*
Grăbeam spre gări, tot aşteptând o veste,
râzând sălbatec numai de drumeţi,
iar cântecul se înălţase peste
gorganele de mişcătoare vieţi
omagiind doar căile zălude,
răsfrânte încâlcit spre depărtări,
eram convins că nimeni nu-i aude
*
Risipa prelungită în plecări,
însă acum, când vestea nu mai vine,
peste plecări şi-ntoarceri am depus
amarul verb, ursit să mă închine
nisipului clepsidrelor răpus.
*
Iubit de iarna vrajbei sale
oraşul s-a pierdut prin vreme
ninsorile provinciale
*
Purtându-l încă prin poeme,
apoi se-aşează la taclale
rupând din stelele de sus
aceleaşi cântece de jale
ningând cu stele care nu-s,
iar eu, zdrobit de-nsingurare,
crucificat peste apus,
iubindu-l m-am făcut ninsoare.
*
Ieri, în noapte, după superba victorie a celor care gândesc singuri asupra dezgustătoarei politici româneşti, pitecantropul vamal vasile blaga (ar trebui să-i spunem bleaga, ca să nu luăm numele lui Lucian Blaga în deşert) a probat că nu a învăţat nimic din această lecţie, pe care românii, solidarizaţi prin reţele sociale, le-au dat-o politrucilor.
*
Apare, deci, acest Moş Teacă a ciubucului de la frontieră, şi începe să se laude că ei, trepăduşii ACL, au câştigat 29 de judeţe şi Bucureştii. Nimic nu s-a schimbat în creieraşul lui bleaga vasile, care deja se şi visează stăpân peste iobagii din 29 de judeţe, plus capitala ţării.
*
Măi moş vasile bleaga, n-aţi câştigat nimic! Voi doar beneficiaţi de o pleaşcă necuvenită şi cu care nu aveţi dreptul să vă trufiţi! Noi, ăia de i-am dat în bot lui ponta, şi lui bleaga, şi lui videanu, şi tuturor celorlaţi trepăduşi nătângi, care au pus ţara pe chituci, le-am dat-o în freză. Iobagi, măruntacilor, nu veţi mai avea în noi, românii, niciodată, indiferent cum vă cheamă, ca gaşcă politrucă de spoliatori nerozi, nevednicilor! 29 de judeţe, cu bleaga vasile, agitând harapnicul pe deasupra valurilor de iobagi… Să-ţi fie ruşine, măi ăsta, că nu pricepi nimic din înfrângerea ăluilalt!
*
Alegerile de astăzi au probat că există şi o Românie vie, care şi-a spart lanţurile şi a bătut cu pumnul în masă. Iohannis nu a câştigat nimic. Ponta nu a pierdut nimic. Noi, viii cei vii din ţara asta şi din întreaga lume românească, am făcut un prim pas spre biruinţă. Doar un pas.
*
Eu nu am votat împotriva lui Ponta şi în favoarea lui Iohannis. Eu am votat împotriva vidanjelor mediatice Antena 3 – România TV – Cozmin Guşă, împotriva cocoţării lui Ion Lungu pe benerele târgului, împotriva opulenţei de tipărituri propagandistice din scările blocurilor, împotriva sistemului de promovare a impostorilor în arendăşii bugetare, împotriva minciunii agresive şi sfidătoarea, împotriva neghiobiei şi a unui cult al personalităţii în faşă. Şi aşa mai departe.
*
Noi, toţi cei ce ne-am tot întâlnit în spaţiul virtual, ne-am solidarizat, uneori şi fără a prinde de veste, împotriva păguboasei politici româneşti, împotriva acestei deşănţate neghiobii, care ne ruinează. Fără să urmărim asta, noi, cei mulţi, dar care gândim singuri, am devenit o forţă, am conturat un mesaj. Noi suntem şi mulţimile din stradă, şi mulţimile care au determinat revolta urnelor împotriva politicii dâmboviţene.
*
Klaus Iohannis, în cazul în care se va dovedi că ar fi câştigat Cotrocenii, nu a câştigat nimic: el doar a nimerit în eroism ca într-o gură de canal uitată deschisă pe stradă.
*
Cred în noi, cei care, zi de zi şi seară de seară, ne descheiem la suflete, pentru a ne arăta, unii altora, aşa cum suntem. Avem şi obligaţia de a ne organiza, pentru a suplini, împreună, rolul de odinioară al anonimului înţelept al satului. Dacă noi, cei care trăim şi prin reţelele de solidarizare, nu ne vom organiza, victoria noastră de o noapte va fi, în curând, spulberată cu trei mici şi două beri, cu oala cu sarmale şi sticloanţa de afinată, de către cei care ne conduc doar pentru că au prins toate şmecheriile, sub care îşi ascund jegoasa lor neghiobie.
*
Trebuie să ne organizăm nu pentru a sprijini un partid sau altul, ci pentru a desluşi mai corect luminile şi a le arăta, împreună, şi altora. Abia atunci când inteligenţele reale ale neamului se vor organiza doar pentru a descâlci umbrele şi a slobozi luminile, abia atunci mulţimile din ţara asta vor avea şansa să se transforme în popor şi, cine ştie!, poate că şi în naţiunea de prea multe secole doar visată.
*
Până a citi cărţile sfinte ale omenirii, anterioare Vechiului Testament, intuiam, cu nejustificată convingere, că strămoşii se mută definitiv în subconştientul urmaşilor şi că memoria lor poate fi activată doar incidental (de pildă, printr-o călătorie într-un fost loc natal). Recent, am aflat, de la un om de ştiinţă englez, că trupurile ar fi doar gazde pentru nemurirea unor coduri genetice, iar formularea aceasta, ea însăşi extremă, înseamnă şi nu înseamnă o noutate, ştiut fiind, încă din vremurile primordiale ale omenirii, că „fiinţa umană trăieşte în copilul ei, care este a doua sa întrupare”[1], şi că toate „cele şapte lumi pot fi explicate ca lumile tatăl, bunicul, şi străbunicul, de fiul, nepotul, şi strănepotul, şi de însuşi jertfitorul”[2] („jertfitorul” explicând că, fără sacrificii ceremoniale, se săvârşeşte „distrugerea celor şapte lumi”[3]). Doar şapte lumi, în loc de nouă (ca şi cerurile), pentru că uitarea, specific umană, devine o variabilă degenerativă a memoriei.
*
Senzaţia că fiecare adevăr al omului metafizic a fost intuit şi de fiecare contemporan în parte, este normală, chiar şi în condiţiile în care, în mod paradoxal, „un adevăr se cunoaşte prin cunoaştere, şi un altul prin ignoranţă”[4], pentru că doar „cel care este conştient de faptul că atât cunoaşterea, cât şi ignoranţa trebuie să fie urmărite împreună, învinge moartea prin ignoranţă şi obţine nemurirea prin cunoaştere”[5]. Până la inventarea cruzimii dumnezeieşti, prin intermediul căreia să se justifice cruzimea discreţionară a sacerdotului, revelaţia descifra clasica tipologie umană, în la fel de îndătinată căutare de sine. Iar identitatea spiritului uman liber şi conştient de libertatea la care este îndreptăţit va fi, în toate mileniile, aceeaşi, cu aceleaşi repere ale mizei pe înţelepciune: „Binele şi plăcerea sunt preferate de înţelepţii care fac distincţie între ele; prostul alege plăcerea din lăcomie şi avariţie”[6], pentru că doar „Cel care înţelege, cu inima curată, ajunge într-acel loc, unde are parte de a doua naştere”[7]. Iar „Sinele este cunoaştere”[8].
*
Cunoaşterea, dintotdeauna, este similară trăirilor poetice, palierele iniţiatice fiind, în scrierile religioase sumeriene, poezia, imnul şi rugăciunea. Iar scrierile, care reprezintă, în fond, opere poetice cu autori cunoscuţi (Mandookya, Taittireeya, Aitareya etc. – Adevărul „se află dincolo de cunoscute, dincolo de necunoscut. Îl ştim prin cei care l-au predicat, învăţând de la tradiţie”[9]), scrierile, deci, nu reprezintă decât transpuneri lirice ale necontenitelor căutări de sine, universalitatea acelui „adevăr” liric ţinând de uniformitatea, în timp şi în spaţiu, a sufletului omenesc. Un suflet liber, câtă vreme s-a căutat pe sine, şi rob, după ce, de bună voie, a acceptat anihilarea Sinelui universal sub autoritatea discreţionară a manipulatorilor de spiritualitate, sacerdoţii nefiind, în fond, decât traficanţi de iluzii, amăgitori cu improbabilă veşnicie.
*
Şi în poezia noastră veţi întâlni şi vă veţi recunoaşte în veşnicele căutări de sine, care individualizează conştiinţele umane. Nu ştim în ce măsură revelaţiile noastre lirice duc spre ceva sau doar fac parte din fondul inepuizabil de amăgiri, prin speranţă, ale omenirii. Poezia, inclusiv cea pe care o scriem noi, nu este captivă în timp. Asta este natura ei, dar fără a deveni şi natura celui care o scrie sau o trăieşte. Poezia este doar aleanul evadării din captivitatea Timpului. Atât şi nimic mai mult.
*
Andi Drăguşanul
Ion Drăguşanul
[1] Aitareya-Upanishad, p. 82
[2] Mundaka-Upanishad, I, notă de subsol, p. 31
[3] Mundaka-Umpanishad, I, 3, 31
[4] Isa Upanishads, 10, 1
[5] Isa Upanishads, 11, 1
[6] Katha-Upanishad, II, 2, 8
[7] Katha-Upanishad, III, 8, 13
[8] Katha-Upanishad, III, 13, 13
[9] Kena-Upanishad, 1, p. 19