Alături de Eminescu, la emoțiile debutului

Revista debutului lui Eminescu

*

Fără îndoială că despre Eminescu știți totul, noi, românii, fiind prin excelență un neam de eminescologi. Drept consecință, și debutul lui, săvârșit (în sens biblic) de Iosif Vulcan vă stă la degetul mic al erudiției carpatine, așa că mie nu-mi rămâne decât să vă arăt paginile acelea vechi, la care și eu am avut acces pentru prima dată în viață, datorită Bibliotecii Universitare ”Lucian Blaga” din Cluj-Napoca (tot ce are legătură cu numele lui Lucian Blaga ține de excelență!). Aveți doar de făcut click pe fiecare imagine pentru a o vedea în mărime normală și pentru a trăi, alături de Eminescu, mult mai intens decât am făcut-o eu, emoțiile debutului.

*

Poezia de debut al lui Eminescu

*

După debut, tânărul gimnazist cernăuțean, cu cel puțin trei generații de buni și străbuni în Bucovina, primea, de la Iosif Vulcan, la ”Poșta redacției”, asigurări că toate poemele lui vor fi publicate în ”Familia”, dar și o atenționare despre o corespondență privată a lui Vulcan, pe care i-o adresase.

*

*

Între timp, a debutat, la ”Familia”, și profesorul gimnazial din Suceava Vasile Bumbac, unul dintre interminabilele lui poeme ocupând trei pagini de gazetă, timp în care, la Cernăuți, adolescentul Mihai Eminescu (Eminovici, dar nu contestase ”botezul” săvârșit de Iosif Vulcan) își caligrafia, de zor, alte și alte poeme, pentru a le trimite, la Pesta, ”foii enciclopedice și beletristice cu ilustrațiuni”.

*

”Familia” debutului lui Vasile Bumbac

*

În sfârșit, apăru și al doilea poem eminescian, și încă în paginile 2 și 3 ale ediției, T. V. Stefanelli povestind ulterior că Eminescu i-ar fi arătat acel număr de revistă, în Parcul Central din Cernăuți, iar revista bilunară ”Familia” își asigura, astfel, nemurirea.

*

”Familia” celui de-al doilea poem eminescian

*

Uneori, și nemurirea îți poate înlesni o călătorie în timp. Ceea ce și fac, de o bună bucată din vremelnica-mi viață.

1867: Întemeierea parcului ”Simion Florea Marian”

Parcul ”Simion Florea Marian”

*

Parcul sucevean, cunoscut sub numele de ”Simion Florea Marian”, o ”poiană, unde prea fericiții străbuni ai noștri își petreceau” sărbătoarea primăverii, numită ”maial”, a fost trecut, în 1866, din proprietatea târgului Sucevei, în cea a gimnaziului greco-ortodox, ”spre realizarea unui plantagiu (plantariu, școala de pomerie) amăsurată necesităților celor de știință ale studenților din studiul biologiei”.

*

În 1/13 mai 1867, vechea poiană a fost folosită pentru o serbarea a tineretului studios din Suceava, ocazie cu care s-a cântat piesa profesorului Ștefan Nosievici, ”Drum bun”. ”Studinții se produseră cu jocuri naționale, parte asociați de dame, iar parte singuri”. Apoi s-au ținut toasturi ”pentru Maiestatea Sa” de către directorul gimnaziului și de către episcop, celelalte discursuri eclatante fiind ținute de cei doi catiheți și de profesorii de limba română.

*

”La această serbare a luat parte și domnul paroh din Părhăuți, George Strejac”, menționat de cronicar pentru că, împreună cu un alt preot, se ocupa de ”cultivarea matasaritului”, adică de creșterea viermilor de mătase, oferind, în toamna anului 1866, când poiana a fost transferată gimnaziului, ”cinci sute de aguți (duzi – n.n.) spre cultivarea junimei într-acest ram de economie”.

*

Cronicarul evenimentului a fost catihetul care, peste o jumătate de secol, avea să dea numele parcului: Simion Florea Marian (Albina, Anul II, 1867, nr. 53, p. 2).

”Ştefan Vodă”, de George Coșbuc

Ștefan Vodă

*

Prin Suceava, Vodă Ştefan, într-o zi de primăvară,

Cu boieri bătrâni ai ţării şi hatmani treceau călări,

Iată-n drum, pe-o stradă strâmtă ei pe-un mort întâmpinară,

Un sărac ! Nici lume-n urmă, nici măcar făclii de ceară

Şi nici plâns ca la-ngropări.

 *

Un copil ducea o cruce; şi-ngânând cântarea sfântă

După el bătrânul preot vine-ncet în sfântu-i port;

Duc pe umeri patru omeni un sicriu sărac şi cântă.

Ştefan îşi oprește calul şi de milă se-nspăimântă

Cât de singur e-acest mort!

*

El descalecă şi-asvârle straiul ce de-argint străluce,

Unui paj el lasă calul şi s-apropie grăbit

De sicriu, şi-urmând sicriul, umilit îşi face cruce

Şi, purtând în mână coiful, după mort încet se duce

Ca dup-un amic iubit.

* 

Sfetnicii şi-oştenii țării stau miraţi şi n-au putere

Să-nţeleagă cine-i mortul cel necunoscut ca viu,

Văd în capul gol pe Ştefan şi zdrobit ca de-o durere

Îşi descopăr şi ei capul şi s-apropie-n tăcere

Şi se duc după sicriu.

*

Şi cu guri făr’ de răsuflet stă mulţimea-ntâmpinată

De-acest mort urmat de Vodă şi de curtea sa, pe drum,

Nici ei nu-nțeleg convoiul, dar pornesc cu el deodată.

Şi mulţimi mereu s-adună spre mulţimea adunată,

Neștiind de ce şi cum.

*

Şi pe străzile Sucevei, înnorate-acum de jale,

După mortul fără nume se strecoră lungul şir

De popor, de Domn şi sfetnici, şi de-oşteni în albe zale;

Pe-un necunoscut din lume îl petrece-o lume-n cale

Spre mormântul strâmt şi jalnic dintr-un colţ de cimitir.

*

Şi deasupra gropii Ştefan, cu boieri ce-l înconjoară,

Ia sicriul şi-l aşează pe frânghie. Şi-n mormânt

Însuşi el, prinzând frânghia cu alţi trei, încet scoboră

Mortul în pământ, el însuşi peste mort dintâia oară

Zvârle-o mână de pământ.

*

Spre popor apoi se-ntoarce: ”De-aţi venit aici, cu mine,

Nu întrebaţi ce mort e-n groapă, prieten ori duşman al meu.

Om a fost şi-n ceasul morţii noi să dăm ce se cuvine

Omului. Iar unde merge, sufletu-i găsească bine

Şi să-l ierte Dumnezeu!”.

*

 Şi-n genunchi se roagă Ştefan, iar poporu-ntreg rostește

În genunchi un ”Tătăl nostru”, şi e sfânt murmurul lor,

Astfel codrii-şi cântă psalmii, când frunzişul se clătește,

Iar deasupra lor, în aer, Duhul Domnului plutește

Cel Atotstăpânitor.

 *

Nu-ntrebaţi ce mort e-n groapă! Răsărirea unei spume

Nu e volnică: ea-şi are rostul hotărât de cer!

Când tu crezi că n-ai pe nimeni, fraţi tu ai o-ntregă lume,

Mila lor e Dumnezeul cel ce altfel n-are nume

Pentru cei ce plâng şi pier.

*

George COȘBUC

(Revista Ilustrată, Anul I, Broșura I, Reteag, ianuarie 1898, pp. 2-4)