“Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos”

Simţeam că-n adâncimea sufletului meu Străbate Dumnezeu

*

Vasile GHERASIM

*

*

Se naşte Dumnezeu

*

Albastru-i cerul şi-ngheţat

Şi stele strălucesc pe el ca nişte ochi de lup în noapte.

E-atâta linişte în lume

Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu.

Şi-i ger

Şi stelele lucesc…

 *

O clipă zboară după alta:

Tic, tac, tic, tac…

Din veşnicie se desfac

Şi iarăşi se scufundă-n veşnicie,

De unde niciodată n-or să vie.

Şi stele se desprind din goluri nesfârşite

Şi cad în adâncimi nebănuite.

… Tic, tac, tic, tac…

*

Mi-aduc aminte:

Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos;

Era şi-atuncea noapte: eu stăteam

Ca şi acuma şi priveam

La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă.

Simţeam că-n adâncimea sufletului meu

Străbate Dumnezeu.

*

Şi s-a născut atunci Hristos.

În lume-atâta linişte era

Că se-auzea când vremea-şi număra

Clipele: tic, tac

Tic, tac…

(Poporul, 1923, No. 33;

Revista Bucovinei, nr. 2/1943, pg. 54)

 *

 Adesea-n ochii tăi mă uit

*

Adesea-n ochii tăi mă uit

Şi ca din cărţi îţi pot citi

În suflet, draga mea, ce e,

Ce-a fost în el şi ce va fi.

 *

Adesea-n ochii tăi mă uit

Şi tot citesc şi răscitesc,

Şi printre slove vreau un rost

Vieţii mele să găsesc.

*

Dar ochii tăi s-atât de-adânci

Şi sufletul ţi-i nesfârşit;

Îmi stai aproape, dar te văd

Plutind dincolo de zenit.

*

Şi-apoi mă mir, cum s-a putut

Din veşnicii să ne-ntâlnim

În lumea noastră numai noi

Cum s-a putut să vieţuim?

(Cultura poporului, Cluj, 1923)

*

Albina şi eu

*

Azi dimineaţă-am găsit o albină-n borcanul de miere.

Vai de sărmana şi cât de fără de rost s-a căznit.

Şi dacă nu o scoteam, ea murea chiar în seva plăcută:

Ceasuri întregi s-a tot şters pân-a putut iar zbura.

*

Astfel şi eu am căzut ca albina-n nectarul iubirii,

Mult n-a lipsit şi era moartea să-mi aflu în el.

Cine mi-o poate dar spune eu sufletul cât curăţi-voi

Şi de-oi putea să mai zbor cum am zburat până acum.

(Poporul, 1926, No. 81)

 *

Mărturisiri

*

Tăcere şi singurătate:

Cât vezi cu ochii-n jur sunt dealuri numai

Şi stânci…

Iar arborii

Întind la cerul cel albastru şi înalt

Cu pietate braţele spre rugăciune.

*

Pe un colţ de stâncă pripurie stau

Ca un sihastru şi ascult:

Îmi pare că din altă lume,

De peste cercul

Din care vii noi niciodată nu ieşim,

Pătrund până la mine

Glasuri tainice:

Mă cheamă-n jos,

Să mă cobor în lume;

Şi să aduc din înălţimea mea

Puteri răpite de la zeii mari

Şi să le seamăn

În inimi ce aşteaptă

(Poporul, 1923, No. 36)

*

Înalţii zei

*

Atâtea taine mi-au împărtăşit

Şi au aprins

În pieptul meu chiar focul,

Nestinsul foc,

Ce nici în al lor suflet nepătruns

De minte omenească nu arde niciodată.

(Poporul, 1923, No. 36)

*

Albastru-i cerul şi-ngheţat

Învie, suflete al meu, că doar e primăvară!

„E primăvară! Să-nvie morţii, căci e primăvară!”

*

Vasile GHERASIM:

*

Sunt om

*

Fugit-am de al vieţii zgomot surd,

Fugit-am când vârteju-i mă chema;

M-am smuls din braţe-i când vedeam că vrea

Vrăjit să râd, să hohotesc, să zburd.

*

Credeam că sunt menit a dezlega

Al veşniciei glas; credeam c-ascult

Cum florile-mi şoptesc şi tot mai mult

Parcă-mi vorbea zefiru-n limba sa.

 *

Şi picuri de-adevăr cădeau din stele,

Şi soare, lună se topeau în minte-mi:

Un zeu eram, căci totul eram Eu…

*

Sunt astăzi om şi-aşa voi fi mereu:

Deschisă-i cartea vieţii dinainte-mi

Şi-n ea citesc istoria vieţii mele…

 *

(1921)

*

Ochii tăi

 *

În cale mi-au ieşit doi ochi albaştri

Şi-atât de trist şi dulce m-au privit

Că sufletu-mi în taină nesfârşită

Cuprins de dor în sine i-a sorbit.

*

Azi, orice vreau şi orice simt c-aş face,

În toate-i vraja ochilor albaştri;

Şi-n mine e lumina fermecată

Ce o primim de la eternii aştri.

 *

Dar ochii cei albaştri nu-i mai văd,

Le simt numai văpaia lor nestinsă;

Şi mii de ani pe lume de-aş trăi,

Fiinţa mea de ea va fi cuprinsă.

*

(Gazeta Poporului, 1926, No. 47)

*

 Fără liman

*

Ca o cupolă nesfârşită de biserică

Se-ntinde cerul cel albastru

Deasupra orizontului gigantic.

E toamnă.

*

Un nour mic şi alb şi străveziu

Pluteşte fără ţintă prin văzduh,

E parcă o corabie pe-o mare fără fund şi fără margini,

Vântrelele-s lăsate-n jos

Şi cârma-i ruptă.

Corabia

Se pierde în adâncuri,

O-nghite Nesfârşitul.

 *

O, câte doruri n-au fost ca norul acela

Corabia, în care a plutit fiinţa mea

Pe-o mare de vise ne-mplinite.

 *

E toamnă

Şi cerul e albastru şi senin;

Şi toate parcă au un dor gigantic, ne-nţeles:

Şi norii şi cocoarele şi funigeii…

 *

Odată, după mii de ani,

Va fi, ca astăzi, toamnă!

*

Un strănepot

Se va uita şi el la nori şi la albastrul cer

Şi va visa ca mine.

Voi mai trăi atunci o clipă-n el,

Adăpostindu-mă din nou

Pe-un val al mării fără de liman

A veşniciei.

 *

(Poporul, 1922, No. 28)

*

Învie, suflete!

*

Văzut-am într-o zi

Cum soarele clipea de după o perdea de nor;

Şi raza ce din ochii lui veni

Era atât de blândă şi atâta dor

Trezea

În sufletul ce-1 atingea!

 *

Din ziua ceea simt

Că-n mine se petrece o minune:

Îmi pare Nesfârşitul că-i prea strâmt,

Neputincios cuvântul pentru-a spune

Ce-n adâncimea minţii se scufundă;

În oceanul bântuit doar ce-i o undă?

*

Şi încolţesc în mine gânduri

Ce parcă niciodată pân-acum nu le-am gândit,

Simţiri nepotolite ce-n viaţa mea nu le-am simţit;

Şi rătăcesc prin locuri unde pân-acuma n-am păşit.

Străini îmi par cocorii, care vin în cârduri.

*

E primăvară,

Şi toate se-nnoiesc şi toate-nvie:

Şi mugurii pe crengi şi iarba de sub glie…

E primăvară.

Prin lume trece Dumnezeu

Şi toate se cutremură când cuvântează glasul său:

„E primăvară!

Să-nvie morţii, căci e primăvară!”.

 *

Învie, suflete al meu, că doar e primăvară!

 *

(Poporul, 1923, No. 44)

*

E primăvară. Prin lume trece Dumnezeu