Memoria bunicilor lui George Enescu

Mormântul bunicilor paterni, de la Zvoriştea

Pentru prima dată, în prefăcătoria bucovineano-pontică de-a eminescuţii-cozmeio-ruso-steiciucuţi, în judeţul Suceava se re-creează un patrimoniu de memorie, în ciuda îmbrâncirii mele, de către chirovnicii culturnici judeţeni, din cadrul manifestării pe care eu am gândit-o. Dar abia atunci ai adevărata satisfacţie, când nu tu, ci alţii, cu entuziasmul tinereţii lor, îţi materializează ideile.

Copiii din întreg judeţul Suceava, din oraşe, dar şi din multe sate, au pornit în căutarea contemporanilor bucovineni ai lui Eminescu şi au găsit mărturii incredibile, dar pe care nu am să le comentez acum, când vreau doar să atenţionez că, prin străbuni, şi George Enescu ne aparţine. Sau ar trebui să ne aparţină, dacă ne-am şi învrednici întru memorie.

Bunicul patern al lui George Enescu, descendent dintr-un neam de preoţi din ţinutul Hotinului (eu l-am găsit, în recensământul generalului Rumeanţev, din 1772-1773, drept “Inescu”, deci cel venit din… Ineu!), a fost preot la Zvoriştea, iar fotografiile atenţionează că mormântul bunicilor lui George Enescu încă există, deşi arată ca vai de el:

Un loc sfânt al spiritualităţii româneşti din judeţul Suceava, total necunoscut

La Mihăileni (Sinăuţii de Jos), se află mormântul bunicilor materni ai lui George Enescu, preotul Ion Cozmovici şi soţia sa, Zenovia, pe cruce fiind menţionată şi fata lor, Maria Enescu, mama genialului compozitor român.

Mormântul bunicilor materni ai lui George Enescu

Mormântul arăta aidoma memoriei din ţara ponto-eroului… necunoscut, dar tinerii elevi sireteni, care atenţionează asupra acestui vestigiu de memorie bucovineană (partea de jos a satului Sinăuţi avea să se numească, ulterior, Mihăileni, George Enescu însuşi revendicându-se din mamă bucovineancă, inclusiv cu ocazia celor două concerte, pe care avea să le ţină, în memoria ei, la Suceava), şi-au făcut datoria într-un mod exemplar:

Mormântul bunicilor materni ai lui Enescu, în ţara eroului necunoscut

Evlavie reală faţă de cultura neamului românesc

Un capitol de memorie recuperată

Sunt multe şi importante mormintele pe care elevii din judeţul Suceava le-au descoperit şi îngrijit (ale unor profesori de-ai lui Eminescu, ale unor prieteni bucovineni de-ai poetului, ale unor mari personalităţi bucovinene, îmbrâncite în uitare). Sunt multe şi incredibil de frumoase bisericuţele, cu tulburătoare istorie, despre care cei mai mulţi dintre noi nici nu ştiau că există.

Trecutul vibrează de viaţă adevărată şi tare fericit mai sunt că şi viitorul dă semne de adâncă vibraţie.

Jurnalism No Comments Jun 3

vremea cu oameni

Am avut noroc. Am călătorit numai prin vremea cu oameni. Pornisem dintr-un sat, Mereni, biet ţărănuş fascinat de nemărginire, iar pe cale numai oameni am întâlnit. Îi port pe toţi, în lăuntrul fiinţei mele, ca pe candeli, păzind cu grijă mugurii de lumină, să nu mi-i şteargă uitarea. Toţi au rămas vii şi veşnici, chiar dacă unora li s-a întâmplat să plece – caii albi se înghesuie înspumaţi pe la uşi – şi nu i-am mai întâlnit prin vremea oraşului. În făptura mea, vremea nu mai există. Am izbutit să o adun şi să o arunc pe fereastră. Apoi am tras oblonul şi l-am bătut în cuie.

Nu ştiu ce urmează să scriu. Oricum, nu memorii. Poate nişte mărturisiri, poate nişte încredinţări, poate nişte întoarceri. Poate nişte trufiri – în fond, de la Radu Beligan şi Nichita Stănescu, în jos, spre pământ, am cunoscut mai totul. Poate că doar îmi şterg lacrimile, cu mâneca hainei, ca în copilărie.

În copilărie, am cunoscut un erou adevărat, care, la Mărăşeşti, s-a numărat printre soldaţii români care, ieşind din apă, în izmene, i-au înfrânt pe austriecii care-i atacaseră pe neaşteptate. Am şi o poză veche cu Leonache Bîrzu, poză făcută după ce Regele îl înzestrase cu pământ şi-l trimisese la o şcoală de ceferişti, în semn de cinstire a eroismului său.

Leon Bârzu, Eroul de la Mărăşeşti

Îi ziceam “naş’ Leonache”, pentru că bătrânul care mi-a fascinat copilăria o botezase pe mama. A trăit mult, citind “Biblia”, fără ochelari, până la o sută de ani, fără vreo zece zile. Era un om atât de bun şi de onest, în creştinismul său netrucat, încât, întotdeauna, eu l-am văzut numai tânăr, suprapus peste legendele primului război mondial.

Naş Leonache

Când am deschis ochii asupra lumii

Când am deschis ochii asupra lumii, am aflat că, în aceeaşi zi cu mine, se născuse şi un căţel, căruia tata i-a zis Hurmuz, dar pentru că eu nu i-am putut zice decât Muzu, Muzu s-a numit pentru totdeauna. Era un câine viteaz, care-i salvase viaţa şi tatii, şi fratelui lui, Gheorghe, în câteva rânduri. Prindea orice vietate din fugă, dar avea prostul obcei de a depune tot ce vâna, în timpul nopţii, inclusiv iepurii sălbateci, pe trotuarul din piatră din faţa bucătăriei. Mult îl mai certam eu, pe chestia asta, iar Muzu se ghemuia la picioarele mele, de parcă şi-ar fi cerut iertare, dar de năravuri, ca şi mine, nu se lăsa şi pace.

Cu tata şi cu Muzu

Tata avea, şi el, nişte obiceiuri ciudate, pe care nu mi le explica, deşi stăruiam adesea. Ştiam doar că noi nu purtăm suman, ci doar manta sau cojoc, că nu purtăm iţari, ci numai pantaloni cumpăraţi, că ciubotele sunt cartea de identitate a bărbatului adevărat, adică omul care ştie să-şi facă singur tot ce-i trebuie, începând de la ciubăr şi terminând cu casa. Peste mult, mult timp, aveam să aflu că obiceiurile ciudate ţineau, de fapt, de statutul răzeşesc al străbunilor tatii, toţi călăreţi de Coţmani, din Cuciururi şi din cele două Revacăuţuri.

Tata

Deşi era tare mândru de numele nostru, pe care-l rostea apăsat, de parcă trebuia să-ţi amintească de ceva, “Gâ-zăă!”, tata, ca şi fraţii lui, Ion, Petru şi Gheorghe, era cunoscut în sat şi în satele megieşe drept Ilie Adeli (se pronunţa aproape într-un cuvânt: Ileadeli), pentru că bunica, “mămuţica”, după cum îi ziceam noi, nepoţii, rămăsese văduvă de tânără, din 1933, când bunicul, Mihai Gâză, pentru că se numărase printre liderii mişcărilor sociale de atunci, a fost ucis de jandarmi, printr-o tortură cumplită, numită “între scânduri”, pentru că legau victima între două scânduri, în care loveau, ritmic, cu maiul.

Mămuţica îi ştia pe cei mai mulţi dintre străbunii bărbatului ei, începând cu Ion, tatăl lui Mihai, continuând cu Nicolae şi ajungând chiar şi la acel Ion Gâză, din Revcăuţi (lângă Noua Suliţă), pe care aveam să-l găsesc în recensământul lui Rumeanţev din 1772, deşi eu îi căutam pe străbunii de atunci ai lui Eminescu, nu pe ai mei. Probabil că de la mămuţica moştenesc aleanul memoriei, soldat cu dese năvăliri în vremuri uitate, în care chiar trăiesc pe deplin.

Odată, când aveam doar vreo trei anişori, am mers, cu tata, la magazinul sătesc, de pe dealul Dobroaia, şi am rămas să-l aştept afară. Apoi am văzut un om, îmbrăcat într-o haină de piele, vopsită în negru, dar spuzită cu crăpături albe, care s-a apropiat de casa din dreapta magazinului sătesc şi a început să-l strige, cu voce groasă, aproape grohăită, pe Iuda.

Din casă, a ţâşnit o bătrână subţiratecă, implorând (“Băieţii mei, băieţii mei!”), iar în urma ei s-a ivit un alt bărbat tânăr, care părea o copie a celui din drum, dar mai tânără şi cu o haină de piele mai nouă. Nu înţelegeam ce se întâmplă, dar am văzut o flacără, ţâşnind dinspre bărbatul din drum, care s-a şi prăbuşit, pe fondul unor tunete nevăzute, în troscotul de la marginea drumului, prin care eu păşeam desculţ, imaginându-mi o pădure fermecată, care-mi sărută gleznele. Am văzut, printre copacii pădurii mele imaginare, cum se strecoară un râu roşu, vâscos, dar cald şi cumva mângâietor, când mi-a atins tălpile, înconjurându-le.

În ogradă, şi ea plină de troscot, se prăbuşise celălalt bărbat tânăr, iar bătrâna femeie, înnebunită de zânele cele rele, alerga de la un căzut la celălalt, frângându-şi mâinile şi gemând nepământeşte. Mai departe, nu am mai văzut nimic, pentru că tata m-a înşfăcat ca pe o pasăre şi nu s-a oprit decât la bulboana cea mare din pârâul Merenilor, unde mi-a spălat îndelung picioarele de căldura vâscoasă a râului roşu. Iar când am întrebat ce s-a întâmplat, tata a scrâşnit spe mine:

– Nimic, politică! Să taci şi să nu întrebi niciodată! Ai înţeles?

Nu înţelesesem, dar am tot întrebat, rar, dar cu regularitate, prin sat, şi-abia un alt Bârzu, Mihai, geniu bun al copilăriei mele, avea să-mi spună că asistasem la răfuiala dintre cei doi fraţi Miherea, unul – legionar, celălalt – comunist, care s-au împuşcat, în faţa mamei lor, pe tăpşanul dintre drum şi casa lor părintească.

Pe Muzu, când a murit, l-am îngropat într-un loc curat şi am sădit, deasupra, un nuc. A crescut frumos nucul acela, dar nu mai ştiu dacă, în ultimii ani, nu a fost cumva tăiat. Pentru că, după ce am rămas singur, am plecat din Mereni şi nu am mai trecut pe acolo vreodată. Şi nici nu am să mai trec.

vremea cu oameni No Comments Jun 2

Eu aparţin doar copiilor şi nepoţilor mei

Acasă, la Andi

Nu ştiu ce mă mai ţine legat de Suceava, când toţi ai mei sunt clujeni cu acte în regulă, iar trei dintre ei, şi prin naştere. Oricum, când trec munţii, nu-mi mai dă sufletul brânci să mă întorc în fiecare clipă (odinioară, izbuteam întoarceri şi mai dese!), iar Clujul mi-a devenit prieten odihnitor, cu care stau adesea la taifas, uitând de toate.

Drumurile mele la Cluj încep cu Andi, şi pentru că el locuieşte mai aproape, şi pentru că vreau să aflu, înainte de toate, ce-a mai compus, apoi continuă şi poposeşte, şi stăruie în casa mare a copiilor mei, casa în care viitorul are contururi clare şi o personalitate inconfundabilă.

La Andi, ascult, de la capăt la capăt, “Digital Waves“, primul album al trupei TOY MACHINES, apoi, prefăcându-mă că mă odihnesc, asist discret la naşterea unui cântec nou, pe care Andi vrea să-l cânte, în vară, la BUCOVINA ROCK CASTLE, împreună cu Edy Ciornea, bateristul trupei, aşa că a început să ia şi lecţii de tobe, ca să-l poată înlocui pe Edy, atunci când inimosul lui prieten se va exprima şi vocal. E muncă multă cu un cântec nou: aparatură întinsă în jumătate de cameră, două chitări, clapele, metronomul, computerul, perdelele trase, contururi discrete ale spaţiului intim, şi o izolare totală în nebuloasa căştilor, în care muzica sferelor numai lui i se arată. Eu aud doar corzile vibrând discret, apoi, când două-trei fraze muzicale s-au legat, cântate la toate instrumentele unei trupe rock, Andi deschide uşor difuzoarele şi mă îngăduie şi pe mine în lumea lui. Piesa e ritmică, dinamică şi armonioasă, iar instrumentele se ghicesc şi se pun în valoare reciproc, aproape la fel de bine ca chitările lui Buzu Parascan şi a lui Teiu Teişanu, cele mai înfrăţite chitări pe care le-am auzit vreodată.

Apoi, trebuie să plecăm, pentru că Ioana Carina, cel mai tânăr membru al neamului nostru, e pregătită pentru încreştinare şi, desigur, pentru prima beţie ritualică, beţia primei împărtăşanii.

De la Andi, până în centru Clujului, sunt trei staţii de autobuz, iar de acolo, până la Cozmina şi Mihai, alte trei staţii. Pe jos, poţi ajunge într-o jumătate de oră, dar cu orice mijloc de circulaţie, în afară de bicicletă (mijlocul de locomoţie preferat de Andi), faci minimum trei sferturi de ceas.

Plecăm. Cui îi mai pasă de timp, de inamiciţia aceasta a sorţii faţă de destinul fiinţelor umane!

La Cluj, acolo unde începe Mănăşturul, e întreaga mea viaţă; chiar şi nevastă-mea e acolo, de vreo trei săptămâni, de când are de trăit o odihnitoare libertate. Andi îmi spune că e greu de crezut că nepoţii ei (şi ai mei, desigur), Darius Andrei şi Carina Ioana, au să accepte să mi-o mai dea înapoi. În scurt timp, amândoi au înţeles ce înseamnă bunică şi nu vor să renunţe la confortul acesta cu nici un preţ. Era adevărat, după cum aveam să şi constat, dar – daţi-mi voie să mă laud! – nici eu nu am fost mai prejos în ochişorii viitorului neamului meu. Mai ales prinţişoara care îmi poartă prenumele, Ioana, după ce a izbutit să-mi înşface degetul cu care scriu (eu cu degetul scriu, dragii mei; am un deget, din care mi se preling cuvintele silabă cu silabă), n-a mai renunţat la el, până nu a venit vremea plecării la botez.

Andi, la… agăţat

Cozmina şi Mihai

Ce a urmat nu se prea povesteşte, pentru că devine patrimoniu al propriului tău suflet, devine sânge în clocot, care să-ţi dea putere de viaţă.

Trei zile am stat la Cluj, între copiii mei, şi habar nu am de ce m-am mai întors. Dacă m-am întors, dacă nu cumva totul e doar o iluzie, pe care o impune trupul acesta ostenit de prea multă îmbrânceală în faţa maşinii de scris. Am, probabil, un suflet orgolios, pus pe excesivă despovărare şi care încetează să mai existe departe de cuvinte. Trebuie să-l adăp, zilnic, cu şuvoiul proaspăt de vocale şi consoane, trebuie să-l las dus de şuvoi, dintr-o epocă, într-alta, dintr-un inefabil, într-altul, dintr-o naştere, în altă naştere.

Cândva, l-am visat pe tata, care plecase, călare pe un cal în spume, în urmă cu vreo cincizeci de ani. Era, tot aşa, tânăr şi zâmbitor, jucându-şi armăsarul înspumat doar din genunchi, iar eu l-am întrebat uimit: “Cum, tată, nu ai murit?”. “Nu există moarte!”, a răspuns el. “Există doar imposibilitatea de a desluşi toate timpurile… Toţi existăm, simultan, de la capăt la capăt, dar ne despart vremurile, datorită neputinţei noastre de a desluşi dincolo de ceea ce ar fi timpul nostru”.

Discutasem cu Andi despre visul acela şi cred că o făceam, acum, pentru a doua oară, iar Andi s-a bucurat: “Să înţeleg că te apuci de scris “Mercenarul Negru”? Altminteri, dacă nu te-ar preocupa cartea aceea nescrisă încă, de ce mi-ai povesti despre bunicul şi despre veşnica lui tinereţe?”.

Prinţesa mea, Cozmina

Plecasem, la Cluj, pentru că aveam de sărbătorit. Iar sărbătoarea noastră, a drăguşanilor, se numea, în ultimele zile ale primăverii din acest an, Ana Cozmina.

Fata mea îşi consacra împlinirea.

Nimic nu există dincolo de cei cărora le aparţinem. Totul e colb şi cenuşă, pe care le spulberă vântul pustiei, după cum spunea, la cumpăna anilor 1865/1866, Alecu Hurmuzachi şi după cum relua, fără să ştie că nu se mărturisea doar pe sine, Eroul Bucovinei, Ion Grămadă, în dimineaţa zilei de 27 august 1917, când avea să fie răpus la Cireşoaia.

Eu aparţin doar copiilor şi nepoţilor mei.

La Cluj, mă joc cu aparatul de fotografiat. E ca şi cum m-aş agăţa încrâncenat doar de timpul căruia îi aparţin, uitând că nu există timp, ci doar izolări într-o anume particulară, ba chiar egoistă degenerescenţă. Nu mă las fotografiat, dar cioplesc secundele, le încrustez în montura vieţii mele cu o febrilitate plină de cruzime. Încă nu m-am dumirit dacă omul există atunci când e conştient doar de asta, dar sunt convins că, prin copiii şi nepoţii mei, eu chiar exist. Şi nici nu-mi mai doresc nimic altceva.

La fereastră

Rockerii

Cei doi Andi

Andi, băiat cuminte

La ce urmează să mă întorc? Ştiu că, lângă computer, zac maldăre de fotocopii, care lacome vor muşca din mine şi din cărţile mele nescrise.

Mă uit la Andi şi simt, dureros, că şi pe el îl frământă cam aceleaşi probleme. Lui i-a rămas cântecul neterminat, o chitară rezemată de fereastră, iar cealaltă, aşezată pe pernă ca pentru somn.

Are răbdare sau doar trăieşte, ca şi mine, sentimentul acela devastator al familiei, al regăsirii în timpuri paralele, care nu sunt, în fond, decât existenţe care se ignoră reciproc?

La Cluj, eu am uitat ce mai vreau de la mine, iar acum, întors în Suceava, nici nu mai ştiu unde înseamnă acasă şi unde nu. Fără îndoială, urmaşii mei au şi dreptul, dar şi obligaţia de a trăi propriile lor vieţi. Nu am voie să-i stânjenesc, pentru că vine vremea când un copil nu mai este copil şi rămâi o cămară pustie, prin care rătăcesc umbrele spre veşnicie.

Versurile astea i le-am şoptit, într-o biserică din Cluj, fetei mele, Cozmina. În fond, plecarea ei, spre propriile-i împliniri, le provocase…

Trecutul şi viitorul

Rubrica lui Andi No Comments Jun 1

Victoria stângii unifică opoziţia?

Ion Iliescu: Trăim bine, tocmai asta e ponta!

De data asta, nu-mi pasă cine înfulecă şi cine adună ciolanele de la masa ciocoiască. E drept că nu îmi cade bine, ca român, să văd ce neisprăviţi ne conduc sau doar vor să le fure ălora scaunele de sub şezuturi, dar, de data asta, mi-am răcorit sufletul şi-i mulţumesc lui Mircea Diaconu că mi-a oferit şansa de a o face.

Elena Udrea: Fraţilor, e scris pe trădător unire!

Tembeleviziunile stau în limbă, preocupate parşiv de soarta opoziţiei. Care opoziţie? Ăia? Alea? Există o singură opoziţie reală, şi a ălora, şi a celorlaţi, care tocmai a repurtat o uriaşă victorie. Din nefericire, umbrele, spălate îndesat de popescu, cristoiu, gâdea, turcescu, pora şi de guleratul ăla de la cluj, care se dă în stambă pe guşa realităţii, umbrele, deci, nu vor pricepe nicidecum că, pentru a nu ştiu câta oară, iarăşi existăm a doua zi de după Hristos, şi iarăşi nu ne vom alege cu nimic, nici măcar cu colbul sfinţeniei pe umeri.

Jurnalism, Urzica vieneza No Comments May 27

Pe noi ne reprezintă Mircea Diaconu. Pe voi?

Mircea Diaconu, expresia celui “ce gândeşte singur” (fotografia: www.cotidianul.ro)

Pierdusem speranţa că am mai putea ajunge, vreodată, o naţiune, când nici măcar popor nu izbutim să fim, dar s-a ivit Mircea Diaconu drept concreteţe, drept simbol şi drept expresie a celui “ce gândeşte singur”. Şi am văzut că suntem mulţi cei care, pentru că ni se oferise şansa de a proba că gândim singuri, am ieşit, duminică, din case şi am pus stăpânire peste oraşe. Nu-i vorbă, încă mai colcăiau pe străzi umbrele “electoratului captiv”, prostit cu chermeze folcloroase şi cu cioburi de sticlă colorată, dar noi, de regulă solitari, deşi indiscutabil şi solidari, păşeam pe umbre agale, aşa cum păşim şi pe celelalte deşeuri ale naturii. De pildă, peste deşeurile vegetaţiei, în toamnă. Peste frunzele uscate.

Prin Mircea Diaconu, s-a probat, duminică, 25 mai 2014, că suntem cu adevărat mulţi cei care formăm o naţiune. Ne lipsesc doar ocaziile solidarizante. De asta şi de aici, falsa impresie a lui Negruzzi (“proşti, dar mulţi!”) despre aparenta forţă a puhoaielor.

Nu ştiu cum am putea transforma şansa Mircea Diaconu în afirmarea naţiunii celor care gândesc singuri, deşi afirmarea aceasta s-a tot produs, de-a lungul veacurilor, prin ceea ce numim, de regulă şi mult prea comun, cultura română.

Pe noi, vreo trei sute de mii de români, ne reprezintă Mircea Diaconu. Dar pe voi, ceilalţi? Nevasta lui ponta? Nevasta lui antonescu? Şulfele udrei lui băsescu?…

Jurnalism No Comments May 26