Relieful bucovinean

RELIEFUL BUCOVINEAN

         Ca provincie istorică, Bucovina are un hotar, în limitele căruia s-a definit o spiritualitate multilingvă, o spiritualitate intens determinată, în coordonatele ei etnografice, de relief şi de climă. Aici, „la capătul lumii, unde sunt izvoarele nopţii şi unde cerul e luminat de o lumină ce abia mijeşte” , trăiau, prin anii 408-340 î. H., „Carpizii, apoi Sciţii Plugari, iar mai încolo Neurii” , tot sciţi, hrănindu-se, după cum spune acelaşi Strabon, în anul 18 d. H., „cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit… Căci înţelepţii, nefăcând aproape nici o deosebire între dreptate şi cumpătare, au urmărit în primul rând mulţumirea cu puţin şi simplitatea. Ei trăiesc din ce produc turmele lor, lapte şi brânză… nu ştiu să strângă bogăţii sau să facă negoţ, dar pun mai presus de orice prietenia unui om însemnat… şi le este frică doar să nu se prăbuşească peste ei cerul… Abia după ce au ajuns în legătură cu tot felul de oameni, au împrumutat de la aceştia luxul şi obiceiurile negustoreşti”. Avem, în această mărturisire străveche, o primă atestare a unui tip de viaţă, care dăinuie şi azi, şi printre români, şi printre ucraineni, indiferent în ce regiune statală a Bucovinei trăiesc.
Pe vremea tracilor şi a ramurii lor geto-dacice, cei care purtau pe scut, frumos lucrat în argint, „un balaur / Vânăt făcut e cum stă-ncolăcit în lături şi-ndoaie / Capete trei pe un gât răsucite” , prin munţii, pe dealurile şi prin luncile Bucovinei de astăzi, trăiau populaţii amestecate, carpi, costoboci, caucoensi, bastarni, ba chiar şi celţi (bastarnii, tot celţi, şi celţii, în acele vremuri, reprezentau cea de-a treia cultură, meşteşugul, şi nicidecum popoare în accepţia de astăzi a cuvântului), unul dintre costoboci, legendarul Cotizon, „cel ucis de romani sub Lentul”, fiind presupusul întemeietor al cetăţii Chotim (Hotin). În anul 26, oamenii Carpaţilor, ca întotdeauna, „se aflau pe crestele munţilor şi trăiau departe de orice civilizaţie… Ei nu erau obişnuiţi să asculte nici măcar de regi, decât atunci când doreau, având oricând curajul necesar pentru libertate sau moarte” , tradiţia traiului simplu şi nepretenţios, atât de vie şi astăzi, determinând, în viziunea lui Ammianus Marcellinus (330-400 d. H.), o anume superioritate faţă de lumea şubrezită, măcar la nivel metafizic, de decadenţele civilizaţiei.
„Ţăranii care locuiesc în ţinutul de munte, pe înălţimile pomenite mai sus, ne întrec pe noi, romanii, în privinţa deplinătăţii puterilor trupeşti şi a privilegiului unei vieţi mai îndelungate, iar lucrul acesta, cred ei, stă în legătură cu faptul că nu se îmbuibă cu necurăţenia mâncărurilor calde, ci mereu în puterea vârstei, îşi răcoresc trupurile cu stropii de rouă (tradiţie purificatoare încă prezentă la români şi la ucraineni – n.n.), sunt stăpâni pe dulceaţa unui aer mai curat şi simt înaintea tuturor razele soarelui dătător de viaţă, rămânând până acum neatinşi de relele civilizaţiei umane” .
De această superioritate, dacă nu cumva doar vanitate oarbă, dacă nu cumva conştientizare a unei stări metafizice dense (egiptenii opinau că omenirea pierde în metafizic pe cât câştigă în civilizaţie), pare să fi fost convinşi înşişi oamenii munţilor, carpi sau costoboci, fie aceşti carpi, sciţi, neuri, deci tot sciţi, sau celţi (keltoy, cum îi numeau grecii pe toţi locuitorii de la nord de cel mai nordic oraş grecesc, Keltoy).
Istoriografia, privind spre trecut, în ciuda avertizării lui Blaga, „din perspectivele” epocii noastre, confundă acele obşti ocupaţionale (vânători, păstori, agricultori, olari, fierari) cu popoarele, în tentativa ei anticantemiriană şi antixenopoliană de a ne „lustrui” şi „înălţa peste ceea ce suntem”.
De-a lungul mileniilor, în epocile în care localnicii erau numiţi, de către neamurile mărturisitoare, boreazi, hiperborei, pelasgi, daci, carpi, costoboci, blachi, bolochoveni sau valahi, ţinutul care, de vreo două secole şi mai bine, se numeşte Bucovina nu a avut un nume, nici măcar sub stăpânirea tătară, când un călugăr franciscan trece prin Ymor filius Molday (Repedea, afluentul Văii, adică Gura Humorului), însoţindu-se cu o căpetenie locală, Olachus, în călătoria spre Crimeea, nici măcar în epocile de glorie ale Moldovei voievodale, când provincia era inclusă, împreună cu provinciile învecinate, în Ţara de Sus a Moldovei, cu vornicia la Dorohoi. În schimb, după întemeierea statalităţii moldave (1359-1365), se stabileşte, odată pentru totdeauna, în 13 decembrie 1433, hotarul nordic al Moldovei, care este şi al Bucovinei, regele Vladislav al Poloniei învoindu-se că, „între aceste oraşe (Ţeţin şi Hmelov), va fi această graniţă veşnică: noi, întâi, între oraşul nostru Sniatin şi între Sepinţi, care Sepinţi aparţine Moldovei, pe acestea le desparte râul Colacin, iar de la râul Colacin, drept peste câmpia Bolohovului, până la râul cel mare Dnistru, mai sus de satul Potoc, care sat Potoc aparţine Moldovei, şi de la acest sat, în jos, pe Dnistru, până la mare, aparţine către Ţara Moldovei… Iar Vascouţii i-am lăsat lui Ştefan Voievod către Ţara Moldovei, cu toate câte aparţin acestui sat de demult. Zamostie şi Vilaucea sunt între satele noastre. Iar din codrii Ţării Moldovei, cum au umblat hotarele de demult, tot aşa vor urma şi acum, în vecii vecilor” .
Până în 13 decembrie 1433, hotarul între Polonia şi Moldova era, conform unei vechi tradiţii, „pe obcină”, deci pe culmea dealurilor de pe malul dinspre Moldova ale Colacinului şi Cremuşului, dar Vladislav accepta firul apelor drept hotar, iar satele de dincoace, care aparţinuseră Coroanei, au fost dăruite neamului Tăutul, originar din unul din aceste sate, în vremea lui Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun şi nicidecum în vremea lui Ştefan cel Mare, cum mărturiseşte Neculce, în baza confuziei de nume întreţinută de cronicarii poloni, din opera cărora se inspirase .
Hotarul acesta nordic, al Moldovei şi, implicit, al Bucovinei, se întăreşte, ca atare, în decembrie 1504 („El sciat Dominus orator, quod limites antiqui et veri fuerunt el sunt circa Colaczino”), şi în 30 noiembrie 1546 („Limites antiquis conservobuntur”), dar şi după transformarea Hotinului în raia turcească, în 26 iulie 1642, Marele Mareşal al Poloniei şi Abaza Paşa, reprezentantul Înaltei Porţi, convenind că „hotarul între Moldova şi celelalte state străine începe la Bender, unde au fost puse două pietre, între hotare care despart Moldova de Turcia, şi merge până la apa Nistrului, pe care am fixat-o să fie hotar, cum a fost şi până acum. Mai departe, începe hotarul între Polonia şi Moldova, de la un izvor, din care curge pârâul Colacinului, care se varsă în apa Prutului, şi, de la acel pârâu, cale de o oră depărtare, începe alt pârâu, zis Serafineţul, care se varsă în apa Nistrului; acest pârâu, după care este numită localitatea, formează hotarul între Moldova şi Polonia. De la Ceremuş, hotarul merge, prin munţii ungureşti, până la pârâul Ceremuşul Negru, care se varsă în apa Prutului. Pe cursul acestui pârâu merge hotarul Moldovei cu Polonia şi cu celelalte ţări străine”.
După ocuparea provinciei care se va numi Bucovina de către habsburgi (25 octombrie 1744, când cordonul de ocupare era complet), Moldova nu se mai învecinează cu Polonia, ci cu „ţara clasică a trecutului nostru istoric” , Bucovina, deja încorsetată în hotare clare şi precise, rectificate abia în anul 1887, conform Art. II al Convenţiei cu România, linia de frontieră, plecând de la Triplex confinium (Pietrele Roşii, care formau hotarul între Bucovina, România şi Transilvania), continuând cu repere de pe creştetul muntelui Pietrele Roşii, pe vârful Podul de Piatră, apoi, spre Răsărit, piscurile munţilor Munceii, Lucaciu, Poiana, Vânătorului şi Gura-Haiti.
Graniţa dintre Bucovina şi România urma izvorul şi cursul pârâului Serişor, până la confluenţa pârâului Valea-Arsă, piciorul muntelui Dealul Negru, numit Runcul, apoi vira spre nord-vest, coborând spre pârâul Dorna Neagră şi urmând cursul lui până la revărsarea în Bistriţa, Bistriţa până la Valea Aramei, piscul Bâtca-Neagră, apoi, iar pe creştetul munţilor, trecea peste piscurile Runcul, Pietrele Doamnei, Rarăul, Teodorescul, Obcina Chiril, Căpăţâna, Grebenul, Clefile, Alunişul, iar Grebenul, Bâtca-Rea şi Capul Baiaşescul, apoi cobora la pârâul Negrileasa, urcând la piscul Obcina Ciumârnei.
De pe Obcina Ciumârnei, graniţa urma, iarăşi, creştetele munţilor, trecând peste piscurile Rangal şi Gainosa şi mergea până la prislopul format de Gainosa şi Clădita Mare, cotind spre nord-vest şi, înconjurând Clădita Mare, până la prislopul cu Clădita-Mică, urcând pe piscul Clăditei Mari, apoi piscurile Rotunda, Obcinea Zvoriştei, Obcina Isakii, Pleşei şi piscul Dealului Burago.
Coborând, apoi, spre nord-est, graniţa ajungea la pârâul Valea-Seacă, care forma frontiera până la râul Moldova, iar de aici, spre nord-est, de-a lungul unui şanţ vechi, până la Valea din Lucăceşti, apoi pârâul Samoşul Mare (Hraniţa) până la revărsarea pârâului Buneşti, care prelua rolul de graniţă, iazul de la Buneşti, piciorul Dealului Lung, pârâul Buneşti, Dealul Buneşti (Dealul Crucea), pârâul Ruşina, vârful dealului Dumbrava Roşie, vârful Dealului Fâstâcului, vârful Dealului Plavalarilor, apoi, spre sud-est, până la vârful Dealului Cetăţuia (Mireşti), platoul de la Mireşti, izvorul pârâului Racova (cracul stâng), pe care îl urmărea până la vărsarea în râul Suceava, trecând peste Balta Satului, aproape de satul Chilişeni, apoi, până la revărsarea pârâului Mitocul (Rustorba), linia frontierei urma cursul râului Suceava.
De la confluenţa pârâului Mitoc cu râul Suceava, graniţa urca, pe Mitoc, până la confluenţa cu pârâul Dadului (Dediului), care prelua rolul de graniţă, înspre izvor, apoi, spre est, la linia imaginară care desparte pâraiele ce se varsă în Suceavă de cele ce se varsă în Siret, pe la Lazarg, pe vârful Obcinei Calafindeşti (Zaranca), lăsând în Bucovina satele Botoşăniţa, Gropana şi Negostina, iar în România, satele Rudeşti şi Verpole.
Râul Siret forma graniţa până la confluenţa cu Molniţa, pârâul acesta preluând rolul de hotar până la izvorul său, de unde graniţa cotea spre nord-nord-est, apoi spre vest, peste dealurile dintre satele Prevoroki şi Buda, apoi printre Fântâna Tâlharului şi Buda, spre izvorul pârâului Lucaviţa, pe care îl urma până la revărsarea lui în Prut (începând de la satul Mamorniţa, pârâul Lucavei se numeşte, până la Prut, Mamorniţa).
Hotarul era format, apoi, de matca veche a râului Prut, apoi cotea spre nord, la Insula Sineheul (?) şi Cotul Grigorcea, până la Novoseliţa, urma cursul Prutului, „care corespunde cu cursul prezent al râului, (şi care) va fi considerat ca frontieră provizorie între ambele ţări, până la rectificarea râului, prin comisiunea internaţională a Prutului” .
Spre sfârşitul perioadei ducale a Bucovinei, coordonatele geografice (în fond, asta adună şi individualizează hotarele) rămân cam aceleaşi. „Întrucât priveşte întinderea geografică primitivă a teritoriului Bucovinei, trebuie de observat că ea a variat în vremuri, mai ales în partea sa de Nord. După războaiele dintre fraţii, voivozi moldoveni, Ilie şi Ştefan, cu Polonia (1437), figura ca hotar statornic, între Pocuţia şi Moldova, pârâul Co¬lacin (dintre Sniatin şi Şipeniţ). Un colţ al menţionatului „Codru Bucovinean” (între localităţile Zamostia şi Vilaucea) forma, multă vreme, o zonă neutră pentru ambele ţări. Mai ştim din cronici că o parte a Bucovinei actuale, pe care o reprezintă districtul Vijniţa, a fost cucerita abia de Ştefan cel Mare, cu prilejul invaziei de răzbunare, în ţara regelui Albreht al Poloniei (1498), rămânând, din acel moment, Ceremuşul Negru ca hotar de Nord-Vest între Bucovina şi Pocuţia. Mai târziu, acest hotar fu rectificat, devenind Ceremuşul Alb limita ţării, precum e şi astăzi. Încolo, corpul acestei ţări, până la câteva mici puncte (de exemplu, hotarul dinspre Nord-Est, a cărui stabilire a format, la ocupaţie, oarecare diferende între Austria şi Turcia), a rămas neschimbat.
Ducatul Bucovinei se pre¬zintă, ca teritoriu austriac, aşezat între 47,12 şi 48,40 grade latitudine de Nord şi între 42,34 şi 44,9 grade longitudine de Est, după meridianul Ferro. Conform acestei poziţii, punctul cel mai avansat al Bucovinei, spre Nord, e cotitura Nistrului, la N-N-V de comuna Repujinet; punctul cel mai înaintat spre Sud, vârful muntelui Pietrele Roşii, de lângă comuna Dorna Candreni; din contra, apare la Est, ca punctul cel mai depărtat, gura pârâului Racova, ce se varsă în Suceava în apropiere de localitatea Chilişeni, iar punctul cel mai apusean, cotitura Ceremuşului, la Sud de comuna Iabloniţa.
Astfel, dar, hotarele Bucovi¬nei sunt formate, la Nord, de râul Nistru, începând de la comuna Babin şi până la confluenţa acestuia cu Pârâul-Negru (Czarny Potok), limită care desparte Bucovina de Galiţia. De aici, în direcţiune spre Est, şi anume spre Rusia, hotarul între acest imperiu şi Bucovina se întinde, în linie oblică, pană la confluenţa pârâului Rechitna cu Prutul, lângă localitatea Noua-Suliţa, care punct constituie, în acelaşi timp, trifiniul între Bu¬covina, Rusia şi România. Res¬tul hotarului spre Est, care des¬parte Bucovina de regatul României, este format de către râul Prut, pârâul Lucaviţa, apoi de către pârâul Molniţa. până la confluenţa acestuia cu Si¬retul, de către râul Siret în¬suşi, de pârâul Rusterba şi, în fine, de către râul Suceava.
În direcţiune de Sud, adică tot spre România, hotarele Bucovinei sunt formate de către pâraiele Racova, Şomuzul Mare şi Şomuzul Mic, apoi de către pâraiele Hranita şi Saca, după aceea de către crestele muntoase Opcina Isaccii, Baieşescul, Grebenul şi Opina Chiril, apoi de către apa Bistriţei Aurii, până la confluenţa cu pârâul Neagra şi cu o mică secţie din acest pârâu şi afluentul său Sărişor, şi, în sfârşit, de către culmea Opcina Vânătorului.
De la acest punct, începe hotarul Bucovinei în direcţia de Vest, constituind, pe vârful muntelui Pietrele Roşii, trifiniul dintre Bucovina, Ro¬mânia şi Transilvania. De aici, în sus, hotarul spre Transilvania e format, întâi, de către pâraiele Teşna Împuţită, Coşna şi Deaca şi de râul Bistriţei Aurii şi atinge, lângă localitatea Cârlibaba, punctul de trifiniu între Bucovina, Transilvania şi Ungaria. Bucăţica de hotar către teritoriul Ungariei îl formează râuleţul Cibăului, până nu departe de pârâul Săratei, unde se găseşte al patrulea punct de trifiniu, adică dintre Bucovina, Ungaria şi Galiţia. Această ultimă secţie a hotarului bucovinean, la Vest, îndreptată spre pământul galiţian, este formată, la început, de către pârâul Pârcălab, de apa Ceremuşului, până la revărsarea sa în Prut, apoi, pe distanţă mică, de către însuşi râul Prut, şi, în cele din urmă, de pârâul Tureţchi, cu linia ce se până la fluviul Nistru, lângă comuna Babin.
Suprafaţa teritorială, cuprinsă între aceste hotare, este de 51.441 km pătraţi şi prezintă un maxim de lăţime de 95,7 km, de la V. la O., şi un maxim de lungime de 168,7 km, de la Nord, la Sud” .
Aceste hotare funcţionează şi în epoca reîntoarcerii provinciei în cuprinsul moldovenesc al României Mari:
„Hotarul, înspre Nord-Est, între Polonia şi Ţinutul Suceava, începând de la Babin, pe o distanţă de 87 km, până în apropierea satului Otace, şi, de aici, între Ucraina şi Ţinut, pe o distanţă de 142 km, până la Voloşcova, îl formează râul Nistru.
De aici, porneşte o linie convenţională, în direcţia Nord-Sud, trece în apropierea târgurilor Vasiliuţi, Secureni, Bârlădeu, până la Edineţi, de unde, schimbându-şi direcţia, o apucă spre apus şi ajunge Prutul, în apropierea satului Şerăuţi.
Prutul face hotarul de Sud al Ţinutului Suceava pe o distanţă de 114 km, până la Boian; apoi, din nou, formează hotarul o linie convenţională, care trece în apropierea oraşului Siret, ajunge Burdujenii, de unde apa Sucevei face hotarul până la târguşorul Chilişeni.
De la Chilişeni, hotarul este format, în mare parte, de o linie convenţională, mai mult sau mai puţin frântă, care trece lângă oraşul Vatra-Dornei, până în apropierea satului Poiana-Stampii.
Spre Nord, între Ţinut şi Polonia, hotarul este valea romantică a Ceremuşului, până la revărsarea lui în Prut, la Văşcăuţi.
De la Văşcăuţi, în direcţia Sud-Nordică, hotarul îl face o linie convenţională, până la Nistru, în apropierea satului Babin.
Astfel, hotarul este închis, cuprinzând o suprafaţă de 18.073 kmp” .
După ocuparea provinciei moldave de către trupele habsburgice, Bucovinei i s-a zis, mai întâi, Moldova austriacă, Moldova imperială, Cordon sau Cordun, comitatul Sucevei, Arboroasa, Plonina, la toate aceste denumiri renunţându-se după 1786, odată cu încorporarea provinciei în Galiţia, când, pornindu-se de la un termen slavon, care denumea făgetul, se va folosi numai toponimul Bucovina.
Prima folosire a termenului, cu referire la pădurile de fagi din partea nordică a provinciei, datează din 30 martie 1392, când Roman I întărea lui Ioanăş Viteazul trei sate de pe apa Siretului, hotărnicite, „în sus până la bucovina cea mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuţi, la capătul câmpului şi, de acolo, pe marginea bucovinei, pe deal” , dar termenul nu a însemnat niciodată, până în 1786, un toponim, ci un substantiv comun, de etimologie slavonă, datorită folosirii acestei limbi şi în practica bisericească, şi în cea a cancelariei domneşti, drept una dintre cele „patru limbi sfinte”, termen care contrazice, ba chiar sfidează învăţăturile Sfântului Pavel, formulate în Epistola I („Cel ce vorbeşte în limbă străină se zideşte numai pe sine; iar cel ce explică scriptura şi face cuvântări în limba poporului, acela zideşte sufleteşte întreaga comună bisericească” ).
„După relief, Bucovina se împarte în două secţii cu caractere geografice deosebite: una la sud-vestul liniei Vijniţa-Capul Codrului, constitu¬ind zona muntoasă, a doua la nord-estul acestei linii, con¬stituind zona ei deluroasă sau colinară.
Linia Vijniţa-Capul-Codrului nu este numai o limită geografică, ea reprezintă şi o fruntarie geologică: în lungul ei, Vijniţa, Berhometele, Bănila Moldovenească, Vicovul, Marginea, Solca, Cacica, Ca¬pul Codrului şi Valea Seacă se ţin riguros la îmbinarea formaţiunilor de gresia car¬patică (terţiar cretaceu), care constituie, în cea mai mare par¬te, solul muntos al Bucovinei, cu cea a formaţiunilor terţiare şi quaternare, ce constituie regiunea deluroasă. Aceasta, la rândul ei, se întrupează în aşa-zisul podiş moldovean. Tot în lungul acestei linii se înşiră cele mai numeroase izvoare sau abundente mine de sare gemă ale Bucovinei.
Relieful muntos al Bucovi¬nei, afară de mici abateri, se prezintă constituit dintr-o succesiune de brazde paralele, în¬să compacte. Moldova, Moldoviţa şi Humorul curg în văi paralele cu a Bistriţei, cu care fac sistem. Cele două Ceremuşuri şi Putila au şi ele văile lor, paralele cu creasta principală a Carpaţilor, însă cursul Ceremuşelor se frânge şi ramura ei cea unică descrie, de la întruni¬rea acestor tributari, o curbă cu concavitate spre Sud-Est, întocmai ca şi Prutul, rupând normal sistemul de brazde pa¬ralele ale orografiei Carpaţilor bucovineni. Cam aceeaşi le¬ge o urmează Suceava, care curmă brazdele lungăreţe de gresie carpatică, constituite din terenurile secundare şi terţiare, ce se juxtapun pe toată zona muntoasă, de la obârşiile ei şi până în marginea podişului moldo-bucovinean. Partea mun¬toasă, de la sudul izvoarelor Bistriţei şi văii Sucevei, este aceea în care paralelismul oro¬grafiei este tare accentuat, atât prin depresiunile în care curg apele Bistriţei, Moldovei, Moldoviţei şi Humorului, cât şi prin acel al cutelor muntoase intermediare. Cuta muntoasă care se ţine, pe dreapta Mol¬dovei, de sub Lucina şi până în Giumalău, constituită din terenuri primitive, lasă, imediat, la estul ei, jgheabul Moldovei şi al afluenţilor ei, aflat de tot aproape de limita geografică a acestei formaţiuni. Caracteristic, în această regiu¬ne, este grupul Opcinelor (Opcina Feredeului şi Opcina Mare) des¬părţite între ele prin valea Su¬cevei. Partea muntoasă de la nor¬dul Sucevei este caracterizată şi ea prin limpezimea cutelor de cretaceu şi terţiar inferior, ce reproduc direcţiunea crestei principale a Carpaţilor. Însă aici numai vâlcelele au direc¬ţiunea dominantă a orografiei; văile mari ca Ceremuşul, Si¬retul şi mai ales Suceava, re¬bele direcţiei impuse de oro¬grafia regiunii, după ce, mai întâi au mers în direcţia N-V-S şi E, se înclină, pe în¬cetul, spre est şi, în urmă (în dealuri), spre sud-est, pentru a urma panta generală a so¬lului bucovinean.
Grupul de la nordul văii Sucevei, zis „al Putilei şi Siretului”, înjghe¬bează aceste ape, ale căror văi constituie, aici, principalele lui fracturi.
Nici un munte al Carpaţilor bucovineni nu atinge regiunea zăpezilor perpetue; în schimb, însă, înălţimile carpatine trec, în majoritatea lor, peste regiu¬nea păduroasă, constituind pla¬iuri cu păşuni întinse.
Regiu¬nea munţilor Bucovinei este din cele mai pitoreşti prin va¬rietatea aspectului orografiei: plaiuri rotunde, coame stâncoase şi ape strânse în defileuri. Văile Ceremuşului, Putilei, Siretului şi Sucevei sunt largi, pe când vâlcelele lor la¬terale sunt scurte şi strâmte.
Aspectul topografic se schim¬bă în regiunile de sud şi vest, constituite din terenurile pri¬mitive (ardesie, micocen şi din trahit). Aici, văile sunt înguste şi neregulate: valea Colbului, a Lucinei, a Cibăului, a Cârlibabei şi a Bistriţei sunt renu¬mite prin frumuseţea lor pito¬rească.
Regiunea deluroasă a Bu¬covinei îmbrăţişează o supra¬faţă de 6.376 kmp din platoul podolian. Acesta se prelunge¬şte pană în linia Vijniţa-Capul Codrului, pe care se termină munţii Bucovinei. Relieful şi aspectul topografic al acestei regiuni traduc natura forma¬ţiunilor terţiare şi quaternare ce constituie solul ei. Cea mai întinsă suprafaţă a regiu¬nii o reprezintă formaţiunile quaternare; acestea constitu¬ie, în genere, relieful ei de înăl¬ţime mijlocie. Sub solul neocen (terţiar superior) al acestei zone deluroase apare, pe toată suprafaţa ei, în formă de insule înglobate în quaternar: el constituie reliefurile cele mai înalte ale regiunii (Horodiştea cu 517 m, Spasca cu 504 m, Ţeţina 539 m, Ciclanul cu 491 m, Homoria cu 508 m, Maidanul cu 488 m etc.). El conţine jumăta¬tea izvoarelor de sare ale zo¬nei de îmbinare a podişului bucovinean cu munţii, carierele de sare de la Cacica şi minele de cărbuni de la Ispas-Maidan. Formaţiunile diluvice constituie parte din coastele şi chiar fundurile văilor, cum ar fi bazinul Rădăuţului, restul şesurilor fiind constituit din formaţiuni aluvionare.
Regiunea deluroasă a Bu¬covinei cuprinde următoarele patru secţiuni:
a) Secţiunea dintre Nistru şi Prut constituie un platou a cărui suprafaţă de 1.095 kmp este presărată cu numeroase bălţi, heleşteie şi funduri ml㺬tinoase, însă puţin acoperit de păduri. Înclinarea generală a acestui mic platou este de par¬tea Prutului. Muscelele, domi¬nate de piscul Berdo (516 m) reprezintă partea cea mai înaltă a reliefului acestei secţiuni.
b) Secţiunea dintre Prut şi Siret, a cărei suprafaţă este de 1.120 kmp, constituie un platou ce-şi înalţă marginile până la 100 m deasupra şesului Prutului şi Siretului. Cele mai mari reliefuri, cuprinse între 435-495 m, sunt situate pe marginea despre Siret a platoului; de aceea, clina cea mai lungă a lui priveşte spre Prut. Ţeţina (539 m), Spasca (504 m), Ciclăul (491 m), Vivozul (495 m) for¬mează un sistem ce străbate platoul, din Prut, în Siret, la nord-estul Derehluiului, prin a cărui vale trece calea ferată Siret-Cernăuţi. Suişurile lor sunt adesea (la Nord) destul de pro¬nunţate. La partea de Sud, ele sunt acoperite cu păduri dese şi printre ele găsim văi des¬tul de adânci, înconjurate de coame şi povârnişuri abrupte.
c) Secţiunea dintre Siret şi Suceava se prezintă ca o treap¬tă, având o înălţime mijlocie de 200 m deasupra secţiunii din¬tre Siret şi Prut. Relieful este rupt prin o depresiune destul de largă de direcţiunea pârâ¬ului Horaiţa, pe unde trece şi drumul de la Suceava la Cernăuţi. În porţiunea sud-estică, culminează Stânca (465 m), Ocruhul (495 m), Ţăranca (506 m); în porţiunea nord-vestică, culmi¬nează Fundătura (483 m), Humoria (508 m), Pantinul (556 m), Poiana Bucului (564 m) etc. Secţiunea dintre Siret şi Su¬ceava are o suprafaţă de 1.040 kmp şi e, la Vest, în mare parte acoperita de păduri, aşezate pe colini onduloase, iar la Est, de pământuri foarte ro¬ditoare.
d) Secţiunea între valea Su¬cevei, spre Nord, are înălţimea mijlocie identică cu a secţiunii precedente, afară de partea sud-estică, unde ea se coboară între 200, şi 400 m, între Su¬ceava şi Hraniţa. Această sec¬ţiune are o suprafaţă de 810 kmp şi ca înălţime culminan¬tă, Dealul Ciungilor, 692 m, la sudul depresiunii Soloneţului, pe unde trece drumul de la Câmpulung, la Suceava.
Graţie micii consistenţe a solului regiunii deluroase, văile, exceptând pe a Nistrului, sunt largi. Ele sunt însoţite de şesuri cu atât mai adâncite, cu cât se găsesc mai departe de regiunea muntoasă. Şesul văii Nistrului are 150 m altitudi¬ne, la fruntaria Galiţiei, şi 120 m, la Onut, pe fruntaria Basa¬rabiei, unde este punctul cel mai jos din toată Bucovina.
Şesul Prutului are 190 m al¬titudine, la confluenţa Ceremu¬şului, şi 140 m, la Noua-Suliţa; cel al Siretului, 389 m, la gura Mihodrei, şi 280, la gura Molniţei; al Sucevei, 394 m, la gura Voitinelului, 289, la graniţă, cel din faţa oraşului Suceava; al Moldovei, 394 m, la Cornul-Luncii.
Pantele mijlocii ale aceloraşi şesuri cresc progresiv, de la Nistru, spre Moldova: panta mijlocie a Nistrului este de 0,40 m, a Prutului, de 0,90 m, a Siretului, de 1,30 m, a Sucevei, de 2,1 m, a Moldovei, de 3,5 m.
Şuviţele de şes ale văilor îmbrăţişează, laolaltă, o suprafaţă de aproape 1.000 km şi introduc în aspectul topografic al Bucovinei un element de varietate remarcabil.
Şesul Prutului atinge o lărgime maximală, de 8 km la gura Soviţei; al Siretului, ¬de 7 km, la Mihodra, şi 6 km în josul Sucevenilor; al Sucevei, de 9 km, la Rădăuţi, de 13 km (dacă se socoteşte maximul de lărgime) în bazinul diluvic al Rădăuţului; al Moldovei, de 4 km, la Cornul Luncii. Singura vale a Nistrului este strâmtă şi înjghebată între pereţii stâncoşi şi acoperiţi de vegetaţie a solului de calcar cretaceu, în care se găseşte săpat patul fluviului” .
Mărturiile româneşti despre geografia provinciei sunt puţine şi evazive, prima dintre ele aparţinând lui Simion Dascălul, care, în copia „Letopiseţului ţării Moldovei”, al lui Grigore Ureche, vorbeşte, în adăugire, despre „locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curătoare, cu păduri dese”.
La fel de evazive, deşi extrem de importante, sunt descrierile regiunii, făcute de călătorii străini, dar şi toponimele menţionate în hotarnice, precum cele menţionate în uricul din 15 februarie 1400, în favoarea mănăstirii Moldoviţa: „Suhardul Mare şi Mic. Iar hotarul acestor munţi, începând din vârful Jireapănului, care este deasupra Fântânii Reci, la Coşna Mică, în jos de Coşna, până la păltinişul lui Branco, şi, de acolo, în jos, la Coşna Mare, până la piciorul Suhardului Mare, şi, de acolo, drept la deal, până în vârful Suhardului, până la obârşia Rusaii, şi, de acolo, în vale, pe pârâu, până la vârful Bistriţa, şi, de acolo, la vale, cu Bistriţa, până la gura pârâului Fântânii Reci şi până la vârful Jireapănului” ; sau, în 14 aprilie 1411, în folosul aceleiaşi mănăstiri: „din vadul Moldovei, care este mai jos de satul Câmpulung, cu poiana, drept la gura Gerezdea şi în sus, pe pârâu, până la obârşie şi, de acolo, la Măgura Moşului, şi, de acolo, la spărturi şi la Măgura Plopului, şi, de acolo, la Fântâna Sărată, şi, de acolo, pe dealul Frasinilor, drept la Râul Strâmt, la deal, pe Suha, unde cade în Moldova, şi, de acolo, pe Moldova, la pârâul Ceteţe, în sus pe pârâul Cetăţelii, până la vârful Dealului Mare, şi, de acolo, tot cu obcina Dealului Mare, cu toate izvoarele care cad în Moldova şi Moldoviţa, până la obârşia Frumosului, unde cade în Moldoviţa, şi, de acolo, peste Moldoviţa, la gura pârâului Deea, şi, de acolo, pe dealul Paltinului, unde cade în Moldova, în vad, în jos de satul Câmpulung, unde am început” .
Termenul „obcina”, prezent în această ultimă hotarnică, nu desemnează, precum în etimologia slavonă, o culme aflată între două înălţimi, ci, conform unei străvechi datini păstoreşti, sâmbra oilor, locul în care se păşteau oile, timp de o săptămână, înainte de a se face măsurişul laptelui, în condiţiile în care „stăpânirea de odinioară în comun a oilor a transmis în zilele noastre o rămăşiţă folclorică, aşa-numita „sâmbră a oilor”. Oile se aduc la un loc numit „obcină” şi se mulg în comun” . În vremurile acelui „odinioară”, mărturisesc legendele că, prin provincia numită, şi astăzi, Bucovina, „puteai merge, cu săptămânile, oriîncotro ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraş sau sat, ci numai, unde şi unde, câte-un păstor, care-şi păştea turma sa prin cele preluci şi poieni. Şi tuturor păstorilor, câţi erau, le mergea foarte bine, căci aveau cele trebuincioase, atât pentru dânşii, cât şi pentru turmele lor” .
Legenda aceasta pare să-şi aibă rădăcinile în „Letopiseţul” lui Grigore Ureche, în care se povesteşte că, după ce „au ucis acei vânători acel buor, întorcându-se înapoi, văzând locuri desfătate, au luat pre câmpi într-o parte şi au nemerit la locul unde acum târgul Sucevei. Acolo aminosindu-le fum de foc şi fiind locul despre apă, cu pădure mănuntă, au pogorât pre mirodeniia fumului la locul unde este acum mănăstirea Eţcanei. Acolea pre acelaş loc au găsit o priseacă cu stupi şi un moşneag bătrân, de prisăcăriia stupii, de seminţie au fost rus şi l-au chiemat Eţco. Pre carele deacă l-au întrebat vânătorii, ce omu-i şi den ce ţară este, el au spus că este rus den Ţara Leşască. Aşijderea şi pentru loc l-au întrebat, ce loc este acesta şi de ce stăpân ascultă? Eţco au zis: este un loc pustiiu şi fără stăpân, de-l domnescu fierile şi pasările şi să tinde locul în gios, păn’ în Dunăre, iar în sus păn’ în Nistru, de să hotăraşte cu Ţara Leşască, şi este loc foarte bun de hrană. Înţelegând vânătorii acest cuvânt, au sârguit la Maramorăş, de ş-au tras oamenii săi într-această parte şi pre alţii au îndemnat, de au descălecat întăi supt munte şi s-au lăţit pre Moldova în gios. Iar Iaţco prisecariul, deacă au înţeles de descălecarea maramorăşenilor, îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască, de au dus ruşi mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucevei în sus şi pre Siretiu despre Botoşiani. Şi aşa de sârgu s-au lăţit rumănii în gios şi ruşii în sus”.
Legenda lui Iaţco, deşi se bazează pe o anume realitate ulterioară, dar consfinţită de documente, localizează greşit, iar eroarea, în mod surprinzător, încă nu e sesizată de istoriografie, deşi există documente care probează că „Eţco”, tatăl lui Herman (fratele lui Herman, Iaţco, menţionat de primul uric, este un alt personaj, fiul prisăcarului), trăia, de fapt la Voitinel, iar Dragoş din Bedeu, care, în ciuda legendărilor, nu este Descălecător de ţară , ci doar un aliat român al oştilor maghiare ale comitelui secuilor, Andrei Lackfy, pe acolo trecuse, prin vecinătatea Volovăţului, prin Voitinel . De altfel, nici în legende, Dragoş din Bedeu nu ajunge în vecinătatea Sucevei, care nici nu exista prin anii 1334-1339. O mănăstire la Iţcani a lui Iaţco, fratele şi nu tatăl lui Herman de la Voitin, avea să fie atestată mult mai târziu, abia în mai 1395, când Iaţco, fiul lui Iaţco şi fratele lui Herman, o închina, împreună cu biserica Sfântului Dumitru din Suceava (cea veche, din lemn, pe care tot el o întemeiase, altminteri nu o putea închina ), patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea, dar acest Iaţco, fratele lui Herman nu trebuie confundat cu legendarul Iaţco, cel care l-a întâlnit pe Dragoş, care locuia, prin anii 1334-1339, la Voitinel, pentru că, aşa cum o spune uricul, la Voitin se aflau „ocina lor… şi satul lor, unde este casa lor”.
Preluând informaţii din cronici străine, în care „loc pustiu” înseamnă, de fapt, loc neorganizat statal, vechii noştri mărturisitori, pentru care „legea”, deci religia greco-ortodoxă, desemna o identitate comună, prezintă un ţinut relativ slab populat, în care românii se ocupau cu creşterea animalelor şi, în primul rând, a oilor, iar tătarii şi slavii, cu agricultura, într-o paşnică relaţionare a celor „două expresii spirituale complementare. Primul, curentul pastoral, care este expresia lirică, şi filozofică, a ciobanilor. Al doilea este expresia spirituală a sedentarilor, a populaţiei agrare” , dar fără a exclude posibilităţile de contaminări ocupaţionale şi folclorice. Fără îndoială că exista şi o a treia cultură, cea meşteşugărească, singura cultură istoricizantă, ulterior, adică după alcătuirea primelor statalităţi, asimilată de celelalte două, dar despre ea vom vorbi la momentul potrivit.
În descrierile călătorilor străini, referirile la acest nord de ţară românească, deşi la fel de evazive, dar necontaminate de patimi băştinaşe, întregesc, prin însumare, şi o descriere geografică naivă. „Ei nu au oraşe mari, ci sate multe şi multe animale (în 1404). Pământul e mănos, vii sunt puţine, sunt ape mari şi câmpii întinse” ; Ghillbert de Lannoy, cavaler de Picardia, prădat în Codrii Cozminului, la venirea sa dinspre Polonia, întâlneşte „mari întinderi pustii”, înainte de a fi oaspetele lui Alexandru cel Bun „la un sat al său numit Cozial” , încă neindentificat de istorici; în 1476, în sus-estul Sucevei „erau păşuni şi nişte goruni, şi încă şi alţi copaci mai depărtaţi unii de alţii, şi se aflau pâraie”, iar „oraşul Suceava era înconjurat cu şanţuri şi palisade. Casele şi bisericile erau de lemn şi acoperite cu şindrilă. Numai castelul Sucevii era clădit din piatră şi tencuială, pe o coastă, în afara oraşului” ; în august 1502, când Matteo Muriano, „doctor în arte şi medicină”, trimisul dogelui Leonardo Loredano, vine la Suceava, zona „este mănoasă şi foarte frumoasă, şi bine aşezată, plină de animale şi de toate bucatele, erau de toate, afară de untdelemn. Grânele se seamănă în aprilie şi în mai… Păşuni sunt foarte bune” ; în 1527, un cronicar anonim susţine că „ţinutul acesta al Moldovei este destul de frumos şi foarte şes, şi nespus de bogat în văi şi oraşe şi sate, fără întăriri şi cetăţi – afară de una singură, numită Suceava, înconjurată de ziduri – şi e întărit oarecum de la natură de râuri potrivite. În această regiune se vede că nimic nu lipseşte din cele trebuincioase omului pentru nevoile sau plăcerile sale, întrucât sunt dealuri cu vii şi, de asemenea, în orice loc ţara e binecuvântată şi foarte îmbelşugată la roade şi ogoare şi în toate cele folositoare traiului; este şi foarte bogată şi în iazuri, şi bălţi, şi heleşteie, într-atâta încât omul nu poate dori nimic mai mult de la natură pentru nevoile vieţii. Apoi, în această parte a Moldovei, sunt munţi foarte bogaţi în mine de aur şi de argint, care, printr-o muncă necurmată, aduc, din zi în zi, un câştig şi un folos tot mai mare” ; în 1564, după mărturia lui Antonio Maria Graziani, „rodnicia pământului este foarte mare; într-adevăr oameni puţin dedaţi plugăriei seamănă atât grâu cât le trebuie pentru traiul lor de un an. Ei nu seamănă grâul înainte de 1 aprilie… Iar belşugul de vite e de necrezut. Oamenii înjugă câte doisprezece boi la plug şi se îndeletnicesc mai degrabă cu creşterea lor, decât cu lucrarea pământului, din cauza păşunilor lor deosebit de bune. Este socotit un mare păcat să tai viţeii” ; în 12 octombrie 1641, vizitând Suceava, Petru Bogdan Baksik scrie că „în ţinut se află din belşug grâu şi poame, dar vii nu sunt, deoarece regiunea este mai aproape de munte şi, de teama frigului, nu se sădeşte viţă, dar toţi au vii la Cotnari… care este cale de o zi spre răsărit. Vitele nu sunt în număr mai mic decât în alte părţi ale Moldovei şi sunt mai de soi, fiind mai aproape de munte. Oamenii sunt mai şlefuiţi, deoarece au mai dese legături cu polonii şi ungurii, şi acest oraş este reşedinţa de căpetenie a domnului, care are aici un palat, biserică şi grădini şi alte lucruri ce-i aparţin şi vine adesea să stea câtva timp… În jurul oraşului, sunt ogoare, lacuri şi păduri” .
În operele cărturarilor bucovineni sau români din Regat, întâlnim puţine relatări care să consacre un spaţiu geografic bucovinean al vremii lor. De o geografie, în adevăratul sens al cuvântului, nici nu poate fi vorba, până în perioada interbelică, atunci când un amoc patriotic local, ripostând, în diverse domenii, agresiunilor statale, se va solda şi cu o astfel de unică lucrare, publicată, sub titlul de „Ghidul turistic şi balnear al Ţinutului Suceava”, de Vlad Bănăţeanu şi E. Knittel, cu o prefaţă semnată se şeful „Străjii Ţării”, bucşoianul Teofil Gh. Sidorovici, la Cernăuţi, în 1939, prefaţă în care se precizează, ca semn al cunoaşterii operei lui Dimitrie Onciul, că „Ţinutul Sucevii, vatra Moldovei, constituie muzeul Românismului. Începând cu Suceava, măreaţa capitală a celui mai mare Domn român, până la cel mai înalt pisc şi cel mai îndepărtat sat, veţi găsi urme preţioase ale gloriosului trecut, din care noi trebuie să sorbim puteri noi pentru înalta noastră misiune, în marea operă de înălţare a neamului nostru”.
Această preţioasă mărturie târzie se ocupă, într-un capitol distinct, şi de geografia Bucovinei:
„Treapta ţinutului deluros dintre Prut şi Siret cuprinde o suprafaţă de 2.846 kmp şi are o înălţime mijlocie de 312 m. Punctul cel mai înalt este vârful dealului Ţeţina (539 m), de lângă Cernăuţi, iar cel mai jos – valea Prutului, la Cuconeşti.
Prutul, al doilea râu mare al Ţinutului Suceava, izvorăşte din munţii Cerna-Hora (Galiţia) şi intră în ţara noastră în nordul orăşelului Văşcăuţi. Prutul traversează Ţinutul Suceava, curgând în direcţia sud-estică, şi îl părăseşte la Cuconeşti, formând, apoi, hotarul între Moldova şi Basarabia, până la revărsarea lui în Dunăre, în apropierea oraşului Reni.
Adâncimea Prutului este de numai 0,50 m sau şi mai mică, în unele locuri unde albia se lărgeşte, în altele, între 3-6 m şi mai mult. Lăţimea lui variază între 100-160 m şi are o înclinare de 0,90 m/km.
Valea Prutului, care intră în Ţinutul Suceava, la Orăşeni, are o lăţime de 1-10 km (1 km, la Jucica), o lungime de 137 km, şi se caracterizează prin bogăţia de ogoare fertile.
Printre afluenţii Prutului, cel mai însemnat este Ceremuşul. Acest râu ia naştere din două pâraie (Ceremuşul Alb şi Negru) şi face hotarul între Ţinutul Suceava şi Polonia.
Valea Siretului, înspre Nord, şi cele ale Sucevii, înspre sud, cuprind o regiune deluroasă, cu o suprafaţă de 1.040 kmp, acoperită, în cea mai mare parte, cu păduri.
În sfârşit, regiunea cuprinsă între Suceava şi Moldova are o altitudine medie de 460 m şi o suprafaţă de aproape 810 kmp.
Munţii Ţinutului Suceava fac parte din complexul Carpaţilor Răsăriteni. Aceşti munţi sunt împărţiţi de valea Bistriţei Aurii în două grupuri: munţii propriu-zişi şi inelul subcarpatic, caracterizat prin desfăşurarea culmilor paralele, care cad, în formă de trepte din ce în ce mai joase, până în valea Siretului şi a şesului Rădăuţilor.
Culmile sunt lungi, larg boltite şi îmbrăcate cu păduri până aproape de coamă. Localnicii le-au dat numele de Obcine (a Mestecănişului, a Feredeului, Obcina Mare etc.). înălţimile lor variază între 1.000 şi 1.600 metri.
Lanţul principal al munţilor Ţinutului Suceava îl formează prelungirea Munţilor Bistriţei, întinzându-se în direcţia sud-estică, între văile Bistriţei Aurii şi a Moldovei, fiind mărginită de văile pârâului Ialomicioara, înspre Nord, şi cea a Ursului, înspre Sud.
Munţii Ţinutului Suceava prezintă, în genere, coamă lată, pe care se ridică vârfuri semeţe ca nişte turnuri ale unei cetăţi. Toate aceste regiuni muntoase sunt caracterizate prin faptul că părţile lor mai puţin înclinate sunt acoperite cu fâneţe întinse, iar scoborâşurile mai repezi, cu păduri dese de brad.
Munţii Ţinutului se subdivid în 9 grupe principale:
1. Stara-Obcina, un lanţ de aproape 20 km, cuprins între Muntele Jupania şi vârful Lucina, cu versanţi râpoşi, înspre văile pâraielor Pârcălab, Serate, Cibu şi Cârlibaba. La poalele acestui lanţ, găsim izvoarele Moldovei, ale Sucevei şi Ceremuşului Alb. Vârful cel mai înalt este Stara-Obcina (1.487 m).
a) Lanţul Tomnaticului, care are o lungime de aproape 20 km, şi este mărginit de văile Ceremuşului, Serata şi Izvor. Vârful cel mai înalt, cu acelaşi nume (Tomnaticul), are o înălţime de 1.567 m.
b) Lanţul Herben-Izvor, mărginit de valea pârâului Ialomicioara şi Plosca.
c) Lanţul Losova – între valea Ceremuşului şi pârâul Putilei, cu vârfurile mai însemnate Maxime (1.344 m) şi Losovo (1.429 m).
Spre răsărit de acest lanţ, cuprins între văile Ceremuşului şi Sucevii, găsim mai multe ramuri paralele, cu înălţimi din ce în ce mai mici. Este lanţul Surdin, cu vârful Lungul (1.379 m), Rotundul (1.314 m) şi Surdin (1.307 m), din care se desprinde lanţul Crasni-Dil (1.180 m) şi lanţul Racova, cu vârfurile Sena (1.283 m) şi Racova (1.285 m).
În sfârşit, între pârâul Lăpuşna, spre Vest, Ceremuşul, spre Nord, şi Siretul, din partea de către Sud, se întind Munţii Vijnicioarei şi Berhomet, cu vârful cel mai însemnat, Măgura (1.017 m).
2. În prelungire cu Stara-Obcina, se întinde lanţul Lucina (18 km), cu un coborâş foarte repede înspre valea Cârlibaba şi Moldova. La poalele vârfului care domină acest lanţ, Lucina (1.590 m), se găsesc izvoarele Sucevii, înspre Nord, şi ale Moldovei, înspre Sud.
Între culmile Cocoş şi Găina, străbate valea îngustă a pârâului Lucava, care este ca un fel de portal stâncos înspre fâneţele Lucinei, una din priveliştile cele mai frumoase ale Ţinutului Suceava.
3. Lanţul Mestecănişului (20 km) se întinde de la Botuş, până la Obcina Mică, având povârnişuri mult mai puţin înclinate. Culmea Botuş (1.477 m) este cea mai însemnată.
Peste acest lanţ, duce un drum, care face mai multe serpentine, unind valea Moldovei cu cea a Bistriţei Aurii.
4. Urmează lanţul Rarăului (17 km), care se întinde de la Obcina Mică, până la Vârful Teodorescul.
Acest lanţ are o formă tipică alpină, care se caracterizează atât prin ziduri stâncoase, văi înguste şi prăpăstii adânci, cât şi prin flora lui alpină (floarea reginei).
Vârfurile cele mai pitoreşti le formează Pietrele Doamnei (1.648 m), Piatra Albă, Alunul (1.667 m), Dealul Colbului (1.483), Rarăul propriu-zis (1.653 m), ai cărui pereţi abrupţi reamintesc văile Alpilor calcaroşi ai Tirolului.
Din acest lanţ, se desprinde şi vârful cel mai înalt al Ţinutului Suceava, care este muntele Giumalău, cu 1.859 m.
5. În prelungire, se întinde Obcina Chiril. Are o lungime de 10 km, e des împădurită şi are ca vârf mai însemnat Dealul Diacu (1.166 m).
6. Urmează Crebenul (10 km) şi ultimul:
7. Lanţul Băieşescu (6 km), având o înălţime de 1.284 m.
Din acest lanţ, se desprind trei ramuri:
a) Munţii Cârlibabei, cuprinşi între văile Cibu şi Cârlibaba, care se întinde până la valea Bistriţei, având ca vârf însemnat Ţapul (1.663 m).
b) Obcina Feredeului, care se desprinde din Masivul Lucinei şi e cuprinsă între văile Moldovei şi Moldoviţei. Vârfurile cele mai însemnate sunt: Feredeul (1.460 m), Paşcan (1.483 m), Măgura (1.359 m), Tomnaticul (1.297 m) şi Muncelul (1.286 m).
c) Obcina Mare, care şi ea porneşte din Masivul Lucinei, la Izvor, este mărginită, înspre Sud, de Moldova, înspre Vest, de Brodina şi Moldoviţa, înspre Nord, de Suceava; formează cumpăna de apă între Moldova şi Moldoviţa, pe de o parte, şi Suceava, pe de altă parte. Vârfurile cele mai însemnate sunt: Arşiţa (1.328 m), Dealul Rusului (1.194 m), Poiana Mărului (1.174 m).
În colţul de Sud al Ţinutului Suceava, despărţit, prin valea Bistriţei, de Munţii Bucovinei propriu-zişi, se întind două lanţuri de munţi, dintre care:
a) Lanţul Suhard se desprinde din Masivul Inău al Munţilor Rodnei şi se întinde, între Bistriţa Aurie, Dorna şi pârâul Coşna. Are vârfuri pleşuve, stâncoase; numai versantul râpos, înspre Bistriţa, e acoperit cu dese păduri de brad. Vârfurile cele mai însemnate sunt: Suhărzelul (1.709 m), Vârful Caprei (1.570 m) şi Ouşorul (1.642 m).
b) Munţii Dornei (La Roche), care se desprind din Masivul Călimanului.
Spre Vest şi Nord, mărginiţi de Dorna, spre Est, de Neagra, Munţii Dornei se despart în două culmi, dintre care prima, Poiana Vânătorului, cu vârful Lucaciu (1.771 m), înspre Est, şi a doua, înspre Vest, care culminează prin Piatra Dornei. Vârfurile cele mai însemnate sunt Lucaci (1.776 m), Pietrele Roşii (1.623 m), Gura Haitei (1.610 m), dealul Negrii (1.312 m), Vârful Obcinei (1.282 m) şi altele” .
Despre geografia Bucovinei a scris, într-un cadru larg şi complex, Ion Simionescu , profesorul care a făcut şi primele săpături arheologice, în nordul Moldovei, cu scopul descoperirii vestigiilor unor vetre preistorice. Simionescu preia, din ampla lucrare „Antlitz der Erde” a Editurii Suess, numele de Marele Masiv Moldovenesc, dat Carpaţilor Răsăriteni, în partea formată din şisturi cristaline. „E zona muntoasă rămasă din temelia generală de şisturi cristaline, prăbuşită în dreptul depresiunii transilvane. Spre Nord, se pierde în Maramureş… Din Munţii Rodnei, ca nod principal, culmile se prelungesc înspre Nord, dar mai ales spre Sud. Bistriţa le taie în curmeziş, în jumătăţi neegale, prin despicătura îngustă a Toancelor, temută de plutaşi, străjuită de Giumalău (1.859 m), la Nord, şi Pietrosul Broştenilor (1.780 m), pe celălalt mal, din care, apoi, se ţin lanţ vârfuri înalte, cum e Barnaru (1.704 m), cu coaste prăpăstioase, Grinţieşul Broştenilor (1.740 m), ca un con vulcanic, regulat, Budacul (1.864 m), barometrul locului” .
Rolul acesta, de „barometru”, este explicat de Procopie Jitariu , care precizează că pe acest munte se aşterne, toamna, prima zăpadă, iar „o dungă albă de omăt, gingaşă ca un fluture strălucitor pe o ramură verde” îi previne pe ţărani că trebuie să se grăbească cu strânsul roadelor, pentru că iarna bate în prag.
În descrierea lui Grigorovitza, geologia munţilor Bucovinei beneficiază de un alt unghi de vedere, unul remarcabil pentru un literat:
„Munţii Bucovinei sunt constituiţi în general din micaşist, gnais, şist amfibolic, cuarţite, granit, porfir, trahit, ser¬pentină, calcar, dolomit, gresie-conglomerat şi alte soiuri de roci. Foarte răspândită în aceşti munţi este gresia carpatică, o formaţiune marnoasă şi nisipoasă, care ocupă o suprafaţă de 3.500 km.p., adică o treime din întinderea ţării. Această formaţiune se mărgineşte, la Nord şi la Est, cu linia care formează hotarul între regiunea munţilor şi acea a colinelor şi care se întinde de la Vijniţa, prin Berhomet, Crasna. Vicovul de Sus, Marginea, Solea, Cacica şi Păltinoasa, până la Valea Seacă.
Hotarul de S-V al acestei formaţiuni trece prin Valea Săratei, lanţul Lucinei, prin povârnişul masivului Muncelului, prin ramificaţiile de la Nord ale Rarăului şi, în fine, printr-o linie dusă de la coperişul de răsărit al muntelui Teodorescul, în direcţiunea de S-E, până la acel punct unde coamele masivului Baiaşescul se apleacă către valea Negrilesei.
În interiorul acestei zone, se mai află calcar coralian şi depozite considerabile de sare, nai ales la Cacica. Gresia carpatică este în general cenuşie sau gălbuie, în unele regiuni chiar roşie; are o şistozitate pronunţată şi este foarte să¬racă în fosile.
Gresia terţiară, o formaţiune posterioară celei carpatice, alcătuieşte partea principală a regiunii dintre Dora-Vatra şi Poiana Stampei. Această formaţiune, precum şi calcarurile mumulitice, aparţinătoare unei formaţiuni mai ti¬nere, formează contraforturile munţilor de trahit ai Dornei. Se arată în ambele maluri ale râului Dorna, în muntele Ouşor şi în masivul Ţapului, la Nord de Bistriţa Aurie.
Cea mai însemnată parte a munţilor Bistriţei Aurii este formată de o zonă de şisturi cristaline, largă de 20-25 km, constituită din micaşisţ, gnais, şisturi amfibolice şi felurite cvarţite. Această zonă este intercalată între zona de gresie carpatică, care o mărgineşte, la N-E, şi formaţiunea ter¬ţiară veche, care o mărgineşte în partea de S-V. (Stara-Vipcina), în ţară, şi se uneşte, spre Sud şi S-V, cu munţii Transilvaniei. Această forma¬ţiune conţine depozite bogate de minerale şi câteva izvoare sulfuroase. Astfel, ambele iz¬voare sulfuroase de la Iacobeni aparţin acestei zone.
Ramificaţiile munţilor Călimani, ce se găsesc la ex¬tremul sud al ţării, se compun dintr-o formaţiune vulcanică trahitică, în care îşi au ori¬ginea izvoarele feruginoase din Dorna.
Regiunea colinară de la N-V, dintre Nistru şi Carpaţi, este alcătuita din depozite neogene diluviale şi aluviale, care, la rândul lor, se compun, în cea mai mare parte, din argile, nisipuri şi din materii calcaroase” .
„Ceea ce măreşte pitorescul Marelui Masiv Moldovenesc şi-i dă o variaţie asemănătoare unor regiuni din Alpii de Nord sunt calcarele, mai bogate spre marginea estică a şisturilor cristaline. Când formează o creastă continuă, zimţuită, când turnuri ruinate, înălţate pe spinări de munţi. Contrastul dintre natura ruiniformă a calcarelor, mai adesea fără vegetaţie, şi păşunile ori pădurile compacte din jur naşte scene vii, impresionante.
Calcarele se găsesc, în lungul apei Moldovei, până la Câmpulungul bucovinean. La Pojorâta, pe Moldova, lor li se datoreşte atractivul peisaj, cu cele două piramide alăturate, botezate de popor atât de plastic: Adam şi Eva.
Calcarele formează năruitele stânci din Pietrele Doamnei (1.645 m), cu Piatra Zimbrului ca tăiată de un paloş, nume legat de legenda lui Dragoş Vodă. Crestele de calcar din Rarău (1.653 m) fac podoaba Câmpulungului bucovinean. Mai răzleţiţi colţi de calcar se continuă spre Sud, pe lângă Broşteni, formând Tarniţa, clifele, cu numiri populare potrivite, dând peisajul de la Cruci, unic prin contrastele de forme şi culori…
Catena principală a Carpaţilor Moldoveneşti este formată din fliş; are o lungime de 400 km şi o lăţime de la 25-75 km. Sub numele de fliş se înţelege o formă complexă de roci, formată mai rar din conglomerate, mai des din gresii de diferite durităţi, de marne ce se fărâmiţează lesne, de şisturi argiloase, friabile, uşor despărţite ca foiţe. Numai gresiile şi conglomeratele sunt mai rezistente la acţiunea agenţilor atmosferici” , dând stabilitate reliefului, acoperit cu minunate păduri şi fâneţe, care favorizează şi determină un anumit tip de viaţă, de matricea preistorică a civilizaţiei păstoreşti.
Lanţul Obcinilor Bucovinene, formate din fliş, începe de la Ceremuş şi se sfârşeşte la Gura Humorului, încreţiturile montane fiind „în imediată atingere cu scutul înţepenit al platformei ruseşti. Precarpaţii aproape lipsesc. Podişul moldovenesc ajunge până la cutele Carpaţilor de fliş” .
Podişul Moldovenesc, adică placa de dealuri, care începe din malurile Nistrului, şi urmează, întins spre nord, drumul de la Hotin la Cernăuţi, un drum care „e când la margine, când sus, pe netezişul ei, nu tocmai înalt (516 m, lângă Cernauca, vestita moşie a familiei Hurmuzachi, care a dat atâţia buni patrioţi). Satele se ţin lanţ, mari, cu livezi bogate, cu mori de vânt pe înălţimile dinspre Nistru… Cecina, de lângă Cernăuţi, e ca un martor (541 m), despărţit de restul podişului prin valea Prutului.
Podişul Moldovenesc este o caracteristică a reliefului României. Corespunde unei largi gropi precarpatice, cuprinsă între Carpaţi şi marginea platformei străvechi. Groapa a fost acoperită de mările din terţiarul nou. Depozitele neomogene, ce s-au urmat în succesiune destul de regulată, constituie materialul dealurilor, devenite uscat nu dintr-odată, cu cât marea se retrăgea.
Podişul începe în Bucovina… Placa înaltă de dealuri, lipită, în Bucovina, într-atâta de Precarpaţi, încât se confundă ca relief, se lasă până în vestitele dealuri de la Nord de Dorohoi” .
Relieful acesta domol şi armonios, cu lărgimi impresionante, parcă închinate Soarelui, a permis dezvoltări de viaţă socială, de „câmpuri”, deci de mici organizări prestatale, de-a lungul apelor, în depresiuni, descrise, succint, dar ilustrator, de profesorul Simionescu, într-o înşiruire dinspre munte, înspre luncile Siretului.
„Încadrată de munţi înalţi, se întinde surâzătoarea depresiune, în mijlocul căreia se află, la 802 m, vestitele băi de la Vatra Dornei.
E o depresiune tectonică, la zona de contact, socotită drept linie de fractură între andeziturile şi şisturile cristaline, peste care se întinde un petic de depozite paleogene. Neagra-Şarului a tăiat terase, din care cea mai tânără, cu o lăţime de 1 km. Munţii înalţi de la răsărit (Ouşorul, cu 1.653 m), ca şi cei de la apus (Călimani, 2.202 m), ţin adăpost, făcând din satele ce s-au îngrămădit pe întinsul ei tot atâtea staţiuni climaterice. Izvoarele minerale sunt bogate, în întreaga depresiune. Cele din Vatra Dornei au atras vizitatori încă de la 1805. A ajuns staţie vestită, cu instalaţiuni moderne. E proprietatea Fondului Religionar al Mitropoliei bucovinene. Apele feruginoase, bogate în acid carbonic şi cu urme de acid arsenios, foarte radioactive, la care se adaugă şi nămolul lecuitor, adunat din turbăriile apropiate, atrag, pe fiecare an, tot mai mulţi vizitatori.
Sate mari, româneşti (Dorna Candrenilor, Călineşti) sunt împrăştiate în cuprinsul depresiunii. Locuitorii sunt mai ales crescători de vite, căci fâneţele sunt bogate, pe când clima aspră nu îngăduie o agricultură intensă.
Portul naţional al femeilor chipeşe s-a păstrat în toată curăţenia lui… .
În depresiunea de la Rădăuţi, se înscrie o temperatură medie anuală mai joasă (7-9 grade) decât în restul ţării. Populaţia e veche, după urmele preistorice. Satul Volovăţ datează dinaintea întemeierii Principatului Moldovei. Densitatea populaţiei e de peste 120 locuitori pe km pătrat.
Oraşul Rădăuţi (16.808 locuitori), capitala judeţului cu acelaşi nume, cu o populaţie amestecată de Români, Nemţi şi Evrei, e un oraş de câmp, cu toate că în apropiere se ridică ultimele culmi de munţi împăduriţi. Aici se află cel mai preţios monument istoric din trecutul moldovenesc, biserica simplă, zidită din lemn de Bogdan Descălecătorul, din piatră de Alexandru cel Bun, în interiorul căreia se păstrează semnul, pe cât de pios, pe atât de pilduitor, al dragostei de părinţi, arătată de cel mai de seamă domn biruitor al Moldovei, Ştefan cel Mare. La şir, stau lespezi de marmură, cu inscripţiunile săpate, care cuprind vorbele: „Drept măritorul şi iubitorul de Hristos, Io Ştefan Voevod, Domnul ţării Moldovei, a înfrumuseţat acest mormânt strămoşului său”. Tocmai prin simplicitatea arhitecturii şi modestia zidurilor, acoperite cu şindrilă, este impunător acest monument, vechi de peste şase veacuri; arată de unde am plecat. Alături de el, se află un Muzeu Etnografic, pe cât de complet, pe atât de variat” .
Apele fundamentale ale Bucovinei, şi ele, ca şi relieful, determinanţi ai vieţii sociale, beneficiază de atenţia cărturarului Ion Simionescu.
„Suceava, de cum a ieşit din munţi, trece prin depresiunea Rădăuţilor, câmp larg, deschis. Se apropie de Siret, în care se varsă la Liteni. După oraşul Rădăuţi, râul trece pe sub dealurile pe care sclipesc numeroasele biserici din Suceava (17.000 locuitori), vestit nu numai prin frumoasele lăcaşuri de rugă, ce aduc aminte de evlavia lui Alexandru cel Bun, Petru Rareş etc., nu numai prin moaştele Sfântului Ioan, martirul de la Cetatea Albă, dar mai ales prin Cetatea ale cărei ziduri cuprind paginile vremii eroice din istoria Moldovei, până la Alexandru Lăpuşneanu. Rămăşiţele găsite la dezgroparea ruinelor sunt păstrate într-un muzeu interesant.
Moldova, frumos râu prin apa-i limpede, iute, şi drumul variat, izvorăşte din şisturile cristalinei ale Lucinei (1.580 m). străbate prin o vale epigenetică, în curmezişul şisturilor cristaline şi a calcarelor, în cotul de la Fundu Moldovei, fiind despărţită de valea Bistriţei abia de 8 km. Trece pe lângă Câmpulung (10.124 locuitori), capitala judeţului cu acelaşi nume, vechi oraş românesc, cu casele înşirate în lungul văii dominate de stâncile Rarăului; curge pe lângă Gura Humorului (5.977 locuitori), orăşel tihnit, în apropierea căruia se află mănăstirea Voroneţului, cu picturi frumoase pe dinafară şi pe dinăuntru. După ce scapă din strânsura munţilor, trece pe lângă Baia, loc istoric, cu ruinele unei biserici catolice, dar şi cu biserica lui Ştefan, restaurată. Se varsă în Siret la Roman…
Bistriţa are o vale complexă, formată prin unirea unei Bistriţe ce curge spre Moldova cu afluenţii superiori ai Someşului. S-a deschis, astfel, unul din drumurile cele mai pitoreşti din ţară, cu farmec ce nu poate fi deplin simţit, decât printr-o călătorie, cu pluta, de la Dorna, la Piatra.
Izvorăşte din nord-vestul Inăului, din acelaşi nod cu Someşul şi Vişăul. După ce prinde un mănunchi de ape iuţi, cum sunt Dorna şi Neagra Şarului, dinspre Călimani, intră în vestitul defileu dintre Dorna şi Chiril. Valea îngustă, priporoasă, este partea unde plutaşul isteţ îşi face cruce, căci are de învins repezişul Toancelor, ce se izbeşte în malul stâncos. Abia la Cotârgaşi, râul scapă din şisturile cristaline; valea se lărgeşte îndată …
Prutul are un curs aparent mai simplu. Bazinul întreg e format din trei părţi distincte: una până la poarta de la Cernăuţi… Este singurul afluent al Dunării din România care izvorăşte de peste graniţă. Se abate, deodată, spre depresiunea dintre Carpaţi şi podişul podolic, ca şi Siretul ori Nistrul… Prutul este, în tot cursul său, mai puţin populat, măcar că taie Moldova în lung. Este prea nestabil. Numai Cernăuţii, la poarta de intrare în podiş, e oraşul cel mai de seamă. Celelalte sunt orăşele (Noua-Suliţă, Rădăuţi, Lipcani) …
Izvorând din Bucovina, Siretul face un cârlig, la fel cu Prutul, foarte probabil în legătură cu faliile radiare din această zonă… Pe valea Siretului se face comunicaţiunea de-a lungul Moldovei; satele sunt îngrămădite mai ales pe versantul drept, care cade domol spre luncă” .
Apele Bucovinei, inclusiv cele stătătoare, au fost descrise de cel mai „bucovinean” dintre scriitorii săi, cărturarul Em. Grigorovitza:
„Teritoriul Bucovinei este udat de către fluviul Nistru şi de următoarele râuri şi pâraie:
Fluviul Nistrului, care, fiind deja navigabil la intrare pe teritoriul Bucovinei, formează o vale relativ destul de strâmtă, în schimb însă destul de adâncă, cu maluri stâncoase şi, de regulă, lipsite de vegetaţie. Lungimea Nistrului, pe cât timp formează fruntaria Bucovinei, este de 52 km, iar dintre tributarii lui laterali are numai pârâul Ciornipotoc (Czarny Potok – Pârâul Negru) de oarecare însemnătate.
Navigabilitatea apelor Nistrului pe toată întinderea teritoriului bucovinean e favorizată, cu deosebire, prin malu¬rile înalte ale văii, care împiedică ca nişte escarpagii formidabile, în acelaşi timp, inundările.
Râul Prut intră în Buco¬vina lângă localitatea Orăşeni şi prezintă o vale a cărei lăr¬gime ajunge până la 10 km. Lângă localitatea Zucica, aproape de ieşirea Prutului din ţară, valea se strâmtează în mod simţitor (până la 1 km), făcând, pe ambele laturi, loc la nişte câmpii foarte fertile. În întinderea sa de 55 km, valea Pru¬tului se împreună cu diferite alte vâlcele laterale, dintre care cele mai remarcabile sunt, pe stânga, văile Şoviţelor, a Şubraneţului, Moşcovei, Hucăului şi valea Răchita, care se în¬vecinează cu teritoriul Rusiei, iar pe dreapta, văile Ceremuş, Bresniţa, Hliniţa şi Derehlui. Acestea din urmă sunt, prin natura lor, mai adâncite şi au o pantă foarte pronunţată.
Valea Ceremuşului, fiind for¬mată prin confluenţa pâraielor Sărat şi Pârcălab, trece din stare de albie îngustă, subit, în formă de vale bine formată, care ia, de la gura Ialovicioarei, înainte, numele particular de vale a Ceremuşului Alb. Abia la localitatea Uscieriki (gura râului) ea se confundă, apoi, cu matca Ceremuşului Negru, ce se co¬boară din regiunile muntoase galiţiene, luând numele aces¬tuia. Întregul bazin al Cere¬muşului, de la început şi până la târgul Vijniţei (unde valea Ceremuşului se deschide deodată), pre¬zintă, cu malurile sale înalte, stâncoase şi în parte umbrite de păduri de brazi, un carac¬ter extrem de muntos, alpes¬tru. Lungimea totală, pe ra¬mura Ceremuşului Negru, până la Vijniţa, e de 63 km, panta râului, de 9 m la km.
De la Vijniţa, în jos, şi până la comuna Banila Rusească, valea Ceremuşului se lărgeşte în mod aproape anor¬mal, atingând lăţimea sa maxi¬mală; în urmă, însă, devine tot mai îngustă, pe măsură ce se apropie de valea Prutului, până la confluenţa Ceremuşului, lângă comuna Nepolocăuţi. Restul întinderii, de la Vijniţa, până aici, e de 39 km.
Ca vale secundară, ce se îmbină cu bazinul Ceremuşu¬lui, este de amintit valea râuleţului Putila, cu o lungime de 33 km, în care dau, la rândul lor, pe dreapta, văile late¬rale Putelivca şi Biscăul, iar pe stânga, văile Storoneţ, Ripieni şi Dihtineţ.
Lângă Vijniţa, se mai uneşte cu bazinul Ceremuşulul încă şi pitoreasca vale Vijenca (Wizenka), prin care duce drumul spre trecătoarea Niemciţ (Niemczytz).
Siretul formează, dintru-ntâi, o vale escarpată, strâmtă şi adânc tăiată. Râul este format prin împreunarea izvoarelor Siretului, care îşi iau începu¬tul lor între înălţimile Surdinului şi Vanţenului şi se con¬topesc lângă localitatea Şipot Privat (adică Şipot pe Siret). În apropierea comunei Berhomet pe Siret, valea se lărgeşte în chip remarcabil şi se continuă în linie arcuită, de la N-V, că¬tre S-O, până spre târgul Storojineţ, unde se strâmtează puţin. De acolo, înainte, valea Siretului se întinde, apoi, tot mai largă, până la gura Molniţei, loc în care părăseşte teritoriul Bucovinei.
Această vale, una din cele mai mănoase, din câte le locuiesc românii, are o lungime de 98 km (socotind şi regiunea muntoasă), ocupând o suprafaţă totală de 467 kmp. Cele mai însemnate văi late¬rale ce dau în ea sunt, pe stânga, valea Mihodrei şi cea a Molniţei; aceasta din urmă formează şi hotarul spre re¬gatul României, unindu-se, lângă Sinăuţii de Jos, cu valea prin¬cipală. Pe dreapta, însă, e mai de seamă valea Mihovei şi va¬lea Siretului Mic, care din urmă dă în valea principală la est de localitatea Pătrăuţi pe Siret.
Râul Sucevei, ce se formează, la început, din câteva pâraie, în¬tre care Izvorul şi Cobilioara, şi se lăţeşte abia lângă localitatea Straja în chip mai considera¬bil, alcătuind, de aici, înainte, aşa-numitul şes al Rădăuţului, ajunge, între comuna Hadicfalva şi Marginea, la lărgimea maxi¬mală (13 km). De aici, înainte, valea Sucevei se strâmtoreşte, însă, din nou, pe măsură ce se apropie de hotarul ţării (Iţcani), de unde ea începe, din nou, a se deschide.
Această vale, luată ca linie, împarte Bucovina în două părţi aproape egale şi prezintă în¬tinderea cea mai mare între toate celelalte bazine fluviale, acoperind o suprafaţă totală de 239 kmp. Văile late¬rale mai însemnate ale Sucevei sunt, pe stânga, văile Ropocel, Rusca, Sadău, Falcău, Bilca, Hatna şi Dragomirna. Pe dreapta, valea Brodinei, a Putnei, a Voitinelului, a Suceviţei, văile Solca, Soloneţ şi Ilişeşti.
Râul Moldovei constituie, cu bazinul său şerpuitor şi um¬brit de codri deşi, una din cele mai pitoreşti văi ale Bucovi¬nei. De la trecătoarea Izvor, unde-şi adună acest râu apele sale, valea sa urmează o direcţie de S-V, însă numai până lângă localitatea Fundul Moldovei. De aici, îna¬inte, ea se-ndreaptă mai mult spre Vest, păstrând o formă une¬ori aşa îngustă, încât coastele sale seamănă mai mult a fi o râpă. Abia lângă oraşul Câmpulung valea se lărgeşte, ajungând, aici, chiar la lăţimea de 1 km. Imediat, însă, se strâmtează, din nou, până în apropierea târgului Gura Humorului, unde malurile Moldovei încep a deveni joase, permiţând albiei râului de a se întinde în voie până la trecerea râului pe teri¬toriul regatului României (lân¬gă localitatea Cornul Luncii).
Valea Moldovei are o lun¬gime de 93 km şi se împre¬ună, pe partea stângă, cu văile laterale ale Moldoviţei şi Hu¬morului, iar la dreapta, cu văile Lucavei, Putnei şi a Suhei, ves¬tite prin poziţiunea lor roman¬tică (mai ales Valea Putnei).
Bistriţa Aurie (cu bazinul ei) formează o vale nu mai pu¬ţin frumoasă, de asemenea adâncă şi strâmtă, care începe de la trecătoarea Ştiol şi se continuă pe teritoriul Buco¬vinei (de la Cârlibaba, încoace), urmând întâi o direcţie de S-V, apoi, de la Dorna, înainte, o direcţie de N-V şi îndreptându-se, în fine, iar către S-V, pentru a trece, lângă gura pârâului Colbul, pe pământul României. Această vale are o în¬tindere totală de 65 km şi se îmbină, la stânga, cu văile la¬terale ale Cibăului, Cârlibabei, cu valea Rusca şi cu cea a pârâului Colbul, care, închisă fiind de puternicele masive muntoase Dealul Calu şi Dealul Crelu, se prezintă ca una din văile cele mai pitoreşti din câte se găsesc în Carpaţi. Pe dreapta, însă, bazinul strâmt al Bistriţei se împreună cu două văi considerabile şi aproape mai late decât dânsul, adică cu Valea Dornei şi cea a pârâului Neagra.
Prin Valea Bistriţei şi cea a Dornei duc cele mai însemnate şosele ale Bucovi¬nei, adevărate construcţii de artă, una spre Transilvania, iar cealaltă spre Ungaria” .
„Ape stă¬tătoare Bucovina are puţine şi cele existente sub formă de heleşteie şi iazuri se găsesc mai mult în partea dinspre Nord a ţării, adică pe platoul dintre Nistru şi Prut. Cele mai însemnate heleşteie se află lângă comuna Stăuceni, apoi pe la Malatineţ, Şişcăuţ, Verenceanca, Chiselău, Cernauca, Cuciurul Mic şi în apropierea târgurilor Coţman şi Zastavna. La sudul Bucovinei, adică în părţile româneşti, se găsesc, de ¬asemenea, iazuri mai mici, pre¬cum la Liteni, Nemerceni, Buneşti şi Securiceni.
Terenuri mlăştinoase, din contră, se află în Bucovina destul de multe, aşa de-a lungul râurilor Dorna şi Neagra, ba sunt chiar şi mocirle de munte, ca cele de pe pantele culmilor Suhard, Giumalău şi Alun. Tot aşa, se găsesc bah¬ne destul de întinse, pe stânga Siretului (lângă localitatea Prisăcăreni), în şesul Rădăuţului, aproape de comuna Frătăuţul Ve¬chi şi Satul Mare, precum şi în valea Sucevei (lângă Iţcani)” .
În privinţa climei, determinată de poziţionarea geografică, de formele de relief şi de cursul râurilor, avem două mărturii, poziţionate, în timp, la începuturile şi la sfârşitul Bucovinei istorice:
„În acest district, clima este diferită. În munţii înalţi, este atât de rece şi frigul durează atâta timp, încât nu se poate cultiva aproape nimic, nici măcar ovăzul, adesea, nu poate ajunge la maturitate; la şes, însă, clima este temperată, deşi frigul este mai aspru şi mai durabil decât în Ungaria şi Austria.
Altfel, este o ţară sănătoasă şi are un aer curat, ceea ce se poate dovedi prin faptul că, aici, poţi întâlni, în mod repetat, oameni de 70, 80, până la 90, ba chiar 100 de ani, care mai arată vioi” .
„Ţinutul este aşezat în zona temperată a emisferei boreale, se bucură de o climă continentală destul de aspră, cu o iarnă lungă (5 luni), primăvară scurtă, succedată de o vară caldă; toamna, în general, e lungă şi frumoasă.
Asprimea iernii şi a primăverii se datorează poziţiei nestrăjuite dinspre Nord şi Nord-Est a acestui colţ de ţară; astfel, vânturile, care bat dinspre câmpiile podolice şi sarmatice, nu întâmpină nici un obstacol în calea lor. Vânturile calde, ce bat dinspre Sud, fiind silite să urce lanţurile de munţi, ce le întâlnesc în cale, pierd o mare parte din căldura lor.
Diferenţa între climatul regiunii muntoase, a Estului Ţinutului Suceava, şi a celui din părţile deluroase este destul de mare. În partea de Vest, aerul este aspru şi curat; temperatura medie anuală e de 5,5 grade Celsius, supusă la schimbări foarte mici; în schimb, precipitaţiile sunt abundente.
Climatul părţii deluroase diferă, fiind aproape ca acel al Rusiei de Vest, cu schimbări bruşte de temperatură, a cărei medie anuală ajunge la 8 grade Celsius; precipitaţii, în general mai puţine.
Temperatura medie anuală a Ţinutului Suceava oscilează, după cum am văzut, între 5,5 grade Celsius şi 8 grade Celsius. Variaţiunile zilnice şi anuale sunt destul de însemnate, maximele ridicându-se, câteodată, la 40 grade Celsius, vara, şi la minus 35 grade Celsius, iarna.
Cantitatea anuală de precipitaţii este, în medie, de 683 mm. Regiunea cu precipitaţii mai abundente e cea muntoasă, valea Ceremuşului, a Bistriţei Aurii şi regiunea Pojorâtei (818-876 mm). Sărace în precipitaţii sunt văile Nistrului şi a Prutului, cu cele mai puţine ploi în regiunea Cozmenilor (551 mm).
Clima Ţinutului este aspră, totuşi, însă poate fi considerată sănătoasă, având o influenţă cât mai prielnică asupra organismului şi a vegetaţiei. Vara e caldă şi bogată în ploi, iar toamna lungă favorizează cultura cerealelor, mai ales în regiunea deluroasă” .
„Buco¬vina are o climă continentală, extrem de aspră, mai ales în timpul iernii, care, de obicei, ţine aproape cinci luni consecu¬tive. în schimb, primăvara e scurtă de tot, vara foarte caldă, toamna lungă şi temperată. Asprimea iernii şi trecerea ei în lunile de primăvară o datorează Bucovina, cu toată situaţia sa în zona medie, împrejurării că nu este prin nimic apărată, spre Nord şi Nord-Est, ci e, din contra, expusă crivăţurilor ce vin, fără obstacol, din regiunile de miază-noapte, peste şesul sarmatic şi cel podolic, pe când vânturile calde ale sudului, care ar putea-o atinge, se lovesc de lanţurile carpatine, încât o ajung foarte cu anevoie. De altfel, fluctuaţiunile de tempe¬ratură în Bucovina sunt ne¬însemnate, în partea ei mun¬toasă; în schimb, însă, domneşte o mare predispoziţie la precipi¬tate atmosferice. Media anuală a temperaturii variază până la 5,5 grade Celsius în regiunea muntoasă, şi până la 8 grade Celsius în regiunea colinară. Maxi¬mul căldurii, vara, e 35 grade Celsius, iar cel al frigului, în lunile de iarnă, minus 30 grade Celsius. Limitele pe¬rioadei ferite de brumă cad, în localităţile deluroase, cam între 20 Mai şi 1 Octombrie; la munte, însă, între 10 Iunie şi 1 Septemvrie.
Cantitatea anuală a ploilor, în cifră medie, ajunge pană la 685 mm. Cea mai săracă în umiditate e partea de Nord-Vest a Bucovinei. Sezonul principal al ploilor cade, vara, în lunile Iunie şi Iulie, cuprinzând mai cu deosebire regiunea văii Ceremuşului, partea de sus a văii Bistriţei şi împrejurimile localităţii Pojorâta. Epoca de zăpadă, la rândul ei, numără, în părţile deluroase, 120-140 de zile; la munte, însă, 150-200 de zile. Din contra, se accentuează mult predispoziţia la furtuni, care, deşi nu sunt dese, însă apar mai ales în părţile de munte ale nordului, sub formă destul de violentă, pricinuind mari pagube. Apariţia grindinii se restrânge mai mult asupra re¬giunii dintre Prut şi Nistru, nu cruţă însă nici părţile de Sud. Grindinile se ivesc mai cu abundenţă în luna Iulie şi e lucru remarcabil că terenurile reîmpădurite ale ţării sunt cele mai scutite de grindini.
În total, clima Bucovinei, cu toată asprimea ei caracteris¬tică şi în ciuda împrejurării, nu mai puţin semnificative, că vân¬turile de apus aduc, la orice timp ar fi, de obicei precipitaţii atmosferice, este, totuşi, foarte prielnică atât vegetaţiei, cât şi vieţii animalice şi nu produce absolut fenomene morboase. Verile calde şi bogate în ploi favorizează cultivarea tuturor cerealelor, făcând, în acelaşi timp, ca să se coacă şi toate poamele, până chiar şi strugurii. Singur, porumbul suferă puţin, în văile Sucevei şi ale Siretului, din cauza bru¬melor prea timpurii. Mai mult decât toate, influenţează, însă, în aceste condiţii climatice, întinsele păduri ce le are Buco¬vina şi, în special, arborii cetinoşi, aceştia din urmă consti¬tuind pentru ţară, îndeosebi prin belşugul de molizi de cali¬tate superioară, o adevărată bogăţie de preţ şi viitor in¬calculabil” .
Bucovina înseamnă un colţ de rai pământesc, în care s-au adunat cele mai frumoase forme de relief ale lumii, într-o armonie desăvârşită, în care nimic nu se repetă, ci împlineşte şi vesteşte împliniri. Bucovina este o expresie materială a timpului, când primăvară, când vară, când toamnă, când iarnă, timpul fiind perceput, aici, aidoma horei în care s-au prins cele patru muze, horele, pentru a slobozi, într-o fantastică explozie cromatică, luminile create şi lumini necreate. Bucovina este aidoma unei străvechi biserici ortodoxe, de o sacralitate intimă, vindecătoare, şi tocmai de aceea obligă la smerenie şi nicidecum la trufie.