdan cel Orb, Ştefăniţă Vodă şi Petru Rareş, a fost descrisă de însuşi voievodul moldav, în 22 august 1502, într-o confesiune încredinţată memoriei scrisului de Matteo Muriano, trimisul dogelui veneţian Leonardo Loredano: „Eu sunt înconjurat de duşmani din toate părţile şi am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei ţări, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut în 2” . Memoria ilustrului voievod, cu care generaţiile nemerituoase din viitorime s-au tot lustruit trufaş, pentru a-şi polei neputinţa, a răzbit peste hotarele pământeşti şi temporale, pentru că „acest Ştefan, voievod al Moldovei, era iscusit şi norocos, căci într-un rând a biruit o sută cincizeci de mii de turci, pe lângă alte lupte dese şi însemnate cu ei. Acesta, de asemenea, a alungat pe Matiaş, regele Ungariei cel viteaz, din ţara Moldovei şi din cea secuiască, nimicind cu dânsul o mare oaste de unguri şi rănind pe regele însuşi cu trei săgeţi, în dreptul oraşului Baia, după care izbândă i-a luat şi Ţara secuiască. El, de asemenea, şi pe tătari i-a biruit de câteva ori, de asemenea pe regele Poloniei, Albert, l-a biruit în Bucovina, împotriva aşteptărilor alor noştri. Orice istoric poate să-l preamărească cu drept cuvânt pentru acest slăvit noroc, cu o ţară aşa de mică”, scria, în 1574, un călător străin , adăugând că românii din cele două Valahii, „din cauza nespusei lui vitejii, îl socotesc ca sfânt”. Dar istoria Moldovei, când glorioasă, când umilitoare, nu constituie tema acestui capitol, în care încercăm să desluşim, din contururile vagi, păstrate în izvoare răzleţite, câte ceva din istoria obştească a locuitorilor din aceste minunate locuri, istoria aceea măruntă, dar profundă şi sfântă, deşi mai mereu ignorată.
Gloria provinciei moldave care se va numi, mai târziu, Bucovina s-a clădit şi a durat pe zidurile celor două superbe Cetăţi, cea a Sucevei, înălţată între anii 1374-1391 şi atestată documentar în 10 februarie 1388, şi cea a Hotinului, menţionată documentar încă din 1310 .
Cetatea Sucevei, „regina părăsită”, care „îşi jeleşte zilele tinereţii, (care) plânge timpurile când regii îi făceau curte” , şubrezită după asediul lui Ştefan Tomşa, din 1653, asediu finalizat cu uciderea lui Despot Vodă pe imaşul iarmarocului din Areni, a fost abandonată, din porunca turcilor, în anul următor, 1654, când Alexandru Lăpuşneanu muta capitala Moldovei la Iaşi, dar fără a distruge, cum s-a legendat, Cetatea Sucevei, care redevine capitală a ţării, în 1592, din voinţa singurului voievod evreu al Moldovei, Aron Vodă.
Gazdă a lui Mihai Viteazul, în 20 mai 1600, Cetatea Sucevei face faţă, fără a-şi şubrezi zidurile, bătăii cu tunurile şi asediului seimenilor şi ungurilor lui Gheorghe Ştefan, în 16 iulie 1653, apoi, din 18 iulie, până în 9 octombrie, cumplitei vânzoleli de cazaci, moldoveni, unguri şi seimeni, zidul nordic al Cetăţii dărâmându-se, conform legendei (în realitate, s-ar părea că nici nu a existat, fiind suplinit de povârnişul abrupt, după cum este pe cale de a constata arheologul Florin Hău), iar Timuş Chmelnicki murind, sub zidurile Cetăţii, în 15 septembrie 1653, dup ce o bucată de lemn, desprinsă dintr-un tun căzăcesc, sfărâmat de o ghiulea, îl rănise grav.
Declinul definitiv al Cetăţii Suceava a început în octombrie 1673, după trădarea lui Petriceico Vodă la Hotin, în cetate fiind instalată o garnizoană polonă, care pradă şi terorizează satele din vecinătate, până în primăvara anului 1674, când hatmanul Sandu Buhuş împresoară cetatea cu trupe turceşti, tătare şi moldoveneşti. În 9 august 1674, garnizoana polonă este lăsată să se întoarcă în Polonia, iar Dumitraşco Vodă, dorind să evite, pe viitor, încuibarea unor trupe polone în cetăţile moldoveneşti, ordonă umplerea acestora cu lemne şi distrugerea lor prin foc şi pară, sacrilegiu care s-a şi comis, în iulie 1675, când Cetatea Sucevei şi Cetatea Neamţului s-au transformat într-un „cuptor uriaş – rug al măririi noastre celei vechi” . Dezastrul final, care a scos Cetatea Sucevei, odată cu acest nord de ţară românească a Moldovei, din istorie, s-a produs în 8 august 1681, când un cutremur înspăimântător a desăvârşit ceea ce începuse mâna omenească să distrugă.
Cetatea Hotinului, „platoşa Nistrului” şi „cetate valahă”, în culegerea de letopiseţe ruseşti din 1347, dar şi în „Cronica ruteană” a lui Byhovic, din 1354, avea să îşi asume un important rol militar şi comercial, ambele benefice pentru Ţara de Sus a Moldovei şi, mai ales, pentru Cernăuţi, până în 1711, când a fost ocupată de turci. Astfel, „neînţelegerile de la graniţă erau rezolvate de starostii de Cameniţa şi Galiţia, de partea polonă, şi de cei de Hotin şi Cernăuţi, de partea moldovenească”, prin tratatul din 7 august 1519 stabilindu-se, de către Ştefăniţă Vodă şi Sigismund I, regulile de frontieră, în scopul rezolvării litigiilor, „dieta” moldo-polonă urmând să se întâlnească, anual, de Ziua Sfintei Treimi, pe malul Nistrului, în faţa Cetăţii Hotin .
Incendiată, în scopul distrugerii, dar fără a suferi pagube însemnate, în 1654, la a doua venire a lui Alexandru Lăpuşneanu, Cetatea Hotinului, care mai fusese dăruită, de-a lungul istoriei sale, unor nobili poloni, este oferită, ca dar de nuntă, de Bogdan Lăpuşneanu, unui nobil polon, apoi, odată cu Ioan Vodă cel Cumplit, deci din 1572, are ba garnizoane moldoveneşti, ba polone, ba mixte, dar îşi păstrează statutul de „platoşă a Nistrului”, până în 21 august 1739, când ruşii feldmareşalului Munich zdrobesc trupele turceşti, în bătălia de la Stăuceni şi ocupă Hotinul, cu intenţia de a dărâma cetatea („Şi puse Munich de făcuse lor găuri pe subt cetatea Hotinului să puie lagumuri să-l spargă; dar apoi nu l-au spart” ).
„În 1739, muscalii au venit şi s-au dus. O clipă, pârcălabii moldoveni intrară iarăşi în Hotinul pierdut, însă dărnicia turcească nu ţinu mult. Iarăşi, în 1769, malul pietros fu cruşit de mult sânge, şi Hotinul fu rusesc a doua orară”, scria Nicolae Iorga, cu amărăciunea cunoaşterii vremurilor care aveau să urmeze.
Ţinutul care, după ocupaţia habsburgică din octombrie 1774, avea să se numească Bucovina trăieşte, în ultima parte a istoriei moldoveneşti, numai în calea oştilor şi a vrăjmăşiilor. O calcă şi o pustiesc, începând cu 26 aprilie 1710, chiar şi grenadirii regelui suedez Carol al XII-lea, care urcă pe valea Ceremuşului, spre Vijniţa, iar de acolo, urmând cursul Sireţelelor şi Siretului, se îndreaptă spre Suceava, apoi o iau în stăpânire ruşii feldmareşalului Munich, în 1737, apoi ruşii lui Rumeanţev, în 1770.
Bucovina intrase, pe parcursul celor prime patru (din şase) războaie austro-ruso-turce, din 1710-1711, din 1714-1718, din 1735-1739 şi din 1768-1774, într-o epocă de jaf şi pustiire, întreaga Moldovă căzând sub ocupaţie rusească din 1770 şi trecând, din 1774, când, de fapt, începe istoria reală a Bucovinei istorice, sub ocupaţie şi suzeranitate habsburgică.
Bucovina a fost ocupată, în 1 Octombrie 1774, de generalul austriac Gabriel baron de Spleny, cu 3 regimente de infanterie, 12 tunuri şi 2 regimente de cavalerie” , dar „capitala ţării, Cernăuţii, se afla, la 31 August, în mâna maiorului Mieg. Seretul şi Suceava au fost ocupate imediat după aceea şi, la 25 Octombrie 1744, cordonul de ocupaţiune era complet” .
„Şi iată că, de la miază-noapte, de pe lângă neadormitele ape ale Nistrului, până la Pietrele Roşii, unde se întâlneau graniţele celor trei ţări româneşti, Ardealul, Moldova şi Bucovina, ţara gemea, acum, de cătane împărăteşti, tot Nemţi înalţi şi bine legaţi, care erau îmbrăcaţi în tunici albe, roşii şi albastre, şi purtau cozi şi tricornuri pe cap.
Băştinaşii începură să mai răsufle oleacă şi să se simtă mai siguri, căci legile şi dreptăţile nu mai atârnau de vârful sabiei, ca pe vremea stăpânirii Turcului. Dar, totuşi, se mai arătau făcători de rele, ce ţineau calea bieţilor drumeţi, căci, pe unele locuri, ţara era pustie; de multe ori ţi se întâmpla să mergi, zile întregi, fără să dai de ţipenie de om sau măcar de vreun han mai acătării. De drumuri bătute – nici pomină, numai ici-colea, câte un drumeag plin de hârtopi şi mâncat de ploi, iar cale de câteva poşte, întâlneai doar vreun bordei, săpat în pământ, în vârful căruia atârna, pe o prăjină, un jup de paie sau de strujeni, semn că aici era un conac.
Satele se întindeau pe râpi şi pe la marginile codrilor pustii şi nepătrunşi, îndosite de frica Tătarilor şi a altor legi spurcate.
Moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, prin ţară” .
Descrierea aceasta, care nu poate fi suspectată de rea credinţă sau de lipsă de patriotism din partea autorului, poate fi regăsită întocmai, deşi fără aura lirică, specifică unui prozator adevărat, şi în raportul primului guvernator militar al Bucovinei, baronul Gabriel Spleny von Mihaldy (31 august 1774 – aprilie 1778):
„Nimeni nu avea grijă de siguranţa drumurilor, astfel că acestea nu erau, niciodată, sigure. Chiar şi acum, când se găseşte atâta armată în ţară, se aude, în orice clipă, de jaf şi omor la drumul mare.
Înainte ca ruşii şi, în parte, trupele noastre să fi intrat, în cursul ultimului război, în ţară, drumurile erau atât de părăginite, încât călătorii se împotmoleau, în orice moment, în mlaştini, mai ales înlăuntrul pădurilor. Mlaştinile, pâraiele, gropile erau arareori prevăzute cu podeţe şi, acolo unde, totuşi, fusese un pod, care se prăbuşise, după lungă folosire, nu exista nimeni să-l refacă. Afară de bacul peste Prut, la Cernăuţi, nu există nicăieri o posibilitate de traversare a râurilor, astfel că un călător, surprins de ape numai puţin umflate, trebuia să aştepte până ce acestea scădeau.
Puţinele hanuri, de pe marginea drumurilor, constau în colibe mizerabile de lut, care oferă, de obicei, rachiu.
Împotriva inundaţiilor, care ameninţă localităţi întregi, nu s-a luat nici o măsură” .
Conform raportului baronului Spleny, în teritoriul moldav, ocupat de armatele austriece, se aflau „9 sate în districtul Hotin, 119 în districtul Cernăuţi, 3 sate în Câmpulung Rusesc, 142 în districtul Suceava, 11 sate în Câmpulung Moldovenesc”, iar „în aceste sate, locuinţele sunt, cel mai adesea, răzleţe, iar casele sunt atât de prost clădite şi de mici, încât într-însele nu găseşti, în afara unei odăi mici sau, mai degrabă, a unei afumători, alăturate unui antreu, decât arareori o cameră şi foarte rar alt loc de culcare. De cele mai multe ori, aceste cocioabe sunt neîngrădite şi nu sunt prevăzute nici cu şoproane sau grajduri sau alte clădiri gospodăreşti” .
Provincia, năimită înspre istoricizare, în vremurile de glorie ale cetăţilor din Suceava şi din Hotin, revenise în preistorie, iar ruinele mănăstirilor de odinioară, înconjurate de chilii huzurelnice, din care plesneau din bici mezinii unor puternice familii boiereşti moldave şi greceşti, lacomi după o îmbogăţire rapidă, provincia deci, ca şi întreaga Moldovă, „deveni foarte săracă de oameni şi aşa şi partea ei nordică, ţeara de sus, numită acum Bucovina” . Câteva orăşele şi târguri, câteva vetre de sat, populate cu oameni puţini, iar prin codri, lărgindu-şi pământurile cu foc şi pârjol, trăiau „podanii” (supuşii), o populaţia aproape sălbatică, care „darmă, în vreame de iarnă, pentru oi şi capre, bradu’ şi molidvu’ şi le aruncă de hrană” . Printre ţăranii aceştia obidiţi se aflau, desigur, şi ruteni, „de mult aduşi ca să muncească, ca să fie „vecini”, adică iobagi… pe moşiile mănăstireşti” , şi românii, şi ucrainenii Bucovinei având, pe atunci, doar conştiinţa „legii moldoveneşti”, deci a credinţei ortodoxe, fără a „face deosebirea între Român şi Rutean, căci legea era tot aceea” , iar naţionalismele nu aveau cum răzbi şi până la nivelul acela, al sărăciei şi al veşnicei oprimări. Oamenii trăiau într-o armonie cenuşie („Nu cred să mai fie vreo altă ţară de mărimea Moldovei, în care să întâlneşti neamuri atât de multe şi atât de deosebite” ) şi, pentru că erau „înverşunaţi aproape până la eres în credinţa lor, de aceea se găsesc peste 60 de biserici de piatră numai în ţinutul Sucevei, peste 200 de mănăstiri mari, clădite din piatră, în toată Ţara de Sus, iar munţii sunt plini de călugări şi pustnici” , timpul încremenise, iar lumea părea a fi un basorelief albicios, cioplit în piatră. O sugerează chiar şi recensământul făcut de Spleny, în 1775, un recensământ asupra unei suprafeţe geografice mult mai largă decât cea ulterior consacrată drept Bucovina, împărţită pe ocoalele care, cu corecţiile de frontieră de mai târziu, vor deveni tradiţionale, în cei 144 ani de stăpânire austriacă, recensământ din care vom alege doar ocolurile care cuprind localităţi aflate în zona de interes a acestei cărţi:
OCOLUL CERNĂUŢULUI: Târgul Cernăuţului cu Clocucica (2 boieri, 4 mazili, 10 popi, 48 ţărani, 18 umblători, 18 arnăuţi, 78 barani), Roşiţa (5 mazili, 2 popi, 113 ţărani, 5 umblători, 1 arnăut, 20 barani), Mihalcea (4 mazili, 2 popi, 49 ţărani), Camena (1 popă, 45 ţărani), Cuciurul Mare (2 popi, 181 ţărani), Voloca (2 popi, 62 ţărani), Corovia (32 ţărani), Mologhia şi Ceahor (2 popi, 133 ţărani, 1 umblător, 1 arnăut, 1 baran), Cotul lui Baenschii (1 mazil, 14 ţărani), Lucaviţa de Sus (2 mazili, 1 popă, 37 ţărani, 1 arnăut), Lucaviţa de Jos (2 popi, 32 ţărani), Mamorniţa (2 mazili, 1 popă, 50 ţărani, 2 arnăuţi), Ostriţa (2 popi, 81 ţărani, 2 arnăuţi), Horecea (1 popă, 32 ţărani, 1 umblător, 1 baran), Mănăstirea Horecea (20 ţărani), Pilipăuţii (1 popă, 27 ţărani), Târnauca (1 boier, 2 popi, 71 ţărani), Hriaţca (2 popi, 50 ţărani), Ţintenii (Zeletin, 10 răzeşi, 1 popă, 11 ţărani), Molniţa (42 ţărani), Sănehău (2 popi, 37 ţărani), Godineştii (2 mazili, 1 popă, 30 ţărani), Beceştii (Piceşti, 4 răzeşi, 1 popă, 21 ţărani), Fundoaia şi Culicenii (1 mazil, 2 popi, 32 ţărani), Buda de Sus (1 mazil, 1 popă, 5 ţărani), Buda de Jos (3 mazili, 1 popă, 17 ţărani), Nouă Suliţi (3 mazili, 1 popă, 16 ţărani).
OCOLUL PRUTULUI: Stroieştii pe Prut (10 ţărani), Stroieştii de Sus (Gogolina, 2 mazili, 1 preot, 24 ţărani), Novoseliţa (10 ţărani), Lehăcenii Tăutului (41 ţărani), Boian (2 popi, 291 ţărani), Cotul Ostriţei (32 ţărani), Mahala (1 popă, 68 ţărani), Rarance (Rărinţa, 2 popi, 66 ţărani, 1 baran), Toporăuţi (2 popi, 142 ţărani), Cernauca (1 popă, 61 ţărani), Şerăuţi (1 popă, 86 ţărani), Sadobriuca (1 popă, 33 ţărani), Sadagura (1 popă, 179 ţărani), Rohozna (4 mazili, 2 popi, 49 ţărani), Juşca (1 popă, 88 ţărani), Lenţeşti (1 popă, 34 ţărani, 1 baran), Sobroneţ (Szubranek, 3 mazili, 3 popi, 81 ţărani, 1 umblător), Laschiuca (2 popi, 86 ţărani), Vitiliuca (Vetleuca, 1 popă, 29 ţărani), Valeva (1 mazil, 2 popi, 95 ţărani, 1 umblător), Oşehlib (Uşihlibul, 1 popă, 83 ţărani, 1 arnăut), Hliveşti (1 popă, 37 ţărani).
OCOLUL BERHOMETELOR: Lăpuşna (1 popă, 68 ţărani), Lucavăţ cu Mihova (1 mazil, 1 popă, 65 ţărani), Jadova (5 mazili, 2 popi, 14 ţărani), Panca (14 ţărani), Storojineţ şi Comăreşti (1 mazil, 1 popă, 42 ţărani), Ropcea (5 mazili, 2 popi, 45 ţărani), Iordăneşti (22 ţărani), Carapciu pe Siret (3 mazili, 1 popă, 62 ţărani), Hliboca (2 popi, 47 ţărani), Crasna Ilschi (2 mazili, 1 popă, 34 ţărani), Ciudei (1 popă, 26 ţărani), Igeşti (7 mazili, 1 popă, 27 ţărani), Bănila Moldovenească cu Burla (1 răzeş, 2 popi, 43 ţărani), Opaiţ (15 ţărani), Cireş (1 mazil, 4 ţărani), Budineţ (Budinţii, 5 mazili, 1 popă, 12 ţărani), Pătrăuţii pe Siret (2 popi, 68 ţărani), Cupca (1 popă, 30 ţărani), Camenca cu Petriceanca (18 ţărani), Văscăuţii pe Siret (2 mazili), Bahrineşti (3 popi, 22 ţărani), Volcineţ (4 popi, 24 călăraşi), Bainţi (6 ţărani), Muşeniţa (1 mazil, 4 popi), Sânt Onufrei (1 popă, 26 ţărani), Târgul Siretului (2 mazili, 5 popi, 65 ţărani), Stăneştii pe Siret (3 popi, 82 ţărani), Verpole (2 mazili, 1 popă, 29 ţărani), Grimeştii cu Rudeştii (2 mazili, 1 popă, 29 ţărani), Bălileşti (1 popă, 22 ţărani), Turiatca (5 ţărani), Sinăuţi (1 mazil, 1 popă, 11 ţărani), Prorochia (13 ţărani), Mihuceni şi Trestiana (9 ţărani), Tereblecea (1 popă, 51 ţărani), Oprişeni (1 popă, 30 ţărani), Bârlinţi-Stârcea (1 popă, 30 ţărani), Botoşinţi (3 mazili, 1 popă, 4 ţărani), Paliceştii lui Cimortan (2 mazili, 6 ţărani).
OCOLUL VICOVILOR: Straja (1 popă, 38 ţărani), Vicovul de Sus (3 popi, 78 ţărani), Vicovul de Jos cu Voitinel (2 popi, 110 ţărani), Frătăuţii cu Varniţa (5 popi, 130 ţărani), Horodnicul cu Călugăriţa (7 popi, 85 ţărani), Volovăţul cu Prundul Volovăţului (1 popă, 105 ţărani), Rădăuţii Episcopiei (7 popi, 85 ţărani), Bădeuţi, cu Făgeţel şi Milişăuţii de Jos (3 popi, 15 ţărani), Solca cu Arbore (4 popi, 68 ţărani), Satul Mare (2 popi, 25 ţărani), Pârlişănii (15 ţărani), Calafindeşti (3 popi, 36 ţărani), Crăiniceşti (Grăniceşti, 2 popi, 26 ţărani), Şerbăuţi (1 popă, 49 ţărani), Călineştii lui Cuparencu (2 mazili, 1 popă, 29 ţărani), Călineştii lui Ianachi (3 popi, 28 ţărani), Găureni (3 mazili, 1 popă, 13 ţărani), Milişăuţi (3 popi, 68 ţărani), Mărăţei cu Hatna (41 ţărani), Dărmăneşti (2 popi, 43 ţărani), Romăneşti (1 popă, 35 ţărani), Iacobeşti (20 ţărani), Părhăuţi (2 mazili, 2 popi, 40 ţărani), Costâna (1 boier, 4 popi, 30 ţărani), Todireşti (2 popi, 34 ţărani), Soloneţ (Părteştii de Sus, 17 ţărani), Bălăceana (1 popă, 53 ţărani), Liudi Humora (13 ţărani), Comăneşti (2 mazili, 3 popi, 37 ţărani), Botoşana (2 popi, 107 ţărani), Pârteşti (de Jos, 2 popi, 66 ţărani), Gura Humorului (41 ţărani).
OCOLUL MIJLOCIU: Pătrăuţi (5 popi, 48 ţărani), Mitocul Mănăstirii Dragomirna (4 popi, 81 ţărani), Adâncata (32 ţărani), Burdujeni (3 popi, 57 ţărani), Plopenii cu Poiana Pustie, Feteşti (1 boier, 5 popi, 148 ţărani), Salcea (1 popă, 35 ţărani), Ruşii cu Plăvălar (1 boier, 4 popi, 90 ţărani), Udeşti (5 popi, 36 ţărani), Săcuriceni (15 ţărani), Reuseni (2 popi, 7 ţărani), Bosanci (9 popi, 161 ţărani), Tişăuţi (3 popi, 24 ţărani), Ipoteşti (19 ţărani), Sfântul Ilie (27 ţărani), Şcheia (1 popă, 24 ţărani), Bârnova (6 ţărani), Buninţi (Mihoveni, 1 popă, 36 ţărani), Chilişeni (1 popă, 16 ţărani), Zamca (4 ţărani, 6 călăraşi), Iţcani (Iaţcanii, 20 călăraşi), Lisaura şi Cutul Mitropoliei (11 ţărani), Uideşti (2 popi, 84 ţărani), Chilişenii Ştirbăţoaiei (adică Ştirbăţ, 6 ţărani), Târgul Suceava (5 mazili, 9 răzeşi, 12 preoţi, 50 ţărani).
OCOLUL SIRETULUI: Zamostea (1 popă, 23 ţărani), Zvoriştea din deal (2 mazili, 6 popi, 20 ţărani), Zvoriştea din vale (1 boier, 4 popi, 51 ţărani), Bereşti (1 mazil, 1 popă, 10 ţărani), Siminicea (1 popă, 32 ţărani), Dumbrăveni şi Sălăjani (1 boier, 7 popi, 68 ţărani), Corocăieşti (6 ţărani), Băluşeni (8 ţărani), Fântânele (3 boieri, 2 popi, 35 ţărani), Liteni cu Corni (1 boier, 2 popi, 24 ţărani), Şerbăneşti (1 mazil, 2 popi, 15 ţărani), Onceşti (1 boier, 4 popi, 74 ţărani), Grigoreşti (1 popă, 24 ţărani), Bursuceni (1 boier, 2 popi, 8 ţărani), Băneşti (1 boier, 2 popi, 12 ţărani), Măndăreşti (2 ţărani).
OCOLUL CÂMPULUNGULUI MOLDOVENESC: Dorna cu Iacobeni (4 popi, 302 ţărani), Fundul Moldovii (1 popă, 71 ţărani), Sadova (2 popi, 76 ţărani), Pojorâta (1 popă, 74 ţărani), Argel cu Ruşii Moldoviţei (2 popi, 95 ţărani), Frumosu (2 popi, 33 ţărani), Liuzii Mănăstirii Moldoviţa (35 ţărani), Frasin (1 popă, 15 ţărani), Vama (4 popi, 132 ţărani), Bucşoaia, Doroteia, Plotoniţa (1 popă, 17 ţărani), Stulpicani, Ostra, Gemenea (2 popi, 83 ţărani), Câmpulung Moldovenesc, cu Ciocăneşti (1 boier, 6 popi, 360 ţărani), Voroneţ (9 ţărani) .
În Bucovina, existau doar patru orăşele, Suceava, „cel mai distins şi mai populat” (5 mazili, 9 răzeşi, 12 preoţi şi 50 familii ţărăneşti), Cernăuţii, „o localitate destul de populată” (2 boieri, 4 mazili, 10 preoţi, 48 familii de ţărani, cam tot atâtea familii evreieşti, 18 arnăuţi, 18 umblători şi 78 călăraşi), Siret, „un orăşel locuit doar de câţiva evrei şi, altfel, numai de ţărani” (2 mazili, 5 preoţi şi 65 familii ţărăneşti) şi Vijniţa, „un orăşel înfiinţat nu demult, în apropierea Pocuţiei, constând, în prezent, numai din câţiva evrei şi ţărani imigraţi din Polonia” (3 preoţi şi 62 familii ţărăneşti), precum şi două târguşoare, Vama şi Câmpulung, care „pot fi considerate drept târguri, fiindcă, pe lângă faptul că în ambele localităţi casele sunt clădite des şi formează, oarecum, o piaţă, s-au şi introdus un fel de târguri” .
„Înainte de ocuparea austriacă, Bucovina a avut mai multe şcoli mănăstireşti, dintre care cea mai însemnată era în Putna, a avut şase şcoli orăşeneşti, anume 4 în Suceavă, 1 în Cernăuţi şi 1 în Siretiu, în fine, două şcoli săteşti, una în Rădăuţ şi una în Câmpulung-Moldovenesc. Dintre şcolile acestea, una era greaco-fanariotă şi una latinească, iar celelalte erau toate româneşti” .
Patrioţii extaziaţi şi furioşi trebuie să ţină, totuşi, seama şi de alte două amănunte, şi anume de cel referitor la faptul că „ştim, cu bună samă, că înainte de venirea ţării noastre la împărăţirea Austriei (1774) sistemul şcoalelor nu era cunoscut în Bucovina”, precum şi de amănuntul că, „în vremile cele mai nainte de intrarea acestei ţări sub milostiva moştenire a Împăratului Austriei, călugării, preoţii mireneşti, diaconii şi alte cinuri duchovniceşti se aşezau din candidaţii acei carii din şcoalele de rând erau învăţaţi în ştiinţa cetirei, scrisorii, cântărilor şi orânduirilor, rugăciunilor şi slujbelor bisericeşti, un mic catechisis, testamentul nou şi din parte cel vechiu”, mai departe că „şcoalele pentru acest feliu de învăţături erau la Episcopie, pre la mănăstiri, pre la târguri la câteva însemnate sate… şi se învăţau obiectele următoare: Ceaslovul, psaltirea, octoihul, catechisul moldovinesc şi rusesc, alcătuirea scrisorilor moldovineşti, psaltichia după melodie grecească, gramatica, geografia cea tălmăcită de Episcopul Amfilochie după Bufier, retorica, peatra scandeli asupra despărţirei bisericilor, epistola archiepiscopului Eugenie, istoria bisericei după Eusebie” .
Această „implicare” culturală şi ştiinţifică în istoria mulţimilor avea să fie violent, dar fără ipocrizie acuzată de Arune Pumnul, primul luminător al Bucovinei: „Fie-mi iertat a te întreba: unde este literatura noastră cea bisericească? Unde sunt tratatele dogmatice, morale, pastorale, exegetice, istorice?… Unde sunt tratatele juridice, filosofice, fizice, matematice, poetice, retorice?” , dar impunerea unor implicări reale din partea preoţilor avea să se facă, în cele din urmă, odată cu eforturile de contemporaneizare a provinciei cu Europa vremii ei.
Primul eveniment politic şi cultural al Bucovinei, care vine după mai bine de două veacuri de pietrificată singurătate („îşi mănâncă pâinea în sudoarea frunţii şi în linişte” ) s-a petrecut în ziua de 12 octombrie 1777, stil nou, când, la Cernăuţi, s-a organizat şi depus Jurământul Ţării faţă de Coroana Habsburgică, pregătit de Proclamaţia Mariei Theresa din 10 septembrie 1777, proclamaţie publicată, pentru prima dată, de George Dumitrescul-Benedicta, care era, în 30 septembrie 1797, profesor la şcoala trivială din Siret, şi care avea să publice proclamaţia la Iaşi, în 22 august 1795, în tipografia mitropolitului Iacov (Putneanul), proclamaţie scoasă la iveală, în 1902, de poetul şi dramaturgul bucovinean Constantin Berariu. Proclamaţia aducea la cunoştinţă „fieşticăruia, ce sunt locuitori în acest district al Bucovinei” că, „fiind între a noastră prea înaltă Curte şi între strălucitoarea turcească Poartă” înţelegerea ca „graniţa între ţara Moldovei, dimpreună şi cu partea ce este sub stăpânirea Cetăţii Hotinului paşalâc turcesc, şi, între acestea, districtul ce acum se numeşte Bucovina, care nouă din veci ne este dat, din apa Nistrului, până la Ardeal, unde se împreună trei graniţe, Ardealul, Moldova şi districtul Bucovina, care se numeşte Pietrele Roşii, hotărând şi întărind, într-amândouă părţile, cea desăvârşită odihnă şi linişte”, împărăteasa habsburgică poruncea celor care erau „locuitorii acestui district Bucovina, atât partea bisericească, cât şi cea mirenească, cum şi a toată obştea” să facă „jurământ de supunere, ca să se adeverească credincioşii noştri supuşi, ca prin acest jurământ” să se asume noua identitate statală, eveniment care avea să se întâmple „în Cernăuţi, la Octombrie, zi întâi, calendarul vechi, a anului acestuia, 1777”, impunând „ca toţi Mitropoliţii, Arhiepiscopi, Episcopi, Arhimandriţi, Dichei, Egumeni, cum din partea boierimii Boieri, Mazili, Ruptaşi…, la 29 Septembrie, calendar vechi, să vie aici, la Cernăuţi” pentru a depune jurământul în ziua următoare, ţărănimea, evreii şi călugării de rând urmând să voteze, încă din 27 Septembrie, fiecare în satul, târgul sau mănăstirea lor, în faţa unui ofiţer austriac şi a unor reprezentanţi locali ai autorităţii. „Cum ajungea un ofiţer într-un sat, preotul punea să se tragă clopotele, ca să se strângă oamenii la biserică, iar vornicul trimitea vătăjeii după cei care trăiau prin munţi, pe la stâni şi pe la hodăi, ca să se înfăţişeze şi ei la jurământ. După ce se adunau cu toţii în biserică, mazilul citea răspicat jurământul, iar poporenii rosteau cuvânt cu cuvânt, după mazil, ţinând cele trei degete de la mâna dreaptă ridicate în sus. La urmă, preotul şi vornicul, precum şi ceilalţi săteni iscăleau jurământul, dacă ştiau scrie; de nu, puneau numai degetul sau făceau o cruciuliţă, iar mazilul le scria numele întreg. Fiecare sat trebuia să întărească, încă o dată, jurământul crăienilor şi să trimită, pentru aceasta, pe vornicul lor, dimpreună cu doi sfetnici, la Cernăuţi” . Proclamaţia a fost tipărită „în tipografia Episcopiei Blajului, din Ardeal. / Anul 1777, septembrie 10” .
„S-a ales o lună de toamnă” pentru depunerea jurământului, „pentru că pe atunci avea să fie strânsă pâinea de pe câmp, iar boierimea, clerul şi ţăranii aveau timp destul pentru zăbavă şi, afară de asta, şi vremea era încă frumoasă, încât soldaţii puteau să doarmă pe pământul gol, cu cerul deasupra”, dar evenimentul a fost pregătit, cu rigoare nemţească, încă din vară, sub directa coordonare a generalului Spleny. „În Cernăuţi, precum şi în celelalte părţi ale ţării, se aflau numai bolţi şi nici un birt sau han mai mare; de aceea, Spleny îngriji de conace, de mâncare şi de băutură îmbelşugată pentru oaspeţii aşteptaţi. Necontenit soseau în târg care încărcate cu fân şi cu ovăz pentru cai. Pentru ca oaspeţii să fie pe deplin mulţumiţi cu ospăţul dat de împărăţie, s-au trimis ofiţeri în Galiţia, până la Iaroslav, Brody şi Liov, ca să cumpere farfurii, şervete, pahare, cuţite şi alte tacâmuri trebuincioase. Locotenentul Rolling avea să cumpere, în Liov, tacâmuri de zinc, vinuri străine şi alte băuturi spirtoase; Rauschel a târguit, în Brody, pahare, lămpi şi drugi de fier. Colonelul Furstenberg a trimis scaune cu spătar din Stanislau, apoi un croitor şi un cizmar ai regimentului său; tot aşa, Spleny a adus, din Horodenca, bucătarul şi toate tacâmurile sale, fabricate la Danzig, furculiţe, sfeşnice, policandre, un cal pentru tambur şi gornişti. Un sergent major din Hussiatin a trimis soţia sa ca bucătăreasă, ba chiar din tabăra din Czortkow a sosit, în Cernăuţi, bucătarul colonelului Fernier, dimpreună cu cele mai bune tacâmuri din bucătărie. Ofiţerii statului major au adus, tocmai din Liov, covoare, candelabre şi scaune cu spătar. Mănăstirea din Horodenca a împrumutat baldachinul, trâmbiţele şi muzicanţii săi. Un alt baldachin a fost adus din Liov, precum şi o mulţime de dulgheri, măsari şi bodnari, care aveau destul de lucru pentru toată vara…
Cernăuţii erau, pe vremea aceea, mai mult un sat, decât un oraş, tăiat în două de uliţa jidovească, unde se aflau bordeie de lut şi nuiele, care, pe timp de ploaie năprasnică, erau în primejdie să se prefacă în noroi şi să fie spălate de pe faţa pământului de apele Prutului. Nicăieri nu aflai o locuinţă mai de Doamne-ajută”, aşa că „s-a ales, înaintea reşedinţei legatului împărătesc, o bucată de loc, care s-a netezit pe o suprafaţă de 36 de stânjeni lungime şi 18 lăţime. Înaintea locuinţei guvernatorului se ridică un arc de triumf, de 6 metri lărgime şi tot atâţia lăţime, ţinut de patru stâlpi dorici. Deasupra arcului se afla un balcon, împodobit cu vase şi cu pajure împărăteşti. În dreapta şi în stânga arcului de triumf, s-au ridicat două piramide de câte cinci stânjeni înălţime, pe vârful cărora stăteau chipuri de vulturi, cu aripile gata de zbor. În firidele celor patru stâlpi dorici se aflau statuile Dreptăţii şi Bunătăţii, care arătau cu degetul numele împăratului Iosif al II-lea şi al maicei lui, Maria Teresia, ale căror chipuri, înconjurate de nouri, erau zugrăvite deasupra statuilor… Ca să se poată adăposti şi ospăta musafirii, s-au pus la îndemâna lor cele 20 de case mai bunişoare din Cernăuţi, precum şi casele din Sadagura; afară de aceasta, s-au zidit galerii, de ambele părţi ale locuinţei guvernatorului, având fiecare galerie câte patru arcade, împodobite cu vase şi cu arme… În Cernăuţi se aflau, pe vremea aceea, numai patru bisericuţe „moldoveneşti”: Sf. Nicolae, Sf. Paraschiva, Sf. Treime şi Adormirea Maicii Domnului. Pentru slujba dumnezeiască a fost aleasă, de episcopul Dositei Herescu, bisericuţa de lemn a Sfintei Treimi, zidită, în anul 1773, de dânsul şi de fratele său, boierul Ilie Herescu, care era mare medelnicer. Ca să aibă lumea adăpost pe vreme rea, s-a ridicat o galerie largă prinprejurul bisericii, iar pe lângă pereţii galeriei s-au pus bănci şi scaune de şezut. Şi pentru „prostime” s-au făcut pregătiri: pe patru schele înalte aştepta câte un poloboc de câte 150 de vedre ca să fie desfundat, apoi boi fripţi în frigare, dar care s-au fost stricat din pricina vremii celei umede.
Piaţa menită pentru serbare era înconjurată cu bănci, cu masalale şi cu brazi, înalţi de şapte stânjeni, pe care avea să se caţere mulţimea.
Pentru ca să nu se întâmple vreo nenorocire, în decursul serbării, s-a dat poruncă straşnică fiecare casă să aibă o bute cu apă, două cofe, o cange şi scări la îndemână, la vreme de primejdie. Târgoveţii şi oaspeţii trebuiau să ia seama cum umblă cu focul şi cu fumatul. Din Stanislau s-a adus o tulumbă (pompă), care s-a încredinţat, dimpreună cu alte unelte pentru foc, sublocotenentului Schmiedebauer, fost şef de birou”.
Cei mai importanţi oaspeţi proveneau din Galiţia („magnaţii poloni, muiaţi în aur”), „boierii din ţară, dimpreună cu jupânesele lor” („23 de boieri din Cordon şi 2 din Moldova; 88 de mazili din ţară şi 10 din Moldova; 109 ruptaşi şi 142 şleahciţi, toţi din Bucovina; tot astfel, 9 mădulari ai clerului înalt şi o mulţime de preoţi de la sate”), iar „fiecare boier era însoţit de un taraf de lăutari, robi ai săi, care începură să cânte îndată ce intrară în Cernăuţi”. „În fruntea tuturor, sosiră vornicul Vasile Balş, vornicul Anghelachi şi marele medelnicer Ilie Herescu; dintre clerici, erau sosiţi episcopul Dositei Herescu, arhimandriţii Iosif, Calistrat şi învăţatul arhimandrit Vartolomei Măzăreanul, „mădular academineştii teologii Chievului şi îndreptător şcoalelor domneşti”, precum şi cinci protopopi… De la munte şi de pe văi, veneau, călări pe cai mărunţi, preoţi bătrâni, îmbrăcaţi ţărăneşte, cu desagii pe şa, vornicii şi sfetnicii lor, tot aşa şi o mulţime de ţărani şi ţărănci, care voiau să vadă pe noii lor stăpânitori de la Beci (Viena), precum şi veselia ţării cumpărată pe bani…
În dimineaţa zilei de 12 Octombrie, la ceasurile 6, s-a ţinut, în locuinţa guvernatorului şi în tabără, o liturghie pentru credincioşii catolici. Pe la orele 8, porniră ostaşii şi târgoveţii la locurile pe care aveau să le ocupe în decursul serbării, iar trupele Regimentelor „Thierheim” şi „Durlach”, dimpreună cu fanfara Regimentului „Nugent”, se postară în faţa schelelor… Pe balconul arcului de triumf se aflau postaţi gorniştii lui Esterhazy şi vreo câţiva tamburi. Gorniştii lui Hadik, cu alţi toboşari, se postară la intrarea în magazin. Acolo se aflau – nu departe, pe un dâmb – vornicii şi sfetnicii, sub comanda mazilului Palade. Orăşenii se aşezaseră înaintea locuinţei lui Schmiedebauer. La dreapta lor, stăteau slujbaşii de la judecătorie, apoi breslele, Armenii şi, în sfârşit, Jidovii. Fiecare stare şi naţiune avea steagul ei nou şi câte un taraf de lăutari; Jidovii purtau cele 10 porunci.
În vremea aceasta, se rânduiră şi celelalte stări, anume episcopul Dositei Herescu, arhimandriţii, egumenii şi ceilalţi călugări; boierii, mazilii, ruptaşii şi şleahciţii se aşezară în sala cea mare, la stânga şi la dreapta, aşa cum aveau să meargă cu convoiul. Erau de faţă şi trei generali, patru colonei, doi locotenenţi-colonei şi trei maiori, care, după ce se salutară, în cerdacul sălii, intrară, împreună cu nobilii cei străini, în locuinţa guvernatorului.
La 9 ceasuri, se deschiseră uşile de la reşedinţa guvernatorului şi, în cântecul tuturor muzicilor, apăru pe prag legatul împărătesc, Gabriel baron de Spleny, în mare ţinută şi însoţit de 12 lachei, în livrele strălucitoare, cu care intră în sala cea mare, unde-l aşteptau stările. Înaintea lui păşeau ofiţerii Hanisch şi Dorbat, care erau maeştri de ceremonii, iar îndărăt veneau magnaţii cei străini.
Iată că, pe la portalul de triumf, trâmbiţele dădură un semnal, care se auzi în tot oraşul, până departe, în valea Prutului, şi convoiul începu să se mişte încet. În frunte, călărea Regimentul de cavalerie „Thierheim”, a cărui fanfară cânta un marş sărbătoresc. Cam la douăzeci de paşi mai în urmă, veneau moldovenii Dămian şi Mihalache, ceilalţi doi maeştri de ceremonii, iar în mijlocul lor păşea crainicul Calmuţchi. Aceştia formau fruntea convoiului. Îndărătul lor, se întindea lanţul cel lung al oaspeţilor, tot de câte doi oameni: boiernaşii şi ruptaşii, ca cei mai mici în boierie; după aceştia, urmau mazilii şi, în sfârşit, boierii cei mari, îmbrăcaţi în anterie şi încinşi cu şaluri de mătase, toţi perechi şi cu capul descoperit. La o distanţă mai mică, înapoia boierilor, mergeau preoţii, iarăşi câte doi şi îmbrăcaţi în strălucitoare odăjdii, ca florile de câmp. După dânşii, urmau călugării şi egumenii, mai departe – dichii şi arhimandriţii, iar la urmă – bătrânul şi slăbănogul episcop Dositei. După episcop, păşeau maeştri de ceremonii Hanisch şi Dorbat, apoi baronul de Spleny, în haine de gală şi urmat de cei 17 ofiţeri, care au fost trimişi să jure pe târgoveţi şi pe ţărani. Înapoia ofiţerilor, mergeau magnaţii, cei din Galiţia şi din Ardeal. Un despărţământ de oaste încheia convoiul cel lung. Ca să ţină ordine în mulţimea cea numeroasă, care nu mai văzuse asemenea minune, se aşezară soldaţii, târgoveţii şi ţăranii pe amândouă părţile drumului, câte doi în şir. Muzicile cântau, iar steagurile se plecau ca şi înaintea împăratului, iar soldaţii prezentau, pe rând, arma, la apropierea guvernatorului.
Magazinul, în care avea să se ţină jurământul, era înconjurat de o mulţime de lume. Pe pereţi atârnau chipurile împăratului şi împărătesei, iar în mijlocul clădirii, sub un minunat baldachin, se ridica un tron, acoperit cu atlas roşu, pe care se aşeză Spleny, cu capul descoperit. După ce intrară şi se rânduiră toţi cei invitaţi, crainicul ridică toiagul ca să se facă tăcere în mulţime, iar credinciosul boier Ilie Herescu luă locul unui logofăt şi citi, cu glas tare şi răspicat, manifestul împărătesc şi jurământul, în limba moldovenească, pe care-l ascultă poporul în tăcere. După aceea, ţinu episcopul Dositei o frumoasă cuvântare către mulţime, îndemnând-o la credinţă şi supunere către casa împărătească şi arătând cât de vajnic e jurământul acesta. Încheind episcopul cuvântarea, frate-său citi, iarăşi, jurământul răspicat, iar poporul repetă fiecare cuvânt, ridicând în sus trei degete de la mâna dreaptă. Când isprăvi logofătul de citit jurământul, poporul strigă de trei ori: „Să trăiască!”.
Ostaşii Regimentului „Thierheim” dădură o salvă întreită, iar tunurile bubuiră de 36 ori, anunţând lumii că Bucovina a trecut pe veci în stăpânirea Austriei! Muzicile militare şi toate tarafurile de lăutari ale boierilor şi mănăstirilor, precum şi o meterhanea turcească, începură să cânte; valurile mulţimii se clătinară, orăşenii şi oastea îşi schimbară locurile şi porniră încet spre biserica Sf. Treime, formând o îndoită linie, pe ambele părţi ale drumului, pe care mergea convoiul la sfânta liturghie.
În uşa bisericii, îl primi pe Spleny episcopul Dositei, îmbrăcat în odăjdii şi înconjurat de preoţi, stropindu-l cu aghiazmă şi cădelniţându-l.
În biserică încăpură numai oaspeţii cei mai aleşi, căci locul era de tot strâmt. În decursul serviciului dumnezeiesc, Spleny îngenunchease sub un frumos baldachin, pe un scăunaş acoperit cu atlas roşu. La începutul sfintei liturghii, împuşcă trupa Thierheim, înaintea bisericii, şi 36 de tunuri se descărcară, iar după liturghie se strânse toată boierimea şi prostimea în piaţa de dinaintea sălii celei mari ca să salute pe Spleny şi să i se ploconească. Tot în piaţă se afla şi o masă cu două lumânări de ceară, cerneală roşie şi hârtii, pe care era scris jurământul. Spleny luă, din mâna celor 17 ofiţeri, listele cu jurământul şi chemă pe cei mai aleşi dintre boieri şi preoţi ca să-l iscălească. Şi ceilalţi fură chemaţi în Cancelaria ţării pentru acest scop…
Vestea despre omagiu a fost răspândită în toată ţara şi, de aceea, a venit o mulţime mare de oameni la Cernăuţi. Pentru îndestularea acestor suflete, s-au aruncat, de pe balconul arcului de triumf, bani noi galiţieni, de câte 15 creiţari, în sumă de 720 coroane, iar ca să nu se işte scandaluri, fură depărtaţi Jidovii cei lacomi. După aruncarea banilor, începu să cânte muzica şi să se împartă poporului vin şi mâncare. Pe dâmbul pe care se afla magazinul, se înălţau patru schele, cu câte patru stâlpi ascuţiţi, împodobiţi cu cordele, iar deasupra, pe schele, erau două antale mari, de câte 150 vedre, de vin moldovenesc, cărora li s-a dat cep. Curgea vinul ca dintr-un izvor, iar lumea îl lua cu cofele, cu cănile, cu ulcelele şi cu pumnii.
Tot în vremea asta, se împărţi, de starostele măcelarilor, Valentin Marşal, şi de calfele sale, pe celelalte două schele, 40 de oi fripte, gâşte, raţe, gobăi şi 1.500 franzele, pe care le aruncau doi aruncători, „fără să se întâmple vreo primejdie”, după cum povesteşte raportul.
Nu departe de cele patru schele, se aflau trei copaci, de câte 5 până la 7 stânjeni înălţime, cojiţi de scoarţă şi unşi cu ulei. În vârful lor fluturau panglici de mătase, năframe, în ale căror colţuri erau legaţi bani, brâie moldoveneşti etc. Cu toate că unele încercări nu au reuşit, totuşi, cei mai sprinteni dintre ţărani şi munteni au izbutit să ia jos toate lucrurile de acolo. Era mare râsul şi hazul mulţimii de cei care cădeau.
Muzica cânta, poporul mânca şi bea, juca sau se căţăra pe copaci, în vreme ce străinii, boierii de ţară şi clericii băteau din palme şi încurajau pe „mojici” ca să-şi arate iscusinţa.
Pe la două ore şi jumătate, după-amiază, răsunară trompetele şi duruiră tobele de pe balconul arcului de triumf, dând de ştire boierilor că şi pentru dânşii e gata masa.
La guvernatorul împărătesc ospătau boierii cei mari, clericii şi străinii cei aleşi, aşezaţi la zece mese. În magazia cea nouă, de care se ţineau cele opt bucătării, se aşezară, pentru mazilii şi pentru preoţii de rând, 17 mese, dintre care una numai cu bucate de post. Pentru fiecare două mese serveau un stolnic, dimpreună cu şase servitori şi servitoare.
Numărul oaspeţilor ajungea la opt sute. Mâncarea bună era din belşug, vinuri moldoveneşti şi ungureşti – după pofta inimii, iar muzica răsuna în amândouă sălile, înveselind cu de-a sila inimile…
După masă, începură boierii moldoveni, în chiote vesele, să joace, în piaţă, într-un mare cerc, bătrâne şi frumoase jocuri moldoveneşti, cum nu mai văzuseră străinii prin ţările lor…
Seara, pe la 6 ceasuri, când se îngâna ziua cu noaptea, începură să licărească cele dintâi lămpi şi să răsune goarnele de pe foişor; fanfara Regimentului „Nugent” cânta un marş, iar afară, în tabără, unde ardeau focurile, se desluşeau sunetele înăbuşite ale meterhanelei. Vinul curgea din belşug, iar poporului i se împărţi, din nou, carne friptă şi pâine.
Arcul de triumf, cele două intrări din faţă, copacii pentru căţărat şi îndoita îngrădire a pieţii de serbare străluceau în lumina copleşitoare a 5.000 de lămpi, iar la locuinţa lui Spleny ardeau 30 de felinare de tinichea, vopsite în roşu şi alb, şi toată strada principală, începând de la arcul de triumf şi până la cele patru schele, era luminată cu 60 de felinare şi masalale.
Cernăuţiul era împodobit sărbătoreşte. Înaintea caselor se ridicau arcuri, iar deasupra uşilor atârnau frunzare şi ghirlande de flori, pajuri duble sau inscripţia „Trăiască Maria Teresia şi Iosif al II-lea!”.
Ceva mai târziu, începu să curgă lumea spre podurile cu mâncare şi băutură, căci aici se aprinse un foc de artificii pentru desfătarea mulţimii bete de bucurie, de cântece şi de vin.
Nici jocul nu a lipsit în seara aceea: în locuinţa guvernatorului împărătesc era bal pentru magnaţii poloni şi ardeleni. Boierii moldoveni, despărţiţi de subţiraticii străini, jucau jocuri de-ale lor în sala cea mare, unde puteau să-şi facă cheful după obiceiul ţării, sărind şi chiuind în voie.
Mazilii şi ruptaşii petreceau în magazinul cel nou, iar prostimea – afară, pe când jidovii se învârteau şi ei într-o colibă de crengi, făcută anume pentru dânşii. Abia aici li s-au împărţit şi lor bani.
Veselia cuprinse toată lumea, încât nici hoţii nu s-au atins de avere străină, deoarece şi ei erau ameţiţi de-a binelea. Sus, pe deal, în tabără, ardeau focuri, trâmbiţau goarne sau cântau muzici, iar jos, în orăşel, se plimba mulţimea pe uliţi, cu tarafuri de lăutari, de la casă la casă.
Pe la miezul nopţii, se potoli totul: luminile şi masalalele se stinseră, numai felinarele mai ardeau în noapte. Rar unde mai auzeai vălmăşagul mulţimii, căci poporul se culcase prin birturi şi conace, pe drumuri sau în casele târgoveţilor cernăuţeni…
Astfel s-au veselit Bucovinenii şi străinii, acum o sută patruzeci şi nouă de ani, costând acel praznic uriaş la mormântul ţării 20.312 coroane şi 20 bani” .
Acest prim festival folcloric bucovinean al stărilor sociale, „praznic uriaş la mormântul ţării”, nu i-a avut printre protagonişti şi pe ţăranii bucovineni, obştea lor, deşi aparent reprezentată de vornic şi de sfetnici, rămânând, ca întotdeauna, ignorată, „deşi ei trebuia să i se dea cea mai mare atenţie ca uneia care constituie cel mai puternic, mai trainic şi mai rezistent factor pentru conservarea unei naţiuni” . Ţărănimea bucovineană avea să aibă propriile ei sărbători abia după 23 aprilie 1785, când „moşiile mănăstireşti le luă împăratul sub administrarea statului” , înfăptuind, în 1786, şi o primă reformă agrară, prin care pe „ţăranii din satele aparţinând mănăstirilor îi împroprietăreşte (statul) pe pământurile unde munceau” , tot atunci constituindu-se şi averile funciare comunale (păduri, imaşuri, fâneţe), „rusticalizarea… pământurilor dominicale” făcându-se după 1 noiembrie 1786, când, prin primul act constituţional austriac al reorganizării bisericilor (Regulierungsplan), se constituiau şi sesiile bisericeşti, de câte 44 jugăre, dar se stabilea salarizarea, pe viitor, a preoţilor şi a ierarhilor. „În scurtă vreme numai, sătenii au împrejmuit satul şi imaşul, la un loc, cu gard înalt de nuiele ori cu şanţuri adânci; au separat şi pădurea… cu şanţuri mai acătării… la intrarea în pădure, au durat un stâlp, un fel de barieră, o poartă zdravănă, cu încuietoare. Din sat şi din imaş, sătenii cu construit o adevărată fortăreaţă” , de teama proprietarului ecleziast, care încă mai susţinea cu ipocrizie că iobăgia însemna un fel de arendă şi că de moşiile călugăreşti oricum beneficia „ţăranul liber moldovean, ce le folosea ca arândator” .
În ciuda împroprietăririi, satul bucovinean, dator cu zile de robotă preotului şi cu taxe în bani (câte 1 florin 30 creiţari de familie) sau în bucate protopopului şi episcopului, încă nu beneficiază de binefacerile reformelor iluministe, introduse în Bucovina de Iosif al II-lea, membru al lojei masonice vieneze „Zu den drei Adler” (Cele trei acvile), aşa că, în decursul timpului, „vin jăluiri din partea enoriaşilor că unii dintre păstorii de suflete pretind plata mărieşelor de la toţi parohienii, fără deosebire de posesiunea de pământ”, că „bietul ţăran – sărac ca vai de el – nu prea vrea să plătească şi ordonă scoaterea lor cu miliţia. Mai spune că la orice zidire de biserici, şcoale şi case parochiale, iar se secuestra munca ţăranului” , în vreme ce birul împărătesc, de doar un florin de familie, se încasa, printr-un ordin al împăratului, doar de acolo de unde nu lipsea, intenţia habsburgilor constând în îmbogăţirea statului abia după îmbogăţirea fiecărei familii din imperiu.
Istoria Bucovinei istorice are cinci perioade distincte, în care specificul este dat de subordonarea statală.
În prima perioadă, cea a guvernământului militar, începută în 1 octombrie 1774, sub administraţia militară a generalilor Spleny şi, ulterior, Enzenberg, Bucovina beneficiază de reforme administrative şi sociale care o iau pe nepregătite: secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară şi constituirea averilor comunale, organizarea comunelor, înfiinţarea a 24 de şcoli, care se adaugă celor 6 orăşeneşti şi 2 săteşti, existente la venirea austriecilor.
Baronul Karl von Enzenberg, succesorul lui Spleny, din aprilie 1778, ca guvernator militar, a efectuat recensământul în Bucovina încă în ultima parte a anului respectiv, Bucovina având, pe atunci, puţin peste o sută de mii de oameni, ceea ce însemna cam şase locuitori pe o milă pătrată. În rapoartele sale către împărat, Enzenberg „a comentat cu privire la caracterul multinaţional al populaţiei din Bucovina, remarcând în special pe moldoveni (români), evrei, ţigani, armeni, unguri, dar şi pe emigranţii din Galiţia, care, deşi neidentificaţi ca naţionalitate, au fost, în fapt, ucraineni” .
„Populată, în mare majoritate cu ciobani şi ţărani, populaţia indigenă trăia fără a beneficia de serviciile vreunui medic sau farmacist, fără un sistem de securitate internă, pentru apărare din bandiţi, şi fără un sistem judiciar ca o măsură de protecţie împotriva capriciilor arbitrare ale claselor superioare. Drumuri proaste, mai degrabă şleauri imposibil de traversat, poduri puţine şi oraşe mărunte, cele mai însemnate fiind Suceava, Siret şi Cernăuţi, dar deja căzute într-o stare de degradare urbană, după secole de neglijare. Cernăuţi era un orăşel cu aproximativ 200 de bordeie, lipsit chiar şi o aprovizionare corespunzătoare cu apă. Câteva şcoli elementare, greu de atins în baza largă de analfabetism” . Numai că analfabetismul de masă încă reprezenta o caracteristică a întregului continent european, ideea de alfabetizare populară, ca premisă a civilizaţiei şi a civilizării, prinzând contur, la Astle, abia în 1784.
În cursul primilor cinci ani, de la anexarea Bucovinei, numărul populaţiei a sporit rapid. Iar dacă, în 1778, guvernatorul Enzenberg menţionase prezenţa în Bucovina a 14.000 de ruteni, emigranţi din Galiţia, pentru care magnaţii polonezi făceau demersuri pentru extrădarea lor, politica de colonizare a provinciilor de graniţă, promovată, în întreaga Europă, concurenţial chiar, şi de Frederick al II-lea al Prusiei, şi de Ecatherina a II-a Rusiei, urmărind punerea în mişcare a dezvoltării vechii ordini politice şi sociale, a avut efecte imediate şi în Bucovina, provincie în care au prins să se aşeze şi germani, şvabii din Palatinat, Württemberg şi Rhineland, sudeţii din Bohemia germană (Pădurea Boemiei) şi ţipterii („Zipsers”) din Zips (Slovacia). Existau, în imperiul habsburgic, şi două încurajări legislative a emigrării, Patentul „toleranţei”, emis de Iosif al II-lea, în 1781, şi Brevetul de decontare din 1782, prin acesta din urmă oferindu-se transport gratuit, de la Viena, la orice punct de destinaţie în Bucovina, iar aici, o casă cu grădină, terenuri şi animale, precum şi scutirea de impozit, pentru primii zece ani, dar şi scutirea fiului mai mare de executarea serviciului militar. Şi se mai acordau garanţii privind libertatea de conştiinţă şi de religie.
După doar 12 ani de înnoire şi speranţă, Bucovina este alipită la Galiţia, în 1786, iar „perioada aceasta, a treia, este pentru noi, românii, cea mai nefericită” , şi datorită conflictului dintre catolicism şi ortodoxie, adâncit datorită deciziei liovene asupra destinaţiei beneficiilor Fondului Religionar, dar şi datorită absenţei oricărui dram de conştiinţă de neam din partea elitelor româneşti din Bucovina. În vreme ce, în Polonia, magnaţii îşi unesc resursele şi, investind în sistemul bancar austriac, în construcţia de şosele şi, ulterior, de căi ferate şi de gări, îşi ridică propriul popor, prin înfiinţarea de şcoli, gimnazii şi universităţi, urmate de copiii iobagilor de pe moşiile magnaţilor, deveniţi oameni liberi, cu cheltuielile de şcolarizare finanţate de magnaţii poloni, în vreme ce elitele poloneze impun, în întreg imperiul austriac, o tehnocraţie polonă, formată din urmaşii foştilor lor iobagi, elitele bucovinene înstrăinează moşii şi oameni, total dezinteresate de neamul din care provin.
Înstrăinarea moşiilor româneşti şi a iobagilor de pe acele moşii începe încă din perioada guvernământului militar şi se termină în vremea Ducatului Bucovinei, iar tristeţea gomoasă, cu care relatează George Bogdan-Duică această adevărată trădare a mulţimilor române de către elitele româneşti, fals justificată prin oţărâre în faţa consecinţelor, nu trebuie să ne inducă în eroare şi, ca efect, într-un patriotardism de conjunctură:
„Marele visternic Iordachi Cantacuzino schimbă, la 1784, cu guvernul austriac, moşiile sale, Tişeuţii şi Ipoteştii din Bucovina, primind la schimb altele în Moldova (Heverna şi Nowoseliţa); boerul Toma Carp vinde, la 1783, moşia sa Teodoreşti (Todireşti) negustorului armean Nicolae Kapri, ai cărui urmaşi sunt „de Kapri”; la 1785, Bogdanovici, negustor din Stanislau (Galiţia), cumpără Orăşenii…
În Prefectura Vijniţei, ţinut în care Românii şi-au pierdut total limba lor, găsim: marea moşie Lucaveţ, cu Berhometul pe Siret, care, la 1781-84, era a lui Vasilco, Păunel, Tăutul, Persul, Săul şi a şetrariului Cârstea; azi, la 1894, se susţine numai de fidelcomisul Vasilco şi, cu el alăturea, găsim părtaşi la teritoriul tabular pe doi Bohosiewicz, Rey, Frankel, Polon şi Jidov. Odată suna poetic Păunel, azi sună Izig Frankel.
Ce contrast! Bănila rusească era, odată, a lui Gafenco, Lenţa, Ciolpan, Malai, Cocoran şi Logoteti; azi, proprietari sunt Bohosiewicz. Câmpulungul rusesc, pământ a cărui întindere boierii Sturza, Paladi, Giurgiuvan, Darie, Malai, Potlog, Lăpădat, Volcinschi nu o măsurau, ci-şi numărau numai vecinii supuşi, este, azi, al unei societăţi industriale, odată Goetz. Ispasul a devenit al contesei Cigala; Carapciul pe Ceremuş, al lui Krzysztofowicz; Milie, odată a lui Sturza, Paladi, Flondor, e, azi, în parte, a lui Bohosiewicz şi Nevecerel, iar Flondorenii se susţin. Putila lui Cantacuzino, Sturza, Paladi, Turcul, Flondor este, azi, a unei societăţi comerciale şi a lui Chaim Scharf şi Budowski. Polonul şi Jidovul se ţin, iarăşi, de brâu! Vijniţa lui Sturza, Paladi, Giurgiuvan, Cantacuzen este, azi, a contelui Wrszowec-Rey. Vilaucea lui Teutul, Păunel, Onciul, Ţîntă are, azi, domni pe Hersch Weissglas şi Ilczuk Linecki. Vascăuţul pe Ceremuş, odată al lui N. Ruset, aste, azi, al lui Roman Freitag…
Din corpul vechi al Babinului, cu Stefaniuca, găsim părţi trecute la Moses Karmelin, Eugenia Zierhoffer, Witold Wolanski. Boianciucul e al lui Sahnovitz şi Sokol. Din Cincău a luat o parte Samuel Daukner. Doroşeuţul a trecut la Iacob Goldenberg; Dubowestul al lui Iancu Sturza este, azi, al baronului Szymonowicz. Ivancăuţul, moşie de răzeşi români, este, azi, al lui Iurnitschek. Culeuţul a devenit al Rosaliei Pasakas. Cuciurmicul, la 1781-84, al lui D. Sturza, T. Coşan şi Şt. Săvescul, este, azi, al lui Iacubowicz şi Latainer. În Cadobeşti, moşie a lui Th. Balş, rezidă, azi, pe lângă Tabora, şi doi Lukasiewicz. Lujenii s-au armenit. Mitcheul lui G. Ruset îl au, azi, trei Bzowey. Mosariuca lui Potlog şi Giurgiuvan a primit domni pe Wojnowicz, Lukasiewicz şi Steinholtz, pe lângă Ioan Grecul. Hersch Weissberger, Sobel Reiner, Hermann Graubart şi Julius Weissberger răsuflă pe unde călcau ca stăpâni moldovenii Tăutul, Gicescul, Şpan şi Ţopa. Bohdanowicz, polonul din Osoclip (Oszechlib) nu are, desigur, de moş pe vel-vesternicul Iordaki Cantacuzino. Scumpii Iacob Goldberg şi Wolf Tennenblatt vor şti, desigur, că, la anul 1784, biv (fost) vel (mare) logofătul I. Cantacuzino era boier în Revacouţ. Numele lui Donici şi Strişca a dispărut din Toutry. Vitiliuca hatmanului Iordachi Ghica este, azi, a lui Lazar Pasakas. Cliveştii fondului religionar sunt ai familiei Goldner, ce se zic Sara, Salamon, Orias etc. Stăucenii aceluiaşi fond au devenit rezidenţa politicianului ultra-modern Khochanowski…
La Storojineţ găsim pe dr. Iosif Rott şi I. Tittinger, vârâţi în o parte a vechiului corp tabular al Broscăuţului. La Hilinţa s-a vârât şi Leon Nadler, pe lângă Al. Flondor. La Igeşti, o parte este, azi, a lui Feibisch Hubner. Aron Krassel, Waetanowicz, Sahnowicz şi Kraigher au părţi din Comareşti. Lodynski şi Brodowski, din Petrăuţ, desigur nu se trag din Turcul, de la 1784. Din Panca are Moses Bobriker o parte, şi un alt Ovreu are o parte din Ropce. Stăneştii pe Ceremuş sunt în mâini polone. Ohrenstein este un israelit într-o parte din Storojineţii-de-sus. Voloca lui Petrino este a lui Roman Freitag. În Jadova găsim pe Kapri, contele Karnicki, David Krausz, Marcel Frankel, Sloim Iwanier şi Leib Engel – un cuib întreg – pe lângă Gojăneşti…
În fine, Prefectura Cernăuţiului încă a văzut Români retrăgându-se din locul de baştină. Chiar şi vestita Cernauca, azilul cald, splendid şi înălţător de la 1848, este, azi, a unui Rosenstock, adică Trandafir… La Lucavăţ s-a vârât, pe lângă un român sau filo-român, şi Mechel Schlosser. Lehucenii Teutului s-au jidovit ca şi o parte din Mihalcea şi Ţurenii întregi. Gogolina s-ar fi putut întoarce la noi, în zilele trecute, când fusese de vânzare” .
La o primă vedere, s-ar părea (şi s-ar putea crede) că, în cele trei perioade austriece, cea a guvernământului militar (1774-1786), cea a încorporării ca district la Galiţia (1786-1850) şi cea a Ducatului Bucovinei (1850-1918), românii ar fi fost deposedaţi abuziv de pământuri, umiliţi şi deznaţionalizaţi. Numai că, în realitate, lucrurile, înfăţişate astfel în epoca naţionalismelor exagerate, caracterizează doar o incapacitate românească de adaptare la o neaşteptată contemporaneitate europeană, dar şi o lipsă de unitate, de solidaritate şi de conştiinţă de neam incredibilă.
O parte dintre boierii moldoveni, mari şi mici, şi-au înstrăinat, cu bună ştiinţă, moştenirile funciare din Bucovina încă din primii ani ai stăpânirii austriece, fie la schimb cu sate ale mănăstirilor bucovinene din Moldova, fie pe bani peşin, cheltuiţi aiurea prin capitalele europene. Austriecii nu au confiscat moşii şi nici nu au obligat la transferuri de proprietate, iar cele care s-au realizat, prin mijlocirea armenilor Mustatza şi Kapri, reprezentau tranzacţii benevole, adesea soldate pentru ţăranii iobagi, încă iobagi, cu o soartă mai bună, cum, de altfel, o recunoaşte chiar şi aprigul naţionalist ardelean, care plânge şi deplânge nostalgic vremea stăpânirilor moldo-greceşti de odinioară, dar nu şi soarta stăpâniţilor români şi ucraineni, şi odinioară, dar şi în vremurile care au urmat, până în 1849, deşi, vorbind despre un act gubernial din 29 Faur 1827, Bogdan-Duică recunoaşte că, în rândul celor mulţi, „s-a născut destul de iute simţământul că chiar şi preotul este un extractor”, iar „ţăranul prea adesea are mai multă încredere în Jidovi, decât în preoţi şi în proprietari” , şi asta, aşa cum se mărturisea, de pildă, într-o jalbă către împărat a ţăranilor din Stupca, din 10 august 1849, pentru că boierii români, de-a lungul vremilor, „i-au mâncat şi i-au muncit ca pe nişte robi”.
Prăpastia dintre ţărănime şi elitele bucovinene este atât de adâncă, încât deputaţii ţărani în Adunarea Obştească de la Viena (Vasile Mogoş din Coţmani, Vasile Cărste din Boian, Luchian Cobeliţa din Putila şi Ivan Dolenciuc din Hatna) ajung să-l suspecteze pe Michail Bodnarescul, deputatul Rădăuţilor, de loc din Voitinel, că, prin memoriul înaintat stăpânirii şi contrasemnat de Miron Ciupercovici, Georgi Timiş, Ilie Niculiţă, Vasile Ştirbul şi de Krall (Cral), deputatul Cernăuţilor, ar fi avut drept „scopos de a vă vinde pe voi Preoţilor şi Boerilor”, în petiţia respectivă cerând, cică, „să fie Bucovina cu Moldova şi ca să vă aruncăm iarăşi în vechea robie, în care aţi fost” , acuzaţii pe care Bodnarescul le respingea revoltat, în 1848, anexând textul memoriului, care vorbea despre drepturile ţăranilor români şi ucraineni ca despre cele cuvenite unei adevărate naţiuni unitare. Ţărănimea ruteană şi ardelenească din Bucovina (foştii „vecini”) începuse să-şi asume viitorul, cerând „păstrarea naţionalităţii, adecă: a legii, limbei şi a obiceiurilor noastre, care noi din moşi, din strămoşi le avem”; „să fie Bucovina o ţară pentru sine stătătoare şi osăbită de Galiţiea”; „fondosul legii noastre (Fondul Religionar) să se administreze de bărbaţi aleşi de legea noastră, sub luarea de samă a întregii adunări provinciale”; „şcoala lătinească din Cernăuţi să se ridice în şcoală înaltă, ca să putem şi noi, ţăranii, pe copiii noştri la învăţături mari a-i da”; „să se desrădice veniturile patriarchului şi toate taxele ce noi dăm la preoţi”; „să se dee locurile de sesie la stăpânirea pământului înapoi şi pentru aceea preoţii cu bani să se despăgubească”; „să se rădice sau să se uşureze cordonul de pe graniţa Moldovei, care negoţul cu această a noastră megieşă ţară aşa tare îl împiedică”; „să se mai coboare preţul sarei, de vreme că în megieşa Moldovă mult mai bună şi mult mai ieftină este sarea decât la noi”; „să se uşureze cercetarea şi pedeapsa acelora carii, fără altă faptă criminală, numai pentru călcarea cordonului se prind”; „să nu ni se mai trimită de acum colonii, care pe imaşurile şi locurile noastre se aşază”; „în toate satele să se introducă, cât mai degrabă, cărţi de dăjdii”; „să se desrădice acele dajdii pentru mori, cari pe nedreptul se iau şi cari s-au suit”; „de acum, înainte, nu pentru două regimente, ci numai pentru unul să dee Bucovina recruţi”; „să se desrădice pentru totdeauna robota, dejma şi toate beilicurile”; „să se oprească amăgirea de la legea noastră la Unieţi”; „unicul fecior la un gospodariu să nu se iee la catane”; „să se orânduiască o potrivită dăjduire şi uşurarea ştempelor”; „slobode să fie pescuirea şi vânarea”; „să fie slobodă slatina”; „morile să rămâie acelora care le-au făcut şi fără dăjdii”; „Lipovenii din Bucovina să dee recruţi”; să fie oprit de a vinde sătenii noştri locuri la străini”; „pricini mici şi până în sumă de o sută lei proşti în fieştecare sat oameni aleşi ca giuraţi să le giudece”; „imaşul şi lemnele pentru trebuinţa gospodăriei slobode să fie”; „să fie iertat oricui a-şi face mori sau pchive de sumane” şi, în fine, „slobozenia tiparului”.
Dar atitudinile acestea se vor rosti târziu şi vor fi, în cele din urmă, sufocate de apariţia partidelor politice, în care numai „preoţii noştri, care sunt steaua conducătoare a poporului român” şi boierii, ca „talpă a ţării”, cum se spunea în aceeaşi proză popească, vor avea loc, ceilalţi bucovineni, inclusiv învăţătorii, „fără păsare pentru binele neamului, vânând numai interese proprii” , fiind excluşi din chermeza vieţii politice.
Ţărănimea bucovineană, de care nimeni nu s-a îngrijit vreodată, nu a putut beneficia de reformele iluministe, puse în practică pe baştina lor, pentru că era analfabetă, bigotă şi de un conservatorism ancestral, care o înlănţuia în rosturile încetăţenite, neînţelese, dar adoptate prin dezarmantul „aşa am apucat”. Nu s-a găsit, atunci, în vremea guvernământului militar nici proprietar de pământuri, nici îndrumător spiritual care să îndemne mulţimea spre progres şi, cu atât mai puţin, care să asigure condiţiile civilizatorii ale progresului unei naţiuni. Şcolile erau puţine şi atât de ignorate, încât, în 64 de ani de guvernământ liovian, se înfiinţează doar 18 şcoli noi, toate în obştile coloniştilor.
Bucovina intrase, încă din ultimii ani ai secolului al XVIII-lea, într-un accelerat, deşi „treptat suiş din partea evoluţionismului progresist” , odată cu conturarea unui prim plan de dezvoltare a provinciei, solicitat Consiliului Aulic de Război, în 18 iunie 1783, de Iosif al II-lea, împăratul sugerând să nu se introducă un regim militar în Bucovina, pentru a nu aduce atingere spiritului naţional al populaţiei, contribuţia să rămână în suspensie şi să se dea numai „datoriile supuşeşti către autoritatea publică, fără a se face exces din partea acesteia”, dările proprietarilor de pământ rămaşi în Bucovina să fie mai mici decât ale celor ce s-au mutat în Moldova, prestaţia robotei să fie redusă cât mai mult şi să fie ridicate toate prestaţiile care amintesc de robie etc. În noua organizare administrativă, Bucovina cuprindea 8 judeţe şi 15 scaune. Dar progresul bucovinean începe cu adevărat odată cu descoperirea minereurilor de cupru, cu conţinut de argint, de la Fundu Moldovei şi Pojorâta, şi a minereurilor de fier de la Iacobeni, propuse spre exploatare, în 16 august 1783, de inginerul Frantz von Kollowrat, descoperitorul acelor minereuri. În baza studiului lui Frantz von Kollowrat, Consiliul Aulic de Război al Administraţiei militare a Bucovinei ordona, în 15 ianuarie 1785, să se dea asistenţa necesară Corporaţiei particulare de la minele de fier din Iacobeni, până vor fi răscumpărate de stat, şi să se ia măsuri de aşezare, la Iacobeni, a unor ţigani spălători de aur, iar mai târziu, a coloniştilor germani care vor lucra în minerit, profesia aceasta fiind, în Bucovina vremii, rău văzută de băştinaşi, care nu s-ar fi lăsat duşi în străfundurile pământului nici pentru tot aurul din lume. Şi, în vreme ce investitori germani pun pe picioare, prin corporaţia rapid înfiinţată, o adevărată industrie extractivă şi de prelucrare a minereurilor, ţăranii noştri, înţepeniţi în preistorie, cată curioşi la cele ce se petrec, iar când li se iveşte ocazia, vând cu bani buni case, grădini, produse alimentare şi ce se mai putea vinde din neproductiva lor existenţă. Minereurile acelea au existat, în măruntaiele munţilor Bucovinei, dintotdeauna, dar nici un Tăutul, Păunel, Gicescul, Şpan, Ţopa, Cantacuzino, Sturza, Paladi, Turcul, Flondor, Giurgiuvan, Ruset, Onciul sau Ţîntă n-au încercat să le caute, să le valorifice şi să-şi ridice, prin acestea, poporul din care se trag, aşa că „poezia” numelui Păunel nu poate clătina decât prostia agresivă, numită şovinism.
Exploatarea sării, care va înflori după prospecţiunile geologice din 1784-1793, ale consilierului aulic Peithner von Lichtenfels, la Crasna, Pârteşti, Cacica, Solca şi la Voitinel, se va realiza cu mineri germani şi polonezi, la Solca funcţionând şi Oficiul de exploatare a sării, sub direcţiunea lui Johann Hoffmann, exploatarea sării însemnând, pe vremea aceea utilizarea celor peste 50 de izvoare şi fântâni de slatină dintre Solca şi Rădăuţi şi, mai ales, a celor din apropierea Solcăi, de la Slatina Mare şi din lunca Pleşului.
În 1816, odată cu începuturile industriilor bucovinene, austriecii încep să promoveze o colonizare masivă cu muncitori, în intenţia de a exploata bogăţiile subsolului bucovinean, polonezi, germani, slovaci, coloniile agricole, realizate şi premeditate ca modele de întemeiere a gospodăriilor şi a exploatării pământului, urmând să se formeze ceva mai târziu, adică în perioada 1830-1835.
Şi tot la Solca, în fostele chilii mănăstireşti, funcţiona, încă din 1785, „un Oficiu de încercare şi cercetare a sării din zona Solca şi, totodată, un depozit pentru sarea adusă din Transilvania, pentru trebuinţele Bucovinei… la 4 mai 1786, Johann Hoffman şi Ignatz Tobias Szeleczky informează Camera Aulică din Viena că drumul dinspre Solca şi Transilvania este încă greu accesibil; ei fac aprecieri importante şi despre posibilităţile de transportare a sării cu carele, peste munţi, şi despre preţul sării aduse din Transilvania…
Prin urmare, încă din 1783, începuse construirea, cu ajutorul armatei şi al sătenilor din localităţile din zona de munte, a Drumului împărătesc, drumul de la Storojineţ, prin ambele Vicove, de Jos şi de Sus, prin Voitinel, Horodnic, Marginea, Solca, prin Cacica, Păltinoasa, până la Dorna şi, de aici, prin Poiana Stampei şi pasul Tihuţa, spre Transilvania – lucrare amplă, efectuată sub conducerea inginerului genist Hora von Ozelowitz şi terminată în anul 1808” .
În 1817, când împăratul Francisc I, vizitând Bucovina, a păşit şi pe minunatele ei plaiuri, la Solca exista şi o fabrică de sticlă, la care lucrau nemţi, proveniţi din Boemia, dar care o duceau greu cu viaţa de fiecare zi, deşi sticlăria Solcăi era exportată, datorită arendaşului evreu din Suceava, aproape în întregime prin imperiul turcesc. Şi mai exista la Solca, din 1812, şi un depozit de preluare a aurului de la aurarii ţigani, care îl procurau spălând nisipurile râurilor de munte şi, mai ales, pe cele ale Bistriţei Aurii.
Apele minerale, descoperite, întâmplător, de medicul districtual Pluschk, pe imaşul dirigintelui de poştă din Dorna Candreni, sunt imediat inspectate de Franz Schubert, inspectorul Domeniilor Bucovinei, care, în 7 iulie 1807, înaintează Administraţiei cezaro-crăieşti unite a domeniilor şi salinelor din Lemberg un raport amănunţit, care stă la temelia rapidei dezvoltări ca staţiune balneară a târguşorului de sub Ouşor, dar şi a altor viitoare staţiuni balneare, precum Lăpuşna, de lângă Berhomete, Solca sau Iacobeni, rămânând pentru totdeauna neexploatate doar izvoarele minerale de la Pojorâta, de la Braniştea şi de la Lucina, care şi astăzi bulbucesc, ici-colo, fără să încerce să le valorifice cineva.
Bucovina cunoaşte, în timp, o dezvoltare socio-economică adeseori comparabilă cu cea din Europa vremii, o parte dintre aceste activităţi impunând noi toponime în geografia provinciei, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu industria exploatării lemnului şi a transportului acestuia, cu plutele, pe Bistriţa: „De vreo câţiva ani, anume de când societatea Goetz a luat în exploatare munţii din Bucovina… pentru a uşura transportul din locurile cele mai retrase şi mai neumblate, au construit nişte uluce de lemn, ce se cobor din vârful munţilor până în vale, pe care brazii tăieţi alunecă în jos. Românii numesc aceste uluce slipuri, nume corupt din germanul Schleppe.
Tot în acest scop, numita societate a mai făcut, la obârşiile râurilor Dorna şi Bistriţa, nişte iezături, în care se adună apa într-o mare câtime şi, apoi, i se dă drumul, încât umflă apa râului şi îl face plutitor chiar în lăuntrul munţilor… Ele se numesc, în gura ţăranilor, haituri, cuvânt ce pare a veni de la germanicul halte” .
În întreaga Bucovină se fac „drumuri împărăteşti”, cele mai multe proiectate de arhitectul Adolf Marin, fiul primarului german din Rădăuţi, iar industriile în continuă dezvoltare obligă şi elitele româneşti la o anume responsabilizare, materializată în înfiinţarea de ateliere-şcoală de industrie casnică în mai toate satele Bucovinei, în susţinerea bibliotecilor săteşti (cabinete de lectură) sau în acordarea de stipendii pentru copiii ţăranilor dispuşi să urmeze şcoli profesionale sau gimnaziale, dar şi implicarea aceasta vine cam târziu şi cam pe sponci, cu excepţiile cunoscute, cea a Hurmuzăcheştilor, a Gligorcenilor şi a Flondorenilor.
Anul 1848 a fost marcat, în Bucovina, de o invazie a lăcustelor, de secetă, de foame şi de holeră, iar „pe cer se iviră semne: stele cu coadă şi pânze de foc, ce fluturau, noaptea, dinspre asfinţit” , de pribegia revoluţionarilor moldoveni la Cernăuţi şi Cernauca, dar şi de o dovadă de fidelitate bucovineană faţă de coroana habsburgică, reprezentată de izgonirea armatelor revoluţionarea maghiare, care răzbiseră până la Mestecăniş, dincolo de Bârgaie, cu puţin înainte de a se fi invit prin târgurile şi satele bucovinene „regimente de pedestrime muscălească şi de cazaci fioroşi, trimeşi în grabă de ţarul rusesc ca să scape pe prietena Austrie de bucluc; că şi era urgie mare în ţara ungurească împotriva asupririi nemţeşti” , a adus cu sine şi, mai ales, după sine emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea ţăranilor şi, odată cu acestea, acutizarea relaţiilor dintre foştii iobagi şi foştii lor stăpâni, ecleziaşti şi boiereşti.
„În 1848, ca urmare a legii din 31 august (Camera Constituantă din Viena a fost deschisă în 22 iulie) a împroprietăririi ţăranilor, ia de la Fondul bisericesc 80.500 hectare, ţăranii fiind datori să plătească proprietarului „o sumă de desdăunare”, care trecu ca ipotecă asupra proprietăţii lor” , dar, odată cu eliberarea ţăranilor şi cu împroprietărirea lor, prăpastia dintre lumea satului şi cea elitistă se adânceşte, el, ţăranul de veacuri asuprit, refuzând „lucrul, deşi i s-a oferit plată. Precum nu i-a prea păsut boierului de ţeran, aşa nu i-a păsut, la nevoie, acestuia de boer; refuzându-şi dragostea, refuzându-şi ajutorul, şi-au făcut unii altora mari pagube” , în sensul că proprietarii de moşii, rămaşi fără forţa de muncă, necesară lucrării pământului, au adus sate întregi de colonişti de prin Galiţia, pe care i-au aşezat pe imaşurile comunale, întemeind, astfel, noi sate, cu o populaţie diversă, prin provenienţă, faptul acesta având consecinţe şi asupra memoriei strămoşeşti a tuturor etniilor, care s-a pierdut încetul cu încetul.
În cea ce-a patra perioadă a Bucovinei istorice, care începe în 1848-1850, odată cu scoaterea Bucovinei de sub autoritatea galiţiană, dar cu tentative galiţiene de supremaţie de peste un deceniu, o legislaţie specifică încearcă să ajute noua provincie habsburgică, dar lucrurile se mişcă greu pe meleagurile noastre, aflate, practic, „sub conducerea şi privegherea Consistoriului ortodox-oriental din Cernăuţi” , care avea ezitări decisive în asigurarea condiţiilor de formare a unei tehnocraţii bucovinene, inclusiv în domeniul pregătirii de învăţători, care să înlocuiască „stârpitura de învăţământ şcolar, care pune numai piedici învăţăturii poporale” , cu un învăţământ laic dinamic şi eficient. În ciuda aniversărilor pripite şi gomoase, şcolile se înfiinţează greu, şi datorită lipsei profesorilor, şi datorită lipsei manualelor şcolare, aşa că putem vorbi de un adevărat învăţământ românesc în Bucovina abia după 1880, deşi ne putem mândri cu gimnazii provinciale mai timpurii cu măcar două decenii. Ba chiar şi cu primul parlament bucovinean avem probleme de tardivitate, acesta începând să funcţioneze efectiv abia din „6 aprilie 1861, cu limba românească ca limbă a ţării, a caracterului ei istoric, şi cu limba nemţască ca limbă oficială şi diplomatică în tot imperiul”, dar, „când s-a constituit Comitetul Ţării, membrii lui, deşi în majoritate români, au început să vorbească întru sine numai nemţeşte şi introduseră astfel, prin simpla întrebuinţare, limba nemţască ca limbă oficială în organul autonom al ţării. De ce? Fiindcă toţi Românii din Comitetul Ţării, şi chiar din camera legislativă, afară de unul singur, ţăran cu puţină cunoştinţă de carte, ştiau vorbi nemţeşte mai bine decât româneşte” .
Încă din 1861, elitele româneşti din Bucovina, care nu ştiau româneşte (în rândul preoţilor, la 1858, „pretutindeni se vorbea, în familie, mai mult nemţişte şi, ici-colea, chiar ruseşte” ) aveau nevoie de popor doar pentru reprezentativitate şi, atunci când nu le vor mai ajunge locurile din parlamentul vienez pentru reprezentativitate românească, o parte dintre preoţii, boierii şi învăţătorii români vor opta pentru reprezentativitate ucraineană, deşi, şi în acest caz, elitele respective vorbeau doar germana, nu şi limba ucraineană.
În 9 decembrie 1862, când s-a emis şi Diploma referitoare la stema Ducatului Bucovinei, tocmai şi doar aceste elite înstrăinate beneficiau de nobleţea unor întâmplări istorice, repovestite de mitropolitul Eugeniu Hacman, dascălul de română al împăratului, dar semnate de Francisc Iosif, ele, elitele, purtând blazonul vremurilor dacice sau ştefaniene.
În Diplomă se face şi un scurt istoric al Bucovinei istorice, argumentele de cancelarie austriacă diferind puţin de cele întâmplate efectiv:
„Din momentul acela, în care Bucovina, prin tratatul din 7 Mai 1775, fu unită cu coroana noastră, începu a respira ţara, sub binecuvântările unui regim blând, de duşmăniile ce o turburaseră până atunci necurmat şi a se bucura de o treaptă de cultură mai înaltă. Se clădiră drumuri, ce înlesniră comerţul; agricultura şi industria luară zbor; în toate părţile se înfiinţară şcoli şi aşa se puse temelia unui viitor mai bun, spre care caută Bucovina cu încredere veselă.
După ce se uni ţara cu sceptrul Nostru, se puse, mai întâi, sub administraţiunea militară; apoi, la anul 1788, se uni cu Galiţia; în 1790 fu prochemată în provincie autonomă, cu tribunale proprii; în 1804, se prevăzu şi cu un „Forum nobilium”; în 1807, iar făcu un cerc al Galiţiei şi rămase în calitatea aceasta, subordonată guvernului galiţian, până la anul 1848.
Rezultând, însă, din experienţa câştigată că diferenţa limbii, a datinilor şi a obiceiurilor nu produc dorinţa de contopire cu Galiţia, de aceea, la anul 1848, Ne-am îndurat a ridica Bucovina la rang de Ducat şi i-am dăruit autonomia administrativă, care, după ce încercarea, făcută la 1860, de a o uni cu Galiţa nu reuşise, curând după aceea se restabili, cu statornicie, prin legea fundamentală de stat din 26 Faur 1861; această restituire a autonomiei credinciosului Nostru Ducat al Bucovinei, prin care i se dădu reprezentativitatea în ţară şi se chemă a lua parte la senatul imperial am garantat-o prin împărăteasca Noastră rezoluţiune din 26 August 1861, prin care Ne-am aflat îndemnaţi a-i dărui un însemn propriu” .
În Rezoluţia din 9 decembrie 1862 se spun, fără îndoială, adevăruri importante despre începuturile de respirare liberă şi despre poziţionarea pe o treaptă de cultură mai înaltă, de care a avut parte Bucovina. Dar, în mod, ciudat, abia odată cu acordarea acelei steme începe şi perioada de adevărată înflorire economică.
Însemnul ducal avea forma unui scut, „împărţit, de-a lungul, în albastru şi roşu, pus cu faţa înainte, un cap natural de bour şi comitat de trei stele, în triunghi vertical. Scutul îl înconjură o manta roşie cu frunze de aur, căptuşită cu hermină şi ridicată, cu ciucuri de aur, peste colţurile scutului, şi, deasupra mantalei, o pălărie ducală de aur, ornată cu pietre scumpe şi jumătate umplută cu roşu”.

STEMA BUCOVINEI

După 1860, colonizările cu germani, care se mai fac, urmează, practic, regulile progresismului accelerat, în Bucovina sosind, din şi cu spirit întreprinzător, în afară de oficialii germani, profesionişti (oameni de afaceri, meşteşugari), care s-au stabilit preponderent în oraşele Cernăuţi, Siret, Suceava, Câmpulung şi Rădăuţi. Ultimele colonizări cu germani s-au făcut pe la anii 1890, când fermieri germani s-au stabilit în oraşele din nordul Bucovinei, Stăneştii de Jos (Unterstanescht), Sadova (Zadowa), Coţmani (Kotzmann), Vijniţa (Wisnitz) şi Hliboaca (Hliboka). Celelalte oraşe bucovinene erau, deja, doldora de germani, în Rădăuţi trăind 6.000, până la transferarea lor în Germania, în 1940, din ordinul lui Hitler, în Suceava – 4.000, în Siret – 1.600, în Gura Humorului – 2.700, în Câmpulung – 1.700, în Vatra Dornei – 1.600, în Storojineţ – 600.
Modernizarea Bucovinei, în sensul „evoluţionismului progresist”, de care vorbea deja citatul Lucian Blaga, începe în 11 ianuarie 1864, odată cu concesionarea construirii sistemului de căi ferate în Bucovina, prima linie ferată, Lemberg-Nepolocăuţi-Cernăuţi, cu o lungime de 267 km, fiind dată în folosinţă în 15 septembrie 1866, când, „în gara din Cernăuţi, într-un entuziasm de nedescris, intra triumfal primul tren, sosit de la Lemberg”. Calea ferată Cernăuţi-Iţcani, în lungime de 88 km, a fost inaugurată în 28 octombrie 1869 , legătura Cernăuţilor şi a Sucevei cu largul Bucovinei urmând să se facă mult mai târziu, prin inaugurarea liniei Hatna-Câmpulung Moldovenesc, în 1 februarie 1888, în acelaşi an vestindu-se că, în baza unui studiu făcut de baronul Banffy şi consorţii săi, se va trece la construirea unei căi ferate, care „să lege provinciile ardeleneşti cu cele galiţiene. Linia ferată a fost proiectată să pornească de la staţiunea Betlean (Beclean pe Someş) a căii ferate Cluşiu-Deşiu (Cluj-Dej), din valea Someşului, şi, folosind trecătoarea Carpaţilor, să treacă prin Ilva, Teşna, Dorna, Moldova, Valea Putnei în Bucovina, până în staţiunea Câmpulung a liniei Hatna-Câmpulung” .
Extinderea de căi ferate şi în comunităţi suburbane, prin anii 1880, a facilitat expansiunea comerţului şi a industriei, în general, şi a industriei forestiere, în special.
Cândva un sătuc fără însemnătate, deşi se încasa, pe teritoriul lui, vama domnească, Cernăuţii ajung, în epoca habsburgică, o adevărată „mica Vienă”, ce-i drept, rămasă în urmă faţă de oraşele similare din vestul imperiului. Beneficiază de telegraf încă din 1854, iar de telefon, din 1883, adică la doar doi ani după introducerea telefonului în Germania.
Cam în aceeaşi vreme, se înregistrează şi primele tentative de cristalizare a unei vieţi culturale româneşti, în 9 mai 1862, stil nou, luând fiinţă „Reuniunea românească de leptură în Cernăuţi”, cea care va deveni, în urma hotărârii adunării generale din 14/26 mai 1863, Societatea pentru cultura şi literatura poporului român în Bucovina, cu statutele întărite, în 6 mai 1864, de însuşi împăratul Francisc Iosif, „cu prea înalta scrisoare din 6 Maiu 1864, despre care s-a dat de ştire Comitetului, cu scrisoarea ministerială din 20 August 1864, Nr. 16579/1239, şi cu scrisoarea guvernământului ţării din 29 August 1864, Nr. 3158” , gruparea culturală şi naţională, premeditată, în 1861, de I. G. Sbiera, Orest Reni de Hîrşeni, Leon Popescul, baronul Niculai Vasilco şi Leon Ciupercovici, sprijinită şi impusă de Alecu Hurmuzachi şi condusă, prin comitetul dirigent din 9 mai 1862, de Mihai Zota, Alesandru Hurmuzachi, Ion Calinciuc, Arune Pumnul, Alexandru Costin şi Leon Ciupercovici, urmând să se dovedească a fi, până în 1946, „vatra românismului din Bucovina” şi „chintesenţă a tuturor strădaniilor româneşti, timp de decenii” .
De-a lungul timpului au mai apărut „vetre bucovinene de cultură” remarcabile, precum celebra „Junimea” (1878), „Academia Ortodocsă” (1884), Societatea de cântări „Armonia” (1881), Societăţile cantorilor bisericeşti „Psaltul” (1890) şi „Lumina” (1892), Societatea politică „Concordia” (1881), nobila societate „Şcoala Română” (1883), „Societatea Arheologică” (1886), „Clubul Român” (1887), Societatea „Doamnele Române” (1891) etc., dar aceste „vetre bucovinene de cultură”, chiar şi în cazul unor performanţe culturale şi sociale („Junimea”, „Şcoala Română”, „Doamnele Române”), reprezintă mai curând mondenităţi, decât un spirit românesc viu şi dătător de viaţă. Societăţii pentru cultura şi literatura poporului român în Bucovina (ulterior i s-a zis „Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina”) i se datorează totul, şi înfiinţarea bibliotecilor comunale şi a însoţirilor raiffeisiene, ambele ca repere fundamentale ale dezvoltării satului românesc, dar şi tot ceea ce ţine de dimensiunile unei culturi naţionale autentice (presă, manuale şi cărţi inedite, societăţi artistice, viaţă culturală susţinută prin manifestări publice de larg interes).
Teatrul Naţional din Cernăuţi a fost construit pe cheltuială publică şi finalizat în 1905, spectacolele de pe scena lui jucându-se, de-a lungul timpului, în mai toate limbile în uz în Bucovina.
Tradiţia presei bucovinene, începută, în 26 decembrie 1803, cu o scrisoare a guvernatorului Galiţiei, adresată împăratului, prin care propunea editarea unui ziar „de limbă moldovenească”, redactat de învăţătorul sucevean Bilevici, se soldează cu un eşec, pentru că împăratul considera că „este teama că preocuparea acestuia ca editor al acestui ziar l-ar sustrage prea mult de la datoria sa profesională. Pe de altă parte, deoarece Excelenţa voastră găseşte oricum de dorit şi de folos un astfel de ziar în limba moldovenească, la aceasta se adaugă încă şi asigurarea că desfacerea acestui ziar ar putea fi încredinţată Administraţiei Ţinutului Bucovinei; astfel, eu accept situaţia de a consimţi la sfătuirea mai amplă a Excelenţei voastre că poate să acorde această încuviinţare (unui) alt individ apt de editarea întrebatului ziar” . Din nefericire, în Suceava nu s-a găsit un alt ştiutor laic de carte, care să redacteze acel ziar „de dorit şi de folos”, pentru că, în mod tradiţional, români „nu numai că nu sunt iubitori de învăţătură, ci chiar le e urâtă aproape la toţi. Chiar şi numele meşteşugurilor cele frumoase şi ale ştiinţelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că oamenii învăţaţi îşi pierd mintea” , aşa că proiectul a fost abandonat, până la oferirea altui voluntar, adică până în 1816, atunci când descendentul unor mărunţi boiernaşi bucovineni din Roşa, după Constantin Loghin, sau din Jadova, după Teodor Bălan („Sandu Racoce, fiul lui Vasile şi nepotul lui Ionaşco Racoce”, cinul cel mai mic şi mai numeros, „masilatu”), cu studii la Văşcăuţi pe Ceremuş, la Cernăuţi, la Cluj şi la Lemberg, ajuns, în subordinea lui Ion Budai-Deleanu şi a lui Vasile Cantemir, „k.k. tălmaciu a Guberniei de Galiţia” pentru limba română, solicită, în 1816, dreptul de a întemeia „un ziar politic şi o revistă ştiinţifică de limbă moldovenească”, ambele cu apariţie săptămânală. Teodor Racoce (1778-1822) obţine aprobarea Guberniului din Lemberg, încă din 25 februarie 1817, ba adună şi bani din toate provinciile româneşti pentru abonamente. În cele din urmă, pentru a nu avea probleme cu autorităţile, sesizate de abonaţi pentru fraudă financiară în desfăşurare, Racoce tipăreşte, în 1820, sub teascurile cernăuţene ale lui Petru Eckhart, „Chrestomaticul românescu sau adunare a tot felul de istorii şi alte făptorii scoase din autorii dipe osebite limbi”, deci o antologie de texte literare şi gazetăreşti, repovestite în româneşte cât se poate de liber, adeseori cu mari abateri de la epicul operelor originale, dar cu indiscutabil talent literar. Fără a însemna o producţie jurnalistică, dar nici măcar una literară, „cartea lui Racoce, ea, prin mai bine de două decenii, a fost singura carte românească apărută în Bucovina austriacă. Între anii 1820-1848, Românii din Bucovina nu aveau la îndemână altă carte românească de conţinut distractiv, decât crestomaticul lui Teodor Racoce” .
Prima „gazetă românească pentru politică, religie şi literatură”, ctitorită de fraţii Hurmuzachi, Eudoxiu (1812-1874), Georgiu (1817-1882) şi Alesandru (1825-1871) a apărut la Cernăuţi, în 4/16 octombrie 1848. Gazeta „Bucovina” se dorea, după cum preciza, în editorial, Georgiu Hurmuzachi, „defensor intereselor naţionale, intelectuale şi materiale a Bucovinei, reprezentantul dorinţelor şi nevoinţelor ei: Monarchia democratică, cu toate consecinţele ei; o Austrie liberă, puternică, falnică; deplina îndrituire a tuturor naţionalităţilor; autonomie provincială; întreg şi nemărginit progres în toate ramurile activităţii omeneşti”. Din nefericire, gazeta aceasta românească, prima în Bucovina, nu avea cui se adresa, ştiutorii de carte (preoţii şi boierii) neştiind româneşte, aşa că a fost abandonată, în 1850, dar nu înainte de a-şi fi însuşit gloria supremă, aceea de a alătura scrierilor Hurmuzăcheştilor, poemelor lui Iraclie Porumbescu, eseurilor lui Arune Pumnul, scrierilor semnate de Vasile Alecsandri, de Constantin Negruzzi sau alţi revoluţionari moldoveni şi ardeleni, „balada populară „Mioriţa”, „Oiţa” sau, mai exact, „Mioara”… dar nici Alecsandri, nici vreunul dintre contemporanii săi nu putea să prevadă excepţionalul destin pe care „Mioriţa” îl va avea în cultura română modernă” , dar şi în cultura universală, capodopera literaturii noastre populare, pe care Jules Michelet o considera a fi „un lucru atât de sfânt şi emoţionant că-ţi sfâşie inima” , văzând lumina tiparului, pentru prima dată, în paginile 51 şi 52 ale gazetei „Bucovina” (anul III, 1850, nr. 11).
A doua gazetă românească, „Foaea Societăţii pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina”, apărea în 1 martie 1865, „cu tipariul lui Rudolf Echardt”, scopul declarat fiind acela „de a concentra puterile spirituale naţionale din patria noastră spre a sprijini, dezvolta şi a lăţi amoarea limbii, cunoştinţa literaturii, cultura poporului în ţara noastră”, limba română, pe care Arune Pumnul o definise drept „sigiliu al dumnezeirii”, confirmând, în ciuda împovărării cu apriga dispută dintre etimologişti şi fonetişti, condeie bucovinene viguroase, mai ales prin erudiţie, precum cele ale fraţilor Alesandru (1823-1871) şi Georgiu (1817-18829 Hurmuzachi, cel al primului „redactor respunzătoriu şi editor”, Ambrosiu Dimitroviţă (1838-1865), care moare, de tifos, în vara anului următor, cel al continuatorului său în cele redacţionale, Ion alui George Sbiera (1836-1916), şi condeiele primei pleiade de mari cărturari bucovineni: Vasiliu Mitrofanoviţă (?-1888), Constantin Morariu-Andrievici (1835-1875), Ioan Drogli (1832-1886), Demetriu Petrino (1846-1878), Vasile Bumbac (1837-1918) sau Ion I. Bumbac (1843-1902).
Finanţată de „Societatea pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina”, ca şi gazetele de mai târziu, „Foaea”, deşi apare doar vreme de doi ani, cu temeinice colaborări din partea lui Vasile Alecsandri, Iacob şi Constantin Negruzzi, a contribuit decisiv la limpezirea şi cristalizarea unei identităţi naţionale, prin varietatea studiilor publicate, prin promovarea literaturii europene, în traduceri reformulate, şi prin larga şi atotcuprinzătoarea deschidere spre creaţia populară românească, prin care intelectuali ca Dimitroviţă, Nosievici, Sbiera sau cei doi fraţi Bumbac se legitimează şi ca mărturisitori de veche spiritualitate românească.
Cea de-a treia gazetă bucovineană, apărută cu sprijinul şi sub egida „Societăţii pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina”, numită, patriotard, „Aurora Română”, „organu beletristicu literaru”, a apărut, tot în Cernăuţi, din august 1881, până în decembrie 1882, sub autoritatea gomoasă, de „editor şi redactor răspunzător” a lui „Ionu I. Bumbacu / profesor la liceul c.r. din Cernăuţi”, de sub teascurile tipografiei lui H. Czopp. Primul istoric literar al Bucovinei, Constantin Loghin, avea să considere „că „Aurora Română” este o decepţie” , pe motiv că „revista de la Cernăuţi nu consacră nici un nume nou în literatura Bucovinei. Iar scriitorii mai vechi au dat numai lucrări slabe” şi că, tocmai din aceste pricini, „revista, care, în cele din urmă, devenise un organ personal de publicitate al lui Ion I. Bumbac, din lipsă de interes, a trebuit să dispară”. Punctul de vedere al ilustrului profesor cernăuţean, motivat, probabil, şi pe experienţe neplăcute în relaţia personală cu Ioniţă Bumbac, nu poate fi, totuşi, împărtăşit, pentru că „Aurora Română”, dincolo de balastul unor texte egolatre, a încredinţat posterităţii şi texte de referinţă ale culturii româneşti din Bucovina, precum extraordinara proză modernă a lui Constantin Morariu, „Piramida cu pigmei”, dar şi „Vasile Cârlănariul”, de Simion Florea Marian, sau „Zâna Iazului”, de Dimitrie Dan, precum şi baladele şi poeziile populare, culese şi publicate de cei doi preoţi cărturari. Excelent, în comparaţie cu posibilităţile imaginative ale vremii, este şi studiul lui Ioniţă Bumbac, „Florile „dalbe” sau florile „Dalbei”?”, în care autorul, pornind de la colindele provensale, demonstrează, cu alte argumente decât cele folosite de Simion Mangiuca şi de I. G. Sbiera, că producţiile folclorice numite colinde sunt închinate Lunii (Alba, veche denumire celtică) şi că, prin urmare, florile din refren nu sunt „dalbe”, ci ale „d’Albei”.
Demnă de toată admiraţia, cea de-a treia gazetă românească din Bucovina, „Revista Politică”, a apărut la Suceava, în 15 mai 1886, fiind tipărită la Cernăuţi, sub teascurile tipografiei episcopale. Condusă de dr. Matei Lupu, administrată de Simion Florea Marian şi susţinută viguros de T. V. Stefanelli, Ştefan Ştefureac, Iraclie Porumbescu, Constantin Morariu, Vasile Bumbac, dar şi de Adela Xenopol, gazeta, când cronică a vremurilor, când atitudine demnă, când manual didactic sau spaţiu literar inconfundabil, avea să strălucească, în primul rând, prin „Foiţa Revistei Politice”, un supliment de 2-5 pagini, în care, alături de cei deja amintiţi, au mai publicat studii istorice, folclorice sau sociale, precum şi literatură de primă mână Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, T. Robeanu („Voievodul”, nr. 20/1887), Şt. O. Iosif, Carmen Sylva, A. D. Xenopol, Mihai Teliman, Constantin Berariu, Olimpia Iliuţ.
Prima revistă literară a Bucovinei, care continuă demersurile „Revistei Politice” de a cristaliza o literatură românească şi după ce „Revista Politică” se mută la Cernăuţi, pentru a fi rebotezată „Patria” şi a servi interese conjuncturale, s-a înfiinţat tot la Suceava, „din interesul nostru juvenil… care nu cunoştea piedici, nici greutăţi, pentru care nu exista problemă pe care n-ar ataca-o cu siguranţa izbândirii” , în 5 septembrie 1904, sub conducerea lui Iancu I. Nistor. „Junimea Literară” a apărut la Suceava între anii 1904-1907, cu un prim sediu redacţional la Tipografia „Şcoala Română”, apoi pe Strada Sturza nr. 655 şi, în final, pe Strada Sf. Nicolae nr. 852. Din septembrie 1907 şi până prin preajma celui de-al doilea măcel planetar, „Junimea Literară” avea să apară la Cernăuţi, mai întâi pe Strada Emiliei nr. 10, apoi pe Strada Reşedinţei nr. 2, locaţia redacţiei, după Unire, fiind pe Strada Arhm. Eusebie Popovici nr. 4, apoi pe Strada Sextil Puşcariu nr. 9, iar în final pe Strada Iancu Flondor nr. 16.
„Junimea Literară”, revista care, după cum spunea George Drumur, trăia „din istorie şi pentru istorie”, a fost „un simbol de unire, sub steagul cultural, a tuturor talentelor literare din Bucovina, când această unire nu era posibilă sub steagul politic” , „simbolul” acesta „de unire” apropiind generaţiile de luminători ai neamului, în aceleaşi pagini publicând Simion Florea Marian, T. V. Stefanelli, Constantin Berariu, T. Robeanu sau Constantin Morariu, apoi Ion Grămadă, Gavril Rotică, Liviu Marian, Iorgu Toma, Leca Morariu, George Voevidca, Vasile Gherasim sau N. Tcaciuc-Albu, dar şi teribila generaţie a lui Mircea Streinul, „iconarii” Traian Chelariu, Iulian Vesper, Neculai Roşca, Ion Roşca, Teofil Lianu, E. Ar. Zaharia, Vasile Posteucă, George Antonescu, Traian Cantemir, Barbu Sluşanschi, George Drumur, Aurel Vasiliu, Ioan Cârdei, Adelina Cârdei, Dimitrie Loghin şi toţi ceilalţi creatori de identitate spirituală bucovineană.
Bucovina se „nemţise”, prin elitele sale rurale şi orăşeneşti, care, de altfel, şi vorbeau „un cuvânt moldovenesc, opt nemţeşti” , iar străvechile obiceiuri fuseseră abandonate, în favoare unor parvenitisme desuete („petrecerile dese, publice şi private, la care felurite stări sociale se întreceau în manifestarea luxului celui mai exagerat” ), dar şi petrecerile tradiţionale ale mulţimilor, şi mai ales hramurile şi praznicele – „făloşenii costisitoare ale consătenilor” , degeneraseră în acelaşi parvenitism costisitor, iar în aceste condiţii, rolul luminătorilor de neam era şi dificil, dar şi extrem de important. E drept că toate seratele, balurile şi „pertractările” afişau şi elemente de veche cultură românească („scoarţe, scorţare şi bârneţe ţărăneşti” ), iar „costumul nostru naţional a fost destul de bine reprezentat” , dar elementele acestea, ca şi astăzi, ilustru o făloşenie reprezentativă şi nicidecum o asumare de destin naţional. Elitele rurale şi orăşeneşti din Bucovina, spre deosebire de elitele culturale, nu mai aparţineau românismului, iar ruptura aceasta avea să iasă în evidenţă abia în 1914, odată cu izbucnirea primului război mondial.
Cărturarii Bucovinei încercaseră, ce-i drept, să canalizeze parvenitismul naţional spre matca unei mândrii naţionale (chestiune la fel de periculoasă ca şi desuetitudinea), invitând, de pildă, la Cernăuţi, în 1912, pe cel mai renumit român al acelor vremi, Aurel Vlaicu, mizând pe faptul că zborul va redeştepta sentimentele naţionale ale românilor. „Primul zbor a avut loc în ziua de 8/21 aprilie 1912, în prezenţa tuturor autorităţilor austriece, guvernatorul Bucovinei, contele Meran, generalii comandanţi ai unor unităţi militare staţionate în Cernăuţi, a direcţiei de poliţie, a reprezentanţilor presei şi a circa 40.000 de oameni”, dar, din cauza unui vânt puternic, minunea înălţării spre cer, cu forţe proprii, a fost amânată pentru ziua de 15/28 aprilie 1912, când „Vlaicu, uimind asistenţa cu virajele lui strânse, cu picaje vertiginoase, cu aterizare lină şi precisă” , a redeşteptat, pentru doar câteva zile, mândria românească, mândria aproape vecină cu patriotismul. Din nefericire, „pentru noi, Românii Bucovineni, soarta Austriei este şi soarta noastră; aceasta este convingerea nestrămutată nu numai a lumii noastre intelectuale, ci şi a întregului Neam Românesc din Bucovina, până în păturile cele mai largi ale poporului” , iar afirmaţia aceasta este susţinută de numărul incredibil de mare al românilor bucovineni, care mor, pe fronturile habsburgice, pentru apărarea Austriei. În tranşeele României Mari luptă doar Iustin Breabăn, Lascăr Luţia, Ambrozie Micuţariu, Silvestru Micuţariu, Dumitru Mihalaş, Vasile Popescu şi Teodor Turturean, lor alăturându-li-se şi câţiva cărturari, precum Ion Grămadă, căzut la Cireşoaia, în 27 august 1917, Dimitrie Marmeliuc, rănit la Oituz, Alexandru Bocăneţu, rănit la Mărăşeşti, iar ca necombatanţi, Ion I. Nistor, George Tofan, Aurel Morariu, Vasile Liţu, Dr. Sluşanschi, toţi consideraţi, în Bucovina vremii, „dezertori de frica războiului”, „elemente obscure şi indivizi înzestraţi cu diferite defecte morale, care au preferat să se îndosească pentru a-şi salva viaţa împreună cu păcatele lor” . În vremea asta, confruntându-se cu „muscalul (care) a intrat în ţară şi voeşte să răpună Împărăţia”, „bravii ostaşi din Regimentul 41 s-a luptat cu neasămănată bravură. 62 de feciori români au fost distinşi de Maiestatea Sa Împăratul cu medalia pentru vitejie” , „Regimentul 41 de infanterie din Cernăuţi, în majoritate Români, a stat în luptă neîntreruptă 54 de ore” , femeile împleteau mânecari de lână pentru ostaşi, pe care îi colecta „Cornelia Tarangul, în Suceava, str. Sf. Niculae, de unde se vor trimite pe câmpul de răsboi” , iar în întreaga Bucovină era „mare lipsă în unele soiuri de alimente” .
Intraţi în Bucovina, ruşii pradă şi ard mahalaua Storojineţului, locuită doar de români, castelul Budineţ al fruntaşului român de Volcinschi, conacul lui Ianoş din Panca şi, în vreme ce luptele din împrejurimilor Cernăuţilor se dădeau cu încrâncenare, principalele instituţii se mută, vremelnic, la Suceava, acolo unde, în 22 noiembrie 1914, Aurel Onciul şi un comitet de ţărani, format din câmpulungeanul George Hutu, dornenii Ştefan Forfotă şi George Boncheş, stroieşteanul Ştefan Bârtoi, horodniceanul Zaharie Zub (unchiul lui Em. Grigorovitza) şi Alexandru Buburuzan, din Mănăstirea Humorului, adună câteva mii de ţărani, pentru a semna un apel de intrare a României în război de partea Austriei („căzând Austria, cade cu ea şi întregul neam românesc”): „De aceea, noi, ţăranii Români din Bucovina, am fost şi rămânem pururi credincioşi Împărăţiei” şi „le spunem răstit domnilor de la Bucureşti că noi nu ne clintim în credinţa noastră pentru Împărăţie, că ne împotrivim oricărui amestec în treburile noastre şi că dorim din suflet ca oastea românească să lupte alături de feciorii noştri din oastea împărătească” .
Cumplitele zvârcoliri ale războiului, pe pământ bucovinean, au produs numeroase fapte de eroism în beneficiul Austriei. „Ruşii au reocupat, în 28 noiembrie 1914, capitala Cernăuţi. De aici, ruşii au înaintat pe teritoriul cuprins între râurile Prut, Ceremuş şi Siret, concentrându-se în mase considerabile pe malul Prutului, la Zalucea, în dreptul oraşului Sniatin, şi pe malul drept al Siretului, la Berhomete şi Hliboca… Populaţia capitalei Cernăuţi, cel puţin în două părţi din trei, s-a refugiat în părţile de sud ale ţării sau peste Ronina şi Ungaria, în provinciile vestice” , apoi, „pe la sfârşitul lunii Decemvre, Ruşii începuseră a înainta peste apa Siretului”, sub comanda generalului Şîşkin, ajungând, „vineri, în ajunul anului nou a bisericii apusene, pe la 12 ore din amiazăzi” la Iţcani, la Costâna şi la Mihoveni, şi, de acolo, în Suceava, pe care au ocupat-o în 2 ianuarie 1915. „Urgia războiului s-a dezlănţuit ca o straşnică cumpănă asupra ţerişoarei noastre. Ea şi-a aflat culmea în ocupaţiunea rusească, când duşmanul a cuprins întreg teritoriul dintre albia Siretului şi valea adâncă a Moldovei, tăbărând în număr de zeci de mii în comunele resfirate între Gurahumorului şi Valeaputnei, până adânc în Fundu-Moldovei şi Ciocăneşti. Înaintarea falnică a Ruşilor s-a sdrobit, lovindu-se de stâncile Mestecănişului, pe care le-au scăldat într-un potop de sânge. Pe urma duşmanului au remas numai jale şi cea mai adâncă mizerie. 74 mii de locuitori români din părţile muntelui au îndurat cele mai mari neajunsuri” . Retragerea ruşilor a continuat până în vară, când, în ziua de joi, 10 iulie 1915, au părăsit şi Cernăuţii. În 22 iunie 1915, a fost recucerit şi Lembergul, noua victorie habsburgică prilejuind sucevenilor, încă din ziua următoare, 23 iunie, o nouă ocazie de a petrece patriotard, printr-un „conduct festiv până înaintea palatului administrativ, unde directorul liceului greco-ortodox, d. C. Procopovici, şi catihetul aceluiaşi institut, Dr. Orest Tarangul, nobil de Valea Uţei, au ţinut alocuţiuni înflăcărate, la care a răspuns prefectul districtului, d. Dr. R. Korn”, manifestarea durând două zile, cu suspendarea activităţilor şcolare, căci „cu urale puternice pentru gloriosul Monarh Francisc Iosif I şi pentru credinciosul şi viteazul tovarăş de arme, Împăratul Wilhelm, s-a sfârşit această serbare” .
Pe fronturile Austriei se afirmă în luptă, dobândind medalii de vitejie, George Dan, Ilarion Grosar, Teodor Pomohaci, Alexandru Hrincu, Ştefan Corlaţan, George Colibaba, Iulian Zus, Samuil Persic, Silviu Iliuţ, Gavril Rotar, Ioan Cocârlă, Grigorie Pătrăucean, Ioan Repta, George Rusu, Stan Nicolae, Claudiu Isopescul, Teodor Ihnatuş, Constantin Chifan, George Iurescul, Nichifor Porcu, profesorul sucevean Vasile Burduhos, locotenent colonelul Teodor Cernăuţan etc.
Şi mor pentru Austria, dar şi pentru un mod de viaţă şi de civilizaţie, care caracteriza Bucovina ultimelor decenii, Pavel Scripcar din Tereblecea, Constantin Petruc, fiul preotului din Vilaucea, Ioan Maghior, fiul preotului din Horecea, Constantin Tarangul, fiul directorului de poliţie din Suceava, George Prelipcean, fiul învăţătorului din Gălăneşti, gimnazistul sucevean Ioan Tărâţă, precum şi alte mii de tineri bucovineni.
Doar doi tineri din Rus-Plavalari, proaspeţi absolvenţi ai gimnaziului din Suceava, Zamfir Nicoară şi Dumitru Catană, mor fără glorie, împuşcaţi de plutonul bucovinean de execuţie şi aruncaţi în gropile pe care au preferat să le sape, numai să nu tragă în fraţii lor români.
„În vara anului 1916, armata română, răzbind prin trecătorile Carpaţilor, înaintă fulgerător spre inima Ardealului, visul de atâtea veacuri al energiei româneşti.
În luptele din jurul Braşovului, ostaşii români au întâlnit un regiment bucovinean, în cari doi soldaţi au refuzat să tragă împotriva fraţilor lor de sânge. Condamnaţi la moarte, ei au fost constrânşi să-şi sape singuri mormintele, la o margine a cimitirului din Satulung, au fost executaţi, fiecare pe marginea mormântului său, şi acoperiţi cu ţărna primitoare a pământului ardelenesc.
Preotul din Satulung, în care s-a întâmplat groaznica executare, părintele Zenovie Popovici, aducându-şi aminte de eroica moarte a celor doi Români bucovineni, a hotărât să dezgroape, după zece ani, chinuitele lor oase şi să le dea, împreună cu osemintele altor opt ostaşi români, la loc de cinste, în faţa bisericii din mijlocul cimitirului în care martirii bucovineni au fost executaţi.
Acest pios act de recunoştinţă faţă de amintirea lui Zamfir Nicoară din Rus-Plavalar şi a lui Dumitru Cătană, a cărui comună de obârşie nu se ştie încă, s-a petrecut în ziua de 7 octombrie 1928, cu onoruri militare pe care le-au dat Vânătorii de munte din Bucovina, sub comanda colonelului Savu…
Pe Troiţa ridicată la căpătâiul martirilor bucovineni, înfrăţiţi în pământul Săcelelor cu opt viteji răpuşi şi ei de moarte, în avântul lor ostăşesc, s-au săpat următoarele cuvinte:
În amintirea vitejilor ostaşi căzuţi pe aceste locuri pentru întregirea neamului românesc şi pentru preamărirea jertfei eroilor martiri, învăţătorii români bucovineni Dumitru şi Ioan (în timpul săpării inscripţiei, încă nu li se cunoşteau numele), foşti în armata austro-ungară, executaţi, în Octombrie 1916, şi aruncaţi în gropile săpate de ei, neprimind să lupte împotriva fraţilor români“ .
În vremea războiului, Bucovina a avut şi un erou popular, pe „Victor Rusu, spaima ruşilor”, pe capul căruia se stabilise o recompensă de 25.000 de ruble. „Absolvent al Academiei Militare înfiinţate încă pe vremea Mariei Tereseia, Rusu îşi făcu o admirabilă poziţie în armată, ajungând aghiotant al şefului de stat major austro-ungar, baron von Hotzendorf. Înainte de a ajunge, însă, acolo, a colindat Bosnia şi Herţegovina şi Serbia, organizând temutul serviciu de spionaj împotriva bandelor sârbeşti ce nelinişteau populaţiunea paşnică din cele două provincii, pe atunci numai ocupate de Austro-Ungaria. De multe ori s-a bătut şi prin Muntenegru… Astăzi (n.n.: în 1916), numără aproximativ 50 de ani.
Demisionând, din motive necunoscute, din armată, a intrat în presă şi a lucrat, multă vreme, în redacţia Partidului Naţional Român din Budapesta, „Lupta”, colaborând regulat la „Reichspost”, la organul socialiştilor creştini din Viena şi la „Danzers Armee-Zeitung”.
A mers, apoi, în România, unde a luat parte, ca ziarist, la mai multe manevre, publicând în gazetele din Austria câteva articole cu bune aprecieri cu privire la calităţile şi defectele Armatei Române.
În timpul din urmă, avea o baie de piatră lângă Turnu-Severin, când veni ştirea despre isbucnirea răsboiului. Victor Rusu, deşi nu mai figurează în cadrele armatei austro-ungare, a alergat imediat să-şi apere ţara. S-a prezentat voluntar, i s-a dat comanda unei companii de cercetaşi, compusă din glotaşi români, aleşi de el din ţinutul Solnoc-Dobâca şi Năsăud, cu care a operat, aşa-zicând, desfăcut de celelalte trupe.
În Bucovina şi Galiţia, de-a lungul Carpaţilor, se povestesc lucruri minunate despre această mână de eroi” .
Contrapus românilor bucovineni care luptau, deja, în Armata Română, Victor Rusu, personaj real, de altfel, conducea 200 de voluntari, „oameni cu familie, toţi între 36-40 ani”, special antrenaţi pentru războiul de gherilă („acest viteaz comandant ajunge până acolo că-şi obişnuieşte oamenii să umble desculţi pe la Crăciun, pe un frig de 24 grade”), cu care a dat 27 de lupte, cele mai multe prin surprindere, dar, dincolo de victoriile sale reale împotriva ruşilor, el a avut parte de legendare şi datorită nevoii generale de speranţă, într-o Bucovină ruinată de război şi terorizată de lipsuri şi foamete, toate aceste violenţe încheind, de fapt, ce-a de-a treia perioadă a Bucovinei istorice.
În epoca guvernării austriece, Bucovina a beneficiat de avantajele unei administraţii riguroase, moderne, pusă în practică de un lung şir de guvernatori, ale căror nume merită atenţia posterităţii nu numai datorită faptului că şi ei fac parte din istoria noastră, ci, mai ales, pentru contribuţiile lor la crearea unei anumite individualităţi istorice într-un spaţiu prin definiţie preistoric, cel al satului est-european.
Aşadar, guvernatori ai Bucovinei, între anii 1774 – 1918, au fost:
Generalul Gabriel Freiherr von Spleny (octombrie 1774 – 1778)
Generalul Karl Freiherr von Enzenberg (1778 – 1786)
Von Beck (1786 – 1792)
Vasile Balş (1792 – 1808)
Johann von Platzer (1808 – 1817)
Antonn von Stratkerheim (1817 – 1823)
Johann von Melczechen (1823 – 1833)
Frantz Kratter (1833 – 1838)
Eduard von Milbacher (1838 – 1840)
Gheorghe Isăcescu (1840 – 1849)
Eduard von Bach (februarie – iulie 1849)
Anton von Henniger (1849 – 1853)
Franz Schmuck (1853 – 1857)
Contele Karl Rothkirch-Panthen (1857 – 1860)
Cavaler Iacob de Mikuli – şeful guvernului provizoriu al Bucovinei (septembrie 1860 – martie 1861)
Wenzel Ritter von Martina – primul preşedinte al Bucovinei (26 martie 1861 – 2 mai 1862)
Eudoxiu Hurmuzachi (1862)
Contele Rodolph von Amadei (31 mai 1862 – 30 octombrie 1865)
Contele Franz Ritter Myrbach von Rheinfeld (30 octombrie 1865 – 4 octombrie 1870)
Felix Pino von Friedenthal (4 octombrie 1870 – 8 iulie 1874)
Hyronimus Freiherr von Alessani (18 august 1874 – 8 februarie 1887)
Felix Pino von Friedenthal (14 februarie 1887 – 1 august 1890)
Contele Anton von Pace (1 august 1891 – 17 mai 1892)
Francis Freiherr von Krauss (22 mai 1892 – 13 iunie 1894)
Contele Leopold von Goess (15 noiembrie 1894 – 16 decembrie 1897)
Friedrich von Bourguignon Freiherr von Baumberg (16 decembrie 1897 – 27 februarie 1903)
Prinţul Konrad von Hohenlohe-Schillingshurst (25 februarie 1903 – 1 octombrie 1904)
Oktavian Ritter Regner von Bleyleben (octombrie 1904 – 1911)
Hyronimus Freiherr von Alessani (1911 – 1913)
Contele Rudolf von Meran (1913 – 1916)
Contele Joseph von Etzdorf (1916 – 15 noiembrie 1918).
A patra perioadă, începe, practic, „luni, în 7 Mai 1918, în ziua de Sf. George, (când) s-a încheiat pacea între Puterile Centrale şi România”, cu rectificările de frontieră, niciodată puse în practică, prin care Bucovina câştiga, în defavoarea României, „un teritoriu de 1.800 chilometri. În colţul dintre Transilvania şi Bucovina, noua frontieră duce, de pe muntele Ceahlău, peste Bistricioara şi muntele Bivol, înspre Cornul Luncii. Ea cuprinde satele Borca, Drăgoiasa, Şarul Negri, Şarul Dornei, Arenii, Broştenii, Găineştii ş.a.
Înspre est, noua frontieră o ia, mai în jos de Sirete, la punctul numit „La Ţară” şi duce spre Cândeşti, dincolo de Herţa, la Lunca de lângă Nouasuliţă. Localităţi mai însemnate pe acest teritor sunt: oraşele Mihăileni şi Herţa, apoi Mamorniţa şi Molniţa” .
Acestui eveniment i se adaugă, într-o provincie cu tradiţie duplicitară şi ezitantă, „dislocarea de trupe ucraine, şi anume de legionari ucraini, la Cernăuţi şi, de aice, până în sudul Bucovinei”, iar atitudinea acestor ostaşi, care încercau „smormârea populaţiei româneşti de a cere unirea cu statul ucrainean, care era vorba să se înfiinţeze în Galiţia de est” , dezmorţeşte planturosul elitism bucovinean, care începe să se întrebe ce se va întâmpla cu Bucovina. „Această întrebare agită din nou jurnalele din Capitala ţării şi trebuie să mărturisim că întrebarea este îndreptăţită. Dacă dorinţa naţională a Polonilor şi făgăduielile ce li s-au făcut ajung să se împlinească prin înfăptuirea unui stat polon, care să cuprindă şi întreaga Galiţia, Bucovina atunci rămâne fără legătură directă cu cealaltă parte a imperiului. Situaţia ajunge şi mai încurcată dacă se realizează aspiraţiunile Ucrainilor din Galiţia, cari cer cu toată stăruinţa ca din teritoriul ucrain din estul monarhiei să se formeze o provincie curat ucraină.
Compatrioţii noştri ucraini doresc şi ei, precum nici nu s-ar putea altfel, să facă parte din această nouă provinţă, „Ucraina Austriacă”, numai că nu voiesc să se mulţămească cu frontiera firească, care se sfârşeşte pe malul stâng al Prutului şi al Ceremuşului, ci arată pofta de a coborî hotarul până dincoace de apa Siretului, ceea ce, în urmă, ar încăpea în concepţia modernă a paşnicelor rectificări de frontieră. Oricum, noi vom sta de pază şi ne aşteptăm că deputaţii noştri din parlament vor şti să prevadă şi să prevină.
Alipirea teritoriului ucrain al Bucovinei, însă numai al acestuia, cătră Noua Ucraină n-ar micşura întru nimică vitalitatea provinţei Bucovina, care, sporită cu noile teritorii din Moldova, cuprinse în noile rectificări de frontieră, ar întruni toate condiţiunile ca, rămânând neîmpiedicată în desvoltarea sa, să se rădice, aice, în estul monarhiei, la asemenea valoare culturală şi materială ca şi ţările mai înaintate din vestul imperiului” .
Rămas ţap ispăşitor în faţa istoriei, Aurel Onciul exprima, de fapt, ceea ce alţii doar gândeau, apoi, când au avut de ales între două rele (în noaptea de 12 octombrie şi, mai ales, după ce s-a spulberat visul din 25 octombrie 1918, de realizare a unui stat românesc, în cadrul Confederaţiei Statelor Dunărene, în care stat românesc să intre Bucovina, Ardealul şi ţinuturile româneşti din Ungaria), bucovinenii de frunte s-au adunat în casa ardeleanului Isidor Boda din Cernăuţi, unde celălalt „înţelept ardelean”, Sextil Puşcariu, urma să-i sfătuiască asupra răului mai mic şi, drept consecinţă, de asumat.
Între timp, populaţia bucovineană „trecea printr-o mare nelinişte” şi avea „nevoie de ocrotire, întrucât jefuitorii începuseră a se deda la prădăciuni”, aşa că trupa de grăniceri români din Burdujeni, Vereşti şi Buneşti, condusă de maiorul Anton Ionescu şi de locotenenţii Chiuşlea şi Borş, a intrat în Suceava, chipurile în sprijinul jandarmilor austrieci, în noaptea de marţi spre miercuri, 5 spre 6 noiembrie 1918 (de asta se numeşte o stradă din Suceava „6 Noiembrie), fără aprobarea, dar cu gloria de după a generalului Iacob Zadik, comandantul Diviziei a 8-a a Armatei Române de la Botoşani.
În vreme ce fruntaşii românilor bucovineni o scăldau dintr-una în alta, voluntarii bucovineni ai Armatei Române, trecuţi în rezervă, între timp, căutau soluţii pentru realizarea visului lor, acela al Reîntregirii Neamului. Un vis sfinţit cu jertfă şi cu sânge, despre împlinirea căruia mărturisea unul dintre acei sfinţi jertfelnici ai românilor, profesorul Dimitrie Marmeliuc, rănitul de la Oituz, care va ajunge, în primul deceniu românesc al Bucovinei, şi primar al Cernăuţilor, cum că „pentru refugiaţii ardeleni şi bucovineni, mulţi dintre ei proaspăt demobilizaţi de guvernul Marghiloman, Basarabia deveni o a doua patrie, în slujba căreia aceştia îşi puseseră toate forţele spirituale, ajutând la consolidarea noii vieţi româneşti în provincia dintre Prut şi Nistru”, aşa că, „la 6 octombrie, refugiaţii şi voluntarii bucovineni se întruniră la Chişinău şi aleseseră un comitet, în frunte cu Ion I. Nistor, hotărând trimiterea unei telegrame M.S. Regelui Ferdinand I, la Iaşi, prin care îşi exprimau voinţa ca Bucovina întreagă să fie unită cu trupul Moldovei, din care fusese detrunchiată…
La 21 octombrie, ziua în care, cu un an înainte, s-a proclamat autonomia Basarabiei, Consiliul Naţional al refugiaţilor şi voluntarilor ardeleni şi bucovineni a ţinut, la Chişinău, prezenţi fiind ambasadorul Statelor Unite ale Americii şi consulul Franţei, acel impozant meeting, în care s-a luat, cu însufleţire nesfârşită, rezoluţia ca „întreg teritoriul din monarhia habsburgică, revendicat de statul român, recunoscut şi garantat prin tratatele de alianţă încheiate de România cu puterile Înţelegerii (Antantei), să fie liberat şi unit cu patria mamă”.
La 27 octombrie, se întruni, în Cernăuţi, Adunarea constituantă a românilor bucovineni şi hotărî „unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti (din imperiul austriac – n.n.) într-un stat naţional independent”, alegând, în scopul înfăptuirii acestei hotărâri, un Consiliu Naţional de 50 membri.
Când generalul Berthelot trecu Dunărea, în fruntea trupelor aliate de la sud, marele rege Ferdinand I decretă a doua mobilizare a armatei române (9 noiembrie 1818)”, iar refugiaţii bucovineni au primit ordin de mobilizare, „în ziua de 14 noiembrie, la Iaşi”, de unde au fost trimişi, de generalul Artur Văitoianu, ministru de interne, pe atunci, şi de generalul C. Coandă, preşedintele Consiliului de Miniştri, „pentru o misiune importantă în Bucovina”, deja condusă de ezitantul Iancu Flondor. „După scurte tratative între d-nii Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu”, au urmat evenimentele ştiute, adică proclamarea unirii Bucovinei cu România, textul celebrei proclamaţii fiind scris, într-o cameră a hotelului „Pajura Neagră”, de Iancu Nistor şi de Dimitrie Marmeliuc.
„Ce frumoasă a fost acea zi de 28 noiembrie 1918! Se bucura parcă şi cerul de fericirea noastră, trimiţându-ne, în acel început de iarnă, raze calde de soare. Veniseră soli din toate părţile locuite de români: din Moldova, din Muntenia, din Oltenia, din Ardeal şi din Basarabia, iar din Bucovina sosiră, la Cernăuţi, tot ce intelectualitatea şi ţărănimea românească aveau mai curat şi mai bun. Şi, pe când mulţimea, încă dis-dimineaţă, se îndrepta, pâlcuri-pâlcuri, spre reşedinţa metropolitană, în sala de marmură a căreia era convocat Congresul…
Când am intrat în sala istorică a reşedinţei, o privelişte impunătoare ni se prezentă înaintea ochilor. Sala, ticsită de lume, avea aspectul unei alese adunări, chemată să întoarcă destinul unui neam. Primele rânduri erau ocupate de membrii Consiliului Naţional şi de reprezentanţii minorităţilor etnice. La dreapta mesei prezidenţiale, era masat corpul ofiţeresc, la stânga – autorităţile şi magistratura.
La masa de la mijloc, luară loc Dionisie Bejan, venerabilul preşedinte al Consiliului Naţional, şi Iancu Flondor, preşedintele guvernului bucovinean. Masa din dreapta o ocupă dl Ion I. Nistor, cu fruntaşii refugiaţilor, iar masa din stânga – generalul I. Zadik, ca şef al statului major al Diviziei a 8-a.
În aclamaţiile puternice, Iancu Flondor a fost ales, la propunerea lui Dionisie Bejan, preşedinte al Congresului. Lui i-a fost dat să pronunţe verdictul reparaţiei istorice a nelegiuirii din 1774, cetind moţiunea de unire necondiţionată şi veşnică a Bucovinei cu România.
Ropote de aplauze acoperiră ultimele cuvinte ale moţiunii, rostite, cu glas emoţionat, de Iancu Flondor, în ochii căruia se iviră două lacrimi mari, prinos al nesfârşitei sale iubiri de neam. Iar când dl Ion I. Nistor se ridică, cu faţa transfigurată, şi, cu glas în care răsunau suferinţele unui veac şi jumătate, rosti motivarea istorică a reparaţiei, care trebuia să se facă în acea zi, în toate sufletele se furişă fiorul mândriei noastre de neam, care, ca şi stânca viforită de atâtea furtuni, a rămas neatinsă, înfiptă în soclul ce i l-a hărăzit destinul” .
Întoarsă la sânul patriei mumă, cum adoră istoricii să spună, Bucovina, care nu se unise chiar atât de necondiţionat cu ţara, ci şi cu „prevederea” ca vechile legi şi ordonanţe să rămână în vigoare, neputând fi schimbate decât pe cale administrativă, se trezise, dintr-o dată, cu fructul discordiei în braţe, iar „gerarea administraţiei moşiilor bisericeşti” ispitea pe toată lumea ecleziastică şi laică, disputa dintre „îndreptăţiri” generând un talmeş-balmeş legislativ, care începe, în 2 aprilie 1919, cu trecerea administrării acestor moşii, din voinţa lui Iancu Flondor, „sub conducerea Mitropolitului Vladimir de Repta”, continuă, în aceeaşi lună (26 aprilie 1919), cu trecerea administrării averilor naţionale ale românilor bucovineni sub autoritatea Ministerului de Agricultură şi Domenii de la Bucureşti, apoi, din 31 martie 1921, moşiile revin sub controlul Mitropolitului, pentru a fi subordonate, apoi, prin Înaltul Decret Regal Nr. 838, din 14 februarie 1922, Ministerului de Agricultură şi Domenii, stare de lucru care durează, până la reconsfinţirea acestui statut, şi prin Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, din anul 1925 .
Între timp, datorită eforturilor lui Iancu Nistor, începe împroprietărirea ţăranilor bucovineni, gestul acesta reparator debutând în 21 septembrie 1924, la Bivolărie, satul natal al tribunului bucovinean, „pe lanurile foste împărăteşti”, de primele titluri de proprietate, înmânate în prezenţa episcopului Rădăuţilor, Ipolit Vorobchievici, şi a deputatului englez Sir Harry Brittain, beneficiind şi sătenii din Vicovu de Sus, din Straja, din Gura Putnei şi din Putna. În 5 octombrie 1924, au fost împroprietăriţi ţăranii din Bosanci, cei din Litenii Bucovinei, din Măzănăieşti, Corlata, Berchişeşti, Brăieşti şi Capu-Câmpului. Peste tot, împroprietărirea se făcea în mod festiv, cu primiri „cu adevărat grandioase”, în care „şiraguri de călăreţi cu steaguri, pompieri comunali în mare ţinută” şi câte o horă „înfrăţită”, care să ţină loc de vechiul „jurământ cu brazda în cap”, marcau „opera cea mare şi frumoasă a împroprietăririi ţăranilor cu pământul strămoşesc… în colţul nostru de ţară” .
Împroprietăririle acestea, care se bazau pe o ştiinţă a organizării şi exploatării gospodăriei ţărăneşti, o ştiinţă dobândită în mai bine de jumătate se secol „habsburgic”, au avut eficienţă în înflorirea satului bucovinean, dar şi în dezvoltarea mişcării cooperatiste, şi aceasta întemeiată în vremuri deja hulite.
Încă din mai 1921, când Regele Ferdinand vizitează Bucovina, „vesela grădină” se transformă într-un itinerariu glorios pentru familia regală şi pentru puzderia de ofiţeri regali, care păşesc pe pământ bucovinean ca pe Câmpiile Elizee, ba în 11 noiembrie 1924, când Monumentul Unirii din Cernăuţi marca, prin dezvelire, „şase ani de când soldaţii viteazului Rege Ferdinand au pus piciorul pe pământul Bucovinei, rupând pentru totdeauna lanţurile de robie pe care Românii din acest pământ scump al nostru le-au purtat un secol şi jumătate” , ba în 14 iunie 1924, când Prinţul Carol, însoţit de Nichifor Crainic, vine la Cernăuţi, pentru a asista la „matchul de fotball Dragoş Vodă – Polonia, care a fost câştigat de echipa românească”, pe terenul „Jahn”, ba în 28 martie 1926, când „Domniţa Ileana veni, pentru prima orară, în Bucovina” şi aşa mai departe, mai festiv şi mai nesemnificativ.
În 20 iunie 1926, dorind să redevină populari, liberalii bucovineni au adus şi aşezat „la loc de veşnică odihnă, în cimitirul oraşului Suceava, osemintele eroului Ion Grămadă” , iar în 8 august 1926, a fost dezvelit, la Putna, bustul lui Eminescu, „în prezenţa AS Regale Principesa Ileana” . În 23 octombrie 1927, s-a sfinţit fundaţia Catedralei din Rădăuţi, iar în 15 octombrie 1933, a fost dezvelit, la Suceava, bustul lui Ciprian Porumbescu, operă a sculptorului, pictorului şi poetului „iconar” Ion Cârdei.
Pe fundalul acestor întâmplări mărunte, dar omeneşti, continuă jaful asupra pădurilor Fondului Religionar, sub tutela Mitropolitului, iar „ţărănimea din această provincie, necontenit ostracizată, neputând cumpăra din pădurile acestui Fond”, s-a văzut obligată să plătească, pe lângă taxe de păşunat, şi incredibile „taxe de umbră, taxe de adăpatul vitelor” , dar nimeni nu avea vreme de astfel de fleacuri, lumea mare fiind învălmăşită, în acele vremi, de probleme mult mai mari.
În ziua de 1 septembrie 1939, Polonia este ocupată de trupele nemţeşti, iar şiruri nesfârşite de pribegi poloni se îndreaptă spre Bucovina, exodul polonez fiind gestionat de Centrul de Instruire nr. 4 Jandarmi din Cernăuţi, unitate militară care, tot atunci, a preluat, într-un secret desăvârşit, „cele cincizeci de camioane în care a fost încărcat tezaurul Poloniei, salvându-l de lăcomia cuceritorilor. Timp de o noapte, camioanele au fost ascunse în incinta Corpului de Instrucţie nr. 4 Jandarmi din Cernăuţi, iar în zorii zilei următoare au pornit spre Constanţa. Fiecare camion era păzit de un comisar de poliţie şi de o echipă de jandarmi” .
În această perioadă, de trai la sânul maicii-patria, Bucovina, provincie cu „mulţi oameni bogaţi şi culţi”, cum sublinia Iorga, încă din 1919, s-a cam veştejit şi economiceşte, dar şi din punctul de vedere al civilizaţiei, iar ca mărturie stau paginile „stropşite”, adresate elitelor bucureştene şi de Leca Morariu, şi de Athanasie Mitric, şi de mai toţi cărturarii Bucovinei interbelice.
Tragedia Bucovinei, în înţelesul „cotei de suferinţă” individuală, care, în fond, caracterizează o adevărată istorie obştească, începe în vara anului 1940, odată cu ultimatumul şi cu agresiunea sovietică (sovietică, nu rusească!) şi durează timp de o jumătate de secol, în ambele părţi, cu statalităţi diferite.
„În dimineaţa zilei de 28 iunie 1940, când s-a luat măsura de a evacua trupele, concomitent a început, în grabă şi fără nici un plan, şi evacuarea instituţiilor civile. A fost, într-adevăr, un moment de panică şi zăpăceală; fiecare persoană avea tendinţa de a se salva pe ea şi a duce în refugiu strictul necesar. Pe la orele 10-11, 28 iunie, a început exodul vehiculelor încărcate cu bagaje, a populaţiei, a armatei; fiecare, cum putea şi pe unde putea.
La un moment dat, anumite centre populate, cam între orele 11-15, au rămas numai cu poliţia şi mici unităţi de jandarmi pentru ordine şi predarea acestor centre Sovietelor. Momentul a fost critic, pentru că bande de comunişti – în cea mai mare parte evrei – s-au dedat la acte de violenţă contra autorităţilor militare. Astfel:
În Cernăuţi, bande de comunişti evrei armate au atacat paza închisorii şi au eliberat pe toţi deţinuţii, care, imediat, au întărit rândurile bandei. În învălmăşeală, au fost omorâţi mai mulţi gardieni. Intervenind, jandarmii au pus pe fugă bandele.
Grupuri de derbedei cutreierau străzile şi dezarmau pe orice militar izolat. A fost omorât, tot de comunişti, viceprimarul Kopeţki (de origine germană). A fost devastată cooperativa românească „Meseriaşul Român”. Un grup puternic de evrei a atacat „Casa Germană”. Elementele germane din Cernăuţi, care, în acel moment, se găseau în localul „Casei”, au deschis foc. Mai mulţi agresori au fost omorâţi sau răniţi, fiind nevoiţi, în cele din urmă, să se împrăştie. Insuccesul de la „Casa Germană” centrală din Cernăuţi i-a determinat pe manifestanţi să aleagă un alt obiectiv. Au atacat „Casa Germană” din suburbia Roşa, pe care au devastat-o complet, masacrând populaţia germană întâlnită în cale. Excesele au fost potolite numai după ce au intrat trupele sovietice în oraş” .
Sânge, nedreptate, cruzime, viscol otrăvit al istoriei, care bate ba dinspre vest, ba dinspre răsărit. Există o evidenţă precisă a violenţelor barbare, comise ba de evrei, ba de ruşi, ba de ucraineni, ba de români, ba de germani, o evidenţă menită parcă pentru a ne învrăjmăşi urmaşii. Coşmarul deportărilor în Siberia, hăituirile prin păduri şi întregul „destin crucificat” al obştilor din nordul Bucovinei nu trebuie readus în memoria zilei ca motiv de ură nouă, aşa cum se tot face, din păcate, ci ca pioşenie şi ca zestre spirituală, ca memorie vie şi iertătoare, aşa cum, tot din păcate, nu se face. Iar dacă s-ar face, un personaj ca Vladimir Macoviciuc, din Vicovu de Jos, cel care, împuternicit fiind de Statul Major al Armatei Române să organizeze rezistenţa armată în munţi, a ales, în cele din urmă, să se lase ucis, în dimineaţa zilei de luni, 8 august 1947, în Vicovul natal, doar pentru a nu da motiv sovieticilor să ocupe şi sudul Bucovinei, ar beneficia, astăzi, de toată recunoştinţa, şi nu de ignoranţa noastră desuetă, cel mai adesea complice, prin tăcere şi neştiinţă, cu autorii genocidului împotriva intelectualităţii româneşti.
Odată cu instaurarea comunismului şi cu sfârtecarea pământului bucovinean, în 1946, de un nesfârşit gard din sârmă ghimpată, Bucovina încetează să mai existe. Dumnezeu pleacă, pentru totdeauna, de pe acest pământ binecuvântat, revenind, uneori, pentru a muri, puţin câte puţin, prin fiecare martir al neamului, în temniţele comuniste sau în gropile comune, în care ne-a fost spulberată spiritualitatea. Teamă, teroare, depersonalizare. Şi în sudul, şi în nordul Bucovinei. Statalităţi diferite, dar sub acelaşi stigmat al terorii roşii. Acelaşi tip de înstrăinare, aceeaşi dezrădăcinare a ţărănimii, iar din pustiirea aceea, care a durat mult prea mult, încă nu ne revenim nici noi, românii şi ucrainenii din sudul Bucovinei, aşa cum nu-şi revin nici ei, ucrainenii şi românii din nordul Bucovinei. Încă ne macină suspiciunea şi neliniştea lipsirii de identitate şi pe unii, şi pe ceilalţi.
Bucovina de astăzi şi, mai ales, cea de mâine trebuie să însemne o verigă de legătură şi nicidecum un măr al discordiei. Dar „veriga” aceea trebuie, mai întâi, desluşită şi abia apoi înţeleasă. Aceasta este, de fapt, şi motivaţia căutării şi aflării acestei cărţi în hrisoave de cancelarie voievodală, în cărţi mărturisitoare ale vremurilor şi în coloanele vechilor gazete bucovinene, gazete care vedeau lumina tiparului într-o Bucovină conştientă de sine. Cu lipsuri, cu neîmpliniri, cu zădărnicii, cu vise, cu utopii, dar conştientă de sine.

a

ANDREASFALVA

Sat întemeiat, după 19 ianuarie 1785, când Consiliul Aulic de Război aprobă o contribuţie pentru emigranţii ceangăi, care vor construi 56 de gospodării, pe teritoriul satului Măneuţi, „lângă râul Sucevii, în apropiere de Frătăuţii Vechi, la nord de oraşul Rădăuţi” , ceangăii urmând să se ocupe cu legumicultura şi cu creşterea vitelor, ambele ocupaţii fiind valorificate pe celebra piaţă rădăuţeană.
Ceangăii din Andreasfalva, „sau satul lui Andraş” , şi-au întemeiat prima şcoală, încă din 1848.
În 1890, după ce mulţi colonişti emigraseră, între anii 1880-1890, în Ungaria, fiind colonizaţi în mlaştinile de la vărsarea Tisei (Cisleithania), secuii din Andreasfalva, 360 la număr, îl aveau ca primar pe Kelemen ISTVAN, iar ca învăţător pe Carol DOHI.
Biserica ortodoxă din Frătăuţii Vechi (Andreasfalva), construită între anii 1877-1880, dar dată în folosinţă în 1883, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, a fost slujită de parohul Petru BOCA, născut în 1843, preot din 1873 şi paroh din 1884, de preotul cooperator Michail DOLINSCHI, născut în 1864, preot din 1893, şi de cantorul Ioan URSACHI, născut în 1876, angajat în 1906.
Învăţământul, la Frătăuţii Vechi (Andreasfalva), se desfăşura, în limba germană, cu 3 clase, din anul 1800, iar în limba română, cu 5 clase, din 1858, existând, din 1894, şi o şcoală-filială, cu o clasă .
Încet-încet şi într-o desăvârşită tăcere, satul secuilor dispare, ultimii etnici de dincolo de Carpaţi integrându-se, pentru totdeauna, în obştile cele mari ale Frătăuţilor şi chiar a Măneuţilor.

ARBORE

Istoria satului Arbore este legată, pentru totdeauna, de numele nefericitului Portar de Suceava, Luca Arbure.
Cariera militară şi dregătorească a fiului fostului mărunt diac domnesc Ivan Arbure pare să fi început „în 19 zile ale lui octomvrie, joi, leat 7005 (1497), când s-au întors craiul (polonez Albert) de la Suceava şi s-au apucat de cale. Ci nu s-au întors pre calea pre unde venise, ci pre altă cale, pre unde era ţara întreagă, spre Codrul Cozminului… Ştefan vodă… au trimis înainte ca să apuce calea la Codrul Cozminului, să săciuiască pădurea, să o înţineaze, ca să o poată porni asupra oştii, daca vor intra în pădure. Iară el cu toată oastea au intrat după dânşii şi cu doao mii de turci. Şi a patra zi i-au ajuns în pădure, joi, octomvrie în 26 de zile, luundu ajutoriu pre Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a sfântului marelui mucenic Dimitrie şi lovindu-i de toate părţile şi oborându copacii cei înţinaţi asupra lor, multă oaste leşască au pierit, unii de oşteni, alţii de ţărani, că le coprinsese ca cu o mreajă calea, alţii de copacii cei înţinaţi” . Cel care s-ar fi ocupat de „săciuirea” pădurii pare să fi fost Luca Arbure, care ar fi beneficiat de mari danii din partea Voievodului, pentru că, „dupre aceia, au dat cuvânt Ştefan vodă a toată oastea să să strângă la Hârlău, în zioa lui sfeti Nicolae. Şi aşa s-au adunat cu toţii la Hârlău, într-aceia zi, şi acolo Ştefan vodă au făcut ospăţ mare tuturor boierilor şi tuturor vitejilor săi şi cu daruri scumpe i-au dăruit pre ei. Şi deci i-au slobozit cine şi pre la casa sa, dându-le cuvânt ca toţi să dea laudă lui Dumnezeu, pentru ce că toate puterile sunt de la Dumnezeu” .
Aflat în plină glorie, iubit de Ştefan cel Mare ca un fiu, dar şi de Bogdan-Vlad, cu care se asemăna în multe privinţe, inclusiv în cea a vârstei, Luca Arbure, proaspăt căsătorit cu cneaghina Iuliana, cumpără, de la „neamul lui cel mai apropiat”, pe linie maternă, „sluga noastră Sima şi sora lui, Nastasia, copiii Stanei, nepoţii lui Cârstea Horaeţ… un sat, anume Solca, jumătatea de jos, şi a cincia parte din jumătatea de sus din acelaşi sat… pentru trei sute cincizeci de zloţi tătăreşti”, iar de la „Ivul şi sora lui, Nastea, copiii lui Mihul, şi verii lor, Fădor, fiul Malei, şi Dragotă şi sora lui, Stana, copiii lui Ivul, toţi nepoţii lui Şandru Gherman… patru părţi din jumătatea de sus a aceluiaşi sat, anume Solca… pentru trei sute şi treizeci de zloţi tătăreşti” , urmând să construiască, pe moşia Solca Mică, curţi şi o biserică de piatră, în jurul cărora se va închega un sat nou, numit, după ctitor, Arbure sau Arbore.
După moartea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, când pe tronul Moldovei a urcat tovarăşul tinereţilor lui Luca Arbure, Bogdan, care urma „întru totul pilda domnului, tatăl său, e sfios ca o fată şi e bărbat viteaz, prieten al virtuţilor şi al oamenilor virtuoşi” , Portarul Sucevei s-a înţeles bine cu noul domn, dar, în cele din urmă, „Bogdan vodă cel Grozavu, ficiorul lui Ştefan vodă cel Bun, s-au pristăvitu în anii 7025 (1517), aprilie în zile 18, în ceasul cel dintăi al nopţii, în târgu în Huşi, nu cu puţină laudă pentru lucrurile cele vitejăşti ce făcia, că nu în beţii, nici în ospeţe petrecea, ci ca un strejar în toate părţile priveghia, ca să nu să ştirbească ţara ce-i rămăsese de la tată-său. Şi domnindu 12 ani şi 9 luni şi 3 săptămâni, multe lucruri bune au făcut. Şi deci, cu mare cinste l-au îngropat în mănăstire, în Putna” .
Şi cu fiul lui Bogdan, Ştefăniţă, ajuns în scaunul domnesc la vârsta de doar 9 anişori, Luca Arbure, care, într-un anume fel, îşi asumase un rol patern, s-a înţeles bine, vreme de vreo cinci ani, purtând, alături de Petrea Cărăbăţ, o parte dintre primele războaie ale tânărului domnitor, dar, începând cu ziua de 23 aprilie 1523, când Cozma Şarpe, postelnicul, fuge în Polonia, bănuielile lui Ştefăniţă, cum că bătrânul Arbure ar unelti să-l înlăture de la domnie, se transformă în certitudini pentru nepotul lui Ştefan cel Mare, şi, drept consecinţă, câteva zile mai târziu, „în cetatea Hârlăului, Ştefan vodă au tăiat pre Arburie hatmanul, pe carile zic să-l fie aflat în viclenie, iară lucrul adevărat nu să ştie. Numai atâta putem cunoaşte că norocul fie unde are zavistie, ales un om ca acela, ce au crescut Ştefan vodă pre palmile lui, având atâta credinţă şi în tinereţile lui Ştefan vodă toată ţara otcârmuia, unde mulţi vrăjmaşi i s-au aflat, cu multe cuvinte rele l-au îmbucat în urechile domnu-său. Ci pururea tinerii să pleacă şi cred cuvintele cele rele. Şi acea plată au luat de la dânsul, în loc de dulceaţă, amar, pentru nevoinţa lui cea mare, că nici judecat, nici dovedit, au pierit. De care lucru mulţi înspăimântaţi din lăcuitorii ţării au început a gândi cum vor lua şi ei plată ca şi Arburie, că nu multă vreme după aceia, într-acelaşi an, au tăiat şi pe ficiorii lui Arburie, pre Toader şi pre Nichita…
Văzând boierii şi lăcuitorii ţării Moldovei moartea lui Arburie hatmanul, mai apoi şi a ficiorilor lui, ştiind ce bine au avut Ştefan vodă de la dânşii şi mai apoi cu ce plată le-au plătit, cu toţii s-au întristat de vrăjmăşia lui Ştefan vodă, socotind că şi ei vor lua acea plată, care au luat şi Arbure, cu toţii s-au rădicat asupra lui, septevrie şapte zile. Ci nimica nu au folosit, că celui fricos şi înspăimat, ştiindu-şi moartea de-a pururea înaintea ochilor, nici un loc de odihnă nu-i, nici inima de război. Şi văzând că lui Ştefan vodă i-au venit ţara întru ajutor, s-au răsipit printr-alte ţări, lăsându-şi ocinele şi moşiile. Iară pre Costea pârcălabul şi pre Ivanco logofătul şi pre Sima vistiernicul şi pre alţii pre mulţi i-au prins vii şi le-au tăiat capetile în târg, în Roman” .
În ciuda faptului că urmaşii, pe linie bărbătească, ai lui Luca Arbure sfârşesc sub securea călăului, fetele lui şi ale cneaghinei Iuliana, Sofiiţa, Nastasia, Stanca, Odochia, Maria călugăriţa, Tudosia, Ana Plăcsoaie şi Cheldoaei, scapă cu viaţă, iar moşiile părinteşti le moştenesc, prin urice de folosinţă, încă din vremea lui Petru Rareş, ginerii lui Luca, precum Gavril Trotuşan, mare vistier şi vameş, comisul Plaxia (Praxia, adică Plăieşul), Grigore Udre sau Toader Turcea, păstrându-şi capetele, slujbele domneşti şi averile. Desigur că Ştefăniţă confiscase o parte din moşiile Arbureştilor, aşa cum se întâmpla, de regulă, în cazul „hainirii”, adică al trădării de ţară şi de domn, dar vinovăţia lui Luca, pusă la îndoială şi în acele vremi, şi mai târziu, nu s-a putut solda cu confiscarea brutală şi irevocabilă a moşiilor, toate revenind, datorită Anei, jupâneasa comisului Praxia, în folosinţa familiei, Ana fiind cea care, în aprilie 1523, ceruse lui Ştefăniţă Vodă rămăşiţele pământeşti ale părintelui ei, pe care, obţinându-le, le-a şi înhumat creştineşte, în ctitoria lui de la Solca Mică, biserica Arbure.
Cum nu a avut copii, fiind „rudă stearpă”, Ana a cedat o parte din moşii surorilor şi nepoţilor ei, în vremea Movileştilor, iar altele au fost înstrăinate ulterior.
În 20 martie 1589, uricul, scris în slavonă (sârbesc), al lui Ieremie Movilă, face un scurt istoric al satului şi al moşiei („satul Solca la pârâul Solca, cu mori în Solca, şi cu biserică de piatră şi cu case de piatră, şi cu pomete şi cu slatine, şi cu izvoare cu peşti, cu tot venitul”), pe care moştenitorii lui Luca Arbure, „credincioasa Părasca, fiica Odochiei, nepoata lui Luca Arbure, portar de Suceava, şi nepoata Sohiicăi, şi Nastasiei şi Stancăi, şi Maricăi şi a Anei, fiicele panului Luca Arbure, portar de Suceava, jupâneasa panului Grigore Udre, şi fiica ei, Nastasia, nepoata Odochiei, strănepoata panului Luca Arbure, portar de Suceava, jupâneasa lui Toader Turcea, mare vătaf de Suceava”, le schimbă pe Stănileşti-Hotin şi pe „500 ughi roşii înaintea întregului sfat”, satul lui Luca Arbure devenind proprietatea mitropolitului Gheorghe Movilă şi, ulterior, prin danie, proprietatea mănăstirii Suceviţa.
În uric se spune că moşia se moşteneşte „din ale lor drepte privilegii din uricul de cumpărătură, pe care l-a avut moşul lor, panul Luca Arbure, de la Ştefan cel Bătrân voievod, şi din uricul de întărire, pe care l-a avut de la Bogdan şi de la alt Ştefan voievod, şi din ispisocul de împărţeală ce l-au avut cu rudele lor, când s-au împărţit de Petru voievod, care acel sat anume Solca rămase în partea mai sus-scrisei mătuşe lor Ana, fiica panului Luca Arbure; dar, neavând copii din trupul ei, această mătuşă a lor mai sus-scrisă, Ana, s-a lăsat de acel sat şi l-a dat nepoatei sale, mai sus-zisei Parasca, fiica Odochiei, care a fost fiica panului Luca Arbure, jupâneasa panului Udre, ca să aibă a o pomeni şi ca să-i fie ei acel sat, scris mai sus, Solca, ocină şi moşie deosebită despre alte rude ale ei” .
Din 3 octombrie 1614, satul aparţine mănăstirii Solca, din voinţa ctitorului, sângerosul Ştefan Tomşa al II-lea, care începuse şi construise mănăstirea Solca până în 13 martie 1615, când a sfinţit-o, înzestrând-o cu sate şi moşii încă din 3 octombrie 1614, după ce au „pierit în hiclenie” Vasile Stroici şi „alţi pribegi” care „s-au sculat… asupra domniei mele”. Ba chiar şi satul Solca, pe vatra căruia îşi va construi mănăstirea, şi l-a însuşit motivând „cum că Arbure au fost hain, au ucis pre stăpânul său şi pentru aceia satul Solca au umblat din mână în mână” .
Între anii 1758-1776, se aşează pe proprietatea mănăstirii Solca, numită Arbore, preotul Mihai ALEXOVICI din Abrud, Ioan CÂNEPĂ, plugar din Coplean, Gavril LUPU, plugar din Borla, Ion MIHULEAC, plugar din Budeşti, Ion TRUNCHINEC, plugar din Sălecia, şi Dumitru POP din Chintelnic.
În 1775, satele Solca şi Arbore, din Ocolul Vicovilor, aveau 4 popi şi 68 ţărani de ţărani, conform evidenţelor generalului Spleny.
În 1776, satul Arbore avea 72 de gospodării, iar în 1784, 225, fiind, pentru acele vremuri, un sat mare şi important.
În 1787, câteva familii de colonişti germani din Renania, Bavaria şi Baden-Württemberg, se aşează la Arbore (Deutsch-Arbora).
Biserica din Arbore, ctitorie a lui Luca Arbure, pârcălab de Suceava, construită după anul 1500, era slujită, în 1843, când populaţia comunei număra 2.563 creştini ortodocşi, de preotul Ioan BALMOŞ, postul de paroh fiind vacant. În 1876, când populaţia ortodoxă a comunei sporise la 4.052 persoane, paroh era Ştefan ISOPESCUL, iar preot cooperator, George POPESCU. Altarul bisericii era slujit, în 1907, de parohul Teodosie ILIUŢ, născut în 1840, preot din 1865, paroh din 1869, espozit din 1880, de preotul cooperator Vasile MIRONOVICI, născut în 1860, preot din 1888, şi de cantorul Isidor BEUCA, născut în 1854.
Învăţământul în comuna Arbore s-a desfăşurat, cu 6 clase, din 1819, o şcoală germană cu 5 clase fiind deschisă în 1901 .
În 1890, Arbore avea 4.896 locuitori, păstoriţi de parohii Teodosie Iliuţ şi Constantin Tarnavschi, de învăţătorul Matei Sahlean şi de cantorul Isidor Beuca-Costineanu. Primar al comunei era, de ani buni, Teodor Irimescu.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Niculaiu al lui Zaharia BULIGA, agricultor din Arborea”, menţionează, printre familiile satului, pe: Trifon PAHOMI, Georgi BRAESCU, George a lui Teodor GRECU, Grigori CIBUC, Gavril MACSIM, Ioan TEPERCIUC, Toader IRIMESCU, Isidor BEUCA, Ferdinand COSMANEC, Toader al lui Nichita MACSIM, Ioan MACSIM, Georgi IRIMESCU, Georgi a TITIENI, Ilie IACOTA (JACOTĂ), Samoil GROSARIU, Precob LIAHU, Ştefan HODINESCU, Ioan CUPSEHANU, Pavel LUPU, Toader BULIGA a CIOGOLI, Simion TEPERCIUC, Ioan al ILIESI, Mihalachi CÂMPANU, Ciori MITRIUC, Axenti TEPERCIUC, Constantin MACSIM, Georgi a ILIESI, Ştefan SCRIPCARIU, Niculaiu PAHOMI, Pavel SOBOLESCHI, Petrea NISTOR, Vasile LUPU, Vasile PAHOMI, Vasile TEPERCIUC, Ignatie BULIGA şi Vasile MACSIM .
O altă colectă, pentru Internatul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „dl paroch Teodosiu ILIUŢ din Arbora”, menţionează următoarele nume de localnici: primar Toader IRIMESCU, Trifan PAHOMI, Vasile PAHOMI, Miron PAHOMI, Vasile T. PAHOMI, Ştefan PAHOMI, George BRĂESCU, Nicolai PAHOMI, evreul Chaim ZWECKER şi Mihai alui George alui Toader IRIMESCU .
Cabinetul de lectură „Lumina” din Arbore se va înfiinţa în 1896, în casa cantorului Isidor Beuca-Costineanu, cu 88 membri, 48 de cărţi, un abonament la gazetă şi un capital de 26 florini şi 62 creiţari. Preşedintele acestei prime biblioteci săteşti era preotul Teodosie Iliuţ, secondat de vicepreşedintele Vasile Mironovici şi de secretarul Nicolae Buliga.
Banca populară Raiffeisen s-a înfiinţat în 12 februarie 1902, sub direcţiunea lui Trifan Pahomi, cu Nicolai Buliga preşedinte şi cu Isidor Beuca-Costineanu vicepreşedinte, membrii direcţiei de control fiind George a lui Ion Hrincescu şi vistiernicul însoţirii, Vasile Mironovici.
În primăvara anului 1904, când Nicolae Iorga trece prin „Arburea”, în ceas târziu, de noapte întunecoasă, „aici sunt lumini în multe case, dar nu lumini de lampă atârnată, ci lumini de policandre cu cinci ramuri. Spre acele case luminate se urcă cete de oameni negri în caftane, cu brâie lungi şi cizme, cu feţe prelungi albe supt căciuli de blană de vulpe. Ei stau în loc şi se uită foarte caraghios la trăsura care trece. Iar jos, în vale, e o căsuţă care străluceşte toată şi din care, unul câte unul, se strecoară cei cu căciuli blănite cu vulpe. E havra: Evreii au intrat în sărbători în satul lui Arbure Hatmanul, care atârnă de ei” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Eugenia MEDVIGHI (soţia învăţătorului superior Simion Medvighi, 38 ani în 1908) din Arbore.
Conform hărţii etnografice, din 1910, în Arbore trăiau doar români şi germani, în proporţie de 9 la 1, dar harta lui Iancu Nistor nu exclude prezenţa evreilor în satul Portarului de Suceava, în cadrul micii colonii germane.
Ctitorul bisericii şi a satului, Luca Arbure, „s-a serbat, cu toată evlavia şi toate onorurile”, pentru prima dată, în 17 august 1924, când s-au comemorat 400 de ani de la moartea lui Luca Arbure. „Încă de dimineaţă, a început a se scurge pe drumurile şi potecile ce înconjoară frumosul sat, care poartă numele fericitului său întemeietor, mulţime de popor şi intelectuali din împrejurime… După sosirea domnului Ministru Ion Nistor, iniţiatorul acestei serbări… s-a oficiat prohodul pentru odihna şi liniştea sufletului lui Luca Arbore de către IPSS Ipolit, Episcopul Rădăuţilor, şi înaltul cler ce-l înconjura, în asistenţa înalţilor demnitari civili şi militari şi a tot ce Bucovina are mai de seamă” .
La Arbure s-au născut autorul de manuale şcolare Gherasim BULIGA (12 iulie 1849), conferenţiarul universitar Octavian D. MUNTEANU (16 decembrie 1905), doctorul în ştiinţe Aurel MUNTEANU (14 august 1908), pictorul naiv Gheorghe COTLEŢ (13 octombrie 1932), poetul de limbă ucraineană Stelian GRUIA (16 aprilie 1933) şi graficianul Teodor HRIB (1 ianuarie 1946).

ARGEL

Înfiinţat în 1776, pe valea pârâului Argel, cu 97 de familii de colonişti galiţieni, satul s-a numit, iniţial, Ruşii Moldoviţei şi se învecina, în 1785, cu Putna, cu Straja, cu Sadova, cu Fundu Moldovei, cu Vatra Moldoviţei, cu Ciumârna şi cu Frumosu.
În 1843, când „Ardzel”, numit şi „Russ Moldowitza”, dar şi „Czumerna”, în evidenţele metropolitane, avea 1.412 locuitori, paroh era Manolie MATIASCHEWICZ. În 1876, când satul avea 2.240 locuitori, paroh era Vasile COCÂRLĂ. Altarul bisericii era slujit, în 1907, şi de parohul Teofilact BOCANCEA, născut în 1846, preot din 1873, paroh din 1876, espozit din 1900, şi de preotul Ioan BERARIU, născut în 1881, preot din 1906, şi de cantorul Dimitrie MOLDOVAN, născut în 1881.
Învăţământul, la Ruşii Moldoviţei, funcţiona, cu 4 clase, din 1872, iar în Argel, cu o clasă, din 1899 .
Biserica din Ruşii Moldoviţei a fost sfinţită, Duminică, 8/20 Septembrie 1896, de arhimandritul şi vicarul general Vladimir de Repta, întâmpinat de „o mulţime de huţani călări, în pitorescul şi frumosul lor costum, împuşcând din pistoale şi strigând necontenit „Hura!”. Lângă biserica cea nouă din Ruşii Moldoviţei era ridicat un portal frumos. La acest portal îl primi pe I.P.C. Sa epitropia bisericească cu pâine şi cu sare, oferindu-i doi colaci mari şi frumoşi şi cu huşte de sare. Asemenea, îl aşteptară şi Evreii din loc, cu Tora lor” .

ba

BABIN

Satul lui Moţoc cel Bătrân şi al starostelui Cernăuţilor, logofătul Gavrilaş Mateiaş, de pe graniţa cu Polonia, aflat aproape de malul drept al Nistrului, lângă Luca, Prelipcea şi Borăuţi, în ţinutul Zastavnei, beneficiază de atestare documentară 29 aprilie 1642, când se împart moşiile lui Moţoc cel Bătrân, şi se înfăţişează Divanului Domnesc Lupul Prăjescul, cu feciorii lui, nepoţii marelui logofăt Ghenghe, nepoţii lui Neagoe, strănepoţii lui Crăciun postelnic şi toţi strănepoţii lui Lenţa cel Bătrân, revendicând şi obţinând întăritură pentru părţile lui Lenţa cel Bătrân, câte un sfert din satele Babin şi „Stepanovca”.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copiii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… trei părţi din satul Babina”, care vor fi moştenite, în 1 ianuarie 1670, prin testament, de la sora ei, Ileana, de Alecsandra, fata lui Gavrilaş, jupâneasa lui Iordachi Cantacuzino.
În 1 aprilie 1680, când Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, determină împărţirea moştenirii rămase după soţul ei, între ea şi cumnaţii ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco căpitanul Turculeţu şi Trinca, Grozavei îi revenea „a patra parte din Babin, ce este cumpărătură”.
În 23 iunie 1712, Nicolai Alexandru Mavrocordat întăreşte fraţilor Gavril, Nacu şi Vasilie Volcinschi „jumătate de sat Zvinece… cu toţi vecinii care locuesc pe ea, jumătate de sat Babin… a şasea parte de Stepaniuca… care părţi de moşie le stăpânise, mai înainte, Rugină jitnicer şi aceste moşii le-au venit de la sora moşului lor, de la sora lui Nacul, fata lui Gavril, Nacul şi Vasilie Volcinschi, după cum au mărturisit du-lui Ioan Paladi mare spătar, partea de moşie din Babin fiind lăsată moştenire, în 7 decembrie 1739, în mod indirect, prin Gheorghe Cârstian, Gheorghe Ursuleţ şi Gheorghe Volcinschi, fraţilor Maria şi Pavel Rugină.
În 7 decembrie 1739, când Miron Gafenco uricar, Gheorghe Ursuleţ postelnic şi Gheorghe Volcinschi împart între ei moşiile rămase „de la moşi şi fraţi sterpi, anume de la Duraşco comis şi sora acestuia, Grozava Cocoraniţa, cari au fost fraţi cu moşii lor, anume cu Nastasia Rugină, care l-a făcut pe Pavel Rugină, cu Maria, mama lui Miron Gafenco, şi cu Cârstian armaşul, care i-a făcut pe Gheorghiţă vameşul şi pe Sofronia, iar Sofronia l-a născut pe Gheorghiţă Ursuleţ postelnic şi pe sora acestuia, şi cu Nacul, care i-a făcut pe Gheorghiţă Volcinschi şi pe sora acestuia”, Nastasia Rugină, Miron Gafenco şi fraţii lui primesc jumătate de sat Babin.
Cealaltă jumătate de sat, moştenită de Ursachi, este revendicată, în 21 iulie 1741, de mănăstirea Putna, pe motiv că Ursachi n-ar fi plătit „patruzăci matci de stupi”, pe care i le vânduse „Calistru ce au fost episcop rădăuţchi”, dar ruda cea mai apropiată a lui Ursachi, vătaful Vasile Drăghici, returnează stupii şi plăteşte mănăstirii şi o despăgubire de „o sută de lei noi”, păstrând jumătatea aceea de sat.
Hotarnica satului Babin s-a făcut, în 21 iulie 1742, la cererea fiicei lui Pavel Rugină, Nastasia, jupâneasa lui Drace, şi „începe la dealul Horodencei, lângă drumul sobarilor, şi merge până la marele drum care duce la Horodenca. Încă înainte de prima venire a Moscoviţilor în ţară, a stăpânit Rugină comis până la apa Sarafineţului, care cade în Nistru. De la marele drum al Horodencei, pe care îl taie drumul sobarilor, hotarul merge cu coama dealului, până la piatra de Stepeniuca, deasupra bălţii de Borăuţi; de la această piatră, la piatra de Prilipce, unde se întâlnesc hotarele de Borăuţi, Prilipce şi Stepeniuca; de aici, drept la Nistru”.
În 1752, monahul Onufrei a construit un schit, pe moşia Babin, înzestrat cu 10 fălci de teren arabil şi cu o moară, arendată, în 1782, lui Vasile Marcu, pe trei ani, pentru 17 florini pe an, dar schitul a fost desfiinţat, în 19 iunie 1783, odată cu emiterea legii noii organizări religioase în întregul imperiu habsburgic.
În 11 iunie 1754, fraţii Nicolae şi Dumitraş Gafenco obţin uric de la Matei Ghica Vodă pentru părţile lor de moşie din Babin.
În 16 martie 1760, copiii Raiftei Vlaiculesii, Ştefan, Mihai şi Maria Tumurugiesii, împart între ei a patra parte din satele Babin, Vasileu, Horoşăuţi şi Stepaniuca. Jumătatea de sat Babin, cumpărată de Andrieş Turcul de la Ilie Drace, s-a împărţit între surorile Safta, Aniţa şi Anghelina, Aniţa vânzând partea ei lui Ilie Drace, care a zălogit-o lui Ursachi vistiernic, feciorii acestuia vânzând-o lui Vasile Drăghinici, dar răscumpărată fiind de Gheorghi Turcul. Moşiile Raiftei Vlaiculeasa din Babin (a patra parte din sat) aveau să fie împărţite între Ştefan, Mihai şi Marica Tumurugesii, în 16 martie 1760.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Babin, moşie răzăşască, „71 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasili, 1 dascăl, Andrei BOŞNACA, 2 mazili şi ruptaşi, Constantin DRĂGHINICI mazil şi Vasili SĂMACA ruptaş, 1 călăraş, Luchian, 4 văduve, Paraschiva, Gafiţa, Anca şi Ticana, 22 case pustii şi 40 birnici, şi anume: Anton vornicul, Mihailo HRINIUC, Hrihor BALONAC, Ivan sin HRINIUC, Ilco CEREP, Hrihor BLAJCIUC, Iacob morar, Ivan AHAFIE, Ştefan VARVSU, Ivan PRODAN, Ivan CHIFTORAC, Sămen CHISĂLIŢĂ, Dumitru HUNCIAC, Ştefan OSTAPENCU, Iacob ŞMUNDAC, Dumitru SAUCIUC, Hrihor LUNIC, Ilco HICU, Mihailo brat lui, Vasili HOLOVACIUC, Toader PROCOPIUC, Alecsa morar, Simion OZĂCU, Hrimko BOIKO, Ştefan SIMACIUC, Oleksa HUMENIUC, Tănasi zet popii, Nechifor zet Hlihor BALONIC, Pricop salahor, Hrihor HOROBEŢ, Iacob MURUSACU, Mihailo vătăman, Mihailo CALICU, Ivan CIOPIEI, Dumitru CALICICA, Vasili BACLAN, MARCO, Petrea ce şade cu vornicul, Mihailo BUNICU şi Simeon BOIKO.
În 1775, satul Babin, din Ocolul Nistrului, avea 3 mazili, 2 popi şi 44 ţărani (62 familii, după Werenka), iar în 1784, 125 de familii.
Biserica din Babin, construită în 1777, şi care-i avea drept patroni, în 1907, pe Kaietan JOSEFOWICZ, Dr. Oswald FREUNDLICH, Josef BLUM, Hersch şi Schlome KARMELIN, era slujită, în 1843, când satul avea 1.196 locuitori, iar patron era Constantin von KALMUTZKI, de parohul Georgie KIRILOWICH. În 1876, când patron era Ioan de ZOTTA, paroh peste cei 1.669 enoriaşi era Isidor LITWINOWICZ. Altarul bisericii din Babin, de care ţinea şi Ştefaniuca, era slujit, în 1907, de parohul Victor RACOCE, născut în 1872, preot din 1897, paroh din 1901, şi, din 1902, de cantorul Emanuil KAUTISH, născut în 1872.
O şcoală cu 3 clase activa, în Babin, din 1862 .
În 1890, satul Babin, din ţinutul Zastavnei, avea 1.827 locuitori, în mare majoritate ruteni, românii constituind, alături de câteva familii evreieşti, doar o pătrime din populaţie. Preot al satului era Isidor Litwinowicz, Simion Starciuc era cantor, iar învăţător, Vasile Prodan, fratele acestuia… Ioan Prodanek fiind primar.

BĂDEUŢI

Sat vechi, cu mult anterior Descălecatului (în greaca veche, numele satului ar însemna „Înţelepţii”, iar în tătară, de unde probabil vine şi numele satului, „bad” înseamnă „rău”), Bădeuţii fac parte, probabil, dintre enigmaticele „sate ale lui Radomir”, menţionate în uricul din 18 noiembrie 1393, ipoteza fiind susţinută şi de statutul ulterior, de centru al ocolului domnesc al Bădeuţilor, pe care îl va avea, de-a lungul timpului, acest sat, a cărui curte domnească este atestată documentar, în 15 martie 1490, când printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 31-a biserică, la Bădeuţi, cu popă”.
„De domniia lui Ştefan vodă ce l-au poreclit Lăcustă, 7047 (1538), septembrie. Prădând şi stropşind Ţara Moldovei împăratul Suleiman, şi fiind ţara bejenită spre munţi, strânsu-s-au vlădicii şi boierii ţării, la sat la Badeuţi, de s-au sfătuit cu toţii ce vor face de acea nevoie ce le venise asupră. Mai apoi, din toate ş-au ales sfat ca să trimiţă sol la împăratul, cu mare rugăminte şi plângere, să-i ierte. Şi aşa au ales, dintru dânşii, pre Trifan Ciolpan, de l-au trimis sol în Suceava, la împăratul, de să rugară de pace şi-şi cerură domn. De care lucru, văzând împăratul rugămintea lor, s-au milostivit şi i-au iertat şi au trimis la dânşii, cu Ciolpan, pre un ceauş mare, cu credinţă, de i-au chiemat pre toţi la împăratul, în Suceava. Cari cu mare frică au mers şi au căzut la picioarile împăratului, pre cari i-au iertat împăratul şi cu dragoste i-au primit, ca pre nişte robi ai săi. Mai apoi le-au pus domn pre Ştefan vodă, ficiorul lui Alixandru vodă, şi el s-au întors înapoi, cu multă dobândă, dimpreună cu toată oastea sa. Deci Ştefan vodă, cu vlădicii şi cu toţi boierii, au petrecut pe împăratul pănă la Dunăre şi, acolo, au întors împăratul tot pleanul şi robii, câţi s-au aflat de faţă şi birul încă le-au iertat. Şi deci au trecut Dunărea, iară Ştefan vodă s-au întors la scaunul său, la Suceava.” (URECHE, Letopiseţul…).
În 6 august 1583, ocolul domnesc al Bădeuţilor este menţionat şi într-un hrisov emis de Petru Şchiopu.
În 13 martie 1615, Ştefan Tomşa al II-lea îşi înzestrează ctitoria, mănăstirea Solca, „cu satul Bădeuţi, ţinutul Sucevii, cu morile de pe apa Sucevii, aşijdere cu patru sate, anume Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani, cu toate hotarele şi cu toate veniturile de pe aceste sate, care au fost drepte domneşti, ascultătoare de ocolul Bădeuţului. De aceea, să fie mai sus-zisele sate Bădeuţi, Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani dreaptă ocină mai sus zisei mănăstiri Solca, cu toate locurile şi toate hotarele, cu tot locul ce l-au avut, cu heleşteie şi mori, cu fânaţe şi cu toate veniturile, şi cu câmp, cu pădure, neruşiit în veci”, dania aceasta fiind întărită, în 15 aprilie 1618, şi de Radu Mihnea Vodă.
Selişte pustie, în 1742, satul Bădeuţi, din Ocolul Vicovilor, avea, în 1775, împreună cu Făgeţel şi Milişăuţii de Jos, 3 popi şi doar 15 ţărani (12 familii, după Werenka), colonizările ulterioare sporind numărul locuitorilor la 54 de familii, în 1784.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la „Badiuţii”, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „18 – toată suma caselor”, însemnând 7 popi, 2 turci botezaţi, 2 nevolnici, 1 femeie săracă şi 6 birnici.
În 21 mai 1781, Hrihor Sanciuc, locuitor din Bădeuţi, trimite o jalbă Administraţiei Militare a Bucovinei, în care arată că Dumitru Hepiciu, ginerele său, mergând cu tutun de vânzare, a fost schingiuit de „Ghedeon, călugăr la mănăstirea Solca, din care cauză a murit”. Acelaşi cumplit purtător de sutană l-a bătut şi pus în fiare şi pe fratele lui Dumitru Hepiciu, când, înainte de moartea lui Dumitru, cei doi fraţi au mers la isprăvnicie, să se plângă şi să arate starea în care a ajuns victima. Sechestraţi la mănăstire şi schingiuiţi, până ce Dumitru a semnat scrisoarea de iertare pentru călugărul Ghedeon, cei doi fraţi au fost aruncaţi, după aceea, în şanţul din afara zidurilor şi lăsaţi în voia sorţii.
În 1787, câteva familii de fermieri şvabi s-au stabilit la Bădeuţi (Deutsch-Badeutz), rutenii, stabiliţi în partea de sus a satului, fiind colonizaţi încă din 1775.
În 1843, când parohia Bădeuţi număra 616 enoriaşi, altarul bisericii lui Ştefan cel Mare era slujit de preotul administrator Teodor OLINSKI. În 1876, biserica din Bădeuţi era arondată parohiei din Milişăuţi, slujită de parohul Nicolai DASZKIEWICZ şi de preotul Meleti COMOROŞAN. Cele două biserici aveau 2.672 enoriaşi. În 1907, când Bădeuţii aveau 1.036 enoriaşi ortodocşi, dar biserica ţinea de parohia din Milişăuţi, paroh era Vasile CALANCEA, născut în 1849, preot din 1882, paroh din 1898, preot cooperator fiind Casian BREABĂN, născut în 1870, preot din 1904, iar cantor, din 1890, Petru LOMUŞ, născut în 1860.
Învăţământul, în limba germană, la Bădeuţi, datează din 1845, când s-a înfiinţat o şcoală cu 4 clase, căreia i s-a mai adăugat o şcoală cu două clase, în 1903 .
În 12 iulie 1886, nişte ţărani din Bădeuţi s-au fost înţeles cu un agent din România să plece în Regat, ca să muncească, cu plată, pe nişte moşii boiereşti. Ca să obţină paşaportul, sătenii trebuiau să-şi achite dările la zi, să fie „liberi de arme” şi să plătească o taxă de timbru de 1 florin. Primarul Bădeuţilor, Gavril Cazac, a pretins consătenilor lui câte 10 florini, mulţumindu-se, în cele din urmă, cu câte 5 florini de persoană şi obţinând, astfel, un venit necuvenit de 80 florini, într-o singură zi.
În 1890, satul avea 981 locuitori, doi preoţi, pe Vasile Tomiuc şi pe Georgie Pojoga, cantor bisericesc fiind Georgie Halip. Învăţător era Eugenie Siretean, iar primarul românilor şi al ruşilor era Gavriil Cazac, în vreme ce primarul şvabilor era Iacob Presser.
Însoţirea raiffesiană de credit din Bădeuţi şi Milişăuţi s-a înfiinţat, cu sediul la Milişăuţi, în 21 septembrie 1902, sub preşedinţia lui Constantin Nastasi. Georgie Abager a fost primul director al însoţirii (casier, din 1903), vistiernic a fost Vasile Calancea (director, din 1903), cu Eugeniu Siretean director şi cu Petrea Lomoş vicepreşedinte.
În primăvara anului 1904, când Nicolae Iorga trece prin Bădeuţi, satul este „românesc şi rusesc; Bădăuţenii din vale sunt „Moldoveni”, iar Ruşi, vecinii lor de pe deal; de altfel, fac, la un loc, un singur sat, şi căsătoriile nu ştiu graniţa de limbă, fiindcă nici Rutenii nu sunt „uniţi”, ci adevăraţi ortodocşi, cari vin la biserica lui Ştefan cel Mare. Mulţi ştiu amândouă graiurile. Hotărăşte, însă, acela dintre soţi care e obişnuit a hotărî în toate. O Ruscă, măritată cu un Român, pe care o găsesc în curtea bisericii, nu ştie să spună copilului ei, în româneşte, decât „măi Ioane”. Un sătean, pe care-l văd în curtea ţintirimului, se laudă însă că, deşi ţine şi el o Ruscă, copiii lui, care cunosc amândouă limbile, sunt „Moldoveni” şi vorbesc, „pe rumânic”, „moldoveneşte”.
De la sătenii ce s-au strâns, acolo, în curte, unde aştept să mi se deschidă biserica, aflu lucruri folositoare şi adevărate. Bătrânii nu-şi mai aduc aminte să fi fost, altădată, mai mulţi Români şi mai puţini Ruşi laolaltă, ci tot aşa, un neam în deal, altul în vale, smulgându-şi necontenit câte ceva prin nunţile amestecate, crescându-se Ruşi româneşte şi Români ruseşte. E cineva de limba pe care o ştie mai bine, şi cât temei se poate pune pe statistică arată faptul că judecata, în această privinţă, o are aici vornicul (primarul), care poate fi Rus, şi un Evreu. „Uite, domnule – zicea unul –, fratele meu, frate adevărat, de un tată şi de o mamă; el a răspuns ruseşte şi eu moldoveneşte. Aşa s-a întâmplat. Şi pe mine m-a trecut Moldovean, şi pe dânsul Rus”…
Pe din afară, biserica se arată foarte frumos, în legătura contraforturilor sure, cu muchile acoperişului de şindrilă neagră, veche, în zbucnirea supţiratecului turn cu ocniţe frumoase, care păstrează, chiar supt streaşină, unde se oploşesc ciorile, trei rânduri de discuri smălţuite, albastre şi galbene…
La intrarea satului, s-a încins hora, care fâlfâie, de departe, albă, în mişcări line, întipărite de o armonie simplă. Lăutarii zbârnâie din cobze şi scripce, şi strigătele căpeteniei jocului se aud până la mine. Şi bărbaţii şi femeile sunt foarte frumoşi: care e Român şi care e Rus nu se prea poate deosebi în unitatea costumelor, împrumutate de la Români, şi multe căsătorii amestecate se vor fi punând la cale în asemenea prilejuri de hore ale Paştilor luminoasă” .
„Oamenii cu inimă pentru popor, văzând destrăbălarea ce-o aduce beţia asupra ţăranilor Bădeuţeni, au căutat ca pentru satul acesta să se dea numai o concesie (pentru deschiderea unei singure crâşme)… Şi, la licitaţie, s-a dat crâşma în arândă, la sfatul preotului Velniceriu, unui Jidan cu 680 coroane la an, deşi un Român din Rădăuţi a oferit 1.500 coroane” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la bădeuţenii Petrea a lui Toma CAZAC (23 ani în 1909), Catrina a lui Gheorghe CAZAC (20 ani în 1909), Toader a lui Ion TATAR (23 ani în 1909), Saveta a lui Gheorghe CAZAC (16 ani în 1909), Veronica a lui Nicolai PETRESCU (21 ani în 1909) şi Gheorghie DOHOTAR (34 ani în 1909).

BAHRINEŞTI

În 26 mai 1670, fostul vistiernic Neculai şi marele pitar Dumitraşco se înţelegeau să stăpânească frăţeşte satul Bahrineşti, „fiindu acel sat a Grămoae”.
În 31 mai 1695, „Anastasia, domniţa doamnei Dafina”, nepoata lui Ionaşco Jora şi fata Dafinei şi a lui Dumitru Buhuş, dăruia mănăstirii Cetăţuia jumătate de sat Bahrineşti, „care sat l-a fost cumpărat Nicolae visternicul şi jupâneasa sa, Alecsandra, de la Grama cămăraşul”. Anastasia, care se va căsători cu Gheorghe Duca Vodă, îşi numea mama „doamna Dafina”, pentru că Dafina, în cea de-a treia căsătorie, fusese doamna lui Istrati Dabija Vodă.
Cealaltă jumătate de sat aparţinea mamei lui Stroici spătar, care, aşa cum rezultă din uricul din 16 iunie 1705, obţinut de Stroici, i l-a lăsat mama lui cu limbă de moarte, „precum mărturisi şi preotul Fădor, cari au fost duhovnic mamei lui Stroici”.
În 16 ianuarie 1708, Sanda cluceroia şi feciorii ei, Ursul postelnic, Gheorghiea postelnic, Antiohie medelnicer şi Gavriluţă, vindeau egumenului mănăstirii Putna, Calistru, pentru 150 lei, partea de sat Bahrineşti pe care o stăpânise Stroici, „fiindu-ne nouă danie de mătuşa noastră, de Cărstăna, fata Gramăi, giupâneasa lui Statie, ce au fost vistiernic, pentru multe datorii ce am plătit şi noi a mătuşei noastre, a Slătioea”.
În 2 august 1741, Gheorghe Perjul, fraţii săi şi vara lui, Paraschiva, obţineau uric de la Grigori Ghica Vodă pentru „moşiile ce zisă că au di pe părinţii lor” în Bahrineşti. În 1742, când s-au împărţit moşiile lui Miron Costin între feciorii lui, partea lui din Bahrineşti a revenit lui Ion Costin.
În 25 iulie 1761, Lupul Stroici obţinea uric pentru jumătate din satul Bahrineşti, care era „driaptă ocină şi moşie a lui de baştină”, plângându-se că foştii lui iobagi, care plantaseră livezi la Bahrineşti, dar s-au răzleţit pe alte moşii, veneau la vreme de toamnă şi culegeau fructele.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Bahrineşti, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „20 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, 3 femei sărace, 3 argaţi ai lui Lupul Stroici şi 12 birnici.
Recensământul din 1775 al generalului von Spleny, înregistrează satul Bahrineşti, din Ocolul Berhometelor, cu 3 popi şi 22 ţărani, iar „Topografia” lui Werenka, pentru 1774, menţionează 20 familii, sporite la 63, până în 1784.
Partea de sat a lui Lupul Stroici şi a jupânesei Aniţa a fost moştenită de fiul lor, mazilul Antohi Stroici, care, în 4 ianuarie 1779, se plângea generalului Enzenberg de împresurare din partea mănăstirii Putna.
Vecin cu târgul Siretului, cu Bainţii, Bănceştii, Muşeniţa, Văşcăuţi pe Siret, Cerepcăuţi, Volcineţ şi cu moşia Moiseni, Bahrineştii aparţineau, în 1783, în părţi egale, mănăstirii Cetăţuia şi lui Antioh Stroici. În acelaşi document sunt menţionate şi „trei movile în pădure, unde stau lingurari”, „livada lui Ungureanu şi Murguleţ”, „Movila îngrădită”, Poiana lui Velişco şi „Drumul Iancului” (Voievod). Mănăstirea Cetăţuia va arenda partea ei de sat, pe şase ani, în 9 mai 1793, lui Todori Mustaţă, apoi, din 23 iunie 1799, lui Graf Iacob Logoteti.
Antohi Stroici, care moare în ziua de 9 februarie 1814, dăruia, în aceeaşi zi, partea lui de sat Bahrineşti, în părţi egale, copiilor lui, Gheorghe, Manolachi, Petrachi, Mihalachi şi Nicolai. Gheorghe Stroici va lăsa jupânesei Elisaveta şi copiilor lor, Ioan, Maria, Zoiţa, Catarina, Maranda şi Simeon, a cincia parte din jumătate de sat Bahrineşti, în 14 mai 1832. Petrachi Stroici va vinde partea lui de sat, în 10 noiembrie 1834, lui Ioan Vasilco, pentru 1.320 guldeni.
Parohia din Bahrineşti sau Cetăţuia există din 8 decembrie 1870. În 1876, patroni ai bisericii din Bahrineşti, cu 972 enoriaşi, erau Ioann von MUSTAZZA şi Christofor von JAKUBOWICZ, iar paroh era Georgie MIRONOVICI. În 1907, când patroni ai bisericii erau obştea din Volcineţ şi Johann HERMANN, paroh era Ştefan CEPIŞCA, născut în 1870, preot din 1898, paroh din 1905, iar cantor era, din 1884, Ismail SIRETEAN, născut în 1861.
O şcoală cu două clase activa, în Bahrineşti, din 1884 .
În 1890, satul Bahrineşti avea 1.100 locuitori, fruntaşii obştii fiind primarul Ioan Tofan, preotul Ştefan Selenschi, învăţătorul Alexandru Dunic şi cantorul bisericesc Ismail Siretean.
Numele familiilor ţărăneşti, adunate în vatra Bahrineştilor, în vremurile începuturilor, sunt păstrate de toponimica părţilor de sat: Corneni, Dăscăleni, Hurjuia, Lăzăreni, Tofaneni, Ungureni şi Văleni, alte două părţi de sat purtând nume arbitrare, Fundătura şi Şirlivăţ.

BAINEŢ

În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 13-a biserică, la Bainţi, cu popă”.
În 11 aprilie 1598, Mărica Hăsăneasa, fata Nastei, nepoata Cristei, dar şi văduva hatmanului Orăş, schimba, cu nepoata sa, Elinca, o treime din satul Bainţi pentru părţi din alt sat.
În 10 martie 1607, Crista îşi înzestra fata, Nasta, jupâneasa lui Macri armaş, cu această moşie.
Văduva hatmanului Orăş, Maria Hăsăneaca, împreună cu ginerele ei, Onciul Iuraşcovici, redevine proprietara satului, după o dispută, în faţa Divanului Domnesc al lui Gaşpar Graţiani, cu Iuraşco Drace, pe care o câştigă în 23 martie 1620.
În 15 iunie 1638, se mai atestă două proprietăţi în Baineţ, cea a lui Grigore pârcălab şi cea a lui Nicolae Cucăza Petriceaico, pe care, din porunca lui Vasile Lupu Vodă, le vor hotărnici trei boieri.
În 4 noiembrie 1745, Dumitraşco Bainschi dăruieşte nepotului său, Ion Flondor, fiul lui Şerban Flondor, partea din Baineţ moştenită de la tatăl său, „Vasile Bainschi, ce se trage de pe moşu’ (deci, bunicul) Orăş hatman”.
În 22 iulie 1758, Ioan Flondor, mazil de Cernăuţi, şi Ilie Stroici îşi disputau satul Bainţi la Divanul lui Grigori Ghica Vodă, care a poruncit o cercetare.
Consemnaţi în Consignaţiunea lui Enzenberg, din 15 decembrie 1778, sub numele de Bainţi, cu trei emigranţi transilvăneni, respectiv Andriaş ERŢABA, din Berghia Maramureşului, George, un plugar maramureşean din Chiraleş, şi Dumitru ŞESAN, plugar din acelaşi Chiraleş, satul Baineţ avea, în 1776, 15 gospodării, iar în 1784, 79.
În 2 februarie 1775, în izvodul de zestre al Aniţei, fata lui Ion şi a Nastasiei Flondor, figurează, pe lângă tot felul de obiecte şi podoabe, „pol sat Baeniţa”, deci jumătate de sat şi un sălaş de ţigani.
În 29 martie 1783, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Ioniţă Flondor declara că stăpâneşte întreg satul Bainţi, moştenit de la strămoşul lui, Dumitraş Bainschi, care îl primise zestre, când s-a însurat cu fata lui Nicolai, nepotul lui Orăş hatman.
În 16 noiembrie 1784, Aniţa, Maria şi Alexandra, fiicele lui Ion Flondor, moştenesc, în părţi egale, partea de sat care aparţinuse, odinioară, hatmanului Orăş.
În 1787, câteva din cele optzeci de familii germane, provenite din Renania, din Bavaria şi Baden-Württemberg, s-au stabilit la Baineţ (Bainze).
În urma unor învoieli între fraţi, Aniţa Potlog, fata lui Ion Flondor şi jupâneasa lui Manole Potlog, primeşte a treia parte din satul Baineţ, în 10 decembrie 1791, moşie cu care îşi va înzestra fata, Catrina, în 22 ianuarie 1792, când se va căsători cu Iordachi Costin-Mutenco, dar Catrina va vinde partea ei de sat, în 27 ianuarie 1818, lui Mathias Swiecicki şi lui Peter von Gittel, pentru 800 ducaţi olandezi.
În 15 aprilie 1803, pentru că satul nu avea biserică, Vasile Vasilco ruga Consistoriul să i se permită lui să zidească o biserică şi să susţină pe preot.
În 1843, satul Baineţ avea 286 locuitori ortodocşi, dar postul de paroh era vacant. În 1876, când satul avea 345 ortodocşi, patroni ai bisericii erau Abraham NEUBERGER şi SWIENCICKI, dar încă nu era angajat un preot, care să slujească altarul. În 1907, patron al bisericii era Josef BARBER. Biserica satului, sfinţită în 1525, dispărută prin vremuri, dar reconstruită, în 1807, de Vasile de VASILCO, reparată şi dotată cu un iconostas nou, în 1840, de George de FLONDOR şi de Ioan de VASILCO, fiind slujită, din 1884, de preotul cooperator Constantin URSACHI şi de cantorul Ştefan CIOBOTAR .
În 1890, când Baineţ avea 650 de locuitori, fruntaşi ai satului erau preotul Teodor Bumbac, învăţătorul Vasile Balinescu şi cantorul bisericesc Ştefan Ciubotariu.

BĂIŞEŞTI

Satul Băişeşti beneficiază de atestare documentară din 15 septembrie 1499, când Ştefan cel Mare întărea lui Giurgiu Gumelnic a treia parte din partea lui Oană Băeşescul (nepotul lui Gurban, a nepoatei de soră a lui Gurban, Nastea, fiica Anuşcăi, jupâneasa popii Mihul din Baia, a nepoţilor de frate ai Nastei, Mircea şi Stana –copiii lui Giurgiu Udob –, a nepoatei de frate a lui Gurban, Nastea, fata lui Costea, şi a fiului ei, Dragotă) din satele Băişeşti şi Mălini, „cu moară pe Topliţă”, parte cumpărată de la Oană Băeşescul, nepotul lui Gurban.
În uric se menţionează că Oană Băeşescul stăpânea satele Băişeşti şi Mălini cu privilegii de la Alexandru cel Bun, dar cum documentul acela este doar menţionat, nu şi păstrat de istorie, el nu poate fi considerat ca o atestare documentară, deşi satele acestea datează, ca şi Baia, măcar de pe la 1330. Mai ales că toponimul Băişeşti (caligrafiat Baiaşeşti) sugerează drept întemeietori ai satului pe câţiva dintre locuitorii Băii, toţi oameni liberi (de aici, cum spune Iorga, formula pluralului în toponim).
Hotarul noii moşii a lui Giurgiu Gumelnic conţine, în privinţa Băişeştilor, şi nişte toponime care vehiculează şi înveşnicesc şi nume de localnici: malul Moldovei, Topliţa, Topliţa Mică, livada lui Procopie, livada lui Tulici, drumul care merge la Baia, casa lui Ştefan.
Uricul menţionat al lui Alexandru cel Bun exista, încă, în 9 aprilie 1555, când, cu întărirea lui Alexandru Lăpuşneanul, Dan, portar de Suceava, şi jupâneasa Teodosia, nepoata gumelnicului Cozma Şarpe, dăruiau Mănăstirii Homor, „din jumătate de sat Baişeşti pe Moldova, a patra parte, partea de jos… care a fost din cumpărătura credinciosului nostru boliarin panului Dan, portar de Suceava, de la Odochia, fiica panului Luca Arbure, portar de Suceava, pentru 300 zloţi tătăreşti, din privilegiul ce-l avea părintele ei de la Marena, fiica lui Toma Juncul, nepoata lui Stan, şi de la privilegiul pe care l-a avut de la strămoşul nostru Alexandru Voevod, şi de la privilegiul de cumpărătură pe care l-a avut pan Luca Arbure, portar de Suceava, şi de la fratele domniei noastre, Ştefan cel tânăr Voevod”, dar şi „un loc pentru trei case, pe care l-a cumpărat credinciosul nostru boliarin pan Dan, portar de Suceava, acel loc de trei case din satul Băişeşti pe Moldova de la Dumitru… pentru 130 zloţi tărăreşti de la copiii lui Andreica Rotumpan, din privilegiul de cumpărătură pe care ei l-au avut de la Ion Ursu şi de la sora lui, Dolca, şi de la nepoţii lor, de la Ion şi de la fratele lui, Păntea şi Eremia şi Cărstea, şi de la surorile lor, Sofronia şi Tudora şi Mărinca, copiii Alexinii”.
Dan şi Teodosia mai dăruiesc Mănăstirii Homor, „în acelaşi sat, Baişeşti pe Moldova, un loc pentru trei case, pe care l-au cumpărat… de la Dumitru, pentru 130 zloţi tătăreşti, şi de la copiii lui Andreica Rotumpan, din privilegiul de cumpărătură pe care ei l-au avut de la Ion Ursu şi de la sora lui, Dolca”.
Trebuie să precizez aici că, pe acele vremuri, când dreptul valah (valaskim) era întocmai respectat, că vânzările de pământuri nu se putea face decât către „ruda cea mai apropiată”. Pământurile de pe o parte şi cealaltă a Moldovei aparţinuseră fiilor lui Dragoş Viteazul, care nu trebuie confundat cu presupusul descălecător de ţară (Dragoş din Bedeu), băştinaşul Dragoş fiind stăpânitorul unei ţărişoare, numită Câmpul lui Dragoş, care se întindea de la Bacău, până aproape de Fălticeni şi de Gura Humorului. Feciorii acelui Dragoş au fost Sima Drăguşanul, Stanislav Rotimpan şi Şandru Gherman, numit şi Lazea, ctitorul Solcăi, în pădurile căreia lăzuise (defrişase) vatră de sat.
La o primă vedere, Luca Arbure, fiul unui fost biet diac domnesc, Ivan Arbure (ajuns, datorită ştiinţei de carte şi datorită vitejiei, pârcălab de Neamţ), nu putea cumpăra moşii nici în părţile văii Moldovei, nici în cele ale Solcăi. Numai că mama lui Luca Arbure a fost Nastasia, sora lui Ivul Solca, şi fata lui Şandru Gherman, nepoată, prin mamă, a lui Nicula şi strănepoată lui Mic Crai (tatăl lui Bogdan I Întemeietorul). Deci Luca Arbure se trăgea şi din neamul lui Drăgoi Viteazul, stăpânitorul ţărişoarei numită, înainte de Descălecat, Câmpul lui Dragoş, dar şi din neamul Cuhea, al părintelui primului voievod al Moldovei, care, judecând după toponimul maramureşean al baştinii lor, se trăgea dintr-un fierar, cu multă căutare şi prestigiu în societăţile tribale, Cuhea însemnând, pe acele vremuri, fierărie.
Luca Arbure avea să stăpânească, la un moment dat, aproape toată valea Moldovei, chiar şi Praxia, sat care înveşniceşte numele unuia dintre ginerii săi, Praxia însemnând, pe acele vremuri, plăieş, deşi toţi ginerii lui Luca Arbure, în frunte cu vornicul Trotuşan, deţineau mari slujbe la Curtea Domnească, adică erau „slugi” (demnitari, pe atunci), precum acel Stan, menţionat în documentul citat, care a fost, în vremea lui Petru Muşat, cel mai important personaj al Curţii Domneşti şi, drept consecinţă, numit Sluga Stan, titlu care echivala, atunci, cu cea contemporană de premier.
În 20 aprilie 1555, o altă fiică a lui Luca Arbure, Anisia, jupâneasa aprodului Maţarina, cumpără, „din jumătate de sat Băişeşti, a treia parte, dară din partea de jos”, cu 250 zloţi tătăreşti, de la strănepoatele lui Efrim, Anuşca Lata, fata ei, Magdalina, şi nepoata de soră, Mărica, dar, în anul următor (15 iunie 1585), vinde noua moşie, cu acelaşi preţ, Mănăstirii Homor.
În 15 martie 1586, Maţarina aprod şi jupâneasa lui, Anisia, vindeau aceleiaşi mănăstiri, pentru 250 zloţi tătăreşti, a şasea parte din sat, cumpărată de la Anuşca Lata, fata Malii.
În 19 iunie 1586, pe vremea lui Petru Movilă, deci, Mănăstirea Slatina primeşte, „danie de la Huroae călugăriţa (deci, văduva lui Petrea Huru) şi de la Lateş… a patra parte de sat Băişeşti”.
În 5 noiembrie 1628, Mănăstirea Homor mai înşfacă, de la Stroici logofăt, oferindu-i, la schimb, Dersca, „niscaiva părţi din satul Băişeşti, care acele părţi au fost şi lui Stroici logofăt drept schimbătură cu nepoţii săi, Constantin şi Cârstian, fiii lui Ionaşco Rotompănescul uricarul, şi altă parte din acel sat, care a fost cumpărătură lui Stroici logofăt de la sfănta mănăstire Voroneţ”.
Probabil că pe oamenii exagerat de evlavioşi îi deranjează acel „înşfacă”, cu care caracterizez afacerile latifundiare ale călugărilor, dar şi termenul acesta este mult prea generos faţă de mentalităţile vremilor, ba chiar şi faţă de cele ale contemporaneităţii călugăreşti.
În 27 iulie 1636, vin la curtea lui Vasile Vodă „rugătorii noştri călugări de la sfănta mânăstire, care se cheamă Homor… şi s-au dat de faţă, înaintea noastră, cu cneaghina Cârstieneasa şi cu fiii ei, Ionaşco şi Gheorghie, pentru satul Băişeşti… zicând călugării precum ei au ţinut jumătate din acel sat Băişeşti, iar cneaghina Cârstieneasa (deci, văduva lui Cârstian, fiul lui Ionaşco Rotompănescul) are cealaltă jumătate din acelaşi sat şi a stăpânit de la noi mai mult decât partea ei şi o bucată de hotar din hotarul călugărilor şi şi-a făcut două piue pe râul Moldovii, în partea călugărilor”.
Vasile Vodă trimite în cercetare pe diacul de la Ilişeşti, Gligorcea, care constată că laicii trebuie să se bucure doar de averile cereşti, nu şi de cele pământeşti, care rămân celor „lepădaţi de bunurile lumeşti”, călugărilor adicătelea.
În anul următor, în 2 iunie 1637, călugării de la Slatina vând călugărilor de la Homor „a lor dreaptă ocină şi danie de la Huroae călugăriţa şi de la Lateş… şase jirebii din satul Băişeşti, care-i în ţinutul Sucevii, cu vatra satului şi cu câmp, şi cu pădure, cu tot venitul”.
Mănăstirea Humorului (Homor, adică Repedea, în tătară) are, în 23 ianuarie 1735, un conflict de hotar cu proprietarul celeilalte jumătăţi de sat, Ştefan Gherghel, care, după vreun deceniu de necontenite hărţuieli evlavioase, vinde partea sa de sat, în 4 iulie 1747, fratelui său, Nicolae Gherghel.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Băişeştii, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „10 – toată suma caselor”, însemnând 2 mazili, 2 ţigani, 2 jitari din Câmpulung, 2 femei sărace, 1 nevolnic şi 3 birnici, dar mai existau părţi de sat, precum Corlăteştii Slatinii, cu 11 case, locuite de 11 familii de panţiri isprăvniceşti, şi Corlăteştii Gorii, cu 9 case, în care locuiau 2 mazili, 4 argaţi ai lor şi 3 femei sărace.
În 15 ianuarie 1782, când se fac delimitările proprietăţilor Mănăstirii Humorului în Bucovina, Băişeştii aparţineau, în părţi de moşie egale, mănăstirii şi mazilului Constantin Stroescul. În faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare, Mănăstirea Humorului a fost reprezentată de băişeştenii Ioniţă Presăcar şi Constantin Prăjescul, în vreme ce Constantin Stroescul a fost reprezentat de Gheorghe Gore.
Hotarul între cele două părţi de sat începea de la râul Moldova, urca pe Şomuzul Mic, pe la moara mănăstirii, aflată la stânga moşiei lui Stroescul, îngloba în proprietatea mănăstirească şi casele supuşilor Ioniţă Presăcar şi Teodor Moldovan, continua, în partea stângă, de-a lungul drumului din mijlocul satului, trecea pe lângă casa supusului Miron Gagea, dar şi pe lângă cea a preotului Lupu, ambele aflate pe moşia lui Stroescul, şi se sfârşea în Cordunul (graniţa) de pe Moldova.
Din fericire pentru băişeşteni, averile mănăstireşti au fost confiscate, în 1786, iar obştea satului şi fiecare ţăran au beneficiat, atunci, de o primă împroprietărire cu pământ arabil (fiecare, cât avea în lucru), cu păşuni şi fâneţe.
Emigranţii transilvăneni s-au stabilit, la Băişeşti, doar pe moşia Mănăstirii Humorului, primul dintre ei fiind Toader URECHE, plugar din Topliţa, care s-a stabilit în vatra satului, în 1727, împreună cu soţia şi un fecior. Ceilalţi emigranţi, capi ai unor familii numeroase, stabiliţi la Băişeşti între anii 1768-1778 şi menţionaţi de Consignaţiunile lui Enzenberg din 27 ianuarie şi 15 decembrie 1778, au fost: fostul preot din Silvaş, Popa Samuil LUPU, fostul vornic din Silvaş, Ioan BACIU, fratele lui, Vasile BACIU, dar şi un alt Ioan BACIU, fost vataman în Ruştior; plugarul Toader ALDEA a venit din Dicea, iar Ihnat DOBREAN, din Voila; din Topliţa, au venit, împreună cu familiile, plugarii Nicolae SOZIN, Vasile GUŞU, Toader GUŞU, Vasile TRUŢU, Gavril SPODAR şi Simeon GOGA; din Gurghiu, a venit Toader COJOCARU, din Modac, Trifon GRAMĂ, iar din Aneniş, Simeon MOCANU; din Budac, au venit Axent MORARIU şi Fodor MORARIU; din Sân Martin, au venit Dănilă URSU, Vasile CROITOR, Dănilă ŞANDRU, Dănilă URSU şi Gheorghe BANCEAC; din Gârdani, Vasile DĂNILĂ; din Borşa, Petru UNGUREAN, Vasile UNGUREAN şi Ilie UNGUREAN; din Şimuş, Miletie UNGUREAN; din Galaţi, sat mai la sud de Bistriţa, Gavril MORARIU; din Boghiş, Toader şi Ioan ZGURVAN; din Vandiş, Costan RUSU; din Şieuţ, Vasile MOLDOVAN şi Ioan RUSU; din Şulumberg, Simeon PETRUŢ; din Dombrava, George NOVAC; din Şopteriu, Vasile CÂRSTEAN; din Hotar, Vasile UNGUREANU, iar din Ormeniş-Cluj, Ion MACARIE.
În 1776, satul Băişeşti avea doar 15 familii, iar în 1784, numărul gospodăriilor sporeşte, pe seama emigrărilor din Ardeal, la 79 de familii. În 1890, satul avea 1.129 locuitori, păstoriţi de preotul Ilarion Siretean şi de cantorul Ioan Vasilovici. Învăţător, în şcoala sătească, era Simion Medvighi.
În 1843, când avea doar 321 locuitori, altarul bisericii din Băişeşti nu era slujit de nimeni, aşa cum nu era slujit nici în 1876, când biserica avea 1.616 enoriaşi, iar patroni erau, pe lângă statul austriac, şi fraţii armeni Gabriel şi Garabet de PRUNKUL. În 1907, biserica din Băişeşti, construită, în 1771, de Constantin STROIESCUL, şi restaurată în 1869, se afla în proprietatea statului austriac şi a Eufrosinei de PANTASI, fiind slujită de preotul Ilarion SIRETEAN, născut în 1853, preot din 1880, şi de cantorul Ioan VASILOVICI, născut în 1853, cantor din 1900.
O şcoală cu 3 clase funcţiona, la Băişeşti, din 1885 .
Începând din ziua de 15 august 1895, „din Baiaşesci primim numele acelor bravi români, care stau vitejeşte împotriva rachiului, dând aşa pildă şi altora să se ţâie de sfânta trezvie. Eacă numele acelor bravi: primarul Mihai BOZONC, Mihai RUSU, George ARSENTI, Vasile alui Niculai BLANAR, Petru alui Gheorghe alui Ioan BLANAR, Nicolai CROITOR, Petrea CORA, Ioan CORA, Ion alui Simeon CORA, Roman alui Teodor BLANAR, Teodor BRĂDĂŢAN, Alexandru VODĂ, George FLOCEA, George alui George POPOVICI, George alui George BLANAR, Constantin alui George BLANAR, Andrei MONORAN, George CROITOR, Ion alui Ioan POPOVICI, Ion alui Dimitrie TATAR, Dimitrie alui Petru VODĂ, Dimitrie alui Ioan ALDEA, Teodor BOZONC, George alui Nicolai POPOVICI, George alui Dimitrie VODĂ, Nicolai GAGEA, Teodor alui Ioan GAGEA, George RUSU, Vasile CIURLĂ, George CIURLĂ, George GAGEA, ZALUŢCHI, Dimitrie CORA, Dimitrie VLAD, Teodor VULTUR, Mihai VODĂ, Mihai alui Petrea BISTRIŢAN, Dimitrie ZEGREAN, Teodor VODĂ, Ioan PINAR, Petrea CAZACIUC, Ioan MALINOVSCHI, Vasile BISTRIŢAN, Petrea ALDEA, George LOZNICER şi Ioan BISTRIŢAN” .
Însoţirea Raiffeisen se înfiinţează, la Băişeşti, în anul 1903, sub preşedinţia cantorului bisericesc Ioan Vasilovici, şi sub direcţiunea preotului Ilarion Siretean. Vistiernic al noii bănci rurale era Leon Vasilovici.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la băişeşteanul Ambrozie FRIJAN (lăutar sătesc, vioară, 38 ani în 1908).

BĂLĂCEANA

Satul Bălăceana, proprietate a lui Toader vistier, tatăl pârcălabului Petru, a fost atestat documentar în 15 martie 1490, când, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 43-a biserică, la Bălăceani, cu popă”. În 12 iunie 1624, Miron, nepotul Candachiei, fata pârcălabului Petru, vindea partea lui din „satul Bălăceani” lui Stratulat Dobreţchi ot (din) Bălăceani, pentru 30 de taleri. În 1640, Dobreţchi cumpăra, cu 200 taleri de argint, şi părţile de sat moştenite de nepoatele lui Toader vistier, Mărica, Ghervasia, Teodosia şi Rada – fetele Chindiei, precum şi de Teta, femeia lui Drăghici, fata Cărcănei, adică „giumătate de satu den Bălăceani, partea den sus, dinspre Ilişeaşti, cu loc de masă şi de eleşteu, şi cu pomăt şi lazuri”. În anul următor, în 21 mai 1641, se mai menţionează un nume răzeşesc la Bălăceana, cel al Antimiei, văduva lui Dumitraşco Tureatcă, care primeşte uric de la Vasile Vodă pentru o a şasea parte din sat.
Neamul Dobreţchi stăpâneşte moşia până pe la anul 1700, când o cumpără Toader Calmăşul ot Câmpulung, fost pârcălab de Hotin şi tatăl viitorilor voievozi Callimah, de la „Toader Dobreţchi şi de la Gahiţa, fata Cărstii, nepoata lui Dobreţchi”.
În 22 mai 1716, Bălăceana este cumpărată, cu 60 lei, de Ionaşco Isăcescul, ctitorul mănăstirii Ilişeşti, care, încă din 21 iunie 1714, încredinţa moşiile sale obştii călugăreşti, cu care populase moşia sa. Dar mănăstirea a fost văduvită de dania din urmă, odată cu stăpânirea rusească, atunci când Simion Tăutul împresurase 40-50 de fălci din moşia Bălăceana, aşa că Sava ieromonah, în numele egumenului Meletie, s-a plâns Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, în 24 decembrie 1791, ignorând faptul că, de cinci ani, averile mănăstireşti fuseseră secularizate.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Bălăceana, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „42 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 femeie săracă şi 40 birnici.
În 14 mai 1737, pentru că Ionaşco Isăcescul murise fără să lase un testament, Grigori Ghica Vodă întăreşte ctitoriei sale, mănăstirea Ilişeşti, „sat întreg Bălăceanii”.
În 1774, Bălăceana avea 54 de gospodării, iar în 1784, 144.
La Bălăceana s-au stabilit, până în 27 ianuarie 1778, împreună cu familiile lor, ardelenii Dumitru SOMEŞAN şi Ion SOMEŞAN din Dumitra Mică, Iacob HOFFMANN, Axentie DOBOŞ, Vasile DOBOŞ, Teodor LOLICĂ, Grigorie DOBOŞ, Vasile, Ieremie, Simeon, Alexie, Mihai şi Anton BOCA, Grigore ILIŞOI, Ion, George şi Vasile ŢABA şi Grigore CREŢUL din Ilva Mare, Ioan ŢABA din Feldioara, Procop MIHALI din Ilva Mică, Nichita MOROŞAN din Budeşti, Ion, Toader şi Ioniţă MOLDOVAN, Constantin GRĂSĂU, Toader LEŞU, Ion MIRONEŞ şi Petru şi Silvestru IFTIMIE din Bochia, Vasile RUSU şi văduva Maria IŞI din Budac, Samson şi Petru TOFAN, Ioan a COZMEI, Constantin HERŢA, Gherasim ROMAN, Ieremiţă GHERAZIE, Ioan, Iacob şi Iftimie URECHE, Nicolae SĂLCEL, Mariana LUNCHII, Marcu STRUGAR, Ion TIMOFTEI, Vasile DUBUEAN şi Precop PETRIŞOR din Maier, Ioan ROTAR din Iuş, Alexie ŞIMON din Chirales, Vasile şi Filip MIHALACHE din Rebrişoara, Alexie şi Ioan FIGEŞAN din Figa, Ion MOROŞAN din Moisei, Ion MOROŞAN din Frişu, Dumitru CÂMPAN din Bungard, Ioniţă RUSU, Petru, Iacob şi George TÂRNOVEANU din Buduş pe Someş, Dumitru NICON şi Vasile ROTAR din Şirling, Toader CROITOR, Ioan HORGA, Anton şi Ieremia SAS, Gherasim şi Ioan FLOREA şi văduva Irina lui GRIGORE, din Leşu Ilvei, Lupu, Ion şi Grigore ŢIPURLEA din Legiu, Vasile, Teodor şi Christă RÂPANU din Râpa de Jos, Maftei UNGUREAN şi Ion MARŞINĂ din Arcălia, Teodor şi Manoli UNGUREAN din Măgheruş, văduva Maria BECHNER din Menifalău, Roman IANUŞCU din Sf. George, Iacob UNGUREAN din Căila şi Gherman POPA din Călan pe Someş.
În 1843, biserica din Bălăceana, slujită de parohul George SELESKI, avea 1.475 enoriaşi. În 1876, când parohia număra 2.138, paroh era Leon von ANDROCHOWICZ. În 1907, paroh în Bălăceana era George BOCA, născut în 1853, preot din 1883, paroh din 1905, preot cooperator era Michail JEMNA, născut în 1870, preot din anul 1900, iar cantor bisericesc, angajat în 1904, era Victor JEMNA, născut în 1884.
O şcoală cu 4 clase funcţiona, la Botoşana, din anul 1884 .
În noaptea de 28 spre 29 iulie 1886, casa preotului Leon de Androchovici din Bălăceana a fost împresurată de 12 tâlhari, care „l-au bătut pe numitul paroh cu cetleie” şi l-au prădat de 6 teancuri a câte 50 florini, 2 teancuri a câte 5 florini, un teanc cu monede de câte 1 florin, 5 sau 6 florini noi de argint, 10 florini în „puişori” de câte 20 creiţari, 4 galbeni găuriţi, 2 galbeni buni, o cutie de lemn plină cu monede diferite, un ciorap în care erau puşi la păstrare 12 galbeni, 2 taleri de la Maria Tereza, mai multe ruble de argint, mai mulţi florini noi de argint şi câţiva „puişori” vechi ungureşti. Cuviosul şi mult prea strângătorul părinte anunţa că „este gata să deie aceluia care va descoperi pre hoţi 100 florini” .
În 1890, Bălăceana avea 2.324 locuitori, păstoriţi de administratorul parohial Theodor Balan şi de cantorul Ambrosie Jemna. Primar al satului era Ioan Sauer, iar învăţători, Alexie Rusu şi Panoria Capstrâmb.
În aceeaşi perioadă, se înregistrau la Bălăceana 50 familii de evrei, dar care nu aveau sinagogă, baie ritualică şi şcoală proprii.
O listă de subscripţie pentru biserica ortodoxă din Cacica, din noiembrie 1891, susţinută de „Alexie RUSU, învăţător superior din Balaceana” şi de soţia lui, Eugenia, cuprinde următoarele nume de săteni: învăţătoarea Ana RIBICICA, economul Vasile RUSU, Ion HINEA, Ion GROSARIU, Gavril MORARIU, Niculaiu TOFAN, Dumitru alui Mihaiu CIUHAN, Petrea BEMBEA, Mihaiu CIUHAN, Georgi SASU, Anton GROSARIU, Eudochia lui Ilie BANDOL, Tanasi alui Georgi SASU, Maria alui Niculaiu BOCA, Mihaiu CORMUS, Glicheria alui Ambrosie ICUMA, Anisie alui Vasile RUSU, Georgi BOCA, Toader BOZOMALĂ, Vasile IACOBAN, Alexa FLOREA, Nichifor CIUHAN, Agaţia lui Isidor ROŞCA, Eudochia lui Niculaiu BAZGA, Iulia lui Mafteiu DOBOŞ, Palaghia lui Mihai BAZGA, Paraschiva lui Georgi BUSUIOC, cantorul Ambrosie JEMNA, Domnica lui Irimie alui Petru BOCA, Ecaterina lui Toader TĂPĂLAGĂ, Ioana lui Mihaiu FRAIUC, Agapia lui Cirim DUMITREANU, Elisaveta lui Irimie BOCA, Dumitru ŢIPURLEA, Dumitru PETRIŞOR, Georgi ŢIPURLEA, Constantin şi Ecaterina IOMEŞ şi Iacob şi Agapia BABOR .
Cabinetul de lectură „Bălăceanul” s-a înfiinţat, odată cu o filială a Societăţii cantorilor români din Bucovina „Lumina”, în 1898, sub preşedinţia preotului paroh George Şesan, vicepreşedinte fiind cantorul Ambrosie Jemna, secretar, teologul Mihail Cormuş, iar cassar, Anton Grosariu. Din comitetul de conducere mai făceau parte învăţătorul Alexie Rusu (bibliotecar), Michail Cormuş (controlor), Nicolai Buliga (econom) şi membrii comisiei revizuitoare, Vasile Rusu, Dumitru Busuioc şi Luca Boca, în „juriul de arbitriu” activând Nicolai Fedac, Petru Chichifoi, Dimitrie Ţipurlea, Vasile Grosariu şi Vasile Iacoban .
În 1901, „în localul agricultorului Zazonti Toderaş Nr. 93”, s-a înfiinţat, la Bălăceana însoţirea raiffeisiană, sub direcţiunea preotului George Şesan, din comitetul director şi din consiliul de control făcând parte administratorul parohial Teodor Balan, învăţătorii Alexie Rusu şi Panoria Capstrâmb şi primarul Ioan Sauer.
În aprilie 1906, „în comuna Bălăceana s-au colectat, la îndemnul d-lui antiste comunal Mihai CORMUŞ, cu concursul binevoitor al d-lui învăţător Ilie DOBOŞ şi a gospodarului Dimitrie BUSUIOC”, produse agricole, numele sătenilor menţionaţi în liste fiind următoarele: Anton GROSARIU, Pantelemon BANDOL, Terenti ARCĂLEAN, Alexa FLOREA, Ştefan FLOREA, Ilarion ŢIPURLEA, George ŢIPURLEA, Petrea FLOREA, Clementi GROSARIU, Ioan BANDOL, Nicolai DUPOI, Nastasia lui Andrei BANDOL, Ecaterina ŢIPURLEA, Olimpia MAZERE, Alexandru BARBĂROŞĂ, George ROŞCA, Grigori BUZILĂ, Chiril CIUHAN, Vasile BUSUIOC, David IACOBAN, Ioan IACOBAN, Ieremie BOCA, George TOFAN, Grigore CÂRŢU, Ignat URECHE, Nichifor BUSUIOC, Ilie BOCA, Luca ŢIMPĂSCU, Petru BLIORŢU, Saghin BOCA, Ioan CREMENIŢCHI, Nichita CIUHAN, Ştefan CIUHAN, Iacob CIUHAN, Simion BANDOL, Maria CIUHAN, Spiridon BANDOL, Dionizie DUMITREAN, George CIUHAN, Ioan BUZILĂ, Mihail CHINDRIŞ, Luchian RÂPAN, Pavel SASU, Dumitru ŢIPURLEA, Dănilă CIUHAN, Dionizie BANDOL, Gavrilă COJOCARIU, Grigori ARCĂLEAN, Marcu ARCĂLEAN, Maria BOCA, Nicolai BULIGA, Petru BUSUIOC, George SASU, Petru BAZGA, Amfilochi BOCA, Ilie CIUHAN, Nichita DUPOI, Pavel RÂPAN, Ioan LEUŢ, Grigore ROZOVLEAN, Anchidim BOCA, Savin DOBOŞ, Iacob SAUER, Simion ŢIPURLEA, Vasile TOFAN, Mihai CHICHIFOI, Dumitru CHICHIFOI, Pavel PETRIŞOR, Ilie PETRIŞOR, Ilie ROŞCA, Constantin MORARIU, Maxim BOCA, Grigori TOFAN, Vasile URECHE, Zacharie BOCA, Ilie URECHE, Ioan CIUHAN, Vasile CIUHAN, Pentelei ANDRONIC, George HANCEAN, Alexa BUZOMALĂ, Nichita MORARIU, Ioan BUZILĂ, David RÎPAN, Vasile IACUBAN, Pavel BUSUIOC, Vasile RUSU, Iacob BABOR, Eustafi BABOR, Constantin LEUŢ, Clementi HULUBEI, Dumitru BUSUIOC, Ioan BOCA, Nichifor BOCA, George BOCA, Zazonti TODERAŞ, Pavel CREŢU, secretarul comunal Carol HOMINSCHI, Constantin BLIORIU, Roman RÎPAN, Toader BAZGA, Pavel SASU, Sevastian ŢIPURLEA, Ieremie RÂPAN, Vasile BAZGA, Iftimie COVELCIUC, Petru RUSCIOR, Pavel CHICHIFOI, Glicheria JEMNA şi Victor JEMNA .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Casandra SASU (32 ani în 1908) din Bălăceana.
Odinioară, loc împădurit, străluminat, ici-colo, de poieni şi lazuri (defrişări sau curaturi, „loc curat” – în folclor), satul Bălăceana beneficiază de o bogată reţea hidrografică, ţarinile sale fiind udate de pâraiele Bălăceana, Babura, Paşcanu, Cirlivăţul, Corjan, Draci, Frasinilor, Glodoasa, Ilişasca, Mănăstioara, Podolu, Prelucii, Tabora, Ţigăncii, Brazilor, Nistor şi Săsciori. Dealurile domoale (Bahrin, Podiş, Cirlivăţul, Corjan, Săsciori, Movila La Ciungi, Vârful Regi, Baron, Brăştii, Muncel, Preluca), acoperite cândva cu păduri (Codrul La Fântâna Rece, Bahrina, Preluca) şi poieni (Poiana Bahrin, Poiana în Sus, Poiana Popii, Poiana Preluca), au fost transformate, odată cu trecerea vremii, în ţarini şi imaşuri, toate închinate unor alte contemporaneităţi.

BALCĂUŢI

Balcăuţii, sat atestat sub numele de „Balinţi pe Siret”, în 7 iulie 1430, a fost moşia lui Ioan Jumetate, moştenit de unul dintre feciorii săi, Mândrul, la împărţeala între fraţi, la care au mai participat Jurju şi Ştiful.
În eforturile sale de a-şi înzestra noua ctitorie, mănăstirea Putna, Ştefan cel Mare cumpără satul Balcăuţi, în 10 septembrie 1471, cu 120 zloţi tătărăşti, de la Oană, fratele lui Alexa spătar. Alexa cumpărase, la rândul lui, satul de la Iurghici, care-l primise danie, pentru slujbă credincioasă, de la tatăl lui Ştefan cel Mare, Bogdan al II-lea.
Odată intrat în iobăgie călugărească, satul se anonimizează, singurele mărturii fiind cele care se referă la conflictele cu megieşiile, precum cel din 10 ianuarie 1739, provocat de răzeşii din Botăşinţa şi din Rudeşti, care împresuraseră o bucată de loc din hotarul Balcăuţilor, iar egumenul Putnei, vigilent cu bunurile pământeşti, s-a plâns domniei, Grigore Ghica Vodă trimiţându-l pe Miron sărdarul în cercetare.
Hotarnica Balcăuţilor, făcută de Vasile Buhăescu, în 1762, în baza hotarnicei din 12 iunie 1745, cuprinde următoarele repere toponimice: Drumul Iancului Voievod, Balta rotundă, pârâul Balcăuţilor, dealul Obcina, hotarul Calafindeştilor şi Botoşeniţei, Pădurea lungă către Siret, hotarul Rudeştilor, târgul Siret, bucata din hotarul târgului Siret dăruită de Ştefan Petriceicu mănăstirii Sf. Onufrei, zăgazul domnesc, zăganul lui Lazăr, drumul către Suceava.
În 1774, satul era o selişte pustie, pe care mănăstirea Putna o arendează, în 16 octombrie 1784, unor lipoveni.
În 1780, satul avea 113 familii lipoveneşti, dar o parte dintre acestea se mută în alte selişti pustii, în vecinătatea lipovenilor din Balcăuţi aşezându-se, în 1786, câteva familii de ceangăi, care şi-au numit cătunul Laudonfalva.
În 1843, parohia din Balcăuţi, cu 735 enoriaşi, avea un preot administrator, pe Vasile BACINSCHI. În 1876, parohul Ioan HOSTIUC păstorea peste 1.164 enoriaşi. Biserica din Balcăuţi, restaurată de Maria SCHIRM, în 1876, era slujită, în 1907, de parohul Ioan HOSTIUC, născut în 1839, preot din 1866, paroh din 1871, cantor fiind Epifanie BACINSCHI, născut în 1873, angajat cantor în anul 1900.
O şcoală cu 3 clase funcţiona, la Balcăuţi, din 1882 .
În 1890, Balcăuţii aveau 1.158 locuitori. Preot era Ioan Hostiuc, iar cantor bisericesc, Vasile Casparovici. Primarul se numea Ilie Odoviciuc, iar învăţătorul, Ilie Lăcustă.
În 1910, satul Balcăuţi era, în întregime, de limbă slavă.

BĂNCEŞTI

Numit, de-a lungul timpului, Bărăuţi, Bancouţi, Bătăcăuţi, Bancăuţi, satul Bănceşti, din vecinătatea Siretului, beneficiază de atestare documentară din 24 februarie 1437, când fiii lui Alexandru cel Bun, Ilie şi Ştefan Voievozi, dăruiesc lui Ioan Jumetate satele Bătăcăuţi şi Muşineţ.
Peste aproape două veacuri, în 21 septembrie 1635, Dumitraşco, mare armaş, primeşte întăritură de la Vasile Lupu Vodă pentru „satul Bănceşti… cu casă, pomet şi loc de fânaţ”, cumpărat, cu 300 taleri de argint, de la Vidraşco, nepotul lui Coste vameş, şi de la jupâneasa Nastasia.
În 12 ianuarie 1680, Ştefan Petriceicu dăruieşte „satul Bănceşti, cu eleşteu, mai sus de târgul Siret”, mănăstirii Sf. Onufrei, care va ceda proprietatea sa mănăstirii Putna, în împrejurări necunoscute, egumenul Putnei jeluindu-se lui Grigore Ghica Vodă, în 1 aprilie 1740, că-i este împresurată moşia Bănceşti de către sireteni.
În 1708, Mihai Racoviţă Vodă întărea „satul Banceşti, mai sus de târgul Siret… cu grădină şi prisacă” mănăstirii Sf. Onufri.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la „Onofreiu” şi Bănceşti, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „36 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 3 femei sărace, 1 nevolnic şi 31 scutelnici ai mitropolitului Iacob Putneanu.
În 1774, satul Bănceşti era un cătun al satului Văşcăuţi pe Siret, împreună cu Muşeniţa, Slobozia şi Perjul, cele patru cătune având câte maximum 10 bordeie ţărăneşti. Recensământul lui Spleny, din 1775, nu menţionează, totuşi, Bănceştii, satul fiind mai curând o moşie, decât un sat ca atare.
În 14 aprilie 1784, Dositei Herescul, episcopul Bucovinei, arendează, pe patru ani, pentru 80 lei pe an, meseriaşului siretean Gheorghe Matei „două cârciume, una în satul Onufrei şi alta la drumul Sucevei, lângă Bănceşti”, dar şi „15 fălci de iarbă în Bănceşti, ca să-i facă fân” episcopiei.
În 1843, parohia Bănceşti era arondată celei din Muşeniţa, slujită de parohul Ştefan GEORGIAN, care avea, în cele două sate, 469 enoriaşi. În 1876, parohia, cu 1.108 enoriaşi, cuprindea satele Sf. Onufrei, Mănăstioara, Bănceşti şi Drăguşanca sau Drăguşeni, paroh fiind Ioan SIRETEAN. Aceiaşi structură a parohiei (comună bisericească) se păstra şi în 1907, când Bănceştii şi Sf. Onufrei foloseau biserica schitului, construit, în anii 1672-1673, de Ştefan Petriceicu Vodă, dar în Bănceşti exista o biserică, zidită de Mihail de CUPARENCU, în 1855 şi restaurată în 1889. Paroh era Averchie MACOVEI, născut în 1856, preot din 1883, paroh din 1903, iar cantor, angajat în 1900, Eugen GEORGIAN, născut în 1864.
O şcoală cu 3 clase funcţiona, la Sf. Onufrei, din 1875 .
În februarie 1894, îndemnaţi de preotul Nicolai TUTUESCUL, locuitorii satului Bănceşti au jurat, în biserică, „să nu beie rachiu”, întocmind şi o listă cu semnături, importantă şi ca mărturie despre locuitorii de atunci ai satului, aceştia fiind: George, Dimitrie, Ilie, Zaharie, Vasile, Petru, Ştefan, Michail, Ioan, Grigorie, Gavril, Maria şi Ana BANCESCUL, Ioan şi Dimitrie SCRIPCARIU, Pentelei, Laurentie, Ioan, George, Marta, Constantin şi Michail COROLIUC, Gavril, Ştefan şi Ana TURCULEAC, Constantin şi George BREABĂN, Michail, Meletie, Vasile şi Eufrosina PARASCAN, Pavel, Dimitrie şi Nicolai CĂRŞMARIU (probabil feciorii sireteanului Gheorghe MATEI), Calistru, Vasile şi Toader ORĂNDOVICI, Vasile MASEPIUC, Nicolai DVORA, Loghin MOLDOVAN, George ROTARIU şi Ilie URSACHI .
O altă colectă, din 1902, pentru Palatul Naţional din Cernăuţi, încredinţată preotului din Sf. Onufrei (pe atunci, corp comun cu satul Bănceşti), Nicolae TOTOESCU, menţionează, în Bănceşti, pe: Parascheva CUPARENCO, George ORENDOVICI, Vasile BANCESCUL, George PARASCAN, Mihai BANCESCUL, Calistrat ORENDOVICI, Zaharie BANCESCUL, Constantin BANCESCUL, Zaharie alui Ştefan BANCESCUL, Ştefan TURCULEAC, Ştefan BANCESCUL, Vasile ORENDOVICI, Laurentie BĂRBUŢĂ, Ioan COROLIUC, Antonie MOLDOVAN, Dumitru BĂRBUŢĂ, Pavel CÂRŞMAR, Zaharie DANELIUC, Toader SOCOLIUC, Ştefan BĂRBUŢĂ, Longhin MOLDOVAN, Petrea BABIUC şi Maria BABIUC, iar din Sf. Onufreiu, pe Constantin de GALER, Eugenie GHEORGHIAN, Vasile FEDORCIUC, Panteleimon BREABĂN, Dumitru PALAMAR, Maria GHEORGHIAN, Ion AGAPI alui Luca, George BUCEVSCHI, George alui Andrei PALAMAR, Grigori BREABĂN, Ioan alui Vasile BODNAR, Ştefan URSACHI, Anghelina BREABĂN, Ion alui Ştefan BREABĂN, Mihai PALAMAR, Dionis SPORI, Alexandru BREABĂN, Ştefan POPESCUL, Ştefan alui Ionică URSACHI, Nistor BIGHEI, Leontina BIRĂU, Dumitru BREABĂN, Isachi BREABĂN, Mihai BREABĂN, Onufrei MELNEC, Ştefan BANCESCUL, Ştefan AGAPI, Vasile BANCESCUL, Dumitru POPESCUL, Iacov BODNAR, Sava GHEORGHIAN, Toader BODNAR, Titus BIGHEI, Mihai PLEŞCA, Toader MOCREI, Ioan alui Alexandru URSACHI, Alexandru URSACHI, Iftimie POPESCUL, Petru alui Luca AGAPI, George AGAPI, Ştefan BUCEVSCHI, Dumitru URSACHI, Ilie MOCREI, Constantin BREABĂN, Dochiţa FURNICĂ, Ioan BUCEVSCHI, Leon BUCEVSCHI, Onufrei FURNICĂ, Simeon BIGHEI, Toader POPESCUL, Ştefan GORAŞCIUC, Toader AGAPI, George GHEORGHIAN, Vasile HUMENIUC, Ilie ANDRONICIUC, Constantin HUMENIUC şi Axenia BODNAR .

BĂNILA PE CEREMUŞ

În 7 mai 1555, când Alexandru Lăpuşneanu întărea nepoţilor lui Danco Banilovschi, Fedco şi Maruşca, copiii Magdei Banilovschi, şi verilor lor, Alexandru şi Avram, feciorii lui Ioan Banilovschi, câte o jumătate din satele Bănila pe Ceremuş, Lucavăţ şi Igeşti, reconfirma existenţa unor localităţi vechi, frământate de zvârcolirile vremurilor.
În 8 februarie 1595, Ilie, vătaf de Barbeşti, şi Fădor Orbul, îşi disputau nişte părţi din Hluboca şi din Bănila pe Ceremuş, dar s-au împăcat prin cedarea unor părţi din Şişcăuţi, care aparţineau lui Fădor Orbul, vătafului Ilea.
În 8 martie 1641, se întărea uricul prin care „Petrea, fiul lui Isac, fratele său Toader şi surorile sale Ana, Gaftona şi Toader, copiii lui Grama de Călineşti”, cumpărau, cu 150 galbeni, părţile Onacăi, fiica Vasilinei, ale Mariuţei şi ale lui Gheorghie, copiii Saftei, şi ale lui Ionică, fiul lui Constantin, toţi nepoţi ai Vasilinii, din satele Lucavăţ, Bănila, Igeşti şi Hliboca.
Bănila însemna un vechi sat răzăşesc, aşezat pe malul drept al Ceremuşului, între Milie şi Văşcăuţi, proaspăt ieşit din indiviziune, deşi părţi de sat şi de moşie vor mai fi disputate între răzeşi, unii dintre ei ajunşi, între timp, printre boierii de frunte ai Moldovei, precum Isar de Călineşti, care avea să revendice, în 29 iulie 1649, la Divanul lui Vasile Lupu, „partea care i se va alege” din Bănila. Alţi răzeşi bănileni, precum Ilea din Bărbeşti, deveniseră răzeşi şi în alte sate, pe locurile lăzuite de ei sau prin pătrunderea în răzeşii existente, prin căsătorie. Ilea disputa părţi din Bănila, în 8 februarie 1595, cu Fădor Orbul, asupra dreptăţii urmând să decidă starostele de Cernăuţi, Sidorie.
În 23 aprilie 1652, Bănila se împarte între Ştefan Rugină şi fraţii Cucoranul, dar jirebiile răzeşeşti încă mai există şi vor supravieţui în timp, răzeşii transformându-se, încetul cu încetul, în mici boiernaşi, care îşi lucrează pământurile cu iobagi, aduşi de prin ţările vecine.
În 1 aprilie 1680, când Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, determină împărţirea moştenirii rămase după soţul ei, cumnaţilor ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco căpitanul Turculeţu şi Trinca, le revene „din giumătate de sat Banila, din partea de sus, a şes parte”.
Nicolai Gafenco, fiul lui Dumitraşco Gafenco şi al Mariei Rugină, sora lui Pavel Rugină şi fata lui Ştefan Rugină şătrar şi al Nastasiei, fata lui Isac de Sinehău, obţinea uric de la Divanul lui Matei Ghica Vodă, în 31 august 1655, pentru a patra parte din Bănila.
Preot al satului, prezent, în 21 august 1687, la o hotarnică, era un oarecare Anton.
În 2 aprilie 1700, Gheorghe Isar, urmaşul lui Isar din Călineşti, vindea medelnicerului Constantin Turcul (străbunul zvăpăiatului neam Turculeţ) „a şasea parte din a treia parte” din sat, cea pe care „a cumpărat-o părintele meu, Isar, de la Vasile Postelnicescul”. Ulterior, adică în 12 iulie 1712, Gheorghe şi Mierla Isar vindeau lui Constantin Turcul şi „lazurile la pârâul Crivăţ, zise ale Petreştilor”, după numele unui Petrea, care tăiase pădurile prin acele locuri.
În 14 octombrie 1740, satul Bănila a fost împărţit între Miron Gafenco, Moise Cucoranul, Tănasie Ţintă şi alţi răzeşi, Miron Gafenco, vornic de Câmpulung Rusesc, nepot de soră (Maria) al lui Pavel Rugină, obţinând, împreună cu fratele său, Dumitraşco, uric pentru jumătate de sat, în 22 iulie 1768.
În 1752, la împărţeala moşiilor Goianeştilor, fraţii Toader, Nacul şi Ion Goian, şi surorile lor, Măriuţa, jupâneasa lui Vasălce, Irina, jupâneasa lui Andrei Marcu, şi Gafiţa, jupâneasa lui Sandul Tăutul, primesc a şasea parte din tot satul Bănila şi a cincia parte tij în Bănila din tot satul.
Tănasie Ţintă, care stăpânea o parte din Bănila, a dăruit-o, cu vecini şi lazuri, schitului Berejniţa, zidit de Isac Cocoran, iar daniei din 26 mai 1748 i-au fost martori protopopul Gligorie din Bănila, vornicul Bănilei pe Ceremuş, Cotaşco, Constantin Cocoran şi Vasilie Grierosu.
În 11 iunie 1754, fraţii Nicolae şi Dumitraş Gafenco obţin uric de la Matei Ghica Vodă pentru părţile lor de moşie din Bănila, jumătate de sat, cea care aparţinuse lui Rugină şi surorii lui, Maria, mama fraţilor Gafenco.
Fostul vornic al Bănilei, mazilul Cotaşco, avea să se jeluiască la Divan, în 26 martie 1774, împotriva căpitanului de cazaci Tarasie Cocoran, care colonizase cu cazaci sfertul de sat pe care el, Cotaşco, îl primise drept zestre a jupânesei Nastasia, fata lui Gheorghe Cocoran.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Bănila de Jos, moşie a lui Nicolai GAFENCO, „63 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Iacob, 1 mazil, Nicolai GAFENCO, 3 argaţi ai lui Nicolai GAFENCO, Vasilie DRĂGAN, Hrihor CHISĂLIŢĂ şi Mihail PRICOPCIUC, 6 ţigani, Ivan, Toader, Anton, Luca, Dumitru şi Hlihor, 2 jidovi, Froim şi Herşko, 5 văduve, Maria, Iliana, Aniţa, Vasâlina şi Paraschiva, şi 45 birnici, şi anume: Dumitru COLOTILĂ vornic, Andrei BEŢINCO vătăman, Simion HUŢUL vătăman, Vasilii morar, Iacob COZARIUC, Ivan SABCA, Giorgie COLOTILĂ, Ivan COZA, Vasili MANDRIC, Petre TEMHUN, Iacob ZAHARIICIUK, Nichita COSTAŞ, Iacob MOISUC, Ivan MARISACO, Mihail HAVERIŞCA, Pricop COSTINIC, Ştefan MANDRUC, Gavril MACOVEICIUK, Ivan BOTNARIUC, Alecsa CĂZACUL, Andrei MOMITCO, Ivan MOISA NICOLENKO, Nichita ŞEMENIC, Petre NICOLENKO, Mihail COZORII, Mihalachi FOCIUC, Matei BĂRĂZUN, Vasile RĂDULIAC, Ivan MARCON, Fedor NEZNOC, Toader RADOLENKO, Petre NAHAICIUK, Andrei ciobotar, Marco MOISA, Andrei morar, Palii HOLIC, Ivan BALVAS, Timofei CIORNEI, Simion pânzariul, Palii CRÂTACU, Hlihor COŞUMAN, Ştefan COŞUMAN, Pricop BILAVA, Alecsa NEMITCO şi Toma BĂLAVAS.
În Bănila de Sus, moşie răzeşească, existau 79 case, cu 2 popi, Giorgii şi Gligori, 2 dascăli, Tănasă diacon şi Ivan dascăl, 3 ruptaşi, Costaş CUCORAN, Gavril sin ego (deci fiul lui Costaş Cucoran) şi Toader ruptaş, 4 jidovi, Iancul, Iţko, Froim şi Moşko, şi 68 birnici, adică: Ştefan PRICOCICO, Ivan MERDACO, Alecsa HUŢUL, Ivan RADUL, Iacob LOTIN, Iurii sin CARPU, Hrihor zet CARPU, Petre sin CARPU, Oleksa RONISCHII, Ivan RONISCHII, Andrei DIACONENKO, Ştefan ANDRU, Vasile sin ego, Istrate ANDRU, Marco ANDRU, Mihail ZARULĂ, Tănasă ZARULĂ, Hrihor DEZUR, Nicolai MIGLII, Ostafii IVANCIUK, Ivan băjenar, Ivan băjenar, Andrei botnar, Petre sin CARPU, TIŢCO teslar, Ştefan sin TIŢKO, Hrihor sin morar, Iacob brat ego, Ştefan botnar, Ion botnar, Petru ANTONICU, Hrihor BIICIUK, Vasili BEZERECICA, Ştefan morar, Dumitru MELNIC, Sămen MĂZANUL, Matei MARISCO, Ilie botnar, Vasilie MAROSAC, Hrihor STRENICA, Vasili CHIIVA, Hrihor CHIIVA, Chirilo HRAB, Vasili scutariul, Vasili DODIŞ, Andrei SĂRIDOCO, Simion CIORNEIE, Onisko MELNICIUK, CARPU morar, Iurii FINIUC, Sămen zet MARCO, Sămen FINUC, Hrihor DROŞ, Vasili DROŞ, Ivan MOROZ, Timofei MOROZ, Vasili COLOTILĂ, Roman KODILKA, Dumitru GEORGIICIUK, Ivan SCUTARENKO, Ivan KOBILKA, Ilie HLIHORIUK, Ivan ciobotariul, Mihail BORCHIZA, Vasili sin COBÂLCĂ, Hrihor OGORA, Ivan TODOSII şi Hrihor GRĂPINA.
În 1774, când vin austriecii, Bănila de Jos, cu Slobozia Bănilei, avea 1 mazil şi 82 ţărani, iar Bănila de Sus, 5 mazili, 4 popi şi 105 ţărani. La începutul aceluiaşi an, în 26 martie, Costaş de Bănila şi Tarasie Cucoranul îşi dispută moşia, obţinând, fiecare, câte o a opta parte de sat, iar Cucoranul, care va revendica, în 5 februarie 1782, şi şaisprezecimea lui Tănase Ţăntă, îşi colonizează moşia lui cu cazaci.
În 25 aprilie 1783, Dumitraş Gafenco revendică jumătatea de sat moştenită de la bunicul său, Dumitraş Gafenco, fiul lui Ştefan Rugină. Tot atunci, Gheorghe Lenţa, Iordachi Ciolpan şi Toader Mălai declară, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, că stăpânesc împreună un sfert din satul Bănila pe Ceremuş. Toader Mălai şi egumenul schitului Berejeniţa revendică o optime, iar Iacob conte de Logoteti (ginerele lui Leon Imbault) – a douăsprezecea parte din sat, în vreme ce Constantin „care-şi zice Cocoran”, deşi este doar „feciorul popii Gheorghe”, vrea şi el o a douăsprezecea parte.
În 14 februarie 1789, pătruns în obşte printr-o mezalianţă, contele Iacob Logoteti arendează partea lui de sat, inclusiv cea cumpărată de la Panaite Stroescul, cu 400 lei, evreului Iosel Schwender. Partea de sat care aparţinuse lui Miron Gafenco este împărţită, în 23 mai 1793, între copiii lui Nicolai şi ai Nastasiei Gafenco, Andrei şi Vasile.
În 8 aprilie 1797, Aniţa şi Mihalachi Răut vând soţilor Zoiţa şi Ioniţă Volcinschi 1/24 din Bănila, iar în 2 noiembrie, Ioan Zota dăruieşte copiilor săi, Vasile, Maria, Catrina şi Aniţa, părţile sale de moşie. Un an mai târziu, în 24 mai 1798, ei îşi înzestrează cu părţile sale din Bănila fiica, Odochia, care se căsătorea cu Gavril Borşan.
După anul 1800, boierii noştri, deveniţi elită germanizată sau polonizată, continuă, ca şi odinioară, să se joace cu oameni şi moşii. Iohann Turkul, fiul lui Elias, vinde fratelui său, Anton von Turkul, partea din moşie pe care o moşteneşte, în 10 octombrie 1801. În 19 ianuarie 1802, văduva lui Ioan Cucoranul, Maria, îşi înzestrează cu părţile sale fiica, Nastasia, jupâneasa lui Condorachi Pătraşcu. Şi, în sfârşit, în 23 mai 1823, Vasile Lenţa, fiul lui Grigore, dăruieşte nepoţilor săi, Alexandru şi Vasile, partea de sat moştenită de la mama sa, Maria, fata lui Constantin Tăutul.
Fondul Religionar, care stăpânea o parte din moşia Bănilei (puteau rămâne cuvioşii propagandişti ai averilor din cer şi fără o halcă din moşia Bănilei?), vinde prin licitaţie, pentru 13.064 guldeni, moşioara aceea lui Vasile Gafenco.
În rest, ca şi până atunci, nu s-a prea întâmplat nimic, cu excepţia faptului că, în 21 decembrie 1857, s-a născut, la Bănila pe Ceremuş, teologul Eugen A. Kozac, probabil urmaş, cum o sugerează şi numele, al cazacilor colonizaţi, în 1774, de Tarasie Cucoranul.
În 1843, cele trei biserici ale Banilei pe Ceremuş, „Ober” (de Sus, cu 1.319 enoriaşi), „Unter” (de Jos, cu 1.132 enoriaşi) şi Slobozia Banilei (641 enoriaşi), toate aflate sub autoritatea patronală a lui Stephan von WASSILKO, erau slujite de parohul Theodor SLUŞANSCHI, respectiv de administratorul Vasile VASILOVICI şi, în Slobozia, Grigorie VELEHORSCHI. În 1876, când drepturile şi responsabilităţile patronale erau exercitate de Ioann şi Michael BOHOSIEWICZ, parohia Banilei pe Ceremuş, cu 3.296 enoriaşi, era slujită de parohul Wassilie CHARINOWICZ şi de preotul Constantin DANILEVICI, la Slobozia Banilei, care avea doar 669 enoriaşi, slujind parohul Theofil KOSSOWICZ (numele este tăiat cu creionul, de un probabil cunoscător, în sursa citată). În 1907, drepturile şi responsabilităţile patronale erau exercitate de Anna, Iulia şi Emil de BOGDAN, de Ioan, Kazimir, Tadeus, Romania, Jadwiga, Helene, Stanislawa, Ludwiga şi Michael de THEODOR, de Theodor, Zacharias, Ioan, Josef şi Bogdan ai lui Peter BOHOSIEWICZ, de Maria DEBINSCHI, de Maria KOSINSKI şi de evreul Moses Josef HERMES. Paroh era Konstantin DANILEWICZ, născut în 1847, preot din 1873, paroh din 1877, preot cooperator era Kornel ANDRIJCZUK, născut în 1862, preot din 1899, iar cantori, angajaţi în anul 1900, erau Emilian CZERNIAWSKI, născut în 1860, şi George TOFAN, născut în 1876.
În Banila pe Ceremuş funcţiona o şcoală cu 5 clase din 1856 .
În 1890, Bănila pe Ceremuş avea 4.479 locuitori, dintre care 818 evrei, doi preoţi (Vasile Charinowicz şi Samuil Simionovici), patru învăţători (Vasilie Stefiuc, Ladislaus Kukielka, Sigismund Scholz, Ios. Zukowska), un primar rutean (A. Ciornocoza) şi un cantor bisericesc (I. Popovici).
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Vasile CHARINOVICI, paroch şi protopresviter în Banila rusească”, menţionează, printre familiile comunei, pe: soţii Alexandru şi Carolina VLAD, Vasile STEFIUC, sergentul major Emanuil MIRĂUŢĂ şi soţia sa, Elena, Anton SLAVIC, Osia FINGERHUT, Wenzel MACEK, preotul ajutător Dionisie CHISILEVSCHI, George ILCIUC LINEŢCHI şi cantorul Ion POPOVICI .
După Unire, la Bănila pe Ceremuş, unde existau doar cabinete de lectură ucrainean şi polon, a fost înfiinţată, drept ironie a sorţii, şi o filială a Societăţii mazililor şi răzeşilor moldoveni.
Stabiliţi de multă vreme la Bănila pe Ceremuş, evreii au dinamizat viaţa economică a zonei din graniţa cu Polonia. Inginerul Schlomo Geller construise o modernă fabrică de cherestea.
Ultimul rabin al Bănilei, Berisch Reimann Elieser, a murit, împreună cu familia, pe drumul deportării în Transnistria. Alţi 263 evrei (170, conform surselor ucrainene) au fost ucişi, în iulie 1941, de brigăzile ucrainene şi de locuitori ucraineni ai satului, conduşi de Ioan Colodelo şi de Alexe Mateiaş, fiind îngropaţi, în gropi comune, în cimitirul evreiesc. În lagărele din Transnistria au murit 70 evrei din Bănila pe Ceremuş.
Personalitatea simbol a satului Bănila pe Ceremuş este Vladimir de Repta (1841-1926), vicar general (1896-1902), episcop de Rădăuţi (1899-1902) şi Arhiepiscop al Cernăuţilor şi Mitropolit al Bucovinei (1902-1924).

BĂNILA MOLDOVENEASCĂ

În 17 august 1428, Alexandru cel Bun întărea lui Stanciul satul Banila pe Siret.
În 7 mai 1555, Alexandru Lăpuşneanul confirma lui Fedco şi surorii lui, Maruşca, copiii Magdei, precum şi rudelor lor, Alexandru şi Avram Banilovschi diac şi surorii lor, Fedca, copiii lui Ioan Banilovschi, nepoţii lui Danco Banilovschi, satele Bănila şi Iugeşti (Igeşti), după uricul din 17 august 1428 al strămoşului lor, Stanciul.
În 25 februarie 1663, Isac Cocoranul lasă feciorilor săi, Constantin şi Săcuianul, „a patra parte de sat Bănila, baştină, cu toţi ţăranii şi cu o moară, şi cu toate locurile şi veniturile, însă casele din Bănila sunt ale fiului mai mic, Săcuianul”.
În 2 aprilie 1700, Gheorghe Isar vindea lui Constantin Turcul partea lui „de Banila moldovenească, ce a cumpărat-o părintele meu, Isar, de la Vasilie Postelnicescul, anume a şasea parte din a treia parte de sat”.
În 11 mai 1706, când Gavrilaş Frunză şi jupâneasa Gafiţa, fata lui Andronachi Vlad, lăsau copiilor lor, Ioan şi Maria, jupâneasa diaconului Nicolai Borşan, părţile de moşii moştenite după bunicul lui Frunză, Andronachi Peletiuc, „în Vilavce, în Carapciu, în Costeşti, în Comăreşti, în Budiniţă şi pe aiure de pe socrul meu, Andronachi sin (fiul lui) Simion Vlad în Banila moldovenească şi de pe soacra me, Nastasie, fata lui Vasile Căzăcescul, având noi parte de moşie în Berhomete, în Lucavăţ, în Panca şi în munte, în ţănutul Sucevii, şi în Vaselev, în ţănutul Cernăuţului”.
În 10 iulie 1709, Gheorghie Isar vindea lui Constantin Turcul, pentru 45 lei, partea de moşie din Bănila Moldovenească, din partea pe care o stăpânise împreună cu Goianeştii.
Aflată pe Siretul Mic şi în hotar cu străvechile sate Lucavăţ, Jadova, Comareşti, Panca, Budineţ, Ciudei, Crasna Putnei, Crasna Ilschi şi Braniştea Putnei, Bănila de pe Siretul Mic sau Moldovenească pare să se fi constituit ca vatră de sat pe Lazurile Petreştilor, cum se menţionează într-un document din 1712, şi avea, în 1774, 44 de familii, numărul acestora crescând, până în 1784, la doar 55.
În 20 ianuarie 1726, Sandul Momitco şi jupâneasa Aniţa vindeau Antimiei, văduva lui Constantin Turcul, pentru 25 lei turceşti, „din a patra parte, a şesa parte” din satul Bănila, moşie moştenită „de la părintele nostru Pilat şi moşul nostru Grama”.
În 19 iunie 1727, Gheorghe Diacon, nepotul lui, Constantin, şi Vasile Licperde obţin uric de la Grigori Ghica Vodă pentru „o moşie din sat de Bănila moldovenească… ce o are de la moaşa sa (bunica) Gaftona, fiica lui Grama, şi fusese împărţită în două, între Constantin şi Licperde, după zapisul visternicului Lupul, fost staroste de Cernăuţi”.
În 2 august 1741, Gheorghe Perjul, fraţii săi şi vara lui, Paraschiva, obţin uric de la Grigori Ghica Vodă pentru „moşiile ce zisă că au după părinţii lor” în Bănila.
În 15 octombrie 1754, când s-a stâlpit satul Bănila pe Siretul de mijloc, a douăsprezecea parte din tot satul aparţinea diaconului Ştefan Vlad şi lui Ion Vlad; a şasea parte din tot satul era a fraţilor Nacul şi Ion Goean; a treizeci şi şasea parte era a diaconului Gheorghiţă, „ce-i zic Veriga”; a treisprezecea parte era a lui Toader Păunel; a douăzecia parte era a lui Sandul Onciul, iar a patra parte din tot satul aparţinea lui Toader Ciornohuz.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Bănila, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „44 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, 7 femei sărace şi 34 birnici.
Două toponime, menţionate în 1755, Sălişte şi Săliştea Veche, sugerează discontinuitatea locuirii acestei vetre de sat, care avea „unele poieni lângă Siret, în spre munte, care se cheamă Coşciula”. Ulterior, adică în 1785, vor fi menţionate „părţile de Banila, zise Cireşul şi Coşciula”, cu referire la moşii şi nu la vetrele de sat cu aceleaşi nume.
În 3 ianuarie 1786, familiile Zota, Ciornohuz şi Borşan, având acelaşi strămoş, Măndre, împărţeau între ei satul Banila pe Sereţăl, semnatarii înţelegerii fiind Ioniţă Zota căpitan, Grigoraş Ciornohuz, Vasili Ciornohuz, Andronachi Borşan, Mihalachi Ciornohuz, Andrei Daşchevici, nepot de soră Zotii, Grigoraş săn Pentelei, nepot Zotii ot Cernăuţi şi Vasili Popovici zet lui Ciornohuz.
În 18 februarie 1802, Maria, văduva lui Isac Cucoran, înzestra pe fiica ei, Nastasia, jupâneasa lui Condurachi Pătraşcu, cu părţii de moşii în Bănila, Lucavăţ, Jadova, Vilauca şi Panca.
Iliana, văduva lui Ion Ciornohuz şi fata răposatului Nicolai Borşan, dăruia, în 26 iulie 1812, în regim viager, nepotului de soră al soţului ei, Marco Bahatir, o moşioară de 24 stânjeni domneşti, în Bănila Moldovenească, învecinată cu moşioarele verilor ei, Andronachi Borşan, şi feciorii lui Ilie Borşan.
În 1843, biserica din Banila pe Siret, patronată de Nicolai de GOIAN, îl avea paroh pe Constantin ONCIUL, care păstorea peste 1.258 de suflete. În 1876, parohul Ioan ŞTEFANOVICI păstorea 2.118 enoriaşi. În 1907, când biserica din Banila pe Siret, ridicată la statutul de parohie în 1786, ţinea de Protopresbiteratul Siretului, deservea enoriaşii din Bănila pe Siret şi din cătunele Mesteceni, Augustendorf, Coşciula, Hligea, Strungiu, Staica, Coşulica, Pantin, Poieni, Hoiniceni, Proseanca, Dunavez, Veji, Laurenka şi Rivnia, patroni ai bisericii erau Casandra de BUBERL, Emil şi Fanny von MEDVECZKY, iar paroh era Eusebie PROCOPOVICI, născut în 1870, preot din 1900, paroh din 1905. Cantor bisericesc, angajat în 1900, era George POPESCUL, născut în 1866.
O şcoală cu 4 clase funcţiona, la Bănila pe Siret, din 1886 .
În 1890, Bănila Moldovenească avea 4.479 locuitori, dintre care 850 evrei, doi preoţi, pe Ioachim Patraş şi pe Vasilie Busnean, cantorul bisericesc numindu-se Teodor de Cracalia. Primar al comunei era Dimitrie de Baloşescul, iar învăţător, Dometie Ştefanovici. Şcoala din Bănila Moldovenească funcţiona, cu învăţământ în limba română, în anul 1894.
În Bănila Moldovenească existau trei gatere, distilerii de alcool, fabrici de cherestea o fabrică de unt şi una de mobilă. În perioada interbelică, timp de trei decenii, primar al comunei a fost evreul Mendel Gottesmann, funcţii importante în probleme de edilitate ocupând Dinghe Druckmann, Herzl Haber şi Seide Koppler, familiile evreieşti Druckmann, Haber, Gabor şi Surkis fiind printre cele mai respectate. Comuna-orăşel avea trei comunităţi evreieşti, ultimul rabin din localitate fiind Mordechai Horowitz. Printre medicii din Bănila se numărau Josef Horn şi Isiu Salzberger.
O listă cu „o parte însemnată a poporenilor de acolo”, adică din Banila Moldovenească, semnată în primăvara anului 1894, în semn de „lepădare de rachiu şi de crâşme, cuprinde următoarele nume: cantorul Teodor de CRACALIA, Dionisie COSTINEAN, Teodor şi Maria VOLOŞENIUC, Daniil, Ioan şi Maria BELMEGA, Ilie, Teodor, Ana şi Ioan LOGIN, Teodor, Vasile George, Maria, Alexandru, Iordachi, Eudochia şi Paul CHARITON (se citeşte HARITON), Agripina, Ioan, Anna, Nicolai, Axenia, Vasile şi Alexie COSMICI, Constantin, Varvara şi Teodor MEHEDEN, Ana şi Maria ŞERBAN, Eudochia şi Matrona IVANEŞCIUC, Maria, Teodosia, Axenia, Pelagia, Iacov, Eufrosina, Titiana, Samfira, Michail, Agapia, Nichita, Procopie, Varvara, Marco şi Irina COVALI, Simion, Maria, Axenia, Irina şi Agapia ŞENDREA, Dimitrie şi Elena HARASEMNIUC, Gavriil şi Maria MANDRIG, Ecaterina, Martin, Dimitrie, Simion, Maria, Nastasia, Ştefan şi Petrea BORŞAN, Paul, Ecaterina şi Domnica OPAEŢ, Nicolai, Titiana, Maria şi Cosma COPCIUC, Gavriil şi Nastasia MOTOVELEŢ, Maria, Irina, Ieremie şi Vasile REBCA, Onufrei, Sofia şi Alexie CHIRILEC, Ana NARGANG, Iftimia, Magdalena, Dimitrie, Parascheva şi Leontie URECHE, Andrei, Eudochia, Ioan, Parascheva şi Elena ZINECI, Andrei, Petru, Maria şi Parascheva LEIBUC, Nichifor, Teodor, Pelagia, Paul, Teodora şi Nichita POPOVICI, Ioachim, Nichita, Nicolai, Ecaterina, Teodor, Irina, Onufreiu, Gavriil, Agapia şi Ştefan CIORNEI, Ioachim, Andrei, Axenia şi Titiana CIOCAN, Constantin UHRIN, Ioan, Ciril şi Ioana HUMENIUC, Eudochia GELETCA, Domnica ISAC, Anna SAITCU, Ioan, Paraschiva şi Ciril ZIETCO, Vasile FLOREA, Lucian, Nichita şi Elena MARTEŞCIUC, Anna MARCINEAC, Anna ŢINTILĂ, Vasilisa, Alexie şi Procopie BERLA, Irina, Vasica, Alexie şi Procopie BERLA, Irina, Vasile, Magdalena, Ioan şi Nastasia HINCEAC, Parascheva, Samfira, Iftimia, Maria, Ana, Ioana şi Petrea HOINIC, Parascheva, Ioan, Ilie, Maria, Sofia şi Agapia UNGUREAN, Ecaterina HNATIUC, Nastasia, Axentie, Pelaghia, Irina, Tanasie, Ignatie, Maria, Mihail, Iioana şi Nichita BOJCIUC, Maria şi Filip CHEFIUC, Anna şi Achilina BERDAR, Dimitrie, Ilie, Parascheva, Nastasia şi Iftimia FERCIUC, Onufrei şi Nastasia FAICIAC, Petru, Maria şi Paul Volfinger, Titiana şi Grigore TURCHEVICI, Ioan, George, Nastasia, Magdalena şi Ecaterina ŞCRABA, Antonie şi Axenia BERCIUL, Elena CIONOHOZ, Trifon, Parascheva, Irina şi Maria SEPCIUC, George şi Maria GONTARIUC, Petru şi Mihail MÂNDRIŞOR, Ştefan, Axenia, Grigorie şi Domnica DOLINSCHI, Maria ŞALOSCHI, Titiana, Petru, Pentelei şi Nichita DAVIDEAN, Petru şi Tecla ODINSCHI, Varvara, Eufrosina şi Dimitrie MANCOVSCHI, Axenia SANDULOVICI, Domnica MIROŞ, Axenia şi Titiana COCERHAN, Maria George şi Iacov SCRIPCARIU, Ioan COJOCARIU, Vasile DUMITRIUC, Dimitrie, Parascheva şi George TATULICI, Ioan şi Iftimia ALBOTA, Ioan şi Ecaterina PORFIREAN, Michail, Christina, Constantin, Calinica şi Mateiu MOSCALIUC, Grigorie BILINSCHI, Casandra FRUNZĂ, Grigorie şi Anna PŞINEC, Timofie şi Teodor PETRAŞCIUC, Gerasim MOISIUC, Ilie şi Domnica FALIBOGA, Ecaterina, Michail, Teodor şi Eudochia BRUS, Michail CHALUS (se citeşte HALUS), Maria şi Pentelei SAVIUC, Eudochia, Constantin, Pelagia şi Elena MATEICIUC, Constantin şi Titiana POLEANSCHI, Vasilisa, Ignatie, Anna, Ioan şi Sofia JACOVEICIUC, Grigorie TVARDOVSCHI, Filip, Irina, George, Domnica, Emanuil şi Daniil ROMANIUC, Varvara, Nastasia, Elena, Parascheva, Grigorie şi Maria GEORGICIUC, Nastasia şi Ilie VADELIUC, Axenia şi Nastasia TRUFIN, Parascheva şi Nastasia TANASICIUC, Ioan şi Gavriil SINEAVSCHI, Dimitrie, Domnica, Constantin şi Miron BOHATIR, Daniil PELEPCIUC, Achilina MELNECIUC, Maria HERDEGA, Ioan ORJENDOVICI, Sofia COSTANCIUC, Michael, Parascheva, Ioan, Ecaterina, Maxim şi Elena SMUC, Simion TUN, Axenia PAULIUC, Constantin REBCIUC, Teodor şi Sofia SINEAVSCHI, Grigorie, Paul şi Sofia PURŞAGA, Georgie, Domnica şi Daniil ŞVED, Ioan ALEXIUC, Alexie TATAR, Dimitrie, Irina, Iftimia, Axentie şi Eudochia BUCATCA, Andrei MANCHEVICI, Iacob şi Maria UHRENIUC, Onufreiu şi Ana MAXEMIUC, Paul, Ioan şi Maria PROŢIUC, Grigorie, Maria şi Irina ILCIUC, Grigorie MAZUREAC, Maria ZAHUL, Parascheva CUSIEC, Sofia, Onufreiu şi Sofronia COSOVAN, Maria TATAREN, Onufreiu CHARIUC (se citeşte HARIUC), Teodor TIMCIUC, Vasile LASCHIVA, Vasile COSTINIUC, Miron şi Ioan CHIMEC (se citeşte HIMEC), Eudochia BODNARIUC, Simion, Maxim, Ioan şi Atanasie PASARIUC, Miron şi Ioan RIZAC, Maria ONUFREICIUC, Sofronia COSACIUC, Melania CIOBOTARIU, Iustina FLORESCU, Lucian, Parascheva şi Procopie SCACUN, Eufrosina DRAVTA, Elena CREJANOVSCHI, Nastasia şi Anna DUMITRIUC, Dimitrie şi Sofronia RACHOVSCHI, Pelagia şi Michail ŞENCARIUC, Ioan DOFTORIUC, Alexie HACMAN şi Artemon PENTELEC .
O colectă pentru Internatul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „Vasile BUSNEAN, cooperator în Banila-moldovenească”, menţionează următoarele nume de localnici: Constantin ŞTEFANOVICI, Leon BALOŞESCUL, Teodor CRACALIA, Ilie LOGHIN şi Teodor CHARITON .
Odată cu retragerea trupelor româneşti din Bucovina, în 1940, evreii Moise Haller, Natan Druckmann şi Irlanda Lupowicz au fost duşi şi executaţi în Suceava.
În iulie 1941, când trupele româneşti s-au întors la Bănila, au fost ucişi cărturarul evreu Jakob Brecher şi fiica sa, biblioteca lui, cu peste cinci mii de volume, fiind distrusă. Alte 18 victime, printre care Rachel Sucher, Druckmann, Frieda Sussmann, Jakob Fleischer, Mendl Safran, Baruch Singer, M. Satran şi Libzi Welloch, au căzut în acele zile, ceilalţi evrei fiind duşi, mai întâi, la Storojineţ, unde au fost puşi să-şi înjghebeze un ghetou, iar de acolo, în lagărele din Transnistria. Criminalii Bănilei Moldoveneşti au fost primarul Moscaliuc şi un ins anonim, Burbaza, care s-au pus în fruntea bestiilor umane, dar şi un oarecare Ciornei, care a încercat să-l ucidă pe doctorul Isiu Salzberg, care asistase la naşterea nepotului său.
Crimele de la Bănila Moldovenească au fost condamnate, încă din ziua comiterii lor, de către parohul Dometie Ştefanovici, nepotul fostului învăţător din sat, care a refuzat, din solidaritate cu victimele, să mai intre în biserică, în duminica următoare, cea de după barbara sâmbătă a monstruozităţii rurale.

BĂRBEŞTI

Aflat în megieşia Nepolocăuţilor, Bărbeştii, satul de la vărsarea Ceremuşului în Prut, beneficiază de o primă atestare documentară, în 1558 (nedatat), când nepoata lui Barbovschi, Anuşca, fata Marenei, vindea a cincia parte din satul Berbeşti şi din Pleşniţa (Zeleneu) altui Barbovschi, pentru 70 zloţi tătăreşti.
În 3 martie 1581, nepoţii lui Romaşco, Danciul, fiul Ulianei, şi ruda sa, Eremie, fiul Milcăi, vindeau lui Petrea Vatag părţile lor de moşie din Bărbeşti („două părţi, partea de mijloc, pe partea cealaltă a Brusniţii”), Pleşniţa şi Botuşăniţa, pentru 240 zloţi tătăreşti.
În 8 februarie 1595, Ilea, vătaful din Bărbeşti, se ceartă cu Fădor Orbul pentru nişte părţi de moşie din Bănila şi Hluboca. Pe atunci, moşia satului ajungea până la schitul Ostra, aflat pe hotarul sudic al satului, şi până la Bănila Rusească, dar se hotărnicea şi cu sate cuprinse, ca nişte insule, în imensa moşie sau la marginea acesteia, precum Pleşeniţa, Dracineţ, Costeşti, Călineşti pe Ceremuş şi Ceartoria. În nord, dincolo de Ceremuş, se aflau ţinuturile poloneze, iar în sud-est, Zeleneul.
În 7 februarie 1672, marele pitar Toader obţinea uric pentru a opta parte de Berbeşti.
În 25 septembrie 1708, satul căpitanului Apostol Mihuleţ trece în proprietatea cămătarului Cerbul Jidovul.
Mihuleţ fusese împuternicit, împreună cu Sturdza cămăraşul, să strângă văcăritul în ţinutul Cernăuţilor, dar, la socoteala finală, Sturdza a plătit 78 lei şi 10 potronici, pe care i-a împrumutat de la Cerbul Jidovul. Banii fuseseră însuşiţi de Apostol Mihuleţ, care, ca să nu dea socoată în faţa lui Matei Vodă, a mai împrumutat, de la Cerbul, şi 394 lei turceşti, apoi a fugit în Polonia.
Tras pe sfoară, Cerbul Jidovul s-a plâns divanului domnesc, primind uric pentru stăpânirea jumătăţii satului Bărbeşti, care aparţinuse lui Mihuleţ, parte de sat pe care o va vinde curând, în 1 martie 1709, vistiernicului Ion Paladi, pentru „230 lei bani gata, de m-am uşurat şi eu de datornicii mei”.
În 5 octombrie 1710, Dumitraşco Calmuţchi cumpără jumătatea de sat, pe care o luase Cerbul de la Mihuleţ, cu 250 lei, de la Ion Paladi, Dumitraşco fiind „mai aproape de acel nume şi de ace moşie”, deci rudă mai apropiată lui Mihuleţ.
Ruda soacrei lui Apostol Mihuleţ, Dumitraşco Calmuţchi, răscumpără partea de sat, în baza dreptului valah, restituind lui Paladi cei 230 lei, în 27 noiembrie 1710.
Un sfert din sat, „partea lui Isar, pentru care parte de moşie s-a tras în judecată Ionaşco Isar cu Ştefan, fiul Ghiţei, nepotul lui Piliposchi, pe timpul domniei lui Ilieş Alexandru Voievod”, aparţinea, după cum avea s-o confirme uricul din 26 februarie 1715, lui Toader Samson şi lui Goian.
Celălalt sfert de sat aparţinea lui Arsenie Ciornohuz, dar care-l vinde, în 6 februarie 1719, popei Ştefan şi diaconului Toma.
În 1720, Apostol Mihuleţ încearcă să-şi recupereze partea lui de sat, folosindu-se de zapise false privind achitarea datoriei către Cerbul Jidov, dar este dovedit şi iarăşi fuge în Polonia megieşă, de unde revine în 1731, după moartea lui Cerbul Jidovul şi a lui Dumitraşco Calmuţchi, şi obţine, în baza altor zapise false, un uric de la Grigore Ghica Vodă, care-l face iar stăpân peste moşia din vina lui pierdută.
Sfertul de sat, care aparţinuse lui Toader Samson şi lui Goian, ajunsese, în 15 iulie 1724, în stăpânirea fraţilor Mihai şi Gheorghe Lenţa, care se plâng la domnie că moşia lor fusese împresurată, deci ocupată abuziv, de Dumitraşco Calmuţchi şi li se face dreptate.
Celălalt sfert de sat, care fusese vândut de Arsenie Ciornohuz preotului şi diaconului din sat, revenise în proprietatea nepotului său, Zaharie Ghiţescu (fiul lui Gheorghe „Ghiţă” Ciornohuz), care avea să-l vândă, în 10 mai 1728, protopopului Toma de Berbeşti.
În 30 august 1725, Mihai Racoviţă Vodă întăreşte lui Gligoraş Păunel moşiile pe care le avea în acest nord de ţară, inclusiv „a patra parte de sat Bărbeşti”.
În mai 1728, Zaharie Piţescul vindea protopopului Toma de Berbeşti a patra parte de sat, „ce mi-a venit după moşul meu Ciornohuz… la apa Bruzniţii, cu vatra satului, cu loc de moară, cu câmp, pădure, fânaţe… pentru 2 boi, preţăluiţi cu 18 lei vechi, din care mi-a dat 4 taleri bani gata”, moşioara urmând să fie stăpânită veşnic de rudele protopopului, „în afară de fratele său, popa Ştefan”.
În 1739, partea de sat, cumpărată de Ion Paladi şi răscumpărată de Dumitraşco Calmuţchi, numită Melenişte, se afla în posesia Saftei Caţichi, fata lui Preda Paladi stolnic, semn că practica zapiselor false era în floare. Safta Caţichi vinde partea de sat, dobândită prin întăriri mincinoase, lui Iordachi Cantacuzino, dar urmaşul lui Dumitraşco Calmuţchi, aflând vestea, întoarce banii şi recuperează partea respectivă de sat. Partea aceasta de sat, aflată în sudul moşiei, cuprindea şi schitul Ostra (Berbeşti, cum i se mai spunea, ctitorit de Nicolae Calmuţchi), schit înzestrat cu moşia străbună de Naftanail (Nicolae) monah Calmuţchi, fiul lui Dumitraşco. În 1792, această înzestrare avea să fie precizată, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, la „100 fălci de pământ”.
În 12 ianuarie 1740, după moartea fiului lor de doar 23 de ani, Constandin „cu moarte grabnică de ciumă, aflându-să eal cu noi la Gălaţi”, Iordachi şi Catrina Cantacuzino dăruiau mănăstirii Suceviţa, „pentru ertarea păcatelor lui şi ale lor… o parte de Berbeşti… totul lângă acele sate ce să cheamă Malineşti, care au fostu a moşului du-sale Boului vornicu”.
În 8 iulie 1751, Ioniţă Talpă, nepotul lui Constantin Păunel, vinde lui Iuon Samson şi lui Ioniţă Străşca, pentru 50 lei, „a treia parte din a patra parte de sat Berbeşti.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Bărbeşti, moşie a paharnicului CALMUŢCHI şi a răzeşilor, „60 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Giorgie LUPAŞCO, 3 dascăli, Vasili, alt Vasili şi Ion palamar, 2 mazili, Vasile SAMSON şi Sandul PĂUNEL, 2 văduve, Tudosca şi PRICOPOE, 9 argaţi, patri ai paharnicului CALMUŢCHI, Anton HOTIC, Alecsa rus, Luchian cioban, Gavril herghelegiu, şi cinci argaţi ai lui Vasile SAMSON, adică Iozep botnar, ANDRIESCUL, Ivan herghelegiu, Mihail şi Vasile, 4 jidovi, Kilma, Herşko, David şi Simon, 1 ţihan, Simion, şi 38 birnici, şi anume: Vasili sin protopop vornic, Ion MULICI, Grigor DIACONENKO, Vasile brat lui, Tuader CERNĂUŢAN, Andronic sin popii lui LUPAŞCO, Petre dascăl, Nicolai COZMA, Petre cumnat lui, Toma sin COZMII, Hrihor ŞĂRBATIN, Toma NECULAICIUK, Fodor brat ego, Dumitru GAVRILIUC, Andrii NICOLAICIUK, Vasili sin pălămariu, Vasile zet dascăl, Tănase sin TOMII, Timofti zet CERNĂUŢAN, Matei DUDUCA, Fedeor RUSNAK, Andrei MĂLAICO, Andrei PODAN, Vasile MARCO, Ion TUCHIN, Mihail morar, Vasile HUŢAN, Grigori HUŢAN, Ivan PAVLIUC, Giorgie ROTILĂ, Iurie rusul, Nicolai BOTEZAT, Ştefan ONCIUL, Acsintii sin TOMII, Mihai sin COZMII, Ostafi POGONICI şi Luchian zet ARICI.
O ultimă revendicare şi întărire de moşii, datată în 20 aprilie 1783, delimitează, în hărţile cadastrale austriece, două părţi de sat, aparţinând răzeşului Iuon Calmuţchi, un sfert, aparţinând lui Vasile Samson, celălalt sfert de sat aparţinând feciorilor popii Toma Păunel, Sandul şi Vasile.
Părţile satului se numeau Calaura, După Deal, Gropana, Samsoneni şi, aşa cum deja am văzut, Maneleşce (loc devenit, ulterior, ţarină).
Moşia Berbeştilor, străbătută de pâraiele Berina, Brusniţa, Salomonie şi Trestianeţul, înseamnă o unduire de dealuri domoale (Stânca, Ostra, Trimudri, Horb, Dumbrava, Culmea Dealului, Venohrad) şi lunci (Lunca Câinelui, Şesul Prutului), cu ţarini roditoare (Berina, Bezar, Cadeleşce, Dumbrava, Maneleşce, Mănăstirea Ostra, Ostra, Pletna, Răzăşeni, Samsoneni, Dubena, Luh, Na Lanu, Rutke, Staveşce).
În 1774, satul Bărbeşti avea 44 de gospodării, sporite, până în 1784, la 119. În 1890, satul avea 1.175 locuitori, păstoriţi de parohul Nestor Goreţchi. Învăţător era Nicolai Cuşniriuc, iar primar – Teodor Petraşciuc.
Răzeşii din Berbeşti, Iuon Calmuţchi, care stăpânea o jumătate de sat, moştenită de la tatăl său, Mihalachi Calmuţchi, care o cumpărase, Vasile Samson, care avea un sfert de sat (zestrea fetei lui Onciul de Zamostie), celălalt sfert fiind al lui Sandul Păunel şi al Vasile, feciorul popei Toma, şi-au declarat proprietăţile, în 20 martie 1783, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina. Fiul lui Mihalachi Calmuţchi, Dimitrie, îmbolnăvindu-se, va dărui, în 11 aprilie 1795, surorii sale, Zoiţa, o jumătate din a douăspezecea parte de sat Bărbeşti, iar fratelui mai mic, Nicolai, o parte din sat.
În 1797, când cete de tâlhari leşi, care prădaseră prin Bucovina, încă s-au mai „ţinut o bucată de vreme la margine şi pe urmă, cu mână întrarmată au căutat să treacă în Galiţia, dar fiind bătuţi de armele împărăteşti, s-au împrăştiat”, autorităţile bucovinene au ordonat vornicilor să întocmească liste nominale cu călăreţi şi pedestraşi, fiind puşi sub comandă, pentru a fi rânduiţi în vederea unor „întâmplări trebuincioase”.
În 1797 iulie 28, s-a întocmit izvodul locuitorilor din Bărbeşti şi Carapciu pe Ceremuş, atât călăreţi, cât şi pedestraşi-puşcaşi. Satul Bărbeşti avea câţiva şleahtici călare, Dumitraş Culeşcăi, Toader Bendaş, Dumitraş Cernăuţeanul, Vasăli Popovici şi Toader Andrusiac, şi tot atâţi pedestraşi, pe Toader Scripcar, Ştefan Ciubotar, Iacov Marcina, Vasăli Necolaeciuc, Vasăli zet Dascăl.
Vornic al satului Bărbeşti era Ion Dascăluc, în consiliul comunal activând mazilii Vasăle Cârste, Vasăle Mihailocu şi Ilie Peletina.
În 1843, patronul bisericii ortodoxe din Bărbeşti era Ioan de GOIAN, iar parohul Georgie MITROFANOVICI păstorea peste 688 enoriaşi. În 1876, patroni ai bisericii erau Eugen şi Elisabeth de KALMUTZKI, satul avea 1.459 locuitori, iar paroh era Nestor GORECKI. În 1907, Nestor GORECKI, născut în 1848, preot din 1870, paroh din 1872, se mai afla la cârma parohiei, cantor fiind, din 1900, George ZALKOWSKI.
Din 1878, în Bărbeşti funcţiona o şcoală cu 4 clase .
În 1910, trei sferturi dintre locuitori vorbeau limbi slave, iar un sfert – româna.

BENIA

Vatra lui Duma Benea, tatăl Ilincăi, amintită, în 15 martie 1490, pe hotarul braniştii mănăstirii Putna („apoi la casa lui Benea, şi apoi iarăşi pe obcină la Arsuri şi, pe obcină, la Dealul lui Timotei şi, pe obcină, la Runcul lui Berchez”), a fost, până după anul 1800, o risipire de case ale câmpulungenilor pe coamele munţilor.
Branişte bine definită a mănăstirii Putna („braniştea Benia şi obcina până la poiana lui Ivan, la Făgeţăi” – e vorba de toponimul din Dorna Candreni, nu de cel din Breaza), cuprinsă în hotarnica lui Ştefan Rareş, din 9 august 1551, satul Benia, de pe apa Moldovei, va intra în colecţia de documente câmpulungene abia în 23 martie 1792, când Gligorie şi Timofte Sărghie din Benia cumpără, cu 220 lei, „o parte din moşia Benia, pe care o au moştenire… Ştefan şi Gavril”, fiii lui Ioniţă Şandru, de la bunicul lor, popa Gavril.
Ioniţă Şandru trăia la Câmpulung, deşi îşi înzestrase copiii şi păstra şi alte moşii pentru sine în Benia, dovadă fiind tranzacţia din 15 mai 1802, prin care el zălogeşte, pe timp de 10 ani, pentru un împrumut de 122 lei, moşia lui din Benia, care se mărginea „cu apa Moldovei şi cu moşia lui Nicolae, popa din Sadova”, aceluiaşi Gligorie (Grigorie, în acest document) Sărghe. După câţiva ani, în 1 ianuarie 1807, Ioniţă Şandru va vinde moşia zălogită creditorului Grigorie Sărghe din Benia, în document Benia fiind considerată ca parte a comunei Fundu Moldovei.
Iată, deci, dovada că satul Benia îşi poate revendica istoria atestată începând din 14 aprilie 1411, data atestării Câmpulungului, pentru că, în fond, Benia este unul dintre satele câmpulungene, mai întâi ca moşie directă a câmpulungenilor, apoi prin „intermediarii” lor urmaşi din Sadova şi din Fundu Moldovei.
În 26 februarie 1813, alţi câmpulungeni, Andrei şi Ioana Mândrilă, vând lui Mihai Pîntiul (Pinte, Pintea) din Benia o grădină în Benia, pentru 200 lei.
Colonizarea masivă cu huţani, începută de mănăstirea Putna, în 20 mai 1762, cu „nişte ruşi din Putila” şi continuată, sub stăpânire austriacă, până în 1818, când se înfiinţează comuna Breaza, amestecă neamurile şi la Benia. Astfel, în 1 noiembrie 1838, surorile Ileana Porcuţan şi Marian Andronic vând tatălui lor, Grigori Droniuc din Benia, 2 fălci şi 16 prăjini de moşie, primite zestre, pentru „8 lei bani de argint, 5 lâni întregi, 3 lei, 20 heleri, 2 miţe, 24 heleri, care, legându-se în bani, fac 11 florini şi 44 heleri”, plus o juncă pentru Ileana şi 12 florini şi 48 heleri, bani de argint, pentru Maria.
În 1839, Gavril şi Axinia Butnaru vând huţanului Neculai a lui Vasile Droniuc din Breaza o bucată de moşie în Benia, „peste deal, lângă apa Moldovii”, în suprafaţă de 2 fălci şi 40 prăjini, pentru 64 lei, bani de argint.
În 1 mai 1840, Gheorghe Sărghie din Breaza cumpără „un vad de moară, la starea locului, unde se numeşte părăul Benei”, de la Vasile Florea, din… Ilişeşti, vad moştenit de Florea de la socrul său, preotul Vasile Şandru din Fundu Moldovei.
În 3 noiembrie 1840, câmpulungenii Nicolai şi Nastasia Mândrilă vând huţanului Niculai a lui Vasile Droniuc (din Benia, cum e menţionat de această dată), o moşie de 3 fălci şi 17 prăjini, în Benia, la Răpa Roşie, lângă muntele Porşescul, pentru 200 lei, bani de argint.
Nicolae Droniuc va continua achiziţionarea de moşii în Benia, în 9 iulie 1846 cumpărând, de la Simion Şandru din Fundu Moldovei, cu 196 lei şi 40 creiţari, o moşie de 9 fălci, mărginită de pământurile lui Vasile şi Dănilă Droniuc, iar în 19 aprilie 1848, de la Grigore Şandru din Fundu Moldovei, o moşie de 3 fălci şi 40 prăjini, cu 64 lei, învecinată cu pământurile lui Iuruga, Ignat, Sărghie, Simion Şandru şi Grigorie Şandru.
Biserica din Benea funcţionează din 1901, deservită de preotul din satul Breaza, al cărui cătun era, pe atunci, iar din 1906 funcţiona, în sat, şi o şcoală cu o clasă .

BERCHIŞEŞTI

Satul inconfundabilului cărturar bucovinean Procopie Jitariu, pe care l-am descoperit, recent, şi readus în memoria locurilor datorită prieteniei lui Viorel Varvaroi, are rădăcini străvechi, în vremea ocupaţiei tătare asupra Moldovei, când, în apropierea castrului tătar de la „Ymor (Homor) filius Molda” (confluenţa Repedei cu Valea, deci a Humorului cu Moldova, cum nota un călugăr italian, în 1286), îşi întremase sălaşul, pe locul numit, astăzi, Seliştea, câţiva tătari agricultori, conduşi de Berkîş. Tătarii aceia au fost spulberaţi de vremuri, dar numele cneazului a rămas, aşa cum a rămas şi numele altui tătar, Kutlu-Buga (Bourul Norocos), în toponimul Cătlăbuga, dar şi în Ciuca-Buga din urătură. Oricum, pe moşia întinsă a actualului sat Berchişeşti au trăit şi români, şi ei deveniţi, peste vremuri, doar toponime, memoria locurilor înveşnicind nume precum cele ale lui Goga, Hasniş, Vlaşin, Lupoaia (văduva lui Lupu), Boldea sau Todereştii.
Dincolo de legendă şi de dreptul nostru la imaginaţie, stă documentul. Nu un început, ci o confirmare a ceea ce exista şi care, după întemeierea statului feudal al Moldovei, consemnează doar schimbările regimurilor de proprietate, menţionând, uneori, şi o hotarnică, aşa cum s-a întâmplat, în 13 septembrie 1473, când Ştefan cel Mare confirma lui „Corlat ocinile sale, satul Berchişeşti pe râul Moldova, ţinutul Sucevii, o topliţă cu moară pe ea şi poiana Muncelului, cu mănăstirea ce se afla acolo”. Nu mai reproduc hotarnica, pentru că a făcut-o, cu o teribilă pasiune a amănuntului explicat, Procopie Jitariu, cărturarul care a făcut parte din comitetul executiv al Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina până în 1946, când toate cele care meritau să dureze au fost spulberate.
Din 11 aprilie 1533, când Corlat vinde Berchişeştii lui Petru Rareş, pentru 480 zloţi tătăreşti, iar voievodul dăruieşte satul mănăstirii Moldoviţa, încep veacurile neguroase, bântuite de certurile pentru pământ între călugării de la Moldoviţa şi cei de la Voroneţ. Tocmai de asta, în 1783-1786, când averile mănăstireşti au fost secularizate şi din ele s-au constituit pădurile, izlazurile şi fâneţele obşteşti, sătenii beneficiind şi de o primă reformă agrară, fiind împroprietăriţi cu exact suprafeţele de pământ pe care le aveau în lucru, berchişeştenii au săpat şanţuri adânci, întărite cu palisade de lemn, în jurul moşiei lor, gândind să le apere pentru totdeauna de lăcomia călugărească. Dar şi întâmplarea aceasta e povestită în amănunt de Procopie Jitariu, în monografia folclorică a satului bucovinean, pe care a închina-o satului natal, satului veşniciei sale.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Bercheşeştii, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „23 – toată suma caselor”, însemnând 5 femei sărace, 3 panţiri isprăvniceşti şi 15 birnici.
În 1774 şi în 1775, satul Berchişeşti din Ocolul Moldovenesc avea 1 popă şi 25 ţărani, toţi emigranţi transilvăneni, numărul familiilor ajungând, în 1784, la 63.
La Berchişeşti s-au stabilit vornicul Vasile HORGA (venit din Leşu Ilvei, în 1764), vatamanul Cristian NEGRU (Ruşii Bârgăului, 1773), Lupu RUSU (St. George, 1761), Simion IONAŞ, Filimon BOIAN, Ion a lui GEORGE, Petru ONIGĂ, Mihail ANDRIAŞ, Mihai ANTON, Gavril ONIGĂ, Nicolae BOERIU, Tanasă ONIGĂ, Vasile BUZDOAIE, Ion CĂLUGĂRUL, Ion CĂRBUNE, Teodor IANUŞ (plugari din St. George, 1765), Lupu UNGUREAN (plugar din St. Iacob, 1765), Maria GAVRILEANA (St. George, 1773), Ion CORUZ (St. Iosif, 1772), Gavril BOERIU (Lunca Vinului, 1763), Gavril ŢĂRAN (Ilva Mică, 1765), Ştefan a POPEI (Ilva Mică, 1774), Manole MUNTEAN (Boian, 1771), Savu MUHAI (Budacul Mic, 1772), Gavril PUŞCARIU, văduva Nastasia GLIGORAŞ (Sân Gieorgiu, 1763), Teodor RUSU, a lui ANDRIEŞ, a lui ŞTEFAN, Ion BLOŢIU, Teodor ŞTEFAN, Axentie BUGA (Sân Gieorgiu, 1765), Ştefan ALBOIŢĂ (Sân Gieorgiu, 1773), Axente MOLDOVAN (Periş, 1768), Constantin MOLDOVAN (Beclean, 1772), Mihai MOLNAR (Moiseiu, 1775) şi ţiganul Toader BORGHEAN (Bârgău, 1777).
În 1843, biserica din Berchişeşti avea 740 enoriaşi, iar postul de paroh era vacant. În 1876, paroh era Mihai IEREMIEVICI, care păstorea 1.739 suflete. Ieremievici, născut în 1826, preot din 1850, paroh din 1865, era paroh şi în 1907, când, în parohia cu 2.243 enoriaşi, era ajutat, din 1900, şi de cantorul Anania VELEHORSCHI, născut în 1873.
În Berchişeşti funcţiona o şcoală cu 4 clase din 1894 .
În 1890, comuna Berchişeşti îl avea primar pe Georgie Coca, paroh fiind Mihail Ieremievici, iar cantor bisericesc – Nicolai Velehorschi.
Însoţirea raiffeisiană din Berchişeşti şi Corlata a fost înfiinţată joi, 1 august 1901, de directorul Michail Jeremievici, vistiernic fiind Dionisie Vlad. Cabinetul de lectură „Cometul” funcţiona, în casa lui Grigore Vacariuc, din 1897, cu 34 membri, 35 cărţi, 2 abonamente la gazete şi 18 florini şi 15 creiţari avere. În comitetul de conducere al acestei prime biblioteci săteşti din Berchişeşti activau preotul Mihai Ieremievici Berar, Dimitrie Ianoş şi Constantin Velehorschi.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la berchişeştenii Vasile PANŢÎRI (22 ani în 1908), Ioana ZBÂRCEA (41 ani în 1908) şi Rachila a lui Nichita IANUŞ (ţărancă oarbă, 42 ani în 1908).
Pe o cruce discretă din cimitirul Berchişeştilor, se află fotografia cărturarului şi o mărturisire de pe urmă: „Sub această sfântă cruce aştept învierea morţilor”. Când am citit mărturisirea, împreună cu Viorel Varvaroi şi, apoi, cu ziaristul Tiberiu Cosovan, mi-am amintit spusa lui Leca Morariu, de la Stupca, în 4 iunie 1933: „Ciprian Porumbescu zace în două morminte: un mormânt este cel pe care îl vedeţi la Stupca, iar celălalt este mormântul uitării, în care zace opera lui”. Şi tocmai de asta am şi hotărât noi ca, în anul 555 al Berchişeştilor, să-l reînviem pe Procopie Jitariu, cu voia bunului Dumnezeu, măcar din cel de-al doilea mormânt, cel al uitării. Şi am făcut noi, cei de la Centrul Culturii Tradiţionale Suceava, cartea legendarului cărturar, întregind-o, după putinţă, cu alte texte, aflate, sub semnătura lui Procopie Jitariu, prin vechile gazete bucovinene. Apoi, în cea de-a doua zi a Sfintelor Paşti, ne-am înfăţişat la Berchişeşti, aşa cum conveniserăm cu primăriţa Violeta Ţăran, acest argint viu berchişeştean, ca să dăruim cărţile mărturisitoare celor care au ales să fie lângă Procopie Jitariu, în acea sfântă zi. Veniserăm, de la Centru, un întreg comando (Viorel Varvaroi, Corina Scîntei, Dan Lungu, Marcel Horodincă, Gheorghe Senciuc şi Aurel Alexa), venise şi cântăreţul folk Cornel Angelescu, pentru a atenţiona, pe versuri de Ana Blandiana, că „se-aude, se-aude, se-aude, / din vecii, din adânc, din mereu, / murmurul, sângele, glasul / poporului meu”, cântecul trezind rădăcinile ierburilor în plămada veşnic generoasă a ţărânii.
Apoi, în alte zile, în alte ceasuri, am dus cărţile lui Procopie Jitariu şi prin alte localităţi bucovinene, vestind despre învierea din mormântul uitării şi îndemnând şi pe alţii la săvârşirea de miracole întru memorie, miracole nespus de lesnicioase, pentru că-s şi pe placul bunului Dumnezeu.

BERHOMET PE PRUT

Aflat pe râuşorul Şoviţa, care curge dinspre Oşehlib, ca prim afluent din ţinutul Coţmanilor, care se află în stânga Prutului, Berhomet cuprindea şi două sate mai mici, Lăpuşna şi Mejebrodi, având, în 1774, 49 de gospodării, cele mai multe dintre ele rutene, colonizarea cu galiţieni sporind numărul locuitorilor, care, în 1784, ajunge la 100 de familii. Biserica de lemn, cu clopotniţă tot din lemn, a fost construită în anul 1786, când a şi fost închinată Sfântului Nicolae.
În 2 aprilie 1741, Grigore Ghica Vodă, împlinind dorinţa răposatului Gheorghe Ursachi jitnicer, dăruieşte mănăstirii Barnovschi săliştea Berhomet, de lângă moşia Jucica. În 16 decembrie 1756, satul Berhomet aparţinea „Du-sale stolnic Constantin Rusăt”, după cum rezultă dintr-un raport de hotărniciri al jitnicerului Iamandi.
De-a lungul veacurilor, moşia Berhomet s-a tot pustiit sau şi-a tot schimbat vetrele de sat, dovadă fiind numele celei mai întinse şi roditoare ţarini, Sălişte.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Berhomete „35 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Grigorii, un dascăl, Dumitro, 3 văduve, Maria ŞTEFĂNIASA, Tichiana şi Catrina, 1 jidov, Saul, 4 case pustii şi 25 birnici, aceştia fiind: Ivan BODILIVSKI, Neculai MÂNDRIC, Ivan MÂNDRIC, Hrihor MÂNDRIC, Iftemi ŞLIMKO, Mihail MANDRIC, Mihail SPOROJCIUK, Ion DRONUC, Andrei DRONUC, Fedor COSOVAN, Andrei MANDRICIUK, Tudosii MANDRICIUK, Mihail HAPKO, Vasile ANDRIEŞCIUK, Fedor CUPCIAK, Zahera MANDUC, Hrihor brat ego, Ivan STAROJCIUK, Vasile sin MAJUC, Hriţco zet LUCHINUC, Andrei nepot lui NECULAI, Mihail PAŞIŞNIC, Vasile DRUNUC, Timofei MANDRUC şi Ştefan vătăman.
În 1843, Berhomet pe Prut avea 550 creştini ortodocşi, păstoriţi de George IANIVICI. Patron bisericesc era Ignaz de ANTONOVICI. În 1876, când patron bisericesc era Smaranda von WASSILKO, parohul Olimpie CHISILIŢĂ păstorea 1.537 enoriaşi. În 1907, patron al bisericii ortodoxe din Berhomet pe Prut devenise evreul Hersch WEISSELBERGER, paroh fiind acelaşi Olimpie Chisăliţă, născut în 1832, preot din 1855, paroh din 1860, care-l avea drept cantor, din 1900, pe Vasile SKRABA, născut în 1853.
În Berhomet pe Prut a funcţionat, încă din 1857, o şcoală cu 3 clase .
În 1890, comuna Berhomet pe Prut avea 1.700 locuitori, păstoriţi de parohul Olimpie Chiseliţă şi de cantorul bisericesc Vasilie Şcraba. Primar al comunei era Dimitrie Cupcenco, iar cei doi învăţători se numeau Timotei Hnidei şi Franz Maurer.
La Berhomet pe Prut s-a născut poetul evreu, de limbă germană, Moses ROSENKRANZ (1904-2003).

BERHOMET PE SIRET

Aflat pe Siretul Mare, aproape de izvoarele acestuia, dar şi aproape de Vijniţa, de Jadova şi de Lucavăţ, Berhomet pe Siret este atestat în 20 aprilie 1696, când Mihalaşco, nepotul lui Coste de Lucavăţ, vinde partea lui de sat Berhomet lui Vasilie, fiul lui Gavril Căzăcescu.
Povestea satelor de pe valea superioară a Siretului începe înainte de descălecat, cu un oarecare Pancu, aşezat în acele locuri, vatra lui de sat numindu-se, peste ani, Pancăuţi. Feciorul cel mare al lui Pancu, Luca, şi-a defrişat o vatră de sat în apropiere, vatra lui numindu-se Lucavăţ.
Luca, feciorul lui Pancu, a avut doi feciori, Stan şi Şerbco, bărbaţi viteji, care au slujit cu credinţă în oastea lui Alexandru cel Bun, iar voievodul, cinstind aceste „adevărate slugi” (vasali, deci boieri), îi împroprietăreşte pe cei doi cu „ocina lor… două sate, anume Lucaveţ şi Pancăuţi şi cu toate poienile şi pădurile şi cu pâraiele şi pe Siret în Sus, şi cu Mihodrea, al căror hotar se alătură de ele, de demult”. Lucrurile acestea le putem afla din uricul din 16 februarie 1428, prin care copiii lui Stan (Iurie, Cuzma şi Motruna) şi ai lui Şerbco (Simeon, Costea, Dieniş şi Şandru) primesc întăritură domnească.
Berhomet pe Siret este, deci, o altă vatră de sat, întemeiată de strănepoţii lui Pancu, fii ai lui Luca, iar dovadă stă faptul că nu numai Mihalaşco, fiul lui Coste de Lucavăţ, ci şi Ion şi Mihail, feciorii lui Vasilco Lucaveţchi (deci, tot… de Lucavăţ) din Sniatin, vând lui Vasilco al lui Gligorie Căzăcescul părţile lor de sat şi pe vecini, martori ai tranzacţiei cu pământ şi oameni fiind Dumitraşco Simionciu, Gligorie Săul, Toader Bercea, Toader şi Savin Vonciul, Ion Măglei şi Gheorghiţă Vivor (Viore).
În 20 aprilie 1696, Mihalaşco, nepotul lui Coste de Lucavăţ vindea părţile sale de moşii din Lucavăţ, Berhomet şi „Pancoveţ”, pentru 12 lei turceşti, „lui Vasilco, ficiorul Căzăcescului Grigori”.
În 23 februarie 1698, Ian şi Mihailo, feciorii lui Vasilco Lucaveţchi din Sniatin, vindeau lui Vasilco, feciorul lui Gligorie Căzăcescul, părţile lor de moşie din Lucavăţ, Berhomete şi „Panceşti… cu vecini, cu tot, şi cu lazuri, şi cu tot vănetul, şi poene căte sănt în partea noastră”, pentru 50 lei bătuţi, iobagii vânduţi fiind Ion Măglei, Toader Pauluc, Simion Danco, Ghiorghi Danco, Ghiorghi Răus, Macsim Răus, Simion Suş, Samson Holoşne şi Gligore Androne.
În 11 mai 1706, Gavrilaş Frunză şi jupâneasa Gafiţa, fata lui Andronachi Vlad, lăsau copiilor lor, Ioan şi Maria, jupâneasa diaconului Nicolai Borşan, părţile de moşii moştenite după bunicul lui Frunză, Andronachi Peletiuc, „în Vilavce, în Carapciu, în Costeşti, în Comăreşti, în Budiniţă şi pe aiure de pe socrul meu, Andronachi sin Simion Vlad în Banila moldovenească şi de pe soacra me, Nastasie, fata lui Vasile Căzăcescul, având noi parte de moşie în Berhomete, în Lucavăţ, în Panca şi în munte, în ţănutul Sucevii, şi în Vaselev, în ţănutul Cernăuţului”.
În 12 noiembrie 1711, Micuţa Vasilco, jupâneasa lui Andrieş Brânzanul, vindea partea ei de moşie şi de sat Berhomete lui Dumitraşcu Calmuţchi, Acelaşi Dumitraşcu Calmuţchi va cumpăra, în 10 ianuarie 1712, şi părţile de moşie ale Magdei, fata lui Gavril Lucaveţchi, jupâneasa lui Grabovschi.
În 15 noiembrie 1720, Ursachi Isar, căpitan, şi Sandu Pelin, fost căpitan, certificau că Sandul Săul, nepot de fată Onciului, a cumpărat de la Samuil Onciul, de la vărul său, Ion, şi de la alţi fraţi ai lor, cu 50 lei, „a opta parte de sat de Lucavăţ şi din Berhomet”.
Un alt stăpânitor, în Berhomete, era, în 15 iulie 1736, Velicico Cheşcu, care îşi disputa cu Gheorghiţă Cheşcu, fiul Anei, dreptul de stăpânire a iobagilor, dar Gheorghiţă pierde părţile de sat, pe care le apucase, în 24 iunie 1737, când Gheorghe Pârvul obţinea uric de la Grigore Ghica Vodă că ale lui sunt acele părţi din satul Berhomete.
În 27 aprilie 1753, Ştefan Capşe şi fiul său, Vasile Capşe, vând părţile lor din sat lui Alecsandru Vasilco, boier dintr-un vechi neam moldovenesc, cu rădăcini în vremea lui Ştefan cel Mare.
În 20 noiembrie 1755, urmaşii lui Gheorghiţă Onciul, Paraschiva şi Silion, cedează partea lor de moşie lui Mihalache Cheşco, în contul unei datorii neplătite, dar moşia lui Cheşco va fi împresurată de Tăutuleşti şi de alţi răzeşi din Vijniţa, după cum rezultă dintr-o jalbă din 17 august 1762.
În 12 septembrie 1772, în Berhomet se „răzăşeau”, dar nehotărnicite, moşiile mazilului de Suceava, Alecsandru Vasilco, şi cea a şătrarului Ilie Cârste. Vasilco stăpânea un sfert de sat, după cum rezultă dintr-o jalobă din 7 decembrie 1764.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Berhomete din Ocolul Berhometelor „64 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 9 femei sărace şi 54 birnici.
În 1774, satul Berhomete pe Siret avea 63 familii, iar în 1784, 101. Comisia Aulică de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, nota, în 1783, că „în acest hotar al Lucavăţului e aşezat, acum, satul Berhometele, care s-a întemeiat nu demult, dar n-are hotar propriu, ci ţine de Lucavăţ” , însemnarea aceasta argumentând descendenţa din Pancu, prin Luca şi prin urmaşii acestora, care, toţi, erau răzeşi, deci co-proprietari ai satului şi ai moşiei, iar noua vatră de sat, de curând întemeiată, vizează migrarea huţulă, huţuli care vor forma, în 1910, două treimi din populaţia satului.
Biserica satului, cu hramul „Sf. Nicolae”, a fost construită în 1786, celelalte două biserici, cu hramul „Sf. Mihail” şi „Sf. Iurie”, fiind construite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
În 1843, Berhomet pe Siret, împreună cu Şipot, Mazuri, Bursuci şi Lăpuşna, reprezenta o parohie cu 2.236 enoriaşi, păstoriţi de parohul Grigorie PROCOPOVICI, patron al bisericii fiind Iordachi de VASILCO. În 1876, când patron bisericesc era Alexander von WASSILKO-SERECKI, parohul Alexander PALIEWICZ (în sursa citată, numele e tăiat cu creionul) păstorea peste 2.544 suflete. În 1907, baronul George von WASSILKO era patronul bisericii, paroh fiind Dionisie URSULEAC, născut în 1867, preot din 1900, paroh din 1903, preot cooperator era Ipolit GALLIN, născut în 1872, preot din anul 1900, iar cantor era Constantin ANTOFI, născut în 1880.
În Berhomet pe Siret funcţiona, din 1861, o şcoală cu 6 clase .
În 30 noiembrie 1886, s-a inaugurat linia ferată Hliboca-Berhomet-Carapciu, primii călători… festivi fiind Baron A. Vasilco, căpitanul ţării, Baron Mustaţă, reprezentant al comitetului ţării, Baron Eugen Stârcea, consilier guvernamental, colonelul Seracsin, Baron Eudoxiu Hurmuzachi şi N. Balmoş – căpitani districtuali, Baron A. Petrino, Dr. I. cav de Zotta etc .
În 1890, Berhomet pe Siret avea 4.552 locuitori, doi preoţi (Grigorie Procopovici şi Epaminonda Dracinschi), trei învăţători (Mihail Ponici, Camilla Tanska şi Elisaveta Manovarda), primar al comunei fiind huţanul Georgie Havaleşco.
Important centru zonal de industrializare a lemnului, în perioada interbelică, Berhomet pe Siret se poate mândri cu două personalităţi culturale, care au văzut lumina zilei pe aceste meleaguri, poetul şi publicistul ucrainean Hariton BORODAI (1913-1944) şi etnografa ucraineană Miroslava ŞANDRU (1916-1938), mare colecţionară de folclor huţănesc.

BILCA

O branişte a mănăstirii Putna, deci un loc în care iobagii mănăstireşti făceau fânul şi păşteau cirezile şi turmele dumnezeieşti ale călugărilor, situată „între Bilce”, a fost atestată în 9 august 1551, privilegiul brănişterilor „între Bilce” fiind întărit şi în 10 aprilie 1645. Că braniştile însemnau altceva decât siliştile (vetrele de sat), dar tot nişte aşezări omeneşti o demonstrează austriecii, care înregistrează drept sate vechile branişti mănăstireşti.
Satul Bilca este menţionat ca atare abia în 1794, într-o hotarnică a satelor Cumăreşti şi Bănila. Din 4 martie 1827, este atestat şi un preot în Bilca, Dimitrie Bunceac, cel care scrie egumenului Putnei, Lavrentie Chirilescu, să-i împrumute o mie de cuie de draniţă, căci riscă să-i plece meşterii şi să nu-i mai poată aduna până în toamnă. Deci, în primăvara anului 1827, Bilca avea şi biserică, una mică şi îngustă, dar încă neacoperită.
În 1843, satul avea 1.822 locuitori, iar la altarul bisericuţii înguste şi vechi slujea preotul administrator, acelaşi Dimitrie Bunceac, trecut BUNCZAK în analele Mitropoliei româneşti! În 1876, parohul Grigorie TOMOWICZ păstorea peste 2.611 enoriaşi (o notiţă cu creionul, pe sursă, îl trece preot cooperator pe T. BUMBAC). În 1907, paroh era Teodor NICHITOVICI, născut în 1834, preot din 1865, paroh din 1867, preot cooperator era George COJOCARIU, născut în 1878, preot din 1903, iar cantor era, din 1901, Vasile CÂRDEI, născut în 1865.
La Bilca a funcţionat, din 1861, o şcoală cu 5 clase, iar din 1890, şi o şcoală-filială, cu trei clase .
În 1890, Bilca avea 3.115 locuitori, doi preoţi (Teodor Nichitovici şi Ştefan Sbiera), un cantor bisericesc (Vasile Cârdei), şase învăţători (Georgie Brăilean, Melania Brăilean, Iulia Velehorschi, Vasile Cârstean, Ioan Ştefureac şi Ştefan Sbiera), primarul comunei numindu-se Lazăr Cuciurean.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „George BRĂILEAN, conducătorul şcoalelor din Bilca”, menţionează, printre familiile comunei, pe: parohul Teodor NICHITOVICI, Lazăr CUCIUREANU, Constantin HURJUI, Iordachi MOISIUC, Ion JURUVLEU, Toader alui Simion PUHA, Niculai PUHA, Lautenti CÂRDEIU, Ştefan UNGUREANU, Paul CIUBOTARIU, cantorul Vasile CÂRDEIU, Ana alui Anton IRIMĂSCUL, Darie HORODNIUC, Ambrosie GALAN, Ion alui Constantin CÂRDEIU, Constantin CUCIUREAN, Paul BALAN, Vasile BALAN, Carp alui Lazăr PUHA, Paul IRĂMESCU, Gavril UNGUREAN, Toader MIHAILO, Constantin alui Vasile GALAN, Pintelei CONIAC, Georgi alui Alexandru GALAN, Nichita MUCEA, Lazar CÂRDEIU, Lazar alui Ion PUHA, Paul alui Costea GALAN, Chariton CUCIUREANU, Georgi alui Toader CÂRDEIU, Ilie HORODNIUC, Anghelina alui Gavril SAVU, Domnica alui Constantin CÂRDEIU, Zaharie MUNTEAN, Maria BRĂILEAN, Roman POPESCU, Ion alui Georgi CÂRDEIU şi Toader alui Vasile GALAN .
„Bilca, comună mare românească, cu o şcoală de 6 clase şi cu una de o clasă, deci dară cu o sumă bunişoară de cărturari”, a înfiinţat Cabinetul de lectură „Isvorul” abia în 30 iulie 1902, cu 30 membri, sub prezidenţia preotului Teodor Nichitovici, vicepreşedinte fiind învăţătorul Vasile Cârstean. Din comitetul de conducere făceau parte primarul Lazăr Cuciurean (secretar), Pavel Irimescu (bibliotecar), Ioan Rei (cassar), Dimitrie Hurjui (controlor), Alexandru Galan (econom), Maximilian Mitric, Petru alui Vasile Cuciurean, Ilie alui Petru Vicovan (în comisia de control), Artemi Galan, Vasile Cârdei, George Galan, Carp Cuciurean şi Toader Vicovan (în juriul de arbitri) . Prima manifestare, organizată de Cabinetul „Isvorul”, o petrecere populară, desfăşurată în cancelaria comunală, duminică, 31 august 1902, urma să fie încununată „cu teatru şi dans” .
Însoţirea raiffeisiană din Bilca a fost înfiinţată în 16 noiembrie 1902, când Eduard Haque, care convocase adunarea generală, preda direcţiunea lui Artemie Galan.
Deşi o localitate relativ nouă, Bilca a dăruit culturii române mari personalităţi, începând cu publicistul, profesorul şi reformatorul de învăţământ bucovinean George TOFAN (5 noiembrie 1880), literatul, filosoful şi sociologul Traian BRĂILEANU (14 septembrie 1882), primul poet modern al Bucovinei, Mihai HORODNIC (25 iulie 1907), istoricul de artă George MUNTEAN (17 noiembrie 1932), artistul instrumentist Constantin SOFIAN (16 martie 1945) şi graficianul satiric Pamfil HORODNIC (8 ianuarie 1955).

BOBEŞTI

Aflat pe malul stâng al pârâului Hliniţa, între Dracineţ, Mihalcea, Broscăuţi, Comareşti şi Căbeşti, satul Bobeşti, menţionat, în 1421, de scrisoarea unui prinţ polon, aparţinea, în 15 martie 1719, fiilor lui Părvul şetrar şi celor ai lui Ştefan Străşca, aflaţi în dispută în faţa divanului lui Racoviţă Vodă, dar toponime localnice sunt menţionate încă din 1648, când sunt menţionate o moşioară, Iablinie, Valea lui Lazor, Poiana Altar şi Poiana Spâţinul. Şi mai există, la Bobeşti, şi o biserică veche, construită în 1622, lângă care a fost înălţată, peste veacuri, şi o capelă, în care au fost adăpostite patru morminte ale familiei Medvedev.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Bobeşti”.
În 1 aprilie 1680, când Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, determină împărţirea moştenirii rămase după soţul ei, între ea şi cumnaţii ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco, căpitanul Turculeţu şi Trinca, Grozavei îi revenea „a patra parte din sat Bobeni cu tot vinitul din tot locul şi cu vecinii carii fac oamenii”.
În 15 martie 1719, se certau pentru „a opta parte din Bobeaşti, ceau fosto văndutu Ionaşco Stărce, neavând nici o triabă”, feciorii lui Pavăl şătrarul şi Ştefan Străşca, pentru că, la împărţeala din vremea lui Duca Vodă, „sau învoit Pătraşco şi Maria şi popa Gavril, strămoşii Străşcăi, nepoţii lui Ionaşco Stărcii, şi au dat pentru acea parte din Noneaşti, ce o vânduse Ionaşco Stărcea rău, 11 jărăbii la Călineşti şi cu vecini”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Bobeşti, moşie a stolnicului Andrei BELDEMAN, „71 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Alecsei, 2 dascăli, Ion şi Simion palamar, 9 scutelnici ai lui Andrei BELDEMAN, Mihălachi, Simion CIUNTUL, IFTODII, Iurie rus, Ştefan sin SOPCO, Dumitraş zet vornicului, Toader CHEBAC, Ion morar şi Fodor ciobotar, 4 văduve, Aniţa, Antimia, Gafiţa şi Chiţa, 2 jidovi, Şimon şi Ion BOTEZATUL velnicer, 1 ţigan, Simion, şi 52 scutenici cu salvovardie, adică: Ştefan IONUŢU, Giorgie rus, Pintelei SOPCO, Ion SOPCO, Andrieş SOPCO, Gavril dulgher, Mihai IONIŢUC, Vasilie HARASIM, Necolai ZUBEDAC, Nicolai sin GLIGORI, Tănasă sin JALOBĂ, Ion MELNICIUC, Macovei JALOBĂ, Ion STANICIUC, Moisa sin popii, Hrihor rus, Vasili sin popii, Vasili zet PRESCURNIAC, Onofrei sin HRIHOR, Nechita muntian, Savin MITRAN, Pintelii moldovanul, Ursul botnar, Enachii sin GLIGORI, Andrei sin MIHAI, Gligori sin ZUBIDAC, Tănasă sin popii, Necolai brat lui, Ştefan cojocar, Gligoraş sin ALECSA, Mihai sin ARSĂNICIUC, Ion CHEBAC, Andronic sin ARSĂNII, Toader rus, Ursachi GIOSANUL, Nechifor CIUVIC, Păladi CĂZACUL, Toader CĂZACUL, Ion BERBINICIUC, Vasilie sin MOISA, Vasilie LUNGUL, Ion IACU, Tudosi sâtariul, Ion HARASIM, Hrihor zet MOSCALIUC, Iacob MOSCALIUC, Ivan funar, Vasilie sin MITRAŞ, Vasilii HUŢAN, Ion PÂRVULIAC, Nechifor şi Ion sin ZUBIDAC.
În 5 aprilie 1782, satul Bobeşti aparţinea lui Gheorghe Beldiman, după cum o demonstrează, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, trimisul acestuia, căpitanul Nicolai Munza. Moşia Bobeşti, care trecuse în proprietatea lui Andrei Beldiman, a fost dăruită în întregime, în 1 ianuarie 1792, fiului lui Gheorghi Beldiman, postelnicul Iancu Beldiman, care, 6 noiembrie 1792, schimbă satul Bobeşti pe satul Cosăuţi-Soroca, al generalului… rus, Scarlat Sturza (un boier moldovean, care renunţase, în favoarea rubedeniilor, la moşiile sale moldoveneşti şi se pusese în slujba Ţarului de la Moscova).
Generalul ţarist Scarlat Sturza vinde Bobeştii, în 1 februarie, 1798, lui Theodor Dobrowolski, pentru 5.596 ducaţi, intermediar fiind maiorul rus, cu provenienţă moldovenească, Ioan Măcărescul. Vorba unui cântecel popular al vremii: „Nu mi-i ciudă pe străini / cât pe pământeni haini, / căci ei singuri îşi sugrumă / a lor ţară, a lor mumă”.
Theodor Dobrowolski Ritter (cavaler) von Buchenthal dăruieşte Bobeştii, în 29 ianuarie 1826, fiului său, Gheorghe Dobrowolski Ritter von Buchenthal.
Numit şi „satul în cinci colţuri”, datorită celor cinci legendate vetre de sat, Colţul Vechi, unde ar fi fost casa unui oarecare Bobyrlor, Colţul Cazacilor, vatra pe care şi-au construit case, în 1783, nişte cazaci zaporojeni, Colţul lui Roman, unde cică ar fi avut gospodării un oarecare Roman şi feciorii săi, Colţul Satului, spre nord-vest, întemeiat ca vatră de Ivan Jaloba, şi Colţul Altarului, pe vatra unde ar fi fost, cândva, o biserică, ignorată de oameni şi care, tocmai de asta s-a prăbuşit, transformându-se într-un izvor, Bobeştii abundă, astăzi, de legende, care merită o atentă înţelegere.
În 1843, patron al bisericii din Bobeşti era George DOBROWOLSKI Ritter von BUCHENTHAL, iar preotul Teodor SARNAWSKI păstorea 1.102 suflete. În 1876, patron al bisericii era Kassandra von BUBERLE, iar parohul Cornelie NICOROVICI păstorea 1.585 enoriaşi. În 1907, aceeaşi Casandra de Buberl era patronul bisericii cu 2.338 enoriaşi, peste parohia, proclamată în 1786, păstorind parohul Eusebie PROCOPOVICI, născut în 1870, preot din 1900, paroh din 1905, avându-l cantor, din 1900, pe George POPESCUL, născut în 1866.
O şcoală cu 4 clase activa, la Bobeşti, din anul 1886 .
În 1910, trei pătrimi din populaţia satului era formată din ucraineni şi doar o pătrime din români.
Şi la Bobeşti a avut loc, în vara anului 1941, un masacru incalificabil, iar în memoria evreilor care au căzut victime Holocaustului a fost înălţat un monument.
La Bobeşti s-au născut jurnalistul ucrainean Mihail TOKARIUK, poetul şi profesorul universitar de limbă ucraineană Boris BUNCIUK şi omul de ştiinţă ucrainean Vasil IFTEMICIUK.

BOIAN

Marele Boian, cum era numit Boianul în primele documente de cancelarie domnească, datorită rostului său comercial, beneficiază de atestare documentară din 27 octombrie 1452, când boierul din Boian este martor domnesc la o întăritură pentru două sate ale lui Manea globnicul (de fapt, indirect, Marele Boian, satul lui Tăbuci cel Bătrân, beneficiază de atestare odată cu menţionarea acestuia în sfatul domnesc, deci după 1407).
Marele Boian a fost, vreme de veacuri, un târg de mărfuri şi de animale renumit, zilele cele mari pentru activitate negustorească fiind după Înălţarea Domnului, timp de două zile, două zile înainte de Sfinţii Apostoli, precum şi zilele de 25 iulie, 14 septembrie, 21 octombrie şi 21 noiembrie.
În 8 aprilie 1528, Petru Rareş confirmă Marele Boian fraţilor Ion şi Mihul Stărcea, pârcălabi de Hotin şi, respectiv, Cetatea Albă. Din 1 aprilie 1547, fiul lui Ion Stârcea, Matiaş, moşteneşte şi partea de sat a unchiului său, Mihul, fost părcălab de Cetatea Albă.
În 3 aprilie 1560, Boianul se împarte între cei trei urmaşi ai lui Tabuci, nepoţii lui Pătraşco şi copiii Nastei.
Nastea a avut doi băieţi, pe Ion Stârcea, pârcălab de Hotin, pe Mihul Stârcea, pârcălab de Cetatea de Baltă, şi o fată, pe Fedca. Fedca a avut o fată, rudă stearpă, Neacşa. Copiii lui Ion Stârcea au fost Matiaş Stârcea, Sorca şi Anghelina, iar copiii lui Mihul Stârcea au fost Drăgici Stârcea, care va moşteni şi pierde o treime din Boian, în 1547, din pricina datoriilor, Tăbuci, Magda, Anghelina şi Maria.
În 19 august 1579, vistiernicul Lupu Stroici va cumpăra cele mai multe părţi ale moşiei Boian.
Urmaşii lui Matiaş Stărcea au probleme cu moştenirea lor, în 1602, când Lupul Stroici popreşte partea din Boian a lui Ionaşco Stărcea, pentru 12 boi furaţi, dar fratele lui Ionaşco, Pătraşco Stărcea, plăteşte preţul boilor, în 15 septembrie 1602, şi recuperează moşia.
Descendenţii lui Matiaş Stărcea, după fiul său, Toader uricar, numiţi Matieşeşti, deci nepoţii lui Mătiaş Stărcea, Isac, Ionaşco şi Toader Matieşeşti, vând partea lor de sat, în 2 iulie 1604, rudei lor, diacul domnesc Petru Stărcea, pentru 65 taleri de argint.
În 29 martie 1615, Isac Matieşescu, care, acum, îşi zice, iarăşi, Isac Stărcea, obţine întăritură, în defavoarea copiilor fratelui său, Toader Matieşescu, pentru partea din satul Boian care aparţinuse lui Toader.
În 14 iunie 1617, pentru că a noua parte din Boian ajuunsese, prin donaţie, în proprietatea mănăstirii Homor, un alt nepot al lui Matiaş Stărcea, Iloaie Stărcea de Volcineţ răscumpără acea parte de sat, conform principiului de drept valah al neamului celui mai apropiat.
În 10 noiembrie 1632, Ilinca, fata Sofroniei, izbuteşte să obţină întăritură, de la Alexandru Iliaş, pentru a noua parte de sat, pe care o revendica şi unchiul ei, Isac Stărcea.
Din 1 ianuarie 1636, cea mai mare parte a satului Boian aparţine, în părţi egale, prin moştenire, lui Ion Ciolpan şi lui Ghenghea logofăt, strănepoţii lui Matiaş Stărce, Pătraşcu, Maria şi popa Gavril, moştenind, în 13 mai 1670, doar a opta parte din sat şi din moşie.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa, soţia lui Iordache Cantacuzino. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… a treia parte de Boian”.
În anul 1670, vistierul Neculce, tatăl cronicarului Ion Neculce, s-a căsătorit cu Catrina, fiica lui Iordache Cantacuzino, unul dintre cei mai bogaţi boieri din Moldova secolului al XVII-lea, cel care moştenise, prin Alexandra, cumnata lui Matiaş Stârce, moşiile jupânesei lui Matiaş, comisoaia Ileana. Ca zestre de nuntă, Catrina a primit 21 moşii, printre care şi câteva sate din nordul Moldovei, Boian, Cernauca, Valeva, Chisălău, Pohorlăuţi, Prelipcea, Bocicăuţi, Grozinţi, Vasileuţi, a patra parte din satul Lehăcenii Teutului.
Cronicarul Ion Neculce, hatman al lui Mihai Racoviţă Vodă, dar şi proprietar al moşiei Boian, obţinea dreptul de a face pod umblător peste Prut, în 20 noiembrie 1721.
Hotarnica moşiei Boian cu Lehăcenii şi cu moşiile mănăstiri Slatina s-a făcut în 9 iunie 1726, după următoarele repere toponimice: râul Prut, balta cea mare, balta Pisc, dubul lui Ioan, pârâul Rudii, drumul de sus de la Toporăuţi, drumul de Reucăuţi ce merge la Lehăceni, obârşia Şehaleucii, apa Răchitnei, izvorul cel mare, lângă Doljecul, izvorul doamnei, heleşteul lui Sischi – iobag din Boian, hotarul Rarencei, obârşia Molateţului, la Hutcău, heleşteul lui Popencu din Rarence.
Într-un uric din 21 decembrie 1726, prin care îi este întărit Boianul lui Ion Neculce, se precizează că, în vremea bejenirii cronicarului la Moscova, Lupul Costachi, „în zilele Domnului Nicolae… făcând diferite jalobe împotriva lui Iuon hatman şi cu multe treburi şi împresurări a isbutit să pue mâna pe satul mai sus amintit, Boian, stăpânind până la domnia lui Mihai Vodă”.
Gavril Neculce, care moşteneşte Boianul de la tatăl său, cronicarul, dar şi dreptul de a ţine podul umblător peste Prut, dobândit în 13 octombrie 1745, are probleme cu mănăstirea Putnei, proprietarul satului şi al moşiei Ostriţa, din vecinătate, pentru dijma locului dintre Boian şi Ostriţa, aşa că, în 4 august 1747, dregătorii domneşti stâlpesc din nou hotarul dintre Boian şi Ostriţa, iar cei doi feciori ai lui Ion Neculce, Gavril şi Ilie, împart Boianul frăţeşte.
În 14 octombrie 1766, Ilie Neculce dăruieşte jumătatea lui de sat nepotului său, Vasile, fiul lui Alexandru Neculce, dar Vasile Neculce va arenda moşia, în 23 aprilie 1792, lui Ion Calmuţchi, iar acesta va rearenda satul, în 18 ianuarie 1796, fraţilor Axenti şi Iacob Şimonovici.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Boian, moşia lui Alecsandru NECULCE, „202 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Dumitraşco şi Iacob, 1 dascăl, Andrieş, 20 văduve, Măria LUNGULIASA, Catrina a lui STRICO, Grăpina TĂNĂSOAI, Paraschiva HĂUCULIASA, Catrina IVĂNOAII, Mariuţa a lui VASILE, Lupa lui HALOBĂ, Anca rusca, Sandală IGNĂTOAI, Aniţa ARICIOAI, Aniţa GRIGORCIASĂ, Nastasia IVĂNIASĂ, Măria RUŞCIACĂ, Grăpina DUMITRĂŞOAI, Paraschiva VACHIROAI, Sandală ciubotăriţa, Nastasia, Ioana MIHAILOAI, Pelaghia ONCIULIASĂ şi Nastasia cojocăriţa, 18 case pustii, 2 jidovi, Strul şi Zeilic, şi 159 birnici, aceştia fiind: Andrieş GORDA vornic, Ion BALAHORA, Vasile brat ego, Crăciun BALAHORA, Georgii BALAHORA, Costandin croitor, Tanasii, Dumitraşco, Vasile GĂLUŢAN, Neculai TAŞCĂ, Ion sin BALAHURA, Georgii GORDA, Nechita GORDA, Pricop ciobotar, Georgii POPA, Neculaiu sin strugar, Ion STAREŢ, Vasile CIMIGAR, Toader CIMIGA, Iacob HALKO, Iacob zet NISCOROMNE, Grigore NISCOROMNE, Mihalachi SFECLĂ, Ion SFECLĂ, Mihaiu SLEUCĂ, Iacob băjenar, Timoftii băjenar, Toader zet CIUMIGĂI, Mihalachi GLIGORCA, Ion MANCIUN, Vasile NISCOROMNE, Toader MIHĂLCIAN, Mihălachi brat ego, Roman PERDEL, Alecsa BOSUL, Gavril, Ion MIHĂLCIAN, Toader funar, Vasile OSTAFI, Simion rus, Iosip, Andrieş GRIGORKO, Dumitraşco GRIGORKO, Vasile HOŞTILĂ, Ilie NESCOROMNE, Tănase BENDEI, Lupul BENDEI, Toader HARASIM, Ion a PĂRASCĂI, Macoveiu, Dumitraşco FALNIŞ, Ştefan PERETELCIA, Vasile HOŞKAL, Grigoraş HOŞKAL, Luchian velnicer, Mihaiu HAUCĂ, Ion FEDORIUK, Coste olar, Georgii FEDORIUK, Toader, Grigoraş POROŞNE, Iftemii, Vasile rus, Ştefan ZVARICI, Grigoraş ZLEPA, Ion cobzar, Ursul BORTĂ, Ion BORTĂ, Istrate sin GRUMEZA, Simion, Mateiu PELIN, Alecsa BORTĂ, Hrihor sin strugar, Mihaiu sin IGNAT, Mihaiu ARICI, Vasile CUCIURIAN, Ursul PARIBERCE, Ion băjenar, Mihail zet KOBILIAK, Ştefan KABA, Simion KABA, Vasile GIURCAN, Toader KOBILIAK, Toader JALOBĂ, Ursul JALOBĂ, Pavel KABA, Vasile PEREBERCEA, Mihail DURDĂ, Toader vătăman, Grigori CHIRIBARCIUK, Vasile HANGA, Ion JALOBĂ, Ştefan TOMA, Ilie sin SĂUCULIASĂ, Istrate funar, Andrei funar, Dumitraşco DOROBEŢ, Ion CUZUB, Vasile rus, Ivan ZOLIN, Vasile sin SĂUCULIASĂ, Toader GALEŞ, Neculai sin GIUMIGĂI, Petre GIUMIGA, Ştefan GIURCAN, Simion GIURCAN, Ion GIURCAN, Grigori BOGAN, Gavril BĂRBUŢĂ, Vasile, Georgii zet vătămanului, Andronic, Enachi ciubotar, Istrati sin HARASIM, Ion sin HARASIM, Harasim ciubotar, Hermak ION, Ion vătăman, Mihaiu rus, Grigori GIURCAN, Mihalachi, Toader nepot lui MARION, Simion, Vasile GIURCAN, Nechita GORGAN, Mateiu GORGAN, Andrieş, Toader morar, Dănilă a TĂCULESII, Vasile tocar, Simion tocar, Petre sin IVAN, Ivan morar, Pricop sin IVĂNESII, Ion IVAN, Irimie MĂLIN, Manole MĂLIN, Vasile MĂLIN, Mihaiu KOZUG, Grigoraş MIHĂLCIAN, Ştefan MIHĂLCIAN, Grigoraş SÂMINKO, Grigoraş VAIPAN, Ştefan VAIPAN, Ion SÂMINKO, Ştefan STOFAN, Iordachi MOROIU, Mihalachi SPIRID, Vasile SPIRID, Grigoraş zet SPIRID, Alecsa HNITCĂ, Iacob HNITCĂ, Roman HNITCĂ, Constandin MOGÂLDE, Toader GRIGORKO, Petre, Ion GRIGORKO şi Ion chelar.
În 1774, Boianul avea 198 de familii, în 1775, 2 popi şi 291 familii ţărăneştii, iar în 1784, 405 gospodării. Pe teritoriul Boianului, care avea, în 1780, pe lângă cel mai important iarmaroc din zonă, şi cinci mori, o velniţă, un han şi două cârciumi, va fi amplasat şi sediul Inspectoratului vămilor bucovinene şi galiţiene.
În 23 aprilie 1799, Vasile Neculce arendează satul Boian Ilincăi Calmuţchi şi fiului ei, Mihalachi, care, în 22 iulie 1799, cedează arenda satului în favoarea lui Ilie Ilschi.
În 1800, Vasile Neculce dăruieşte Marele Boian fiilor lui, Ioan şi Constantin. Ioan Neculce, ajungând spătar al domnitorului Moldovei, arendează satul Boian, în 10 septembrie 1810, lui Dimitrie Vlahovici, care renunţă la arendă curând, în 23 aprilie 1811, aşa că strănepotul cronicarului găseşte doi vechili, Toader von Pasakas şi Lazăr Mihailovici, cărora le arendează satul Boian, aceştia aducând şi nişte familii de evrei, care să se ocupe cu agricultura, înregistrate în 1817.
În 1830, a început construcţia bisericii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, finalizată în 1838, pe vatra unei ctitorii a lui Ion Neculce, cronicarul. În această biserică din piatră şi cărimidă, a slujit şi Iraclie PORUMBESCU, din martie 1857, până în aprilie 1859.
În 1843, când patron al bisericii era Ion de NECULCE, strănepotul cronicarului, în Boian existau trei parohii, cea a bisericii lui Neculce, cu 1.037 enoriaşi, păstoriţi de parohul Simeon de ANDROCHOWICZ, cea cu 903 enoriaşi, păstoriţi de preotul George SOROCEAN, şi cea cu 1.229 enoriaşi, pe atunci fără preot. În 1876, peste biserica lui Neculce îşi exercita drepturile şi obligaţiile patronale Stefan von STEFANOWICZ, paroh fiind Emilian SIMIGINOWICZ, iar cooperator, Ioan CZERKAWSKI (tăiat cu creionul în sursa citată şi trecut Ioan BUDUROVICI). Biserica avea, în 1876, 3.211 enoriaşi. În 1907, patron al bisericii lui Neculce era Iacob von NEUSCHOTZ, paroh fiind George VOLCINSCHI, născut în 1853, preot din 1880, paroh din 1886. Preoţi cooperatori erau Aurelian TEUTUL, născut în 1874, preot din 1898, şi Vasile IFTODI, născut în 1874, preot din anul 1900, iar cantor bisericesc, angajat din 1901, era Zaharie VEREHA, născut în 1848.
În Boian funcţiona o şcoală de băieţi, cu 5 clase, şi o şcoală de fete, cu 3 clase, din 1882 .
Epoca Neculce, jalnică în deceniile din urmă, încetează în 17 mai 1845, când Ioan Neculce, strănepotul cronicarului, vinde Boianul lui Ştefan Ştefanovici şi lui Karl Schedl. Între anii 1839-1842, comunitatea evreiască din Boian se întăreşte, ajungând, în 1880, la 781 evrei, dintr-un total al populaţiei de 5.227 locuitori, rabin fiind fiul Marelui Rabin de Sadagura, Jizchak Friedmann.
La alegerile din 1848 pentru Dieta din Viena, deputatul districtului Sadagura avea să fie ţăranul român Vasile CÂRSTE din Boian, care, aidoma celorlaţi deputaţi bucovineni, toţi ţărani români şi ucraineni, nu vorbea decât limba maternă şi nici nu ştia să scrie şi să citească.
În 1856, preotul greco-catolic Chlibowicki, din Sadagura, profitând de neînţelegerile ţăranilor cu proprietarul moşiei şi cu preotul ortodox, a constituit o comunitate a uniaţilor, formată din 911 enoriaşi, parohia greco-catolică fiind înfiinţată, la Boian, în 1858, când s-a dat în funcţiune lăcaşul din lemn al bisericii, care avea să fie distrus de foc, în 17 aprilie 1892. Biserica din piatră, ridicată pe cenuşa fostei biserici greco-catolice, a fost construită după anul 1896, când s-au început lucrările.
La începutul secolului XX, stăpâni ai celor mai mari moşii din Boian erau Motio Gottesmann şi Schmiel Metsch. Evreii aveau un viceprimar, pe Avraam Retter, doi farmacişti, Gottesmann şi Benedikt Sternberg. Şcoala evreiască a fost înfiinţată de profesorul Efraim Seidmann, iar o profesoară evreică, Berta Schecht Zuflucht, preda la şcoala elementară românească.
Însoţirea raiffeisiană s-a înfiinţat, la Boian, în 11 octombrie 1902, sub preşedinţia preotului Vasile Popoviciuc, cu George Volcinschi director şi cu Vasile Iftodiu vistiernic.
La Boian s-a născut, în 1 decembrie 1883, muzicianul şi compozitorul Ştefan NOSIEVICI, primul autor bucovinean al unui studiu asupra folclorului, publicat, în 1865, în „Foaea Societăţii”.
În 1883, s-a înfiinţat la Boian al doilea cabinet românesc de lectură din Bucovina, după cel din Volovăţ, „Dumbrava Roşie”.
În 1884, polonezii din Boian au început construirea bisericii romano-catolice, terminată în 1887 şi sfinţită în 12 iunie 1887.
În decembrie 1886, un fecior din Boian cumpărase rachiu de la velniţa lui Fischer, cu gândul să-l treacă şi să-l vândă în România, dar a fost împuşcat de revizorul bucovinean Bacinschi .
În 1889, s-a construit, la Boian, şi o sinagogă.
În 1902, primar al Boianului era George VAIPAN, adjuncţi fiind Ioan DASCĂL-CUCIUREAN şi Ignati LAZĂR, iar secretar comunal, SONIEWICKI. George Vaipan fusese ales în locul fostului primar, Eugen JENNER . Petrecerea poporală de duminică, 7/20 iulie 1902, s-a desfăşurat în ograda gospodarului Ioan alui Mihail JURCO . Cu ocazia acestei petreceri, organizată de filiala Societăţii „Doamnele române”, au făcut donaţii: Rabinul din Boian, dl FRIEDMAN, prof. Dr. BOTEZAT, preotul Vasile LUCAN, Dimitrie LUCAVIEŢCHI, SPERLING, IFTODI, Vasile POPOVICIUC, George PARANICI, S. GOTTESMAN, farmacistul GOTTESMANN, A. RETTER, CWYNARSCHI, SEIDNER, Dr. FEUERSTEIN, S. METSCH, KULA, TRESSER, VLAICU, P. COSTORIS, G. FEDOREAC, Ignatie SPATARIU, JEMNA, LUŢIA, GIURUMIA, S. SCHACHTER şi gospodarii Eusebie COZUB, Mihai BOICIUC şi Teodor LAZOR .
Cu ocazia unei colecte, în folosul Societăţii şcolare poporale „Dumbrava roşă” din Boian, făcută, în 1895, de „cassarul” Chiriac CUCIUREAN, au subscris Alexandru FEROREAC, Ignatie alui Costică SPĂTARIU, Gheorghi alui Ion TOMA, Toader AXENCIUC, Gheorghi alui Andri CUCIUREAN, Gheorghi ŢURCAN, Dumitru FIICA, Ştefan CONSARIU, Vasile CUCIUREAN, Mihai CUCIUREAN, Ioan alui Ştefan DÂRDA, Ioan alui Alexandru SFECLĂ, Anton IACOB, Toader SFECLĂ, Vasile CALANCEA, Dumitru alui Ilipe SUPROVICI, Ioan SVARICI, Emilian VASILOVICI, Pentelei BADICEL, Gheorghi alui Toader CUCIUREAN, Vasile alui Toader GHERASIM, Petrea PAVEL, Nicolai HALARIEVICI, Mihai alui Andri TOMA, Nicolai CALANCIA, precum şi preoţii auxiliari Emilian VASILOSCHI şi Vasile LUCAN .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Vasile CUCIUREAN (52 ani în 1909), Reveca POROJNI (32 ani în 1914), Marghiola TOMA (44 ani în 1914), Ioana BOICIUC (48 ani în 1913), Maria a lui Ilie IURCU (18 ani în 1914), Maria PAVEL (17 ani în 1913), Nastasia DÂRDA (19 ani în 1914), Maria BOICIUC (33 ani în 1909), Margarita TODERAŞ (15 ani în 1911), Veronica VICSICI (13 ani în 1911), Petrachi FEDOREAC (23 ani în 1914), Veronica BORTĂ (18 ani în 1914), Aniţa CABA (23 ani în 1912), Agripina a lui Gheorghe IURCO (36 ani în 1909), Todosia a lui Mihai HARASÎM (34 ani în 1909), Ion a lui Vasile COSTEL (22 ani în 1909), Paraschiva MELNIC (15 ani în 1913) şi Florica IEREMIE (13 ani în 1912) din Boian.
„Conducerea şcoalei primare din Boian aduce cele mai vii mulţămiri d-lui comisar G. Băncescu, gerent comunal, care a cumpărat, în vremea aceasta de iarnă grea, haine călduroase şi le-a împărţit la 35 şcolari săraci” .
În timpul primului război mondial, Boianul a fost distrus în întregime, şi ca urmare a luptelor înverşunate, de pe linia Boian-Mahala-Rareancea-Toporăuţi, dar şi datorită vandalismelor provocate, începând cu 23 august 1914, când au intrat în Boian, de ostaşii ruşi, care au jefuit prăvăliile evreieşti, au profanat şi jefuit de odoare biserica „Adormirea Maicii Domnului” şi au dat foc orăşelului. O mie de familii din Boian au fost deportate în Rusia, în regiunile Astrahan şi Saratov.
Planul de reconstrucţie a Boianului a fost întocmit de rabinul Izchak Friedmann, care a murit în timpul războiului.
În iulie 1941, după intrarea trupelor române în Boian, localnicii i-au îmbrâncit, în piaţa satului, pe cei 80 de evrei, care mai rămăseseră în localitate, toţi fiind ucişi de ostaşii români şi aruncaţi într-o groapă comună, unde au zăcut până în 1976, când osemintele nevinovaţilor martiri au fost strămutate la Stroieşti.

BOIANCIUC

Aflat în hotar cu moşiile satelor Iurcăuţi, Verbăuţi, Cuciurul Mic, Horoşăuţi şi Povorlăuţi, cea mai mare parte a satului Boianciuc sau Boianceni aparţinea, în 15 ianuarie 1617, Antimiei, văduva lui Dimitrie Lenţa, şi copiilor ei, Marica, Anghelina, Magda şi Miron. Statutul satului pare să fi rămas încă răzeşesc şi în 2 aprilie 1623, când Ştefan Tomşa al II-lea întărea lui Tăutul nişte părţi din satul Boianciuc, dar şi în 1644, când Onciul Iuraşcovici şi rudele sale împărţeau alte părţi din moşia satului.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copiii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… trei părţi de Boianciuc”.
În 25 februarie 1663, Isac Cocoranul lasă copiilor săi, Lupa şi Miron, „cât i se va alege din a treia parte de sat Boianciuc”, acestui mazil cu multe proprietăţi în satele Ţării de Sus a Moldovei alăturându-i-se, în stăpânirea Boianciucului, starostele Cernăuţilor, Gavrilaş Mateiaş, care lasă moştenire cele trei părţi de moşie fetei sale, Alecsandra Ileana, pe care o moştenesc, în 1 ianuarie 1670, Alecsandra şi Iordachi Cantacuzino, Alecsanda fiind nepoata fetei lui Gavrilaş Mateiaş.
În 22 iulie 1705, Nicolai Costin dăruia lui Costaşco Turcul părţile sale de moşie din Boianciuc, „care părţi au fost ale unchiului mieu, Iancul mare armaş, şi mi-au fost date mie la împărţeala moşiilor, pe care a făcut-o tatăl mieu, Miron Costin, fost mare logofăt, şi le-am dăruit du-sale Turcul, fiind ruda noastră, botezându-l părinţii miei şi el făcându-ne mult bine”.
În 18 ianuarie 1727, Grigore Ghica Vodă porunceşte postelnicului Şerban Cantacuzino, staroste de Cernăuţi, să cerceteze şi să judece cu dreptate faţă de conflictul ivit între Dumitraşco Calmuţchi şi Goeneşti „pentru nişte părţi de ocină din sat de Buenciuc şi din Toutri şi din Doroşiuţi şi din Zastavna şi Şişcăuţi”.
În 31 iulie 1731, Grigore Ghica Vodă trimitea pe starostele de Cernăuţi, Constantin Silion, să cerceteze conflictul dintre Sandul Nalivaico şi alţi răzeşi pentru părţi de moşii în „Tăutrea şi Boenciucul şi la Doroşăuţi şi Zăstavna”.
În 1752, la împărţeala moşiilor Goianeştilor, fraţii Toader, Nacul şi Ion Goian, şi surorile lor, Măriuţa, jupâneasa lui Vasălce, Irina, jupâneasa lui Andrei Marcu, şi Gafiţa, jupâneasa lui Sandul Tăutul, primeau a douăsprezecea parte din Boianciuc.
În 3 octombrie 1762, fraţii Mihai şi Ilie Vlaico se obligau să părăsească satele Boianciuc şi Culeuţi, care trecuseră în proprietatea lui Gheorghe Turcul.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Boianciuc, moşie răzeşească, „41 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Iacob şi Vasile, 2 dascăli, Vasili şi Toader, 6 ruptaşi, Dumitraş BALASINOVICI, Miron COSTRĂŞ, Ioniţă TUMURUG, Giorgie LENŢA mazil, Necolai cumnat lui Giorgie LENŢA şi Grigori STÂNGACI, 5 umblători (agenţi fiscali), Mihai VLAICO, Dumitraş STÂNGACI, Toader CHITARIUL, Tănasii ungurian şi Ion ungurian, 2 slugi ai medelniceresei Catrina BĂLĂŞOAE, Enachi DRĂGUŞ şi Vasile VARTIC, 1 argat al lui Dumitraş BALASINOVICI, Ion rusul, 3 jidovi, Ianko, Kelman şi Iţko, 3 văduve, Paraschiva, Maria şi Gafia, şi 17 birnici, adică: Gavril BĂNAR, Dumitru MARTINIUC, Alecsa CIORNOHACI, Vasile POPOVICI, Vasile zet DRĂGUŞ, Vasili BĂNAR, Iacob rusul, Ion VERENCA, Grigori STÂNGACI, Andrieş STÂNGACI, Vasile STÂNGACI, Grigori PAŢARINA, Enachi DRĂGUŞ, Vasili VARTICU, Grigoraş chihai, Petre rus şi Ion rus.
În 1775, satul Boianciuc, din Ţinutul Zastavnei (Ocolul Nistrului, în 1775), avea 2 mazili, 8 răzeşi, 2 popi, 28 ţărani şi 4 umblători (agenţi fiscali).
În 19 iunie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Lenţenii, Vlăiculeştii şi Gheorghe Ştirbul declară că stăpânesc o treime din satul Boianciuc, pe care o moştenesc de la Antimia Lenţoaia. Gheorghe Ştirbul era ginerele popii Ignat, care fusese şi el ginere Antimiei Lenţa.
În 20 iunie 1782, Simeon Turcul declară că stăpâneşte o parte incertă, deşi i se cuvine, după scrisori, o jumătate de sat.
Lenţenii, Vlaiculeştii şi alţi răzeşi fac împărţirea părţii lor de sat în 8 octombrie 1783, când „Lenţenii primesc 6 părţi mici, Maria Tumurugeasa, cu fratele ei, Mihai Vlaico, 2 părţi mici”.
În 29 octombrie 1793, Toader Pădure şi jupâneasa Maria, fata lui Tanasi Vlaico, vând partea lor din Boianciuc lui Tadeus Turcul, cel care va cumpăra, în 18 septembrie 1794, şi partea lui Dumitraş Stângaci, fiul lui Gheorghiţă Stângaci.
În 25 septembrie 1798, stil vechi, Necolai Tumurug vindea vărului său Gheorghi Vlaico, pentru 200 galbeni, „doaozăci stănjini moşie ot Boenciuc”.
În 10 octombrie 1801, cea mai mare parte a moşiei şi satului Boianciuc se afla în proprietatea lui Iohann Turkul, care o vindea lui Anton Turkul, iar acesta, lui Gregor Simon Turkul, în 26 noiembrie 1801.
Din 23 august 1802, moşia vestitului neam moldovenesc Turcul sau Turculeţ, devenită, între timp, „von Turkul”, aparţinea neamului Popiel, mai întâi lui Aloys, apoi Elisavetei Popiel-Piotrowska şi, în final, lui Michael Popiel.
Tadeus Turcul avea să moară în 24 martie 1813, iar fratele lui, Onufrius Turcul, devenea, din 12 aprilie 1816, singurul lui moştenitor.
În 19 iunie 1817, s-a făcut, totuşi, o împărţire a moşiilor lui Tadeus Turcul, părţile lui din Boianciuc revenind nepotului său, Iohann, fiul lui Onufrius Turcul, dar Iohan dăruieşte moşia, în 22 octombrie 1823, fratelui său, Michael.
În 1843, patron al bisericii din Boianciuc era Alexandru CANTACUZINO, iar preot administrator era Ioan TARNAVSCHI, care păstorea 622 enoriaşi. În 1876, când biserica din Boianciuc avea 925 enoriaşi, patron era Caetan von LUKASIEWICZ, iar paroh, Isidor LEVIŢCHI. În 1907, patron al bisericii din Boianciuc era evreul Kisiel SOKAL. Paroh era Alexie TARNAWSKI, născut în 1855, preot din 1889, paroh din 1899, iar cantor, angajat în 1897, era Gavriil TARNOWIECKI, născut în 1859.
O şcoală cu 3 clase funcţiona, la Boianciuc, din 1886 .
În 1910, doar 15 % din populaţia satului Boianciuc era reprezentată de români, 10 % de evrei, iar 75 % de ucraineni.

BORĂUŢI

Undeva, la izvoarele Soviţei, în Ţinutul Zastavnei, în vecinătatea graniţei cu Polonia şi a satelor Şişcăuţi, Chisălău, Zvineace, Prelipcea şi Babin, se află, din vremea Descălecatului, „satul lui Boris”, Borăuţi.
Satul lui Boris, care nu trebuie confundat cu cel al lui Bărea (satul lui Boris, Boroaia), menţionat în opisul celor 50 de biserici, închinate mănăstirii Bistriţa, în 11 iulie 1428, este atestat documentar abia în 23 februarie 1448, când nepotul lui Alexandru cel Bun, Roman, fiul lui Ilie, recompensându-i pe lefegii poloni şi lituanieni, care l-au sprijinit în prinderea şi uciderea unchiului său, Ştefan, care-l orbise pe Ilie, dăruia starostelui polon de Cameniţa, Didrih Buceaschi, satele „Vasilov pe Nistru şi satul Borisov, şi Cuciurul, satul lui Lenţovici, şi Iurcăuţii, şi Verbouţii”, „satul Borisov”, deci al lui Boris, fiind vatra veche a Borăuţilor de mai târziu (în DRH, vol. II, se opinează că Borăuţii ar fi fostul sat Boriscăuţi, întărit, în 20 decembrie 1437 lui Mihail de Dorohoi, apoi, în 15 septembrie 1480, lui Sin de Hotin, cel care se însurase cu nepoata lui Mihail de Dorohoi).
Aflat pe graniţa cu Polonia şi la răscruce de năvăliri ale oştilor turceşti, tătare şi căzăceşti, satul Borăuţi nu a prea fost locuit, de-a lungul veacurilor, deşi a fost folosit ca păscătoare pentru herghelii de cai, cum o sugerează toponimul Cierul (păşune plină de rogoz, folosită la păscutul hergheliior de cai), posibilul comis fiind un oarecare Radul, înveşnicit de toponimul Dealul Radului.
În 4 martie 1648, Dumitraşco de Călineşti se prezintă la Divanul lui Vasile Vodă cu o scrisoare de mărturie, semnată de Ştafan Murguleţ, Gavriluţă de Vascăuţi, Cosma Robceanul, Vasilie Cornaci, Pătraşco Machedon de Comăreşti, Creţul ispravnic de Coţmani, din care rezulta că Nastasia, jupâneasa lui Gligorie Robceanul, şi fiul ei, Prodan, i-au vândut jumătate de Borăuţi (cumpărătură de la Gligore şi Solomon, fiii lui Mătieaş) pentru 200 taleri bătuţi.
În 4 iunie 1649, logofătul Gavrilaş cumpăra partea din Borăuţi a fraţilor Pătraşco şi Dumitraşco, feciorii lui Ionaşco, nepoţii lui Măteiaş, cu 60 lei turceşti, precum şi părţile surorilor Mărica şi Nastasia, fetele Filcei, şi a Ileanei, tot cu 60 lei turceşti.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alecsandra vorniceasa, soţia lui Iordachi Cantacuzino. „Partea jupânesei Alecsandra visterniceasa a fost… jumătate de sat Borăuţi”.
În 24 mai 1658, Iordachi Cantacuzino, mare paharnic, obţinea întăritură de la Gheorghe Ghica Vodă pentru jumătatea de sat Borăuţi, care aparţinuse lui Ionaşcu cupărelul, pe care l-ar fi împrumutat cu 285 ughi (ducaţi ungureşti). De la Iordache Cantacuzino, satul Borăuţi va trece la văduva Alecsandra Cantacuzino (fata lui Gavrilaş Mateiaş, bunica, după mamă, Catrina, a cronicarului Ion Neculce), apoi la Gheorghe Ursachi, jupânul Mariei, fata lui Iordache şi a Alecsandrei Cantacuzino.
În 2 august 1715, Ghica Vodă îl trimitea să cerceteze jalba Ursăchioaiei (deci, văduva lui Ursachi, Maria), care se plânsese că satul ei este împresurat de Gavrilaş Năculescu, de Ion Figarschi şi de alţi răzeşi din Babin.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Borăuţi „58 – toată suma caselor”, însemnând 1 poă, Feodor, 1 dascăl, Istrate, 1 călăraş, Iacob, 3 văduve, Paraschiva, Anna şi Anna, 1 jidov, Iacob, şi 51 birnici, adică: Dănilă vornicul, Ştefan ODOSACU, Necolai SĂFAVCIUC, Petre BOTNARIUC, Ştefan LABA, Hrihor TÂRNAUCA, Hrihor DĂNILIUC, Mihailo PILAT, Vasili CURILIUC, Toader VERTEBNII, Fedor CĂSULIUC, Matei CACIUR, Fodor SFIRDUC, Fedor CURILIUC, Fedor ZOTA, Hrihor SLAVCA, Vasili VAGUL, Vasili SLĂUCIUC, Vasili COLĂSNIUC, Ursul rus, Vasili ZOTA, Onofrei FEDORIUC, Vasili FEDORCIUC, Andrei HUŢAN, Ilko brat lui, Ion BAHOR, Luchian vătăman, Fedor ŞTEFCIUC, Ion DASCALCIUC, Ivan COLIBCIUC, Vasili SAUCA, Vasili SĂCĂICIUC, Ostafii HUDELITO, Dumitru PRISĂJNIUC, Dumitru HUNIAC, Petre HUNIAC, Petre vătăman, Vasili SCOREIKO, Chirilă GEORGIICIUC, Ivan OLASCHEI, Fedor OLASCHEI, Vasili PELIHUT, Ion BARCOT, Andrei VAGHELNII, Ion SOMUC, Fedor BUZIAC, Iani ciobotar, Ion GORGIICIUC, Ioniţă argat lui PASCAL, Dima bulgar şi Ioniţă CHIROŞCĂ.
În 1775, satul Borăuţii, din Ocolul Nistrului, avea 2 răzeşi, 1 popă şi 65 familii de ţărani, dar, până în 1910, satul devine, în întregime, o obşte de limbă ucraineană.
În 1843, „Clopotele din Borăuţi”, cum zice o uitată carte de poeme bucovinene, vesteau pentru 1.620 enoriaşi, paroh fiind Leon VOROBCHIEVICI. În 1876, parohul Ioan de ZOTTA îngrijea de cele dumnezeieşti pentru 1.773 enoriaşi. În 1907, când biserica din Borăuţi, ctitorită, între anii 1846-1853, de Ruxanda de ZOTTA, pe temeiliile unei vechi biserici, şi închinată mănăstirii Frumoasa din Moldova, intrase în stăpânirea patronală a evreului Kalman SCHLESINGER, paroh era Nicolai GIURUMIA, născut în 1857 la Boian, preot din 1886, paroh din 1891, cantor, angajat din 1897, fiind Mihai TARNOVIEŢCHI, născut în 1861.
Din 1861, a funcţionat, la Borăuţi, o şcoală cu 4 clase .

BORI sau BOURA

„Vor unii Moldovei să-i zică că au chiemat-o Sţitia sau Schithia pre limba slovenească. Ce Sţitia coprinde loc mult, nu numai al nostru, ce închide şi Ardealul şi Ţara Muntenească şi câmpii preste Nistru, de coprinde o parte mare şi de Ţara Leşască. Chiematu-o-au unii şi Flachia, ce scriu letopiseţile latineşti, pre numele hatmanului râmlenesc ce l-au chemat Flacus, carile au bătut război cu sţitii pre aceste locuri şi schimbându-să şi schimosindu-să numele, din Flachia i-au zis Vlahiia. Ce noi acesta nume nu-l priimim, nici-l putem da ţării noastre Moldovei, ci Ţării Munteneşti, că ei nu vor să disparţă, să facă doao ţări, ci scriu că au fostu tot un loc şi o ţară şi noi aflăm că Moldova s-au discălicat mai pe urmă, iar muntenii mai dintăi, măcară că s-au tras de la un izvod, muntenii întăi, moldovenii mai pre urmă, de păstorii nemerit, că umblând păstorii de la Ardeal, ce să chiamă Maramoroş, în munţi cu dobitoacile, au dat de o hiară ce să chiamă buor şi după multă goană ce o au gonit-o prin munţi cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolea, fiindu şi hiara obosită, au ucis-o la locul unde să chiamă acum Buorenii, dacă s-au discălicat sat. Şi hierul ţării sau pecetea cap de buor să însemnează. Şi căţeaoa cu care au gonit fiara aceia au crăpat, pre care o au chiemat-o Molda, iară apei de pre numele căţelii Moldii, i-au zis Molda, sau cumu-i zic unii, Moldova. Ajijdirea şi ţării, dipre numele apei i-au pus numele Moldova” (URECHE, Letopiseţul…).
Motivând că vrea să populeze teritoriul împădurit dintre Gura Humorului şi Solca pentru a restrânge zona de acţiune a legendarului haiduc Ioan Darii, Departamentul Afacerilor Economice din Solca a elaborat, în 29 septembrie 1829, un un plan de colonizare germană pentru terenuri împădurite de pe valea Soloneţului, coasta muntelui Vârvata, de lângă Solca, Poiana şi Pleşa.
Curând, 73 familii au plecat, din Slovacia, spre Bucovina, călătorind prin Galiţia, prin Cernăuţi şi Rădăuţi. După Kaindl, care îl citează pe Franz Adolf Wickenhauser, 28 familii au fost colonizate în Bori, respectiv familiile: Josef Binder, Georg Brandl, Josef Brandl, Jakob Gerhardt, Josef Günthner, Johann Haas, Sebastian Hartinger, Georg Hellinger, Wenzel Hilgarth, Josef Hoffmann, Johann Joachimsthaler, Josef Klostermann, Johann Lang, Christof Maidl, Josef Pilsner, Christof Reichhardt, Franz Rippel, Josef Schaffhauser, Anton Schatz, Johann Schatz, Josef Schatz, Veit Seidl, Johann Stauber, Anton Tischler, Sebastian Wellisch, şi Lorenz Zoglauer. Două alte familii s-au alăturat mai târziu, cea a lui Michael Kisslinger şi cea a lui Jakob Koller.
Fiecare colonist primise 2 iugăre de teren pentru casă şi grădină, 8 acri pământ arabil, 20 acri fâneţe şi păşuni şi un iugăr de pădure.
O evidenţă germană din 1835, cuprinzând cuplurile căsătorite, contrazice parţial lista lui Wickenhauser, aceasta menţionând următoarele cupluri: Josef Hoffmann cu Barbara Mirwald , Josef Schaffhauser cu Katharina Hartinger, Franz Rippel cu Eva Maria Wellisch , Johann Stauber cu Katharina Koller, Wenzel Hilgarth cu Katharina Löffelmann , Veit (Vitus) Seidl cu Franziska Hawlik, Xaver Kraus cu Barbara Wellisch, Josef Günthner cu Katharina Wiesenbauer, Josef Hollaczek cu Anna Maria Joachim, Johann Lang cu Katharina Weigl , Josef Brandl cu Maria Theresia Denk, Johann Joachimsthaler cu Theresia Zimmermann, Michael Lang cu Franziska Häusler, Johann Schafaczek cu Anna Maria Joachim, Jakob Gerhardt cu Katharina Brandl, Johann Haas cu Katharina Straub, Johann Lang cu Katharina Schaffhauser, Christof Maidl cu Theresia Seiler, Franz Klostermann cu Julianna Haas, Franz Brandl cu Rosina Weber, Georg Brandl cu Katharina Wellisch, Peter Hoffmann cu Anna Szeszavny, Georg Hilgarth cu Anna Szeszavny, Sebastian Wellisch cu Barbara Rückl, Wenzel Pilsner cu Margaretha Rab , Georg Hellinger cu Anna Maria Denk, Lorenz Haas cu Barbara Hartinger, Anton Schaffhauser cu Anna Maria Brandl, Christof Reichhardt cu Magdalena Kohlruss, Jakob Koller cu Barbara Treppel.
Din 1862, a funcţionat, în Bori, o şcoală cu o clasă.

BOSANCI

Istoria atestată a uriaşului sat Bosanci începe în 14 august 1432, atunci când Isaia dobândeşte întăritură, de la fiul lui Alexandru cel Bun, Iliaş, pentru „slujbă credincioasă”, asupra mai multor sate de pe valea Sucevei, printre care şi „jumătate din Bosance”. Legendările recente, referitoare la popularea satului, în vremea lui Ştefan cel Mare, cu tătari sunt pure denaturări istorice, colonia aceea de tătari, Soloboda, fiind aşezată în valea Sucevei, între Udeşti şi Vereşti, istoria lor târzie constituind tema surprinzătorului roman „Prăpădul Solobodei”, de Eusebiu Camilar.
Singura referire la satul Bosanci, în vremea lui Ştefan cel Mare, este cea din 6 martie 1490, care-l menţionează pe „Ioan Despot din Bosance”, care îi vindea egumenului Moldoviţei, Anastasie, o prisacă.
În 17 august 1585, sunt menţionaţi în hotarnica Borhineştilor, Onciul, vataman de Bosance, şi Isac din Bosance, răzeşi, fără îndoială, şi oameni în vârstă, din moment ce sunt chemaţi să se pronunţe într-o astfel de cauză. Cinci ani mai târziu, Evlochie de la Nemerceni (parte a Bosancilor, dinspre Moara) plăteşte datoriile fratelui său, Isaico, pentru a salva moşia străbună, adică „17 boi, 1 cal, şi 2 vaci cu viţii, şi 10 taleri bani gata”.
Declinul obştii răzeşeşti a Bosancilor, determinat şi de ascensiunea unor foşti răzeşi, care dobândesc moşii prin toată Moldova, începe în 11 iunie 1621, când viitorul voievod moldav, pe atunci pârcălab de Hotin, Miron Barnovschi, primeşte uric (întăritură), de la Alexandru Iliaş Vodă, pentru „Bosance şi Uideşti, cu mori pe Şomuz”. După doar doi ani, în 1653, sângerosul Ştefan Tomşa al II-lea, ctitorul mănăstirii Solca, dăruieşte, în mod abuziv, satul Bosanci Mitropoliei Sucevei, care îl stăpâneşte doar până în 24 martie 1624, când Radu Mihnea Vodă îl repune în drepturi pe Miron Barnovschi, ajuns şi hatman, nu numai pârcălab de Hotin, „pentru slujbele aduse în războiul condus de acesta în chip strălucit împotriva cazacilor”.
Personajul romanului „Neamul Şoimăreştilor”, de Mihail Sadoveanu, Miron Barnovschi, om cucernic şi de o bunătate rar întâlnită, ajuns voievod, datorită meritelor lui, „prin voia ţării”, cedează asaltului persuasiv al mitropolitului Sucevei şi, în 11 februarie 1626, când dăruieşte Mitropoliei şi o casă în Suceava, pentru a fi folosită drept crâşmă, din vânzarea rachiului urmând să se asigure „lumina” la sfântul mormânt al martirului creştin de la Cetatea Albă, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, cedează călugărilor şi satele sale Bosancea şi Unguraşi, pe care le scuteşte, în 5 martie 1629, de toate dările, poruncind dregătorilor şi slujitorilor domniei „să nu supere cu nici un fel de silnicii” nici celelalte sate ale Mitropoliei Sucevei.
În 25 iulie 1701, este menţionat un oarecare Ilie din Bosance, care cumpără nişte boi furaţi de la Nicolai Perjul, din Rădăşeni. Alţi doi bosânceni, „Vasilie Arămescul, diacon de Bosance, şi Gheorghiţă, vătăman tot de acolo”, sunt menţionaţi, în 16 februarie 1724, ca martori la hotărnicirea Tişăuţilor.
În 1772, s-au stabilit la Bosanci emigranţii ardeleni, pălmaşi din Dragomireşti, Zaharia UNGUR şi Alexa MOLDOVAN, iar în 1774, Dumitru CHIFOR, pălmaş din Budurlău, urmat, în 1775, de pălmaşul din Reghin Ion TRIF. În 1777, mai vin trei familii de pălmaşi ardeleni, toţi din Cepan, Siomeon şi Tudor MOROŞAN şi George ILOVAN, în anul următor, 1778, sosind doar un plugar, din Bungard pe Someş, un oarecare ZACHARIE.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Bosanci, sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „159 – toată suma caselor”, însemnând 111 scutelnici ai Mitropoliei Sucevei, 14 popi, 10 femei sărace, 7 ţigani şi 17 scutelnici călugăreşti cu salvogvardie.
Recensământul generalului Spleny, din 1775, consemnează ca trăitori în Bosanci, arondat Ocolului Mijlociu, 9 popi şi 161 ţărani, deşi, în urmă cu un an, în 1774, satul avea, conform Topografiei lui Werenka, 128 de familii, numărul acestora sporind, în următorul deceniu, la 238 familii şi tot atâtea gospodării. În 16 februarie 1794, Comisariatul cezaro-crăiesc al Ţinutului Suceava fixează suprafaţa sesiilor parohiale pentru Bosanci, Udeşti şi Reuseni la câte 24 fălci, scutindu-le de boieresc.
În 30 decembrie 1800, vornicul satului Bosanci informează Consistoriul Bucovinei că preotul Ion Gramatovici a fost bine primit de stăpânirea satului, dar nu şi de către săteni, cu care „nu s-a învoit deloc”, stăpânirea dându-i sesie şi casă, celelalte acareturi urmând să le facă preotul, pe cheltuiala sa. Probabil că tensiunea dintre preot şi săteni ţinea şi de relaţiile acestora cu Mitropolia, care Mitropolie obţinusese, în 1803, o hotărâre a tribunalului obştesc din Suceava, prin care li se interzicea păşunatul pe moşia Tătăraşi a moşierului ecleziast, hotărârea fiind adusă la cunoştinţa obştii de reprezentantul Administraţiei Bucovinei, Joseph Vogel.
Mitropolia Moldovei, care moşteneşte drepturile de proprietate ale Mitropoliei Sucevei, şi care arendase Bosancii armeanului Dimitrie Popovici (ulterior, o va vinde lui Iacob Gerlaczek), îi cere vechilului, în 31 octombrie 1810, să dea „loc de hrană” (deci, pământ cultivabil) noului preot al satului, Chifan Popovici.
Murind Iacob Gerlaczek, proprietarul Bosancilor, satul şi moşia sunt împărţie în două de către Anicki, mandatar şi judecător de poliţie, prima jumătate revenind ca moştenire fraţilor lui Iacob Gerlaczek, Johann-Joseph, Carl şi Francisca, cealaltă jumătate revenind tutorei copiilor decedatului, Therese Gerlaczek.
În 1843, biserica ortodoxă din Bosanci avea 2.521 enoriaşi, paroh fiind Lazăr GRIGOROVICI, iar preot administrator, Simion BLÂNDUL. În 1876, cei 3.470 enoriaşi ai bisericii din Bosanci erau păstoriţi de Emilian ISOPESCUL, iar patron al bisericii, în locul Mitropoliei Moldovei, era Michael de STURDZA. În 1907, biserica din Bosanci, care deservea, ca şi până atunci, şi enoriaşii din cătunele Bulai, Putrida, Bursuci, Frumosu, Căldăruşa, Strâmbu, Podişor, Nemirceni şi Hreaţca (deci cătunele viitoarei comune Moara), se afla sub patronajul lui Dimitrie STURDZA, îl avea ca paroh pe Roman BÂRGĂUAN, născut în 1850, preot din 1878, paroh din 1883, preot cooperator fiind Alexandru Grigorie DANILEVICI, născut în 1860, preot din 1891, iar cantor, din 1893, Samfir NICA, născut în 1865.
Din 1859, avea să funcţioneze, la Bosanci, o şcoală cu 6 clase .
Odată cu schimbările democratice ale anului 1848 în imperiul habsburgic, bosâncenii îşi văd ales, în Dieta din Viena, un consătean, Simion STANCIU, cel care, mutându-se mai târziu la Salcea, va fi şi primul deputat ţăran din judeţul Botoşani în divanul ad-hoc al Moldovei.
În 18 februarie 1856, Smaranda Sturza, născută Vogoride, solicită, de la Paris, intabularea moşiilor ei, Bosance, Nemerceni, Strâmbu şi Roşia, ultimele trei, în Moara de astăzi.
În toamna anului 1884, fiul preotului greco-ortodox din Bosanci, Silviu Mănărăzan, „având deosebită plăcere pentru medicină şi fiind talentat şi sârguincios”, a plecat la Viena ca să studieze medicina. În după-amiaza zilei de 14 iunie 1886, poliţia din Krau i-a găsit cadavrul, pistolul şi patru răni în plămânul drept. Sinucigaşul nu a lăsat nici o scrisoare, iar poliţia bănuia că studentul bosâncean Silviu Mănărăzan „ar fi intrat în reţele socialiştilor şi numai moartea a putut să-l scape din mâinile lor” .
Un alt fiu de preot din Bosanci, Mihai Grigorovici, feciorul protosviterului Lazar Grigorovici (mărturisitor despre începuturile învăţământului în Bucovina), absolvind Facultatea de Drept din Viena, a fost repartizat ca practicant la Tribunalul provincial din Viena, ajungând, în scurtă vreme, adjunct şi fiind transferat la Tribunalul districtual din Korneuburg, lângă Viena. De aici, Grigorovici s-a transferat, la cererea sa, la Tribunalul din Cernăuţi, iar de aici, ca procuror substitut pe lângă Tribunalul din Suceava, eminentul jurist bosâncean dorind să fie cât mai aproape de părintele său, care se îmbolnăvise .
Corul celor 21 de plugari din Bosanci a fost înfiinţat, în 1894, de învăţătorul Pastei ŞANDRU, în următoarea componenţă:
Tenori I: Gheorghe N. MITROFAN, Nicolai I. CÂRLAN, Teodor BOCĂNEŢ, Simion POLONIC şi George N. BLÂNDUL.
Tenori II: George IEREMIE, Mihai N. MITROFAN, Ioan TOPOR, Leon POLONIC şi George SMINTĂ.
Bas I: Ioan T. CÂRLAN, Nicolai UNGUREAN, Ioan IEREMIE, Nicolai BONDAR şi Teodor SPOIALĂ.
Bas II: George COLŢUN, Vasile D. SPOIALĂ, Andrei MACOVEI, Constantin IEREMIE, Leon MORUZ şi Ştefan BLÂNDU .
În 1894, de ziua Sfântului Dumitru, când şi bosâncenii jurau în biserică „să se lase de rachiu”, se întocmea şi o listă interesantă cu locuitori ai comunei, inclusiv ai cătunului Moara: Ştefan V. BLÂNDUL, Vasile D. SPOIALĂ, L. MOROZ, Teodor D. SPOIALĂ, Teodor CROITOR, George alui Sârghie BIVOL, Simion SVESTUN, George BUJOREAN, Ion CROITORIU, Luca BOBU, Vasile DRAGOIU, Teodor OBRIC, Constantin BLÂNDUL, George CÂRLAN, Constantin BURSUC, Mihai CROITORIU, Andrei G. GĂITAN, Vasile AXINTE, Nicolai G. BIVOL, George G. BIVOL, Vasile G. BIVOL, Leon ŞUŢUL, Vasile S. BLÂNDUL, Nicolai T. DAVID, Dimitrie BUJOREAN, Petre CROITORIU, Teodor SMÂNTANCĂ, Leon alui Andrei BIVOL, Vasile alui Simion a ZOIŢEI, Nicolai GĂITAN, George alui Constantin BIVOL, George BUSUIOC, Leon PLETOŞ, Dimitrie BARBĂ, Vasile CURIC, Constantin GAVRILOVICI, Mihai CROITORIU, Niculai alui Ioan IREMIA, Simion M. SPOIALĂ, Mihai DAMIAN, George CROITORIU, Constantin DUMITRAŞ, Dimitrie NASTASI, George MITROFAN, Dimitrie M. GAVRILOVICI, Dimitrie NASTASI, George MITROFAN, Dimitrie M. GAVRILOVICI, Nicolai NICHIFOR, Nicolai C. MIERLĂ, Nicolai MITROFAN, Teodor POLONIC, Ioan alui Vasile IEREMIA, Nicolai COCOLAŞ, George M. CARP, Nicolai T. MIERLĂ, Ioan BUJOREAN, Vasile M. CARP, Simion CROITORIU, Constantin BLÂNDUL, Teodor PAŞCU, Nicolai G. NICHIFOR, George N. DONISĂ, Teodor I. GĂITAN, Dimitrie VERMEŞAN, Petre BOGDAN, Nicolai alui Mihai BARBĂ, Teodor ONIU, George MOGĂ, Teodor N. GAVRILOVICI, Vasile BONDARIU, Teodor CROITORIU, Simion DAVID, Dimitrie I. BIVOL, George alui Ioan IRIMIA, Nicolai OBRIC, Petre CURIC, George MITROFAN, Nicolai D. SPOIALĂ, Andrei MOROZ, Vasile OBRIC, Simion BARBĂ, George BLÂNDUL, Teodor BLÂNDUL, Petre LEAHULUI, Nicolai MAXINESE, Nicolai T. MITROFAN, Ion a TUDOSIEI, Petre ONIU, Teodor T. DAVID, Nicolai T. MITROFAN, Dimitrie GĂITAN, Ioan I. IRIMIA, Mihai MIERLA, Vasile T. CUCUL, Ioan T. DAVID, George I. AXENTI, Mihai BURSUC, Dimitrie T. BLÂNDUL, Constantin CÂRLAN, George I. IRIMIA, Teodor I. DRĂGOIU, Nicolai ONIU, George V. NASTASI, Petre ARION, Teodor OBRIC, Constantin CROITORIU, Dimitrie T. DAVID, Dimitrie N. DONISĂ, Nicolai V. NICHIFOR, George MIERLĂ, Dimitrie I. MUŞCHET, George I. MUŞCHET, Ioan PASCOVICI, Ioan S. MIERLĂ, Ioan C. FLORI, Leon ONIU, Constantin a ANEI, George GÂTUL, Constantin D. SPOIALĂ, Mihai D. SPOIALĂ, Dimitrie MIERLĂ, Vasile GÂRCĂ, Simion POLONIC, Mihai GÂTUL, Nicolai I. NICHIFOR, George T. BLÂNDUL, Constantin POLONIC, Nicolai SPOILICĂ, Mihai POLONIC, George GÂTUL, Nicolai ŞUŢU, Simion BARBĂ, Ioan T. BIVOL, George D. MIRON, Nicolai GIORGILUI, Ioan TOPARNIŢCHI, Dimitrie SPOIALĂ, Simion I. IRIMIA, Ioan A. GĂITAN, Ioan DUMITRAŞ, George PASCAL, George A. ŞANDRU, Leon DRAGOIU, Teodor BARBĂ, Vasile PERJUL, George P. BLÂNDUL, Vasile N. DONISĂ, George NICHIFOR, Ioan PÂNZARIU, Teodor BUŞILĂ, Ioan CROITORIU, Andrei JUGĂ, George BLÂNDUL, Ioan VIŢEL, George SMÂNTANEI, Teodor MIERLĂ, George A. ŞUŢU, Leon T. POLONIC, Ioan T. CÂRLAN, George T. CÂRLAN, Vasile G. CÂRLAN, Vasile A. BARBĂ, George BARBĂ, Ioan CARVASCI, Ioan SMÂNTANCA, George A. ŞUŢU, Vasile N. DRAGOIU, George IRIMIA, Ioan IRIMIA, Ioan FLORI, Teodor F. DAVID, George T. FEDOR, George MITROFAN, Vasile I. POPOVICI, Ioan T. CROITORIU, Andrei ŞUŢU, Mihai MITROFAN, Vasile MAXINESA, George I. CROITORIU, Teodor IRIMIEA, Teodor DAVID, Simion G. BLÂNDUL, Leon T. BLÂNDUL, Petre MIRON, George T. GAVRILOVICI, Mihai MOGRĂ, Nicolai BUZILĂ, Mihai SPOIALĂ, George ONIU, Nicolai a MORĂRIŢEI, Nicolai I. IRIMIA, George BUJOREAN, Simion NICĂ şi Vasile BLÂNDUL .
Cabinetul de lectură „Deşteptarea” din Bosanci funcţionează, din 1895, când îşi avea locaţia în casa lui Ion Toma şi când număra 30 de membri, care aveau la dispoziţie 140 cărţi, 2 abonamente la gazetă şi o avere de 68 florini şi 58 creiţari. Preşedinte era parohul Roman Bărgăuan, secondat de vicepreşedintele Vasile Blându şi de secretarul Ştefan Blându.
O colectă pentru Internatul de Studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „dl paroch Roman BĂRGĂUAN din Bosanci”, menţionează următoarele nume de localnici: învăţător superior George IANOVICI, Vasilică N. BLÂNDU, Nicodim ŞTEFUREAC, primarul Constantin BIVOL, cantorul Zamfir NICA, Ioan MIRĂUŢ, Simion alui Nistor CROITOR, George alui Toma POPOVICI, Constantin POLONIC, Georgi alui Tanasi ONUL, Simion alui George BLÂNDU, Nicolai STANCIU, George GĂITAN, Niculai GHERASIM alui Mitrofan, George I. BUZILĂ, Gherasim VIŢEL, Sava SVESTUN, Nicolai G. BIVOL, Toader MAXINESI, Toma DAVID, Lazăr MORUZ, George BUSNEA, Anton GĂITAN, Vasile G. BIVOL, Nică IFTODI, Grigori SVESTUN, Svige MIRĂUŢ, George T. BUJOREAN, Nistor C. BARBU, Ioan G. DUMITRAŞCU, Donisi IUGA, Niculai P. MITROFAN, Pavel GAVRILOVICI, Dumitru N. DAVID, George V. BONDARIU, Toader BOCĂNEŢ, Ioan G. GĂITAN, Catrina MACSIMESI, Ioan T. CÂRLAN, George alui Ilie IEREMIE, Simion GAVRILOVICI, Gavril I. SPOIALĂ, Niculai MORARIU, Toader ŞUŢU, Ştefaru T. BONDARIU, Iordachi DRĂGOIU, Constantin a ANI, Ioan Z. UNGUREAN, George I. MIRĂUŢ, Mihail CÂRLAN, George TIMOFICIUC, George alui Toma DAVID, Toma I. CURECHIU, Toader C. POLONIC, Dumitru I. DONICI, Constantin SVARGHI, George CROITOR, George I. PĂDUREŢ, Nicolai DUMITRAŞCU, Nicolai MORARIU, George alui Pavel IUGA şi George alui Radu MUNTEAN .
Însoţirea raiffeisiană s-a înfiinţat în 1901, sub direcţiunea preotului Roman Bărgăuan, vicedirector fiind Nicodim Ştefureac, iar vistiernic – Samfir Nica.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la bosânceanul Constantin MIHAILESCU (lăutar ţărănesc, 26 ani în 1908).
În aprilie 1906, „în comuna Bosanci s-au colectat, de dl învăţător superior Nicu DONISĂ,, cu concursul binevoitor al d-lui Parftemie DAMIAN şi al studentului în drept Octavian PAULIUC… precum şi al antistelui (primarului) comunal Nicolai alui Dimitrie SPOIALĂ şi al juratului Teodor alui Vasile UNGUREAN şi al d-lui Petru Damian”, produse agricole şi bani pentru Internatul de băieţi din Suceava, numele sătenilor menţionaţi în liste fiind următoarele: preotul cooperator Nicodim ŞTEFUREAC, cantorul Zamfir NICA, învăţător Mihai ILICA, învăţătoarele Berta LACNER şi Blauca ZUGRAV, Sender POLLAK, Mihai SPOIALĂ, Sava SPOIALĂ, Lazăr MIRĂUŢ, George IEREMIE, Teodor UNGUREAN, Manoli PASCAL, George SPOIALĂ, George MIRĂUŢ, Dumitru DONISĂ, Ioan GĂITAN, Simion BLÂNDU, Isak GOLDENBERG, Constantin BIHOL, Iosif TOPORNIŢCHI, Mihai SPOIALĂ, Ioan BARBU, George alui Vasile STANCIU, Balaşa BLÂNDU, Mihai BABĂU, Constantin SPOIALĂ, Nicolai CROITOR, Sevastiţa BABĂU, Nicolai CÂRLAN, Vasile CUREC, Nicolai SPOIALĂ, Ştefan GĂITAN, Ioan CROITOR, Ioan MUNTEAN, Mafta MUNTEAN, Toader DAVID, Toader POPOVICI, George PÎNZARIU, Sârghie MIRĂUŢ, George COLŢUNEAC, Vasile SPOIALĂ, Dumitru CROITOR, Marghioala CARP, Nistor DONISĂ, Nicolai DAVID, Mihai MITROFAN, Vasile SPOIALĂ, Sava CROITOR, George IEREMIE, Mihai PERSU, Constantin IEREMIE, Dumitru BUJOREAN, Ioan ALIMAL, Nicolai MITROFAN, Toader MITROFAN, Ifrim MITROFAN şi Ioan BARBU .
„Şcoala din Bosance, cea mai frumoasă şi mai mare clădire şcoală din toate satele Bucovinei, s-a sfinţit Duminică, în 29 Ianuarie 1911” .
„Duminică, 5 octombrie 1924, a avut loc, cu mare fast, serbarea împroprietăririi din comuna fruntaşă Bosanci. Poporul din Bosanci i-a făcut d-lui ministru I. Nistor, la sosirea sa pe teritoriul comunei, o primire cu adevărat grandioasă. Şiraguri de călăreţi cu steaguri, pompierii comunali în mare ţinută i-au ieşit înainte d-lui ministru Nistor până la hotarul satului. Aici s-a format un măreţ cortegiu, în frunte cu d-l ministru Nistor şi Parlamentarii judeţului Suceava, într-un car împodobit cu flori şi tras de patru boi, iar în urmă venea mulţimea imensă de ţărani, care-l aclamau cu entuziasm pe d-l ministru.
Pe un altar improvizat sub un cort de scoarţe frumos alese şi cetină, înaltul cler, în frunte cu PSS Episcopul Ipolit Vorobchievici, a săvârşit serviciul divin; răspunsurile le-a dat un cor de săteni…
Şi aici, la Bosanci, frumoasa serbare s-a încheiat cu o brazdă trasă pe ogorul acum ţărănesc de către d-l ministru Nistor, în uralele nesfârşite ale mulţimii” .
Personalitatea reprezentativă a satului Bosanci, alături de deputatul Simion STANCIU, este sculptorul Aurelian DONISĂ, născut, la Bosanci, în 3 martie 1909.

BOTOŞANA

Satul Botoşana, numit, iniţial, Botuşani, are o semnificaţie toponimică străveche, botuşanii fiind păstorii oilor botee, adică sterpe, iar locul în care se aşezau astfel de stâne se numea, de regulă, botuş. Botoşana reprezintă, deci, vatra veche a unei obşti păstoreşti, dar atestată documentar abia în 14 octombrie 1498, când Ştefan cel Mare dăruia Mănăstirii Putna „satul Botuşani”, pe care-l dobândise în urma unui schimb de moşii cu Stanciul, fiul lui Fedco, nepotul lui Mihul Starostescul, strănepotul lui Giurgiu de la Frătăuţi.
Aşadar, Botoşana există măcar din vremea Descălecatului, atunci când legendarul Giurgiu, menţionat doar în documentele moştenitorilor săi, îşi făcuse case la Frătăuţi, dar stăpânea o mulţime de sate, inclusiv „Botuşani”, loc în care, probabil, îşi amplasase stânele cu miei, cârlani şi oi sterpe. Satul revine, însă, în proprietatea unor urmaşi ai legendarului Giurgiu de la Frătăuţi, în 4 mai 1587, când Sora, văduva pârcălabului Stanciul, a răscumpărat satul şi l-a dăruit fiicei sale, Marinca Mihăilescu.
Ctitorul mănăstirii Solca, sângerosul voievod Ştefan Tomşa, vestise, la începutul anului 1615, că este în căutare de moşii, pe care să le cumpere, pentru înzestrarea ctitoriei sale, care trebuia să întreacă Dragomirna lui Crimca măcar prin frumuseţea moşiilor. În aceste condiţii, oferta bănească fiind surprinzător de avantajoasă, proprietarii de atunci ai Botoşanei, numită, încă, Botuşani, „anume Anastasia (văduva lui Constantin Cărcu), fata Michei, nepoata Răcătoaiei, cu fiul ei, Ieremie, şi sora, Marica”, au vândut satul, în 25 octombrie 1615, pentru 700 ughi (ducaţi ungureşti), lui Tomşa Vodă, care-l dărui Mănăstirii Solca.
Hotarnica privind achiziţionarea şi dăruirea unui „sat, anume Botuşani, în ţinutul Sucevii, pe părăul Soloneţul Mic, şi cu loc de moară pe părăul amintit, cu toate fănaţele şi poienile, ce se cheamă Şerba, şi cu toate hotarele în bucovina (adică în pădurea de fagi), şi cu cămp, şi cu holme, şi peste holme, şi cu plaiuri, şi peste plaiuri, unde au fost vechile hotare ale Căjvanei şi Botoşanei” este precizată în acelaţi document.
În 15 septembrie 1724, sunt menţionate, în hotarnica mănăstirii Solca, „casa lui Grămadă şi aria Oncii”, iobagi mănăstireşti, cu casa şi, respectiv, aria, la margine de hotar, iar în 1760, este menţionat botoşăneanul Simion Tăutul, care avea casă în hotar cu Soloneţul, satul dintre Botoşana şi Pârteştii de Jos.
În 18 iulie 1760, egumenul Solcăi, Venedict, s-a plâns domniei de împresurarea moşiilor mănăstireşti Căjvana, Botoşani şi Hrinceşti, care se învecinau cu pământurile răzeşilor Simion Comănescul şi Matei Bantăş, de către Gândul şi Stamate şătrarii (încasatorii dărilor datorate de ţigani).
Între anii 1762 şi 1763, la Botoşana se stabilesc, în număr mare, familii de emigranţi ardeleni, care dau consistenţă obştii săteşti şi individualizează un anume specific folcloric.
Din Ilva Mare, au venit grănicerii năsăudeni Anton IOSIPIEŞ, fost vornic în Ilva, preotul Pap BOCA, Maftei BOCA, Lupu HUCIU, Doroftei BOCA, Miron COCA, Pintilei SLOVAC, Pintilei TODOREAN, Ion SLUTUL, Ion ONIGĂ, Maria VÂNTEANCA, Ioan FINUŢ (străbunul celor care se vor numi FINIŞ), Atanasie HUCIU, Ioan SUZA, Nichită BOCA, George HUCIU, Ion FRAGA, Marcu CHISSA, Maftei CRIŢĂ, Chiriţă CREANGĂ, Lupu CRIŢĂ, Vasile CREANGĂ, Ştefan CREANGĂ, Teodorel ROBU, Iacob BOCA, Simeon MOLDOVAN, Maria CRIŢĂ, Nichită OSEAC, Lupu SOLCAN, Grigore SOLCAN, Pintilei ELIŞOR, Ioan ROBU, Frasin MOŞCHIUCA, Leon STIGLEŢ, Lazar FAZAR, Lupu TODERAŞ, Simeon BUBURUZAN, Grigoraş OPREA, Precop GHEORGHIAŞ, Ihnaţ, Ioan şi Petru PUŞCARIU, Marcu BICO, Toader FLUTUR, Ion ILOVAN, Grigore BUŢĂ, Ioan BRĂMSTRA, Ioan BABOR, Leon BOIUC, Ioan şi Pintilei BOCARIU, Vasile IOLVAN, Petru GHEORGHIAŞ, Precop AGACI, Ion CIOCAN, Chirilă ŞTEHICAN, Vasile CURŞEC, Maftei a POPEI (fiul preotului Pap BOCA) şi Doroftei ZAHORE.
Din Rodna, au venit foştii grăniceri năsăudeni Toader şi Lupu PUŞCARIU, Ion BUZĂ, Costin TEODORU, Toader RUSU şi Varvara STEREA.
Din Maier, au venit grănicerii năsăudeni Iacob STERCIU (primul învăţător al Botoşanei), preotul Nichita BOCA, Andrei BUBURUZAN, Toader ICANU, Miron GALIŢ, Grigore IOVA, Toma URGHIŞ, Iacob BURCĂ, Vasile, Maftei, Mihai, Iacob şi Toader BUŢĂ, Vasile BLIŢĂ, Ion ŢUŞCĂU, Ioan ANTON, Mihai IACOBOI, Leonhard WECKI, Maria IACOBOI, Mihai şi Ioan ŞTIRBU, Alexie SÂRGHIE, Alexa BUITĂ, Ioan PINTILEI, Tofan ANDRONAŞ, Gheorghe GHITAR (străbunul celor din neamul GHIAŢĂ) şi Lupu SAMSON.
Din Bârgău, au venit jelerii Ilie BÂRGĂUAN, Alexie STRAT, Ioan ŞCHIOPU şi Dimitrie BÂRGĂUAN.
Din Fiscut, a venit grănicerul năsăudean Vasile VASAI.
Din Feldru, a venit grănicerul năsăudean Ion BORDIZAN.
Din St. George (Sângeorz), au venit grănicerii năsăudeni Nicolai URGHIŞ şi Nistor TECHERILĂ.
Din Măgura, au venit supuşii Petru ROMANESCU, Ioan ROMAFIŞ, Ion SÂNGIORGIU, Ion OLTU, Vasile LESUŢ (străbunul celor din neamul LEŞANU) şi grănicerul Ioan SABA (ca şi Matei din Rebrişoara, străbunul celor din neamul SAVA).
Din Rebrişoara, Matei SABA, din Dicea, Ion TRIŞCUŢ, iar din Leşu Rodnei, Daniil GORGA.
Din Bistriţa, au venit grănicerii Ştefan şi Alexa HAIDUC.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Botoşana, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „70 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 6 femei sărace şi 63 birnici.
În 1775, satul Botoşana, din Ocolul Vicovilor, avea 2 popi şi 107 ţărani, trăitori în tot atâtea gospodării.
În 1843, biserica din Botoşana avea 1.036 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator Constantin HURJUI. În 1876, paroh era Nicolai SBIERA, iar biserica avea 1.648 enoriaşi. Biserica fusese construită, în 1810, de administraţia habsburgică, rămânând „Patron Se. K. und K. Majestat” şi în 1907, când paroh era Ştefan PAVEL, născut în 1855, preot din 1883, paroh din 1895, iar cantor, angajat din 1887, era Chiril CHIRAŞ, născut în 1867.
O şcoală cu 6 clase avea să funcţioneze, la Botoşana, din 1883 .
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Niculaiu SBIERA, paroch în Botuşana”, fratele cărturarului I. G. SBIERA, menţionează, printre familiile comunei, pe: antistele comunal Dumitru LEŞANU, cantorii bisericeşti Constantin PRELIPCEANU şi Teofil BOCA, marele proprietar Simion LEŞANU, epitropul Gheorghi ROBU, Toader alui Grigori BOCA, Georgi alui Ion Serghie FINIŞ, Nistor alui Georgi BOCA, Ioan MARCIANU, Ion alui Samuil NICHITOIU, Ion alui Georgi BOCA, Ion al Saftei GHIAŢĂ, Georgi alui Grigori BOCA, Dumitru alui Ion Iacob BOCA, Dionisie GHIAŢĂ, Onofreiu BOCA, Ion alui Anton BOCA, Tanase FINIŞ, Gherasim SOLCANU, Ion a lui Simion FLUTUR, Nistor alui Ştefan BOCA, Vasile SLEVOCA, Dumitru alui Serghie FINIŞ, Nichita alui Ion SOLCANU, Iftimia, soţia lui Iordachi BOCA, Nichita alui Niculaiu FINIŞ, Domiţian GHIAŢĂ, Georgi alui Ilie FINIŞ, Ştefan alui Dumitru FINIŞ, Ion alui Simion CREANGĂ, Ion alui Georgi ROBU, Georgi alui Constantin BOCA, Ştefan al Ilenuţei ROBU, Dumitru alui Irimie ROBU, Eudochia, soţia alui Ioachim SAVA, Grigori alui Grigori ROBU, Irimie alui Ion FINIŞ, Ion alui Luca BOCA, Georgi alui Simion FLUTUR, Gavril alui Ion NICHITOIU, Gavril alui Georgi ONIOIU, Luca PUŞCUŢĂ, Alexandru, feciorul lui Ion BOCA, Paraschiva, soţia lui Teodor ONIOIU, Magdalina CHIRAŞ, Palaghia alui Simion ROBU, Marina, soţia lui Teodor ONIOIU, Teodor alui Ion FLUTUR, Maria, soţia lui Petru FINIŞ, Elisaveta, soţia lui Gavril NICHITOIU, Nichifor BOCA, Toader CREANGĂ şi soţia sa, Ecaterina, Ion alui Gheorghi ONIOIU, Ion alui Simion Acsenti BOCA, Toader alui Nichita SOLCANU, Eudochia, soţia lui Manole FLUTUR, Teodor alui Nichita BOCA, Pinteleiu alui Georgi SLEVOCA, Andreiu alui Nichita GHIAŢĂ, Mitrofan GHIAŢĂ, Ioan BĂEŞU, Miron BĂEŞU, Georgi BUBURUZAN, Dumitru alui Pantelimon CREANGĂ, Michail TOMUŢU, Dumitru MOŞINĂ, Ion alui STICLEŢU, Ileana PRELIPCEAN, Marina GHERMAN, Grigori alui Andreiu BOCA, Toader LEŞANU şi Ion alui Grigori FINIŞ .
În toamna anului 1895, „creştinii noştri din Botuşana au făcut peste şese mii de litri de vin din poame, şi la aceste mii de litri nu-s număraţi oamenii aceia cari şi-au făcut mai puţin de 25 de litri. Sfinţia Sa părintele paroch, apoi învăţătorul şi dascălul de acolo au fost persoanele acele care i-au îndemnat pe creştini să-şi facă vinuri din vişine, din mere şi din pere, iar cinstiţii gospodari George FINIŞ şi Costan CREANGĂ au făcut maşinile de stors. Botuşănenii au băut, la hramul lor din ist an, în ziua de Sâmedru, vinuri făcute de dânşii ori bere, şi numai cei uitaţi de Dumnezeu, cum îi Costan alui Mihalachi ŞESAN, Gavril GHIAŢĂ, Ion MUŞINA şi vadana Paraschiţa lui Mihalachi BAEŞ, au băut otrava de bulearcă.
Eacă tipărim, aice, numele bravilor gospodari cari şi-au făcut vinuri din poame, şi anume câţi litri şi-au făcut: Sfinţia Sa părintele Nicolai SBIERA 250 litri, dl învăţător George BURCIU 50 litri, Gavril ROBU 138 , Ch. CHIRAŞ 50, Gherasim ILIŞOIU 50, Gavril GHIAŢĂ 170, Dumitru GHIAŢĂ 80, Costan BOCA 166, Ioan BOCA 75, Onufreiu FLUTUR 50, Dumitru FINIŞ 36, Ion NICHITOIU 56, Simion LEŞAN 128, George GHIAŢĂ 36, George FINIŞ 64, George CREANGĂ 200, George STIGLEŢ 44, George FLUTUR 50 (primul localnic român, care şi-a făcut dugheană), Grigori ROBU 75, Grigori alui Ştefan ROBU 120, Saveta ILIŞOIU 86, Ioan ONIOIU 130, Ioan CREANGĂ 56, Pintilei SLEVOACĂ 25, Ioan ROBU 56, Pintilei ONIOUI 150, George CREANGĂ 130, Costan GHIAŢĂ 100, Condurachi ILIŞOIU 25, Petrea NICHITOIU 80, Foca NICHITOIU 30, Ioan ROBU 100, Georgi GHIAŢĂ 60, Ioan LEŞAN 60, Toader BOCA 56, Ioan BOCA 70, Toader LEŞAN 160,Toader alui Dimitrie BOCA 160, Gavril SLEVOACĂ 60, Niculai MUŞINA 25, Atanasie DANILIUC 52, Irimie DANILIUC 25, Maria CREANGĂ 40, Alexa FLUTUR 140, Costan CREANGĂ 240, Grigori BOCA 120, Costan BOCA 25, Ana BIDULAC 25, Dumitru BOCA 300, Grigori alui Dumitru BOCA 40, Dumitru FINIŞ 30, Toader FINIŞ 60, Porfire PUŞCUŢĂ 50, Georgi alui Grigori BOCA 70, Ioan FINIŞ 60, Andrei GHIAŢĂ 50, Dumitru GHIAŢĂ 62, Niculai GHIAŢĂ 88, Dorotei BOCA 85, George BOCA 100, Vasile CREANGĂ 50, Nistor NICHITOIU 40, Samuil CREANGĂ 100, Costan FLUTUR 25, Dumitru FINIŞ 50 şi Teofil BOCA 100” .
O altă colectă, pentru Azilul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „dl paroch Nicolai SBIERA în comuna Botuşana”, menţionează următoarele nume de localnici: învăţător George BURCIU, primar Dumitru LEŞAN, epitrop George ROBU, Chifor BOCA, Ion TOMUŢU, George FLUTUR, Condurachi ILIŞOIU, Grigori BOŞCA, Sârghie FLUTUR, Damian BOCA, Dumitru CUCU, Gherasim alui Petru BOCA, Nistor alui Ştefan BOCA, Dumitru alui Ion BOCA, Ion alui Simion NICHITOIU, Nichita alui Ioan FINIŞ, Toader ONIOIU, Petre NICHITOIU, Amfilochie GHIAŢĂ, Societatea de cetire „Cloşca”, candidat jurist Ion alui Nicolai SBIERA, Teofil BOCA şi Chiril CHIRAŞ .
Banca rurală în sistem Raiffeisen a fost înfiinţată, la „Botuşana” în 1899, fiind, practic, a opta însoţire din Bucovina, după cele din Crasna, Fundu Moldovei, Solca, Stroieşti, Horodnicul de Sus, Ropcea şi Ilişeşti.
Însoţirea raiffeisiană din Botoşana a fost promovată de cabinetul de lectură „Cloşca”, înfiinţat, în 1895, în casa preşedintelui Dumitru Boca, cu 56 membri, 60 cărţi, un abonament la gazetă şi 4 florini avere, şi era condusă de George Burciu, secretarul cabinetului de lectură, şi gestionată de Mihai Ghiaţă. Vicepreşedinte al cabinetului de lectură era George Câmpan.
„De Sf. Gheorghe (la 6 Mai 1906), s-a sfinţit şcoala la Botuşana.
Precum este şcoala aceasta una dintre cele mai frumoase zidiri şcolare, aşa a fost şi festivitatea sfinţirii ei una din cele mai pompoase, cu toate că tempestatea a fost nefavorabilă, fiindcă a plouat tot timpul. Totuşi, au participat la sfinţire peste 300 de oaspeţi, şi anume aproape toţi învăţătorii şi învăţătoarele din districtul Humorului, căci vrednicul inspector şcolar Dolinschi, vrând să arate rezultatul muncii sale prin 5 ani, a hotărât pentru ziua menită o adunare a reuniunii învăţătorilor din districtul său. Afară de aceştia, au mai fost oaspeţi mulţi din districtul Rădăuţului, Câmpulungului, Cernăuţului şi din districtul Sucevei.
După finea şedinţei reuniunii, începu, pe la orele 6 p.m., sfinţirea, care s-a săvârşit în sobor de… părinţii Pavel din Botuşana, Sauciuc din Poieni şi Mercheş din Dorna.
După sfinţirea şcolii, a vorbit dl părinte Pavel despre scopul şcolii, amintind persoanele care şi-au dat silinţă pentru zidirea ei. Apoi a vorbit dl inspector şcolar Dolinschi, fericind şi felicitând comuna Botuşana pentru şcoala aceasta, amintind cât au avut de suferit copiii şi învăţătorii, în şcoala cea veche, unde a pierdut conducătorul 5 copii şi sănătatea, devenind el cu soţia sa morboşi, şi cât de fericiţi trebuie să fie, acuma, toţi, văzându-se într-o zidire nouă, cu toate întocmirile necesare. În fine, a ţinut dl (învăţător) superior A. Ţurcan o cuvântare foarte frumoasă despre şcoală şi biserică, în care a expus însemnătatea ambelor pentru cultura şi progresul poporului.
După această festivitate, s-a sfinţit casa cabinetului „Cloşca”; aici a vorbit dl părinte Mercheş, întonând că nu e destul dacă îşi îndeplineşte învăţătorul datoria sa în şcoală şi preotul în biserică, ci ambii trebuie să lucre, mână în mână, la toate instituţiile economice şi naţionale, spre binele poporului” .
Din vatra de sat, întemeiată de legendarul Giurgiu de la Frătăuţi, dar atestată documentar abia în 14 octombrie 1489, s-au ridicat numeroase personalităţi, pentru a dura în cultura română: poetul Vasile TOMUŢ, născut în 21 ianuarie 1878, publicistul Vasile BOCA, născut în 8 ianuarie 1910, teologul Ştefan SLEVOACĂ, născut în 6 octombrie 1912, scriitorul Roman BOCA, născut în 13 noiembrie 1913, teribilul prozator Pan SOLCAN, născut în 23 martie 1924, pictorul Ilie BOCA, născut în 21 februarie 1937, marele sculptor Nicolae GHIAŢĂ, născut în 23 noiembrie 1939, şi pictoriţa Paraschiva AGAPE, născută în 21 august 1944.

BOTOŞĂNIŢA

Satul Botoşăniţa, de lângă Siret, pătrunde în istorie în 30 martie 1492, atunci când, printr-o ieşire din indiviziune, Luca Iliaş, paharnic, şi copiii lui Andreica Ilişescul (fratele lui Luca, fii ai aceluiaşi Ilie), vând lui Ştefan cel Mare, pentru 80 de zloţi tătăreşti, „jumătate de sat Botoşinţe pe Siret”, pe care Ştefan Vodă îl dăruieşte lui Stanciul, cunoscutul explorator şi exploatator de minereuri aurifere, şi surorii sale.
În 4 mai 1587, Sora, văduva părcălabului Stanciul, şi fratele ei, paharnicul Lupul, dăruia fetei Sorei, Marinca, jupâneasa lui Vasili Mihăilescul uricar, jumătatea aceea de sat.
În 5 iulie 1626, copiii lui Vasili Mihăilescul, Tudosca, Nastasăea, Odochiea şi Parasca, împart între ei moşiile părinteşti „şi s-au vinit Nastasiei şi lui Bilei giumătate de sat Botoşinţi pe Horaiţ şi în vatră şi în câmpu”.
Prima hotarnică a satului datează din 18 iunie 1672 şi este prilejuită de împărţirea celor două părţi de moşie între fraţii Nastasia şi Constantin, plus jupâneasa acestuia, Părasca. Delimitarea proprietăţii conţine, în hotar, „pomătul lui Toader” Boţan, „pomătul lui Toros”, „colţul livezii lui Toader Boţan”, „fântâna lui Părliş” şi „podul Chirăi”.
O parte din sat ajunge, după trecerea lor la ortodoxie moldovenească, în stăpânirea armenilor Gavril şi Anghelina Focenco, fiind vândută, în 8 septembrie 1682, unchiului acestora, Hulubei din Calafindeşti, pentru 30 de lei turceşti.
O altă parte de sat este vândută, în 12 decembrie 1704, de Ionaşcu Bilăi, fiul lui Gligoraşco Bilăi, vistiernicului Ioan Paladi. Gligoraşcu Bilăi a fost fiul lui Bilăi şi al Nastasiei, fata lui Cărstea Mihăilescul (ginerele lui Stanciul pârcălab, cel împroprietărit de Ştefan cel Mare cu o jumătate din satul şi moşia Botoşăniţa).
De-a lungul vremii, obştea răzăşească din Botoşăniţa izbuteşte să-şi păstreze libertatea, chiar dacă intră în dese conflicte de hotar cu lacomul proprietar ecleziastic de moşii, aşa cum a fost cazul în 10 ianuarie 1739, când stareţul Putnei s-a plâns domniei că răzeşii Botoşăniţei i-ar fi „împresurat” hotarul Bălcăuţilor.
Sfârşitul răzeşiei vine, totuşi, în 6 octombrie 1744, când, fără urice doveditoare, Ioan Nicolae Mavrocordat Vodă întăreşte lui Toader Hulubei şi nepoţilor lui, Toader şi Dumitraşco Scorţescul, satul Botoşăniţa, „sat despre care (Hulubei) zisese că-l stăpâneşte”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Botoşinţii, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „16 – toată suma caselor”, însemnând 3 ruptaşi, 2 femei sărace, 1 popă, 3 argaţi ai ruptaşilor şi 7 birnici.
În 1775, satul Botoşinţi din Ocolul Berhometelor avea 3 mazili, 1 popă şi 4 ţărani, mazilii fiind Dochiţa, nepoata lui Toader Hulubei (fata Ilinchii şi a lui Gheorghe Codrean), care vinde treimea din partea ei de sat, în 31 iulie 1784, celuilalt, mazil, Toader Hulubei (fiul lui Toader cel bătrân, din vremea lui Mavrocordat) şi Tofana Hulubei. Toader Hulubei îşi înzestrează fata, Antimiţa, în 20 februarie 1788, cu o treime de sat şi moşie, iar Tofana lasă treimea ei Aniţei, fata sa, căsătorită cu preotul Ioan Berendei, care vinde moştenirea, în 10 iunie 1789, fratelui ei, Vasile Hulubei. Spre sfârşitul anului, în 8 decembrie 1789, Tudura, nepoata lui Toader Hulubei, vinde partea ei de sat verilor Apostol şi Toader Hulubei, astfel ajungând satul Botoşăniţa, în 11 aprilie 1790, când se face o nouă ieşire din indiviziune, proprietatea cumulată a fraţilor Gheorghe, Andrei, Tofana şi Ilinca Hulubei.
În 1 iunie 1791, după obiceiul păgubos al vremii, Vasile Berindei arendează partea sa de moşie lui Iuon Siretean şi lui Gheorghe Zus.
Foaia de zestre a Antimiţii, fata lui Toader Hulubei, logodită, în 20 februarie 1788, cu Antohie Volcinschi, cuprindea, în 20/31 octombrie 1794, a douăsprezecea parte din moşia Botoşeniţă, cumpărată în 17 iulie 1784 de la Dochiţa şi Gheorghe Codrianul, împreună cu părţile Antimiţii, arendate lui Petre Tuşinschi din 1788.
Antohi Volcinschi va ceda partea de moşie din Botoşeniţa, zestre a soţiei sale, cumnatului său, Costachi Lupul, în 9 martie 1797.
În 2 aprilie 1797, Ioan, Nicolae şi Grigoraş Ţânta, ficiorii Paraschivei, vând administratorului Ludvig partea lor din moşia Botoşeniţa.
În 1843, Botoşăniţa sau Gropeni, cum se mai numea satul rămas în Bucovina, avea 309 creştini ortodocşi, dar nu avea preot, aşa cum nu va avea nici în 1876, când numărul enoriaşilor, care mergeau la Balcăuţi, era de 437 suflete, şi nici în 1907, satul Botoşăniţa fiind arondat parohiei din Balcăuţi .
În 30 octombrie 1910, în casa lui Emilian Popescul din Botoşeniţa, s-a ţinut Adunarea generală a Societăţii Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, sub conducerea lui Dionisie cav. de Bejan şi a lui Alexandru Vitenco .