Dragusanul - Blog - Part 1104

„Râde om de om şi dracul de toţi”

ASMODEU 1871 generic nr 3

*

Unul râde, altul plânge

Şi mereu mâinile-şi frânge.

Unul e un Domnitor,

Celălalt bietul popor.

*

Dacă râde, e că-i vine

Îmbuibat de prea mult bine.

Vrei să râzi şi tu, popor?

Ia-ţi dreptul de Domnitor!

 *

(Asmodeu, Anul I 1871, nr. 2, p. 2)

*

ASMODEU 1871 nr 2 p 2

ASMODEU 1871 nr 3 p 2

*

Prea sfinţia sa Popa Tache, din prevedere că viitoarea campanie electorală are să fie crâncenă şi s-ar putea să cadă în luptă, aflăm că şi-ar fi pregătit, de pe acum, următorul epitaf:

*

*

 Epitaf lui Popa Tache

Aici zace

Mort în pace

Popa Tache cel vestit,

Cine trece

Să se plece

Căci a fost un om cinstit.

*

Plângi, o, lume!,

Acest nume

Care ţara-a cârmuit;

Ş-aste oase

Mult vânoase

Ce pe toţi v-au târnuit!

*

Plângeţi, cete

De vin bete,

Când călcaţi acest pământ

Şi o viţă

Sau ploschiţă

Aruncaţi-mi pe mormânt!

 *

Plângeţi, fete

Late-n spete,

Voi, pe care v-am iubit,

Să se ştie

La Domnie

C-am iubit cât am trăit!

*

Plângi, în fine,

Pentru mine,

Şi tu, suflet renegat,

Plângi, putere,

Şi bea bere,

Căci, trăind, aveai regat!

*

(Asmodeu, Anul I 1871, nr. 5, p. 1)

ASMODEU 1871 nr 3 p 3

ASMODEU 1871 nr 5 p 2

*

Când sunt roşii la putere,

Câinii-i muşcă de picere:

Nu e rost, nu-i pricopseală,

E curată caliceală;

Şi de-aceea, de la scară,

Strigă sluga: „Ieşi afară,

Nu ne trebuie lăutari

Care cânt’ şi pe tâlhari!”.

*

ASMODEU 1871 nr 6 p 2

Când sunt albii tari şi mari,

Pică, curge, cât îţi pari;

Bine, bine nu prea stau,

Dar giubele noi tot au

Şi de-aceea cânt’ la toartă

Începând chiar de la poartă,

Iar stăpânul, sus, la geam,

Le aruncă câte-un ban.

*

ASMODEU 1871 nr 6 p 3

Dar când sus sunt toţi urcaţi,

Ai „Tropetei” mari bărbaţi,

Cum e Tel, de bronz numit

„Meternich” cel renumit,

Şi Florescu, şleapcă mare,

Atunci cârma seamăn n-are,

Tot tacâmul se-nţoleşte

Jucând ciardaş ungureşte.

*

(Asmodeu, Anul 1 1871, nr. 6, pp. 2, 3)

*


B. P. HASDEU: Limba românească

Bogdan Petriceicu HASDEU

Bogdan Petriceicu HASDEU

*

Limba românească

 *

(din „Trei crai de la răsărit”)

 *

Cugetarea românească

Are portul românesc,

Nu lăsaţi deci s-o ciuntească

Cei ce limba ne pocesc!

Când românul se-ndârjeşte,

Din ţâţână când mi-l scoţi,

El îţi toarnă româneşte

Un blestem de şapte coţi;

*

Când de dragoste s-aprinde,

El vorbeşte lin şi blând

Încât dorul te cuprinde

Dulcea-i vorbă ascultând!

Niciodată altă limbă

De pe buze româneşti

Nu se-ndoaie, nu se schimbă

După gândul ce gândeşti!

*

La mânie, la iubire,

La suspin şi chiuit,

După chiar a noastră fire

Graiul nostru e croit;

La iubire, la mânie,

La chiot şi la suspin,

România-i Românie

Cu fagur şi cu pelin!

*

Sucind limba românească,

Stricând graiul strămoşesc

După moda franţuzească

Sau cu modul latinesc,

Ne-am strâns minţile cu fracul

Şi simţul ne-am îmbrăcat

Cu haina de unde dracul

Copiii şi-a înţărcat!

Românimea, cât trăieşte,

Graiul nu şi-l va lăsa;

Să vorbim, dar, româneşte:

Orice neam, cu limba sa!

*

B. P. HASDEU

(Familia, Anul XV, 1879, nr. 5, p. 34)


Dacă v-a plăcut poezia încropită astăzi…

Margarete

*

… atunci o să mai postez trei, dintre cele care îmi plac şi mie, deşi doar le-am scris.

Vă mulţumesc pentru aprecieri şi pentru redistribuiri!

*

*

elegia ultimului poet

*

 am văzut cum au murit poeţii,

le-am şi bandajat atunci arsura,

erau toţi suiţi frumos pe cruce

xenomani în lupta cu natura;

adevărul lor se şubrezise

numai pentru orbii furioşi,

dar cu cât se înmulţiră orbii

răstigniţii-au fost mai numeroşi;

*

ultimului doar i se lăsase

baterea în cuie zi de zi

astfel încât orbii să se simtă

liniştiţi că au ce răstigni;

ard, deci, nevăzute cruci pe sus,

ultimul poet este Iisus.

*

*

tăietorul de lemne

*

purta securi şi fierăstraie vechi

neîmblânzitul tăietor de lemne

şi n-a lăsat în tăietură semne

şi nici un vers nu-i horcăia-n urechi,

turtea copacii codrilor flămând

muşca din lemnul dureros şi pâine

şi ca să taie felie şi mâine

purta securi şi fierăstraie-n gând;

*

vânări nu-i scurmă sufletul inform,

în lunga-i viaţă n-a văzut pădure,

el, tăietorul, e demult secure,

copaci se-ntind în trupul lui şi dorm;

*

doar când îl prinde vinul şi îl strânge

de-amar şi suflet ca pe-o cârpă udă,

loveşte-n masa crâşmelor cu ciudă,

se-nchină-n el ceva străin şi plânge,

un cântec vechi îi prelungeşte timpul,

nici nu se-ntreabă şi nici nu-şi răspunde,

doar ar fugi şi cum nu ştie unde

salută cu securea anotimpul…

*

*

balada liniştii depline

*

curge-n curgeri vremea vreme

şi încearcă să mă cheme

să mă iarnă, să mă vară,

să mă ziuă, să mă seară,

să mă alte substantive

fără pricini emotive,

*

dar eu curgere nu mi-s,

nici timp viu, nici timp ucis,

ci rostire după fire,

munte-n munte după frunte,

carte-n carte după moarte

*

şi de-aceea nici că-mi pasă

că mai fumegă prin casă

prăvălită într-o rână

lumânarea cea bătrână,

eu nu am de ce mă teme,

nu-s nici curgere, nici vreme,

ci doar verbul ce mă-ntrupă

în cămăşile de după.


Cât mai sunt din ce n-oi fi

Floare de soc

*

M-aş opri lângă-un izvor pe sub suflet călător

şi-aş bea apă să-mi încapă întreg sufletul sub pleoapă

mistuit mistuitor doar de clipa-n care mor

ca o frunză care pleacă şi vrea undele să-ntreacă,

*

m-aş opri şi-aş şovăi, cât mai sunt din ce n-oi fi

să se rupă din lăstare ca o veste călătoare

sfărâmată-n zori de zi şi uitată-n zile şi

preschimbată-n sărbătoare să înfigă raze-n soare:

 *

la întoarcerea-n ocean, cerul pulberi de mărgean

peste voi o să alunge, cu ninsorile prelunge

în eresul altui an dus pe suflete în van

fără veste să vă-ndunge înspre ce şi înspre unde

*

înspre depărtarea tristă, care nici nu mai există,

care-i doar închipuire, ca să sper în nemurire

frângând lacrimi în batistă, căci speranţa tot insistă

să mă mintă, să înşire o iluzie subţire

 *

peste frunza-n care-ncape sufletu-mi ce vrea să scape

dus de curgeri infantile dincolo de nopţi şi zile,

dincoace de ce-i aproape. Dincolo de cer şi ape

în contururi inutile veşniciile-s ostile.