"Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos" | Dragusanul.ro

“Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos”

Simţeam că-n adâncimea sufletului meu Străbate Dumnezeu

Simţeam că-n adâncimea sufletului meu Străbate Dumnezeu

*

Vasile GHERASIM

*

*

Se naşte Dumnezeu

*

Albastru-i cerul şi-ngheţat

Şi stele strălucesc pe el ca nişte ochi de lup în noapte.

E-atâta linişte în lume

Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu.

Şi-i ger

Şi stelele lucesc…

 *

O clipă zboară după alta:

Tic, tac, tic, tac…

Din veşnicie se desfac

Şi iarăşi se scufundă-n veşnicie,

De unde niciodată n-or să vie.

Şi stele se desprind din goluri nesfârşite

Şi cad în adâncimi nebănuite.

… Tic, tac, tic, tac…

*

Mi-aduc aminte:

Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos;

Era şi-atuncea noapte: eu stăteam

Ca şi acuma şi priveam

La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă.

Simţeam că-n adâncimea sufletului meu

Străbate Dumnezeu.

*

Şi s-a născut atunci Hristos.

În lume-atâta linişte era

Că se-auzea când vremea-şi număra

Clipele: tic, tac

Tic, tac…

 

(Poporul, 1923, No. 33;

Revista Bucovinei, nr. 2/1943, pg. 54)

 *

 Adesea-n ochii tăi mă uit

*

Adesea-n ochii tăi mă uit

Şi ca din cărţi îţi pot citi

În suflet, draga mea, ce e,

Ce-a fost în el şi ce va fi.

 *

Adesea-n ochii tăi mă uit

Şi tot citesc şi răscitesc,

Şi printre slove vreau un rost

Vieţii mele să găsesc.

*

Dar ochii tăi s-atât de-adânci

Şi sufletul ţi-i nesfârşit;

Îmi stai aproape, dar te văd

Plutind dincolo de zenit.

*

Şi-apoi mă mir, cum s-a putut

Din veşnicii să ne-ntâlnim

În lumea noastră numai noi

Cum s-a putut să vieţuim?

(Cultura poporului, Cluj, 1923)

*

Albina şi eu

*

Azi dimineaţă-am găsit o albină-n borcanul de miere.

Vai de sărmana şi cât de fără de rost s-a căznit.

Şi dacă nu o scoteam, ea murea chiar în seva plăcută:

Ceasuri întregi s-a tot şters pân-a putut iar zbura.

*

Astfel şi eu am căzut ca albina-n nectarul iubirii,

Mult n-a lipsit şi era moartea să-mi aflu în el.

Cine mi-o poate dar spune eu sufletul cât curăţi-voi

Şi de-oi putea să mai zbor cum am zburat până acum.

(Poporul, 1926, No. 81)

 *

Mărturisiri

*

Tăcere şi singurătate:

Cât vezi cu ochii-n jur sunt dealuri numai

Şi stânci…

Iar arborii

Întind la cerul cel albastru şi înalt

Cu pietate braţele spre rugăciune.

*

Pe un colţ de stâncă pripurie stau

Ca un sihastru şi ascult:

Îmi pare că din altă lume,

De peste cercul

Din care vii noi niciodată nu ieşim,

Pătrund până la mine

Glasuri tainice:

Mă cheamă-n jos,

Să mă cobor în lume;

Şi să aduc din înălţimea mea

Puteri răpite de la zeii mari

Şi să le seamăn

În inimi ce aşteaptă

 

(Poporul, 1923, No. 36)

*

Înalţii zei

*

Atâtea taine mi-au împărtăşit

Şi au aprins

În pieptul meu chiar focul,

Nestinsul foc,

Ce nici în al lor suflet nepătruns

De minte omenească nu arde niciodată.

 

(Poporul, 1923, No. 36)

*

Albastru-i cerul şi-ngheţat

Albastru-i cerul şi-ngheţat