“Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos”
Simţeam că-n adâncimea sufletului meu Străbate Dumnezeu
*
Vasile GHERASIM
*
*
Se naşte Dumnezeu
*
Albastru-i cerul şi-ngheţat
Şi stele strălucesc pe el ca nişte ochi de lup în noapte.
E-atâta linişte în lume
Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu.
Şi-i ger
Şi stelele lucesc…
*
O clipă zboară după alta:
Tic, tac, tic, tac…
Din veşnicie se desfac
Şi iarăşi se scufundă-n veşnicie,
De unde niciodată n-or să vie.
Şi stele se desprind din goluri nesfârşite
Şi cad în adâncimi nebănuite.
… Tic, tac, tic, tac…
*
Mi-aduc aminte:
Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos;
Era şi-atuncea noapte: eu stăteam
Ca şi acuma şi priveam
La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă.
Simţeam că-n adâncimea sufletului meu
Străbate Dumnezeu.
*
Şi s-a născut atunci Hristos.
În lume-atâta linişte era
Că se-auzea când vremea-şi număra
Clipele: tic, tac
Tic, tac…
(Poporul, 1923, No. 33;
Revista Bucovinei, nr. 2/1943, pg. 54)
*
Adesea-n ochii tăi mă uit
*
Adesea-n ochii tăi mă uit
Şi ca din cărţi îţi pot citi
În suflet, draga mea, ce e,
Ce-a fost în el şi ce va fi.
*
Adesea-n ochii tăi mă uit
Şi tot citesc şi răscitesc,
Şi printre slove vreau un rost
Vieţii mele să găsesc.
*
Dar ochii tăi s-atât de-adânci
Şi sufletul ţi-i nesfârşit;
Îmi stai aproape, dar te văd
Plutind dincolo de zenit.
*
Şi-apoi mă mir, cum s-a putut
Din veşnicii să ne-ntâlnim
În lumea noastră numai noi
Cum s-a putut să vieţuim?
(Cultura poporului, Cluj, 1923)
*
Albina şi eu
*
Azi dimineaţă-am găsit o albină-n borcanul de miere.
Vai de sărmana şi cât de fără de rost s-a căznit.
Şi dacă nu o scoteam, ea murea chiar în seva plăcută:
Ceasuri întregi s-a tot şters pân-a putut iar zbura.
*
Astfel şi eu am căzut ca albina-n nectarul iubirii,
Mult n-a lipsit şi era moartea să-mi aflu în el.
Cine mi-o poate dar spune eu sufletul cât curăţi-voi
Şi de-oi putea să mai zbor cum am zburat până acum.
(Poporul, 1926, No. 81)
*
Mărturisiri
*
Tăcere şi singurătate:
Cât vezi cu ochii-n jur sunt dealuri numai
Şi stânci…
Iar arborii
Întind la cerul cel albastru şi înalt
Cu pietate braţele spre rugăciune.
*
Pe un colţ de stâncă pripurie stau
Ca un sihastru şi ascult:
Îmi pare că din altă lume,
De peste cercul
Din care vii noi niciodată nu ieşim,
Pătrund până la mine
Glasuri tainice:
Mă cheamă-n jos,
Să mă cobor în lume;
Şi să aduc din înălţimea mea
Puteri răpite de la zeii mari
Şi să le seamăn
În inimi ce aşteaptă
(Poporul, 1923, No. 36)
*
Înalţii zei
*
Atâtea taine mi-au împărtăşit
Şi au aprins
În pieptul meu chiar focul,
Nestinsul foc,
Ce nici în al lor suflet nepătruns
De minte omenească nu arde niciodată.
(Poporul, 1923, No. 36)
*
Albastru-i cerul şi-ngheţat