Dragusanul - Blog - Part 1411

anthology of poetry from bucovina: Constantin Morariu

 

Constantin Morariu

 

Morariu Constantin 

(05.05.1854 – 16.03.1927)

 

 

I Would Not Hesitate…

 

I would not hesitate, but always
Hardened as steel I’d face my fate,
I’d face hypocrisy in all ways.
Nevertheless, I feel the shade.

 

The shade that death has cast on me –
All I catch sight of now is blurred.
It’s fine when one – alive – can be
Aware of being deathly hurt.

 

It feels so sweet to be aware
Of having suffered – not in vain.
Of having left the hard path bare
Of many bitter thorns, of pain,

 

For all those who will want to follow.
So they can try then to embody –
True to its very self, not hollow–
Th’ eternal dream of everybody.

 

„Life but in light!“ This is the dream.
The deathly foe – the halves of truth,
Living life to the full might seem
A privilege of audacious youth.

 

Traducere de Ioana Carp, Olanda

 

 

N-am şovăit…

 

N-am şovăit, ci totdeauna
Am stat ca stânca-n faţa sorţii
Şi-am înfruntat mereu minciuna.
În schimb, cunosc fiorii morţii

 

Ce-ades aşa m-au fulgerat
Încât simţirea-mi amorţi.
Ce bine-i când a-i învăţat,
Trăind, să ştii ce-i a muri

 

Şi să ai dulcea conştiinţă
Că nu-n zadar ai suferit.
Căci greul drum de suferinţă
Îl laşi de spini mai curăţit

 

Celor ce au să te urmeze.
Atuncea ei tot mai uşor
Vor încerca să întrupeze
Eternul vis al tuturor

 

„Viaţa numai în lumină!“.
Duşman de moarte-i e minciuna,
Trăieşte viaţa cea mai plină
Cine-o înfruntă totdeauna.


Vedeniile lui Petrache Lupu din Maglavit

  

 Maglavit 3

 

şi îndemnarea renaşterii noastre morale

 

 

         “Vedeniile de la Maglavit au preocupat toată lumea. Să vedem care este activitatea ciobanului Petrache Lupu din Maglavit şi rostul activităţii sale. Să auzim, întâi, cum s-a arătat ciobanului Petrache Lupii un moş bătrân şi la ce l-a îndemnat, ca să putem judeca şi noi, în cunoştinţă de cauză, toată întâmplarea din satul Maglavit, judeţul Dolj, de lângă Dunăre.

 

 

Întâia vedenie

 

         Vineri, 31 Mai 1935, ciobanul Petre Lupu, după ce, ca şi alte dăţi, îşi aranjase, acasă, treburile gospodăriei, se întorcea, spre seară, la oile sale. Soarele se pogora spre asfinţit.

 

        În drum, se iveşte, deodată, un moşneag bătrân, cu barba albă şi lungă până la brâu şi cu mustăţi, tot la fel, şi a cărui îmbrăcăminte albă ca zăpada, formată din păr mătăsos şi foarte frumos, îi acoperea corpul, până la degetele picioarelor. Stând deasupra pământului, ca la două palme, opreşte calea ciobanului şi vorbeşte: „Unde te duci? Nu-ţi fie frică, că-ţi dau eu curaj; uite, am să-ţi spun o vorbă”.                               

 

        Liniştindu-se, ciobanul zice: „Bun, moşule, spune!”.

 

        Şi moşul vorbi: „Să te duci, să spui la lume, la părintele, la primărie şi la biserică, că, dacă nu se potoleşte lumea, dacă nu ţin sărbătorile, dacă nu se lasă de rele, dacă nu vin la biserică, dacă nu se apropie, atuncea foc, atuncea prăpăd!”.

 

        După această poruncă, dată, moşneagul a dispărut (s-a făcut nevăzut), urcându-se, în sus, într-un nor.

        Aşa a avut loc cea dintâi  vedenie.

 

 

A doua vedenie

 

        În Vinerea următoare, 7 Iunie, în acelaşi loc, se repetă, în acelaşi fel ca şi vedenia din 31 Mai. De data aceasta, se adaogă, din partea moşului, o mustrare pentru neascultare. Dar, şi de data aceasta, ciobanul nu spuse nimănui, deşi făgăduise.

 

 

A treia vedenie

 

        Vineri, 14 Iunie, moşul se iveşte, iarăşi, în acelaşi fel, însă se arătă supărat şi, cu glas înfricoşător, a vorbit ciobanului.

 

        Ciobanul a cerut iertare şi a făgăduit că va împlini numaidecât porunca.

 

        De data aceasta, însă, moşul îl însoţeşte pe cioban, până la stână.

 

        Pe drum, moşul n-a încetat a-l îndemna de a merge îndată în sat, să spună lumii cele ce i se porunciseră.

 

        Ciobanii ceilalţi, care erau la stână, au auzit pe Petru Lupu, vorbind cu cineva, dar n-au văzut nimic, şi nici Petre Lupu nu le-a spus, în cursul vorbirii cu moşul, cu cine vorbeşte.

 

        După aceea, la cererea moşului, ciobanul Petru Lupu l-a condus, până la o distanţă de cam 40-50 metri, şi, aici, lăsându-l, s-a înălţat de la pământ, sub forma unui nor, ca şi înainte.

 

        A doua zi, adică la 15 Iunie, Petrache Lupu s-a dus la preotul Bobin şi i-a povestit toate cele întâmplate. Preotul l-a sfătuit să fie ascultător.

 

Maglavit 1

 

        Ciobanul a urmat a spune lumii porunca moşului.

 

        În afară de cunoştinţele, pe care el le împărtăşeşte lumii, zice că moşul i-a mai spus ceva, ce nu are voie să spună, până când nu i se va încuviinţa aceasta, de moşul care i s-a arătat.

 

        În Duminica Rusaliilor, în 16 iunie, ducându-se la biserică, ciobanul a văzut, în spaţiul Sfântului Altar, pe acelaşi moş.

 

        La un semn al acestuia, ciobanul a intrat chiar în Sfântul Altar, având ochii aţintiţi spre boltă.

 

        Şi, iarăşi, la un alt semn, cioba­nul a ieşit afară, fără să spună vreun cuvânt cuiva.

 

Maglavit 2         De la această dată, ciobanul Petre Lupu a fost, mereu, năvălit de miile de curioşi, din satele învecinate, ca să afle, din gura lui, cele petrecute la Maglavit.

 

        Şi ciobanul le-a dat repetat porunca primită, îndemnându-i să păzească toate cele ce li s-a poruncit de Dumnezeu.

 

        Duminică, 7 Iulie, seara, între orele 10-11, ciobanul Petre Lupu, ducându-se la locul arătărilor, a aprins tămâie şi lumânări, şi s-a rugat.

 

        Şi, când a voit să se-ntoarcă la stână, a văzul, înaintea sa, o stea luminoasă, mare de 60-70 centimetri, de formă rombică, stând, deasupra pământului, orizontal. Mijlocul stelei era plin de lumină, iar marginile ei erau albăstrui ca bolta cerului.

        În colţul dinspre răsărit, steaua avea foc roş-gălbui; în partea de sus, vânt; la nord, ploaie, iar la sud, cărbune.

        Deasupra stelei era acelaşi moş, care i-a explicat ciobanului însemnătatea stelei.

        După aceea, pogorând aproape de cioban, i-a poruncit să o atingă cu mâna, ceea ce acesta n-a putut, steaua îndepărtându-se, ori de câte ori voia să o atingă cu mâna.

        Acest joc s-a repetat de trei ori, cu lămurirea că, dacă lumea nu se va îndrepta, aceasta va apărea, iarăşi, în acelaşi fel, în mijlocul lumii.

        Şi atunci, fie în toamna aceasta, fie în cea următoare, după ce steaua va fi coborâtă, în acelaşi fel, asupra lumii, căreia i se va porunci ca să o stingă, fără ca să o poată, va face explozie şi vântul va împrăştia şi focul, şi  ploaia, şi cu cărbunele deasupra pământului.

 

        Tot atunci, spune ciobanul, i s-a dat poruncă să spună aceasta întregii lumi şi celui mai mare din ţară.

 

        În Duminica din 14 Iulie, tot pe tăcute, ciobanul Petrache Lupu a văzut plutind deasupra lumii pe acelaşi moş, care i se arătase mai înainte.

 

        De asemenea, un tânăr, din comuna vecină, Hunia, a avut, în somn, un vis, în care un tânăr, cu barba mică, l-a îndemnat să vină la Petrache Lupu şi să-i spună să nu-i fie teamă de cei necredincioşi şi să vorbească, fără frică, cuvântul Domnului.

        Tânărul din Hunia a început a sta pe gânduri, dar, la urmă, a dus ciobanului porunca primită în somn (Preot Prof. Petre Popescul, Glasul Bucovinei, nr. 4717, din 25.12.1935, pp. 6, 7 şi 11).

 

Pe acest site, se postează câte 5 materiale, zilnic.


Civilizaţia protestului, la Suceava şi la Cluj Napoca

 

 Cluj biciclete 2

 

          La Suceava, nimeni nu prostestează, iar dacă ar vrea s-o facă, ar trebui să se alinieze pe trotuarul din faţa biseicii catolice, straşnic pândit de jandarmi şi de servicii.

 

         Retractez: La Suceava, se petrec proteste anuale, de Sânziene, când ilustrul cârmaci edilitar Ion Lungu împarte din opulenţă sărmanilor, cărora le dăruieşte măcar câte 5.000 de porţii de sarmale, de daraburi de pâine şi de sticle cu apă plată (ca şi imaginaţia, inteligenţa şi credinţa lui).

 

         La Cluj Napoca, în fiecare seară de vineri, spaţiul din faţa statuii lui Matei Corvin este rezervat protestelor publice, aprobate şi legalizate, practic, cu anticipaţie.

 

Cluj biciclete critical mass

 

         Vin, deci, şi protestează, funcţie de nemulţumirile lor, ecologiştii, pensionarii, bicicliştii (care vor mai multe piste), locatarii, societatea civilă. Lumea se detensionează, ba chiar se amuză şi îşi despovărează sufletul de energii negative. De boc, de ponta, de băsescu, de antonescu, de tot neamul lor. Nu ajută, dar nici nu strică.


BOA(la) la români: ciripitorii

 

BOA Pasarica

 

Politicienii-n fiecare zi

 

forţează barierele dreptăţii

 

căci au deprins talentul de-a minţi

 

pe când au „ciripit” securităţii!

 

 

Caricatură de

BOA Autportret sigla

Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA

 

Epigramă de Ion Drăguşanul


pasărea şi clipa (2)

 

Coperta mica

 

         Vrednicul senator Kolea Drojdiuk se iveşte târziu în Agora, însoţit, ca de obicei, de liota câinilor fără de stăpân, cărora le împarte felii groase de salam, tăiate cu brişca şi cu superbă generozitate dintr-un baton care se iveşte ţanţoş din buzunarul raglanului.
        – Bre jabracilor, zice el spre aglomerarea politicească, e timpul să ne gândim la slujirea ţării şi să batem nişte medalii pe care să le împărţim cui o fi vrednici să le poarte!…
        – Medalii? Ce fel de medalii? La ce ne trebuie nouă medalii?, se nedumereşte brusc şi triplu Nicanor Ţidulă, simţind că iar e rost de cheltuială inutilă din fondurile secrete ale fundaţiilor umanitare ale partidului.
        – Iacă-aşa că ne trebuie, ca să vadă alegătorii că mi-s haiduc viteaz ca Sandu Machidon şi înţelept ca prefectul Solomon!
        – Medalii pentru toţi şi pentru fiecare?, întreabă timid liderul sindical.
        – Pentru toţi ai noştri, desigur, bisău’ vostru de jabraci!… Da’ scumpe şi poleite cu aur, ca să ia faţa şi să aducă voturi cu sacu’…
        – De voturi ne ocupăm noi, organele!, se precipită, plin de solicitudine, generalul Nanău.
        – Brava!, se bucură Drojdiuk, apoi se adresează lui Ţidulă: Să nu cumva să-l uiţi de la o medalie, Nicanoare!
        E prea mult, e din cale afară de mult, aşa că generalul se fâsticeşte ca o fată mare:
        – Merit eu atâta nobilă recunoştinţă?
        Drojdiuk flutură, plictisit, din mână, iar potăile tresar animate de lacomă speranţă.
        – Generale, în democraţie nimic nu se merită, dar se obţine!…
        – Mă opun categoric!, se face auzit, anapoda, glăsciorul unui reprezentant al opoziţiei.
        – De ce? Nu vrei să porţi şi dumneata o medalie ca Sandu Machidon şi ca prefectul Solomon?, se nedumereşte Drojdiuk, iar opozantul se îmbujorează de plăcere.
        – Vreţi să spuneţi că v-aţi gândit şi la mine!?, îngaimă el cu glas pierii
        În secunda următoare, consensul se realizează în Agora, iar epoca medaliilor debutează, pe seama bugetului, triumfal şi cât se poale de costisitor.

Carrte asi

        O carte încă nescrisă se prăbuşeşte pe podelele templului, înspăimântând păsările care fâlfâie uriaş din aripi înspre vitralii.
        – Ce-a fost asta?!, auzim dinspre păsări. Cine-şi permite să ofenseze astfel înalta Instanţă a Istoriei?
        – Martorul Nichiforeanu… Şi-a scăpat sufletul pe podele, risipindu-l în toate cuvintele care-l compun…
        Fâlfâie aripi prin negura templului, apoi se face tăcere, o tăcere cu podele crăpate.
        – Să măture cineva! Să adune cineva cuvintele şi să le arunce pe treptele templului! Aici nu avem nevoie de cuvinte. Şi nici de suflete.
        E frig, un frig viscolit, care încheagă cuvinte pe podelele tăcerii.
        – În noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, au apărut, în satele din Banat, în care se refugiaseră bucovinenii şi basarabenii, miliţienii şi, pe bază de tabele care erau întocmite din vreme, s-a făcut dislocarea oamenilor. La miezul nopţii, s-a dat ultimatumul fiecărei familii ca, în maximum două ore, să fie gata de drum. La fiecare casă au fost lăsate câte două santinele dotate cu armament de război… Apoi, am fost urcaţi în vagoane şi duşi, sub escortă militară, înspre alt întuneric. Timp de o săptămână, n-am ştiut unde vom fi duşi, apoi s-a răspândit zvonul că, deşi fuseserăm destinaţi Siberiei, vom fi deportaţi în Bărăgan. După o veşnicie, trenul a oprit la Perieţi, lângă Slobozia Veche, de unde am fost conduşi pe un teren complet gol, parcelat în loturi de 2.400 metri pătraţi. Existau, acolo, o mulţime de ţăruşi, cu plăcuţe din scândură, pe care erau scrise numere de ordine. În jurul nostru, roiau miliţieni călări, care se grăbeau să ne repartizeze fiecărei familii câte un ţăruş. Familia şi ţăruşul. La ţăruşul numărul unu – familia Bîgu Ştefan, un basarabean care a murit, între timp, şi a cărui soţie trăieşte, şi acum, în satul care, de atunci, avea să se numească Fundata. Urma, apoi, la ţăruşul numărul 2, familia Chircu, familia Pocotilă – care mai locuieşte, şi acum, acolo, apoi foarte multe familii de bucovineni. Frunză, Socolescu, Ionaşcu, Hariton – din care provine Mircea Hariton, fost director în Consiliul Judeţean, Nichiforeanu, Bejan, alţi Frunză, Luchian, alţi Ionaşcu, Vlad şi aşa mai departe…
        Rând cu rând, cuvintele se rostogolesc afară, pe treptele templului înaltei Instanţe a Istoriei.

Carte trefla

        Senatorul Kolea Drojdiuk, gras, masiv, posesor al unui admirabil mers târşit, frumos ca un crai în raglanul de culoarea oţelului, trece mândru spre centrul oraşului, lăsându-se admirat, la ceas de preumblare, de mulţimea alegătorilor.
        – Îs brava, bisău’ meu!, cugetă şoptit vrednicul parlamentar, cu binecunoscuta-i modestie.
        – Domnule senator!, se apropie de el, plin de speranţă, un bătrân, cu un manuscris voluminos în mână. Sunt editorul Plămadă… Am, aici, manuscrisul singurului nirvănean recunoscut ca Erou al Umanităţii… Dacă ne-aţi ajuta să-l edităm…
        – Hm!… Şi ce-a făcut ăsta de-i atât de erou, mă?
        – A salvat oameni, domnule senator! Mii şi mii de oameni…
        – Şi? Eu, care-s senator, nu tot asta fac? Ce mare scofală să salvezi oameni!?…
        Ridică din umeri a nedumerire, apoi pleacă mândru spre ale lui, iar lumea, în trecere prin oraş, întoarce capul, privindu-l cu o schiţă de zâmbet.
        – Domnule senator!, îl acroşează, atunci, poetul care-i scrie, de regulă, articolele electorale. Mi-aţi promis sprijin în editarea ultimei mele cărţi, pe care, în mod respectuos, sunt gata să v-o dedic…
        Luat pe nepregătite, Drojdiuk îşi scarpină îndesat, dar la întâmplare, anumite părţi ale impozantei sale corpolenţe, apoi se stropşeşte spre potăile care-i calcă, la fel de pofticioase ca întotdeauna, pe urme:
        – Zât, javrelor!… V-ajunge!… Ţara trece prin momente grele şi de austeritate economică!…
        – Şi cu volumul meu cum rămâne, domnule senator?, întreabă poetul cu o ultimă fărâmă de speranţă.
        – Ia de la bogaţi, poete! Urmează-mi exemplul şi fii haiduc, luând de la bogaţi cât îţi trebuie!
        Rămas doar cu singurătatea câinilor fără stăpân, care-l împresură vâscoasă, poetul cată lung şi hămesit spre intrarea restaurantului „Gloria Partidului”.
        – Poate mai discutăm la o cafea, domnule senator!, zice el cu glas biblic, de închinare.
        – De ce nu!, se bucură Drojdiuk de companie. Că doar cafeaua e jertfa partidului la temelia europeană a culturii noastre naţionale!
        Prin oraş se răsfaţă o zi albă şi strălucitoare ca o carte încă nescrisă.

Carte romb

 

        Presimţind că se apropie ora astrală a neamului, bărbatul urcă treptele templului şi se opreşte foarte aproape de uşă. Ezită să intre, stă îngândurat de parcă şi-ar reinventaria sufletul, apoi întoarce părelnic doar capul şi rosteşte înspre munţi şi altare străvechi:
        – Când, ca în Bucovina şi în condiţiile speciale din Bucovina, cu o majoritate de străini culţi şi bogaţi, stăpânirea noastră, a neamului băştinaş, se restabileşte, el are datoria de a se ridica, prin uriaşe sforţări, la situaţia predomnitoare în muncă şi în cultură, fără care dominaţia lui e o simplă formă, supt care se poartă, întărindu-se zilnic, alte interese… Acolo, la dumneavoastră, România Mare nu e o Austrie mică, aceasta s-o înţeleagă oricine şi s-o înţelegem şi noi, cu toate obligaţiile ce impune această înţelegere… Austria a putut stăpâni, prin calităţi şi puteri pe care nu le avem şi printr-un prestigiu tradiţional care ni lipseşte. România nu se poate sprijini nici măcar pe combinaţii de politică externă, ci numai pe valoarea etnică a neamului românesc…
        Noi, trecătorii spre niciunde, ne privim ceasurile, dar uităm să le potrivim după ora aceea astrală, deşi bărbatul din faţa templului se întoarce spre lume şi avertizează sonor:
– Cărturari şi oameni politici, a uita aceasta ar fi mai rău decât o crimă; ar fi o sinucidere stupidă!…
        – Cine e şi ce vrea omul acela?, întreabă, atunci, unul dintre noi, trecătorii spre niciunde.
        – De ce nu-şi vede de ale lui, că doar porţile templului înaltei Instanţe ale Istoriei sunt larg deschise?, întreabă altcineva dintre noi, trecătorii spre niciunde.
        Îmi aprind o ţigară. Suflă vânt dinspre munţi şi trebuie să mă opresc pentru a proteja flacăra în căuşul palmei. Distrat, privesc, peste marginea flăcării, spre bărbatul înalt, incredibil de înalt, din faţa porţilor deschise ale templului. Îl văd păşind spre negura înlăuntrului, în clipa în care o voce de dincolo de porţi îl îndeamnă:
        – Poftiţi, domnule Nicolae Iorga! Înalta Instanţă a Istoriei vă aşteaptă…
        Bărbatul intră, iar porţile templului îl înfăşură ca nişte aripi uriaşe, culegându-i parcă şi urmele de pe trepte.
        Strâng din umeri, de frig, de nedumerire sau doar din obişnuinţă, apoi grăbesc spre oraşul care-şi respiră calm zilele în care oamenii petrec.