Constantin Horbovanu
*
Pe data de 4 ianuarie 1995, călătoream, cu avionul, între Paris şi Bonn. Bucuros că am nimerit lângă geam, contemplam peisajul, fără să-mi pese de ceilalţi călători..
– Nu doriţi să conversăm?, mă întrebă, în germană, la un moment dat, vecina, o blondă subţirică, drăguţă, cu părul tuns scurt.
– N-am obiceiul să…, i-am răspuns, în franceză.
– Francez?, mă întreabă ea, în franceză.
– Nu. Român.
– Da? Mă bucur! România… Braşov… Nadia… Zamfir… Hagi… Pintilie…
– Până la Bonn, poate terminaţi!…
– Nu vă plac?
– Ba-mi plăceţi…
– Atunci, de ce vă uitaţi, mai mult, pe geam?
– Admir natura.
– Moartă…
– Când admir natura vie, se supără nevastă-mea.
– Ha-ha! Interesant! Nu cred că există vreun bărbat, în avionul acesta, care să nu dorească măcar să stea de vorbă cu mine, iar dumneavoastră… să vă dau o fotografie cu dedicaţie specială?
– Nu. Mulţumesc. Asta mi-ar mai trebui!
După un sfert de oră de conversaţie, derulată în sensul de mai sus, blonda a oftat adânc şi s-a lăsat păgubaşă.
La Bonn, înainte de-a coborî din avion, îmi întinse mâna şi zise:
– Eşti un bărbat deosebit. Mi-a făcut plăcere, să te întâlnesc. Dacă vrei să ne cunoaştem mai bine, treci pe la hotelul, în care voi fi găzduită. Să-ţi dau adresa?
– Nu cred că voi avea timp să trec. Am nişte afaceri de rezolvat, apoi o iau spre România… Îmi pare rău.
– Şi mie.
Ne-am despărţit. În momentul când a coborât scara, blonda a fost înconjurată de foarte mulţi oameni, cei mai mulţi cu aparate de filmat sau de fotografiat. M-am uitat, mirat, în urma ei, până a urcat în Mercedesul negru, ultimul tip, care o aştepta.
– Cine e blonda?, am întrebat o stewardesă, care, la fel ca mine, i-a urmărit toate mişcările.
– Cum, n-o cunoşti?!
– Nu.
– E Patricia Kaas!
Era să leşin. Cu ani în urmă, un umorist celebru a trăit o întâmplare asemănătoare, pe care am citit-o, dar nu am învăţat nimic din ea!
