Cântecul celor nouă întrupări: lui Ion Nedelea

*

Iată, vin celelalte-ntrupări:

ochii copiilor sunt fântâni triumfale,

nouă vieţi ne aşteaptă dincolo de zări,

*

Nouă inimi vor bate întru veghe pe cale:

este loc de speranţă, este timp spre a fi,

din ochii copiilor râul încă se-ntrupă,

efemeră e noaptea, fără margini e-o zi,

lăutarii din stele câte-o rană astupă:

e devreme, îmi zic, este loc spre departe,

am să curg ca un râu dintr-o filă de carte.

Cântecul logodnei veşnice: Vioricăi Drăguşanul

*

Vino, runele te-aşteaptă

ispitind în călimară

orologiul care-ndreaptă

rugul vremii pe afară,

iar fereastra larg deschisă

cu lumină pururi calmă

a venit să-ţi fie scrisă

*

Din toţi vecii ţie-n palmă,

râd şi îţi culeg lumina

azi cu buzele aprinse,

gust din stele ca din vina

unui zbor cu aripi ninse

şi te-ntâmpin ca pe-o rună

aşteptată să mă-nvie

nimb şi floare, şi-mpreună

urc şi urci în poezie

logodiţi şi-n veşnicie.

cântecele şi edecarii de umbre (IV)

*

Înainte ca Dumnezeu să fi creat zeii[1], „fiinţa umană[2], care putea vedea toate creaţiile în ea însăşi, faţă de toate creaţiile nu cunoştea durerea”[3], „Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în inimă, ca lumină şi umbră”[4], starea metafizică, deci ceea ce numim religie, consta în „comuniunea cu Duhul”, pentru a fi „una cu Spiritul”[5]. „Spiritul[6] se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii”[7], viaţa fiecărei fiinţe umane era plină de dumnezeire, dar fără nici o obligaţie faţă de cel care o crease[8], ţelul făpturii umane fiind, în planul adevărului, cunoaşterea de sine, pentru că doar cel ce „se înţelege, înţelege Sinele universal”[9], pentru că „în el sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre nemurire”[10].

*

Iniţial, deci, dumnezeirea se afla doar în inima omului şi doar acolo trebuia căutată şi aflată. Sensul metafizicii era iluminarea, ca intrare în armonie şi lăuntrică, şi universală, pentru că Spiritul „este mai mic decât ceea ce este mic şi mai mare decât ceea ce este mare. El trăieşte în toate inimile”[11], idee care avea să fie reafirmată şi de Iisus Cristos, cu atenţionare ulterioară şi din partea primului om modern al omenirii, Augustin.

*

Teama începe să se ivească[12] odată cu conştientizarea degenerării trupului, pe care cei vechi au numit-o timp, şi cu substituirile de divinitate, pe care le-au comis sacerdoţii, cu largul şi tacitul accept al omenirii. „Nenorocitule om, ce dat-ai puteri divine, / Astfel de fapte măreţe şi astfel de crudă mânie! / Câtă durere şi gemet făcutu-ţi-ai, omule, singur, / Ce suferinţi pentru noi, câte lacrimi copiilor noştri!”[13], constata Titus Lucreţius Carus, prin această substituire de dumnezeire înrădăcinându-se, în rândurile făpturilor omeneşti, „o groază / Care ridică oriunde în lume noi temple, silindu-i / Pe muritori să-şi îndrepte spre ele în zile de slavă” ofrandele, amăgiţi că „viaţă de veci le dădeau” zeii, despre care „credeau că aceştia-i întrec cu a lor fericire, / Nimeni fiind dintre ei (zei – n.n.) chinuit de-ngrozirea pieirii”. În epoca neprecizată a înstrăinării, a desprinderii desluşitului din nedesluşit, oamenii „Statorniciră în cer locuinţe şi temple divine, / Căci ei pe boltă vedeau cum alunecă soare şi lună, / Ziua cea dulce şi noaptea şi stelele reci ale nopţii, / Torţe în bezne hoinare şi flăcări pe cer zburătoare, / Nouri şi rouă şi ploaie, zăpadă, vânt, trăsnete, piatră, / Iuţi vijelii, uriaş bubuit ce de sus ameninţă”[14]. În speranţa că „nu există nici o teamă în Împărăţia Cerurilor, pentru că cei ce sunt acolo nu se tem de bătrâneţe; există dincolo de foame, de sete şi de durere”[15], fiinţa umană se goleşte de sine, inversează sensurile cunoaşterilor şi trăirilor înspre exterior, preluând „legi” care instaurează, prin intermediul sacerdotului, un terorism cosmic, simbolizat vag de o închipuire stranie, care aduce mai mult cu un şef de trib năzuros, crud şi autoritar, decât cu Tatăl Ceresc (Anu-Yahve, cum îi spunea Iisus) şi care are o plăcere odioasă a umilirii şi a pedepsirii. Primul demers al spaimei s-a făcut, din câte înţeleg, prin zoroastrism, atunci când Spitama Zarathustra, prin pretinsul lui dialog cu Cerurile (Ahura Mazda, în sanscrită, numele însemnând, după cum preciza Herodot[16], „Roata Cerului”, Ur Anu), inventează, odată cu pilda, şi o forţă malefică, Ainu Mandu, care ar fi creat „plăgile” drept contrapondere la iluminările Cerului, pentru a oropsi „luminile create”[17].

*

Practica sacerdotală, iniţial şamanică, exploatează teama de timp („Zilele noastre sunt numărate, îndeletnicirile noastre sunt o adiere de vânt”[18]), cu speranţe deşarte în „ţara celor vii” şi cu tentaţia rudimentară a nemuririi („Unde este omul care să se poată căţăra în cer?”[19]), în care exista, deja, convingerea că „Viaţa şi moartea se dăruiesc împreună, dar ziua morţii nu se dezvăluie nimănui”[20].

*

Căutarea vieţii veşnice începea, ca şi izgonirea din rai, undeva, pe pământ, urmând „drumul Soarelui, la creşterea lui, prin munte”[21], „în marea casă a vânturilor”[22], „obârşia şi începutul mult încercatei omeniri”[23]. Odată cu căutarea veşniciei, făptura omenească uită îndemnul ancestral, „Bucură-te de tine, ca să treci dincolo de întuneric!”[24], şi se abandonează, naiv şi supus, beznelor sacerdotale, risipite asupra pământului cu o agresivitate spornică şi inepuizabilă.

Cântecul risipelor de spaime: lui Dumitru Teodorescu

*

Din inimă l-au rupt şi l-au zvârlit,

uitându-l cu harapnicul în mână

mai sus de cerul lumii ostenit,

iar lumea ca-ntr-o transă îi îngână

teroarea de stăpân şi ucigaş,

risipa de impusă umilire,

un gol rotund şi-a tot scobit făgaş

*

Totemic în absenta lui iubire:

e mult prea mult şi nu mai pot să-ndur,

o să vi-l cer pe Dumnezeu cum este,

doar îi păstrez în inimă contur

odată şi odată să-mi dea veste

risipelor de spaime şi eres

eu să le pun cu-ncrâncenare capăt,

să-nvăţ să îl trăiesc atât de des

ca să mă isc lumină şi prin scapăt

urmându-i calea care m-a ales.