Ultima confesiune

Înflăcărata… trupă TOY MACHINES!

Pentru că trăiesc, aproape nepământeşte, fiecare împlinire, fiecare bucurie  a celor patru băieţi din TOY MACHINES, care deja au finalizat primele patru piese din apropiatul lor prim album audio, respectiv Flawless, Radio Silence, Awake şi I (click pe titluri şi ascultaţi-le!), pentru că Andrei Buzzu Parascan (chitaristul, de doar 23 de anişori, în flăcări, în imaginea de deschidere a acestui material), Alexandru Teiu Teişanu (basistul, de doar 23 de anişori, şi el în flăcări, în imaginea de închidere a acestui material) şi Edy Ciornea (bateristul, de doar 23 de anişori, din fundalul fiecărei fotografii – asta e soarta toboşarului în orice trupă… civilă!) îmi sunt la fel de dragi, datorită creaţiei lor, ca şi propriul meu fiu, Andi (şi el de doar… 23 de anişori!), nu voi conteni vreodată să le fiu alături şi să-i ajut, fiind eu, cu toată sinceritatea, dezarmant de mândru de ei şi de trupa lor.

Andi Drăguşanul, pe scena Festivalului Internaţional BUCOVINA ROCK CASTLE, de el organizat şi structurat

Astăzi, când Andy mi-a trimis primele patru piese audio înregistrate (clik şi ascultaţi-le!), dar şi traducerea textului piesei “Last confession“, pe care o puteţi accesa în colţul din dreapta-sus al acestei pagini, nimic din ceea ce îmi propusesem să mai fac nu a mai contat, textul “Ultimei confesiuni” fiind, într-o dureroasă sinceritate, poezie adevărată, vibrantă şi ciudat de personală, de fără modele şi de fără de idoli.

Un fel de închinare, de bocet, de spovedanie, în care fiul meu îşi ia sufletul de guler şi îl zgâlţâie, deşi el, sufletul, e fără de vină, în lumea asta bolnavă, dezgustătoare şi aproape complet animalizată.

Tema aceasta a “sufletului către mine” şi a lui “eu, către suflet” a mai fost prezentă în vinovat de ignorata poezie bucovineană, dar Andi, cu excepţia poemului “Se naşte Dumnezeu“, nu a citit nimic din Vasile Gherasim.

Ceea ce înseamnă că doar oamenii trec, iar trăirile rămân.

Ultima confesiune

Mă alint cu întunericul,

Nimic nu e ce pare a fi;

De acum, am terminat cu artiştii

Care-mi pictează zidurile în melodii,

Ce nu-s atât de sincere

Şi-s făcute doar ca ei să plece.

           Bănuiesc că ar fi trebuit să observ,

           Bănuiesc că ar fi trebuit să învăţ, până acum,

           Că sunt veşnic fără de speranţă;

           Imposibil pentru ei să vadă

           Că poate am în mine

           Un foc destul de mare, cât să strălucească.

                      Amintirea ta e difuză,

                      Ai spus că ai să fii acolo pentru mine,

                      Dar ai muşcat destul şi ai înghiţit,

                      Şi te-ai şters într-o amintire

                      Ce doare, să o ţin înăuntru,

                      Şi nu stă dovadă pentru nimic real.

                                 Oglinzi, multe oglinzi

                                 Îmi arată feţe care sunt diferite,

                                 Dar familiare,

                                 Nu pot să pun degetul pe

                                 Ce ar trebui să fiu sau ce din mine eşuez să cunosc.

                                            Acum, ciocnite, lumi atât de despărţite

                                            De pedeapsa adusă de flux;

                                            S-au uscat toate lucrurile pe care le-am crescut

                                            De ce nu afli ce vrei, ce cunoşti?

                                            Agitat, încep să accept

                                             Şi aştept vântul să mă strige şi să mă ducă departe.

                                                                  Văzând clar, acum, bănuiesc că o merit,

                                                                  Multe flori am avut şi le-am rănit,

                                                                  Le-am stricat frumuseţea şi ştiu

                                                                  De ce nu afli ce vrei, ce cunoşti.

                                                                                                   În genunchi, acum, accept

                                                                   Şi aştept iertarea să mă strige şi să mă ducă departe.

FLĂCĂRI, FLĂCĂRI…

O sută de milioane pe nimic?

Chestia asta a costat 27 milioane

Abia acum înţeleg de ce Sever Dumitrache, Petre Horvat, Călin Brăteanu şi Sorin Filip, patru super-nulităţi culturnice, dezbrăcând pielea portocalie şi acoperindu-şi muşchii, la repezeală, cu PNL galbene, se dau de ceasul morţii să ajungă, iarăşi, ce-au fost, ba, mai mult decât atât, să poată “lua capul duşmanilor” lor, cum se menţionează în scrisoarea lui Rareş, către doamna sa, chestie pe care o ignoră doar Vadim Tudor, dar o gândesc încrâncenate, pe la colţuri uneltitoare, cele patru nulităţi neo-pohtitoare de scaune de directori, mai sus menţionate.

Între anii 2008 şi 2010, Centrul Anticultural Bucovina a plătit şi făcut patru site-uri, cel al Centrului Cultural Bucovina lu’ Brăteanu (click şi vezi doar…  macheta), cel al Ansamblului Artistic Sorin Filip (click şi vezi doar…  macheta), cel al Şcolii de Arta Băutului Horvat (click şi vezi doar…  macheta), după cum se exprima, doct şi pe bună dreptate, erdudita antialcoolică Laura Lavric, şi, desigur, Bucovina Literară V. C. Steiciuc (click şi vezi doar…  macheta), dacă nu cumva Centrul a plătit chiar şapte inutilităţi, pentru că mai figurează, pe inutilitatea Centrului Cultural “Bucovina”, încă trei:

Idem ighen, ighen…

O inutilitate care nu ştiu dacă s-a şi plătit

Idem sau… ibidem

Un site adevărat, actualizat zilnic şi cu o funcţionalitate interactivă, ar fi o adevărată realizare pentru instituţie, dar parcă realizările, alte decât cele băneşti, mai interesează pe cineva!