*
Lăsaţi mestecenii să-mi poposească-n cale,
am să le spun un cântec de-altădată,
un imn al întâlnirilor finale
rămas captiv în iarba-nrourată,
am să le dau, cu împrumut şi vamă,
*
Un suflet fulgerat prin vremuire,
revoltele-mi târzii, de bună seamă,
să li le las cu dreaptă moştenire:
un ultim cântec, spus să mă deşire…
Sugestia complementarităţii mit-legendă, într-o lucrare a sculptorului sucevean Liviu Jitaru
*
Una dintre lucrările sculptorului sucevean Liviu Jitaru, expusă în expoziţia “elegiilor”, organizată de Constantin Ungureanu-Box, va deveni, printr-o nouă tratare sculpturală a temei, monumentul care va încheia, înspre Tihuţa, Calea lui Dracula, prin sugestia complementară a lunecării în mit (luciferic, în cazul lui Vlad Ţepeş) şi, respectiv, în legendă (legenda sfinţeniei, în cazul lui Ştefan cel Mare).
*
Lucrarea lui Liviu Jitaru (în această săptămână, am să-i văd toate sculpturile) se înscrie perfect în concepţia stâlpică a totemicei Căi a lui Dracula, care este, în fond, Calea Celor Doi Fârtaţi – într-o expresie cosmogonică a neamului românesc.
*
Lucrarea lui Liviu Jitaru, expusă la Shoping City
Expoziţia dedicată celor trei generaţii Eminovici din Bucovina
*
Constantin Ungureanu-BOX, singurul pictor român antologat de British Museum în “Pictorii Mileniului III”, consultant artistic al Centrului Cultural “Bucovina” a organizat, pe lângă o interesantă expoziţie de artă plastică bucovineană contemporană, “ilustrată” cu elegii de-ale lui Nichita Stănescu, şi o expunere a mărturiilor despre cele trei generaţii Eminovici din Bucovina.
*
Toate bune şi frumoase, dar să nu uităm că mormântul bunicului lui Eminescu, Vasile Eminovici, care zace acoperit de muşchi acizi şi de brazde, lângă biserica din Călineştii lui Cuparencu, şi mormântul bunicii materne, Parachiva Brehuescu-Iuraşcu, cu piatra mormântală desprinsă şi aruncată sub zidul bisericii din Băneşti, probează revoltător şi dureros ipocrizia bucovineană deja tradiţională faţă de memoria lui Mihai Eminescu. Drept consecinţă, eu mă consider vinovat de realizarea unei expoziţii inutile, într-un târg fără memorie, dar bolnav de… “flash mob”.
*
O expoziţie inutilă, într-un târg fără memorie, dar bolnav de… “flash mob”
Sofia Maria, Prinţesa lui Mihnea Blidariu, de la “Luna Amară”
*
Mihnea, Vodă al Bucovinei Rock Castle, muzician de geniu, prozator de mare forţă şi un poet demn de toată atenţia, başca dramaturg, îşi vede viaţa încununanată cu singura operă care contează cu adevărat: Mica Prinţesă Sofia Maria (în traducere: Înţelepciunea Fântânii sau Înţelepciunea Apei, apa fiind concreteţea Veşniciei), fata lui şi a delicatei lui partenere de viaţă, Nora (o fată lujer îmbobocit, care, de asemeni, mi-i tare dragă).
*
Mihnea, Vodă al Bucovinei Rock Castle
*
Mă bucur aproape nepământeşte pentru Mihnea şi pentru Nora, Sofia Maria reprezentând darul dumnezeiesc tămăduitor pentru rănile veşnicului, dar pe drept revoltat Mihnea. La ediţia precedentă a festivalului de la Suceava, când Mihnea îmi spunea că speră să-i ajute Dumnezeu şi să-i sfinţească viaţa şi cu o a doua prinţesă (prima este, desigur, Nora), am împietrit de mirare, descoperind în bătăiosul Mihnea un suflet pur, cald şi vibrant, de un dezarmant omenesc.
*
Un tată fericit: Mihnea Blidariu
*
În iarnă, când a pus brişca pe mine minunatul chirurg clujean Horaţiu Silaghi şi, abia externat, am putut, împreună cu Andi, să mă văd cu Mihnea, pentru a pune la punct ultimele detalii ale actualei ediţii BUCOVINA ROCK CASTLE, Mihnea avea, deja, însuşirile unui tată, care ştie să-şi asculte mugurul de viitorime şi să-i vorbească, încă înainte de a fi descins în lumea asta necuprinsă şi vrăjmaşă. Aşa că nu-i de mirare că primul gest al Sofiei Maria a fost să-şi îndese pumnişorii în fuiorul bărbii lui arămii, atunci când Sofia Maria i-a auzit glasul, pe care doar în astral îl mai auzise şi o fascinase.
*
Mihnea, artistul
*
Mulţumesc, Doamne, că le-ai dat Norei şi lui Mihnea fericirea pe care o merită pe deplin: Sofia Maria!
*
I-am ascultat cântând, dar n-aveau trup,
oglinzile-i cătau cu disperare,
aveam atunci nevoie să astup
ninsorile cu păsări călătoare,
*
Căci le zărisem urmele dansând,
arzând prin iarba deasă şi-ncruntată,
treceau tot fără umbră, dar cântând
aidoma ninsorii de-altădată,
le-am aşternut şi sufletul sub paşi,
inima stoarsă de-nserări pribege,
numai să-i simt cât sunt de uriaşi,
*
Numai să pot trăi aceeaşi lege,
ei parcă-au râs şi parcă-au dat de veste
cântând mereu înstrăinaţi de toate,
hotarul dintre noi curgea spre creste,
iar sufletu-mi sorbea eternitate
fără să-i pese că a prins să fiarbă
o ultimă poveste în cetate:
risipa mea precum un fir de iarbă.