*
Suceava este un oraş urât şi fără personalitate, risipit şi continuând să se risipească în jurul cârciumii cu toloacă din dale a primarului Ion Lungu. Ici, colo, în cuprinderea largă, de lagăr de exterminare bucovinean, poţi zări câte o închisoare de maximă siguranţă, în care zac încarceraţi toţi copiii şi toţi adolescenţii locului, înainte de a fi zvârliţi în pustietatea viitorimii şi transformaţi în tot atâţia „criminali în serie, care îşi ucid numai visele”. Temnicerii sunt de o cruzime inimaginabilă, în îndeplinirea sadicei lor misiuni de spălători de creiere.
*
Suceava, ca întotdeauna, în îndelungata ei istorie, are şi o sută de biserici, care practică, eficient şi cu brutalitate, comerţul hrăpăreţ cu veşnicie naivă, dezvoltând, în paralel, şi o impresionantă industrie a reciclării de trupuri umane. Şi mai are Suceava, în cazărmile ei instituţionale, înnăscute trupe de asalt împotriva terorismului celui ce gândeşte singur, deşi e greu de crezut că, în Suceava, mai gândeşte cineva, după câteva decenii de exhaustivă tortură didactică, aplicată cu încrâncenare tuturor generaţiilor.
*
Suceava ţine de gol şi de ne-timp, de o ciudată osificare, resemnat acceptată. Cine vrea să trăiască evadează, fuge cât mai departe de lagărul edenic, dar endemic al morţii bucovinene, veşnic nins de frunzarele tomnaticelor vremuiri. Evadează numai tinerii, iar pruncii, încă din clipa naşterii, ţipă, nepământeşte, înspre ceilalţi: „Fugiiiţi!”.
*
Şi, colac peste pupăză, în Suceava mai apare şi povestea cu dansul urmelor pe deal, uitată în chiar ziua următoare (la Suceava, totul se uită, imediat), ca să-mi răscolească sufletul, răsucindu-l ca un cuţit în rana trupului meu târziu şi deja ostenit. Dar eu ştiu, după o nesfârşită captivitate bucovineană, că pericolul există. Am văzut poliţişti care şi-au tras câte un glonţ în cap, am văzut vameşi, procurori şi judecători urcaţi în dube, am văzut mult prea multe radieri din memoria socială, menite să şteargă urmele jafului istoric al ultimelor decenii, am păşit pe ruine şi m-am împiedicat de sânge şi de cadavre, m-am şi împotrivit, o vreme, până mi-am văzut copiii evadând şi salvându-se pentru totdeauna. Pentru mine nu mai contează, nu mai există risc menit să mă înspăimânte, pentru că e deja târziu, iar povestea stranie a Mercenarului Negru trebuie descifrată, măcar pentru împăcarea finală cu mine însumi.
*
Orice demers detectivistic începe, conform tradiţiei, din prezent şi sapă galerii şubrede spre trecut. Viitorul este ba ignorat, ba amputat şi, odată cu el, însăşi esenţa investigaţiei. Partea proastă este că în viitor nu se poate pătrunde, pentru că sunt greu de identificat personajele viitorimii. Dacă le-am şti, am trăi veşnic. Dacă le-am intui, am fi doar vizionari. Şi nu există nimic mai înspăimântător decât viziunea.
*
Închipuiţi-vă, numai, ce-ar însemna dacă l-aş ajuta pe un politician sau altul să se strecoare, prin fisura în timp, în propriul lui viitor şi s-ar zări, cu cătuşe la mâini, într-o boxă a acuzaţilor, minţind despre alţii, pentru că pe sine nu se mai poate salva nici măcar prin minciună. Deşi minciuna este caracteristica fundamentală a condiţiei umane.
*
Închipuiţi-vă ce-ar însemna dacă fiecare dintre noi ar răzbi în viitor, unde n-ar mai găsi, din perspectiva viitorului, nici o urmă a ipoteticei sale existenţe. În viitor, nu există „veşnică pomenire”, ci doar o rapace saţietate a acelui prezent. Şi-atunci, de ce ai mai exista, dacă viitorul îţi ignoră toate urmele?
*
– Poftiţi, vă rog! Dumneavoastră…
Femeia tânără, ciudat drapată în veşmintele incitantei sale sexualităţi, îmi zâmbeşte întrebător, de după birou, dar nu risc să-i spun numele. N-am mai păşit, vreodată, în viitor şi, deşi mă identific în ochii ei cu înfăţişarea din tinereţe (Dumnezeule, am murit deja?), îmi lipseşte curajul căutării urmelor mele, de teamă că ele nu mai există.
*
– Aş vrea o audienţă la domnul Preşedinte…
– În ce problemă?
*
De pe birou, un calendar ca de secol al XIX-lea, datat în anul 2115, îmi atrage atenţia.
– Pot să-l răsfoiesc puţin?
*
Femeia tânără mă priveşte delicat mustrător:
– Nu-l aveţi?! Vreţi să spuneţi că puteţi trăi fără memorie?
– Îl am, mint eu cu nonşalanţă. Voiam doar…
*
Nu risc un răspuns, pentru că nu ştiu nimic despre viitor. Nu ştiu nici măcar cum arată Suceava anului 2115, dacă mai are sau nu cafeneaua neamului Lungu, în jurul căreia oraşul să se risipească domol şi definitiv. Habar nu am dacă se mai bea cafea în Suceava, dacă se mai fumează, dacă se mai fac operaţiuni de spălare a creierelor cu mititei, bere şi folclor. Nimerisem o fisură a timpului care ducea direct în antecamera preşedinţiei judeţene şi m-am pripit, intrând, fără să ştiu ceva nici despre reperul calendaristic al viitorului, nici despre desfăşurarea socială de zădărnicii.
*
Încerc să mă apropii, discret, de fereastră, dar femeia tânără, îmi zâmbeşte lasciv:
– Nu cred că aţi vrea să vedeţi… Şocul viitorului poate fi periculos.
*
Simt că ştie despre mine mai multe decât îmi pot închipui eu că ştie, aşa că abandonez prefăcătoria şi mă apropii de geam, rezemându-mi, apoi, fruntea de sticla netedă şi insensibilă.
– Sper că am murit cu mult înainte de asta…
*
Femeia tânără nu-mi răspunde. Vine, lângă mine, în faţa ferestrei, şi priveşte spre zări.
– În definitiv, e frumos! Odată ce te obişnuieşti, devine chiar odihnitor.
*
Dinspre ea, înspre mijlocul cabinetului, se răsfaţă o umbră pufoasă, care îi repetă gesturile; dinspre mine, nimic, nici o umbră. Femeia îmi urmăreşte privirile, apoi consimte:
– Aşa v-am recunoscut: intruşii în viitor nu au umbră.
*
Fără umbră, mă simt golit de cosmicitate, dar femeia îmi ghiceşte, iar, gândurile.
– Nu de cosmicitate, ci de timp.
*
Afară, până în zarea zărilor, lanuri nesfârşite de porumb şi de grâu unduiesc sub clătinarea discretă a adierilor de vară. O imensă câmpie se împlineşte în jurul Palatului Administrativ al fostei Suceava, desfăşurându-se, netedă şi liniară, până în albăstrimile transparente ale depărtării. Nu mai există dealuri, nu mai există nici sinusoida fascinantă a apei de la poalele Cetăţii, deşi cetatea, ruină sobră şi misterioasă, străpunge armonia desăvârşită ca un început de ţipăt. Nici oraşul nu mai există, fiind înghiţit de lanuri, de oceanul acesta de vegetaţie disciplinată, care a cucerit lumea.
*
– Au păstrat numai semnificaţiile…
– Mărturiile, vreţi să spuneţi.
– Nu, doar semnificaţiile.
*
Nu sunt sigur că înţeleg, aşa că încerc să mă dumiresc întrebând. Asta facem dintotdeauna: întrebăm, dar fără să căutăm şi răspunsuri.
– Dar România? România înseamnă o semnificaţie?
– Nu. De asta nici nu a fost păstrată. Se lucrează mult mai eficient cu parcele funciare planetare…
*
Ştiusem, presimţisem că aşa o să se întâmple. Citisem, întrezărisem acest viitor nu în mondialism, ci în populaţia rătăcitoare a timpului meu, care nu mai păşea spre orizonturi, ci doar rătăcea, fără rost şi fără sens, dintr-un capăt, spre celălalt, de la naştere, spre naştere. Încercasem să-i arăt zdrenţele sufletului, care se desprindeau, putrezite, din trupurile rătăcitoare şi rămâneau, peste înşiruirile de urme, amestecate cu zdrenţe, la fel de putrezite, de umbre, dar există şi o încăpăţânare a trupurilor, o suficienţă a confortului umilinţei, pe care nu am ştiut, vreodată, să o contracarez. Populaţia se simţea bine în trupurile ei, trupuri petrecăreţe şi zvâcnitoare, care adorau maşinile scumpe, zilele morţii oraşului şi găluştele parastasului civilizaţiei, pe care le tot împărţea, cu generoasă hărnicie, primarul Ion Lungu.
– Dar bisericile?, întreb, pe neaşteptate.
*
Femeia tânără doar că nu explodează de consternare:
– Nu mă aşteptam să confundaţi, atât de târziu, bisericile cu credinţa…
– Nu, dar erau păstrătoare de semnificaţii.
– Semnificaţii? Ce semnificaţii?
*
Nu găsesc, la repezeală, nici una.
– Şi-atunci, de ce păstraţi calendarele?
– Pentru că sunt evidenţe. Trupuri şi vieţi. Când e nevoie de trupuri sau de vieţi, deschidem o fisură în timp şi aducem exact ceea ce ne trebuie: trupuri sau vieţi.
– Ca într-o naştere nouă…
– Nici vorbă. Naştere înseamnă viaţă, potenţial de creaţie. Noi importăm doar utilităţi. Cât va mai exista timpul, avem nevoie de resurse, de memorie. Dar avem speranţele accesului la veşnicie, şi-atunci vom recicla toate rezervele acestea de memorie, de care numai veşnicia nu are nevoie.
*
O teamă ciudată mă învăluie şi mă înfăşoară în pâclele ei iluzorii.
– Nu pot să cred! Deja aţi atentat şi la dumnezeire?
– Nici vorbă! De ce să atentăm la propria noastră identitate? Chiar nu aţi intuit, vreodată, sinonimia dintre dumnezeire şi viitorul desăvârşit?
*
Începe să-mi fie teamă şi de întoarcere. Ce rost aş mai avea, în timpul meu, ştiind că timpul acela, pe care l-am perceput ca existând, nu este, în contururile lui iluzorii, decât o resursă oarecare a unui viitor cinic, inuman, care practică sclavia epocilor?
– Nu înţeleg!, îmi citeşte, iar, gândurile femeia aceea tânără, care populează un birou inutil, dintr-o instituţie inutilă. Întotdeauna s-a trăit cu teama de viitor şi de „scaunul de apoi”, al viitorimii. De ce, câtă vreme l-aţi numit Dumnezeu, nu v-a fost teamă de viitor?
*
Cum să scriu aşa-ceva? Cui să-i povestesc? Cine are nevoie să ştie ceea ce nu trebuie ştiut?
– Dă’ şî mie zăci bani, sî-mi ieu o pâne!
*
Tresar, de parcă sufletul mi s-ar fi izbit cu brutalitate de pereţii trupului. În faţa mea, timpul căruia îi aparţin se desfăşoară dezinvolt şi în toată splendoarea naivităţii sale. Primarul Ion Lungu îşi râde de mine şi de populaţia oraşului de la înălţimea cotidiană a unui stâlp electoral. Locuitorii Sucevei cadenţează pe străzi, spre niciunde. Maşini superbe, cu fetişcane gângurind în telefoanele lor mobile, văluresc pe carosabil. Amiroase totul a coptură proaspătă, a mici şi a bere, iar clopotele câtorva biserici anunţă ora exactă a regăsirii de sine.
– Ci faci, bre: îmi dai sau nu zăci bani, sî-mi ieu o pâne?
*
Nu-i dau, dar intru în cadenţa oraşului aproape fericit.
