Dragusanul - Blog - Part 1106

“Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos”

Simţeam că-n adâncimea sufletului meu Străbate Dumnezeu

Simţeam că-n adâncimea sufletului meu Străbate Dumnezeu

*

Vasile GHERASIM

*

*

Se naşte Dumnezeu

*

Albastru-i cerul şi-ngheţat

Şi stele strălucesc pe el ca nişte ochi de lup în noapte.

E-atâta linişte în lume

Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu.

Şi-i ger

Şi stelele lucesc…

 *

O clipă zboară după alta:

Tic, tac, tic, tac…

Din veşnicie se desfac

Şi iarăşi se scufundă-n veşnicie,

De unde niciodată n-or să vie.

Şi stele se desprind din goluri nesfârşite

Şi cad în adâncimi nebănuite.

… Tic, tac, tic, tac…

*

Mi-aduc aminte:

Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos;

Era şi-atuncea noapte: eu stăteam

Ca şi acuma şi priveam

La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă.

Simţeam că-n adâncimea sufletului meu

Străbate Dumnezeu.

*

Şi s-a născut atunci Hristos.

În lume-atâta linişte era

Că se-auzea când vremea-şi număra

Clipele: tic, tac

Tic, tac…

 

(Poporul, 1923, No. 33;

Revista Bucovinei, nr. 2/1943, pg. 54)

 *

 Adesea-n ochii tăi mă uit

*

Adesea-n ochii tăi mă uit

Şi ca din cărţi îţi pot citi

În suflet, draga mea, ce e,

Ce-a fost în el şi ce va fi.

 *

Adesea-n ochii tăi mă uit

Şi tot citesc şi răscitesc,

Şi printre slove vreau un rost

Vieţii mele să găsesc.

*

Dar ochii tăi s-atât de-adânci

Şi sufletul ţi-i nesfârşit;

Îmi stai aproape, dar te văd

Plutind dincolo de zenit.

*

Şi-apoi mă mir, cum s-a putut

Din veşnicii să ne-ntâlnim

În lumea noastră numai noi

Cum s-a putut să vieţuim?

(Cultura poporului, Cluj, 1923)

*

Albina şi eu

*

Azi dimineaţă-am găsit o albină-n borcanul de miere.

Vai de sărmana şi cât de fără de rost s-a căznit.

Şi dacă nu o scoteam, ea murea chiar în seva plăcută:

Ceasuri întregi s-a tot şters pân-a putut iar zbura.

*

Astfel şi eu am căzut ca albina-n nectarul iubirii,

Mult n-a lipsit şi era moartea să-mi aflu în el.

Cine mi-o poate dar spune eu sufletul cât curăţi-voi

Şi de-oi putea să mai zbor cum am zburat până acum.

(Poporul, 1926, No. 81)

 *

Mărturisiri

*

Tăcere şi singurătate:

Cât vezi cu ochii-n jur sunt dealuri numai

Şi stânci…

Iar arborii

Întind la cerul cel albastru şi înalt

Cu pietate braţele spre rugăciune.

*

Pe un colţ de stâncă pripurie stau

Ca un sihastru şi ascult:

Îmi pare că din altă lume,

De peste cercul

Din care vii noi niciodată nu ieşim,

Pătrund până la mine

Glasuri tainice:

Mă cheamă-n jos,

Să mă cobor în lume;

Şi să aduc din înălţimea mea

Puteri răpite de la zeii mari

Şi să le seamăn

În inimi ce aşteaptă

 

(Poporul, 1923, No. 36)

*

Înalţii zei

*

Atâtea taine mi-au împărtăşit

Şi au aprins

În pieptul meu chiar focul,

Nestinsul foc,

Ce nici în al lor suflet nepătruns

De minte omenească nu arde niciodată.

 

(Poporul, 1923, No. 36)

*

Albastru-i cerul şi-ngheţat

Albastru-i cerul şi-ngheţat


Fonoteca ZICĂLAŞII: Arcanul şi Tarantela română

ZICĂLAŞII, în spectacolul "Chemarea Străbunilor"

ZICĂLAŞII, în spectacolul “Chemarea Străbunilor

*

15.arcanul tatantela

*

ZICĂLAŞII, ca formulă de revoltă culturală împotriva prostului gust şi a lipsei de memorie, au editat volumul I al Fonotecii Muzicii Medievale Româneşti (cei care vor să înlocuiască “medievale” cu “vechi” au libertatea să o facă), volum care cuprinde muzica premierei absolute “Walachische Tanze und Lieder“, oferită sucevenilor de către Centrul Cultural “Bucovina”.

*

Albumul va fi postat pe net, de către realizatorul lui, Dănuţ Lungu, dar fiecare dintre noi vă va oferi o posibilitate de a-l asculta şi descărca gratuit. Pentru că ZICĂLAŞII înseamnă, înainte de toate, câţiva îndrăzneţi slujitori ai memoriei, care încearcă să scoată din uitare patrimoniul naţional românesc. Tocmai de asta, la fiecare cântec sau suită de cântece, eu am să ataşez, fără alte explicaţii, şi partiturile de care ne-am folosit.

*

Arcanul, cules de Karol Mikuli

Arcanul, cules de Karol Mikuli

Tarantela română, cântec cules de medelnicerul Ioan Carp

Tarantela română, notată de medelnicerul Ioan Carp

*


Învie, suflete al meu, că doar e primăvară!

„E primăvară! Să-nvie morţii, căci e primăvară!”

E primăvară! Să-nvie morţii, căci e primăvară!

*

Vasile GHERASIM:

*

Sunt om

*

Fugit-am de al vieţii zgomot surd,

Fugit-am când vârteju-i mă chema;

M-am smuls din braţe-i când vedeam că vrea

Vrăjit să râd, să hohotesc, să zburd.

*

Credeam că sunt menit a dezlega

Al veşniciei glas; credeam c-ascult

Cum florile-mi şoptesc şi tot mai mult

Parcă-mi vorbea zefiru-n limba sa.

 *

Şi picuri de-adevăr cădeau din stele,

Şi soare, lună se topeau în minte-mi:

Un zeu eram, căci totul eram Eu…

*

Sunt astăzi om şi-aşa voi fi mereu:

Deschisă-i cartea vieţii dinainte-mi

Şi-n ea citesc istoria vieţii mele…

 *

(1921)

*

Ochii tăi

 *

În cale mi-au ieşit doi ochi albaştri

Şi-atât de trist şi dulce m-au privit

Că sufletu-mi în taină nesfârşită

Cuprins de dor în sine i-a sorbit.

*

Azi, orice vreau şi orice simt c-aş face,

În toate-i vraja ochilor albaştri;

Şi-n mine e lumina fermecată

Ce o primim de la eternii aştri.

 *

Dar ochii cei albaştri nu-i mai văd,

Le simt numai văpaia lor nestinsă;

Şi mii de ani pe lume de-aş trăi,

Fiinţa mea de ea va fi cuprinsă.

*

(Gazeta Poporului, 1926, No. 47)

*

 Fără liman

*

Ca o cupolă nesfârşită de biserică

Se-ntinde cerul cel albastru

Deasupra orizontului gigantic.

E toamnă.

*

Un nour mic şi alb şi străveziu

Pluteşte fără ţintă prin văzduh,

E parcă o corabie pe-o mare fără fund şi fără margini,

Vântrelele-s lăsate-n jos

Şi cârma-i ruptă.

Corabia

Se pierde în adâncuri,

O-nghite Nesfârşitul.

 *

O, câte doruri n-au fost ca norul acela

Corabia, în care a plutit fiinţa mea

Pe-o mare de vise ne-mplinite.

 *

E toamnă

Şi cerul e albastru şi senin;

Şi toate parcă au un dor gigantic, ne-nţeles:

Şi norii şi cocoarele şi funigeii…

 *

Odată, după mii de ani,

Va fi, ca astăzi, toamnă!

*

Un strănepot

Se va uita şi el la nori şi la albastrul cer

Şi va visa ca mine.

Voi mai trăi atunci o clipă-n el,

Adăpostindu-mă din nou

Pe-un val al mării fără de liman

A veşniciei.

 *

(Poporul, 1922, No. 28)

*

Învie, suflete!

*

Văzut-am într-o zi

Cum soarele clipea de după o perdea de nor;

Şi raza ce din ochii lui veni

Era atât de blândă şi atâta dor

Trezea

În sufletul ce-1 atingea!

 *

Din ziua ceea simt

Că-n mine se petrece o minune:

Îmi pare Nesfârşitul că-i prea strâmt,

Neputincios cuvântul pentru-a spune

Ce-n adâncimea minţii se scufundă;

În oceanul bântuit doar ce-i o undă?

*

Şi încolţesc în mine gânduri

Ce parcă niciodată pân-acum nu le-am gândit,

Simţiri nepotolite ce-n viaţa mea nu le-am simţit;

Şi rătăcesc prin locuri unde pân-acuma n-am păşit.

Străini îmi par cocorii, care vin în cârduri.

*

E primăvară,

Şi toate se-nnoiesc şi toate-nvie:

Şi mugurii pe crengi şi iarba de sub glie…

E primăvară.

Prin lume trece Dumnezeu

Şi toate se cutremură când cuvântează glasul său:

„E primăvară!

Să-nvie morţii, căci e primăvară!”.

 *

Învie, suflete al meu, că doar e primăvară!

 *

(Poporul, 1923, No. 44)

*

E primăvară. Prin lume trece Dumnezeu

E primăvară. Prin lume trece Dumnezeu


Ion Siminiceanu, omul înnăscut pentru a trăi frumos

Siminiceanu Ion*

Aflu îndurerat că ne-a mai părăsit un om: Ion Siminiceanu (n. 18.02. 1930, în Corni). O personalitate, un ctitor, care a durat, în goana vieţii, manifestări culturale de prestigiu, precum Concursul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş” sau Concursul Naţional de Interpretare „Lira de Aur”, dar şi zidiri temeinice, precum biblioteca Universităţii din Suceava sau cele 12.000 de apartamente din Zamca, George Enescu, Areni şi Cuza Vodă, ale mandatului său de primar al Sucevei.

*

Ion Siminiceanu ne-a fost dascăl, ne-a fost rector, ne-a fost lider cultural cu remarcabile realizări, ne-a fost primar, ne-a fost ambasador şi, mai presus de toate, ne-a fost un exemplu de demnitate şi de umanism. A fost comunist pentru că în comunism i-a fost dat să pornească pe drumul primejdios al vieţii, dar dacă toţi comuniştii ar fi fost precum Ion Siminiceanu, atunci orânduirea aceea nu ar mai fi căzut vreodată.

*

Filosof, şi prin formaţia universitară, şi prin atitudini faţă de viaţă, Ion Siminiceanu s-a întors cu capul sus în Suceava, în 1990, după ce-şi terminase mandatul de ambasador în Cuba, intenţionând să scrie o carte. Trăise intens, avea ce mărturisi.

*

Ion Siminiceanu, omul înnăscut pentru a trăi frumos, păşeşte în amintire. Ar trebui să ridicăm ochii spre cer şi să băgăm de seamă că s-a mai ivit o stea, aşa cum se întâmplă de veacuri, atunci când un om-om se întoarce în veşnicie. Fie-ţi senină odihna, domnule Ion Siminiceanu! (I. D.).