Un eveniment: vernisajul expoziţiei Grupului “Domino”

Pictorii Dziubinski, Cosovan, Csukat şi prefectul Harasim

*

De la spectaculosul inedit al vernisajului ineditei expoziţii “Photo-Jazz”, a lui Victor T. Rusu, nu credeam să mai asist, în viaţa asta, la un alt inedit în a expune şi a vernisa. Tocmai de aceea, am trăit cu plăcută surprindere vernisajul-semnal al lucrărilor iniţiatorilor Grupului “Domino”, Tiberiu Cosovan, Iosif Csukat şi Iulian Dziubinski. Deci, un armean, un ungur şi un polonez, în curtea interioară a unui conac polonez, moştenit de un polonez din Polonia şi care vrea pe el două milioane de euro, dar pe care prefectul Constantin Harasim, în clasicul său habarnism, îl prezenta drept “monument de artă medievală românească”.

*

Lume multă şi de mare calitate, buluc de presă cu adevărat serioasă, vorbitori ad-hoc, puşi de Tibi Cosovan să-şi exprime părerile: Mihai Pânzaru-PIM, Roman Istrati, distinsul profesor şi pictor Ionaşcu, preotul Ciupu şi aşa mai departe. Şi un eveniment de excepţie (mă abţin să folosesc termenul “cultural”, de când văd cine sunt cei care l-au confiscat – halal să le fie!), cu durată şi viitor, întreaga expoziţie “Anotimpuri” urmând să fie pusă pe simezele sucevene în zile de normalitate autumnală.

*

Cei care vor să ştie ce şi cum a fost, trebuie să intre şi în pagina următoare, pentru că s-au adunat multe de mărturisit. Vrednice de mărturisire.

*

Flancul drept al expoziţiei, panotat de Iulian Dziubinski

Flancul stâng expoziţional

Plan general, cu jumătate de oră, înainte de vernisaj

La umbră, pictorii Siminiuc, Csukat şi Ungureanu-BOX

Siminiuc, Csukat, BOX – detaliu

Csukat, Box şi Siminiuc, la începerea vernisajului

Media suceveană

Pictorii cu operă şi prefectul Harasim

Publicul, adică alţi oameni cu operă

Alţi oameni cu operă

Oameni cu operă şi un om cu funcţie

Concurenţa mea, în ale pozăritului

Alt plan general, în timpul panotării

*

Tablourile armeanului Tiberiu Cosovan

Tiberiu Cosovan

*

Pictura lui Tiberiu Cosovan, pe care o ştiam doar din fotografii, nu este decât o altă concreteţe a sufletului lui Tibi, o concreteţe în care echilibrul luminii şi al comunicării înseamnă totul. Până astăzi, habar nu am avut că Tiberiu Cosovan este armean, şi încă unul recunoscut, ca om, ca publicist şi ca artist plastic, de comunitatea armenească mondială.

*

Ca şi în linogravurile sale, pe care încă le consider un “bilingvism” al Universului şi, implicit, al Creaţiei, în tablourile lui Tiberiu Cosovan, axate, cumva, ca exprimare plastică, pe impresionism, dar acceptând în graniţele flexibile ale luminuozităţii culori şi tuşe stilistice complementare, au identitate şi personalitate. Au carnaţie şi suflet, sunt frânturi din personalitatea lui duioasă şi generoasă.

*

Tiberiu Cosovan, ca artist plastic, e fascinat de lumină, de vibraţie, de curgere, de zvâcnirea din tristeţe şi însingurare, de o repetată tentativă de evadare din captivităţile terestre ale Timpului. Copaci captivi, încercând să-şi părăsească rădăcinile, o natură captivă, pregătită de fugă, iar deasupra, cerul şi ca o promisiune, şi ca o ameninţare. Acolo, în cerurile trăite plastic de Tiberiu Cosovan, cred eu că se află frântura din el pe care nu o cunosc, dar care, de fapt, ne apropie şi ne consolidează îndelungata prietenie.

*

Tablourile lui Tiberiu Cosovan îmi probează că artistul şi-a descoperit Cerul, pipăindu-l cu degetele şiroind de clorofilă. De aici, de la clorofila prelinsă pe degetele lui, se justifică dinamica folosire a pastei coloristice, prin care se creează spaţialităţi sigure şi mlădioase, dar şi suprapuneri de planuri, deci de vârste cosmice, care se spulberă, în cele din urmă, pe cer. Cosovan este un pictor adevărat, care are şi răbdarea actului creator, iar tablourile lui de astăzi (doar trei, expuse) mă conving că şi în pictura suceveană îşi va pune amprenta, cu nobilă discreţie, dar decis, şi pictorul Tiberiu Cosovan.

*

*

Tablourile ungurului Iosif Csukat

*

Iosif Csukat

Remarcat şi încurajat de însuşi sacerdotul plasticii româneşti, Maestrul Ion Irimescu, ungurul sucevean Iosif Csukat este un artist deplin, un clasic al artei care vibrează, care trăieşte şi respiră. Dibaci în marcarea spaţialităţilor prin estompări cromatice îndrăzneţe, Iosif Csukat este pe deplin stăpân în definirea unui alt univers, cel care continuă să pulseze, să vibreze pentru totdeauna.

Culorile lui nu au nimic static, ci văluresc, unduiesc, freamătă de bucuria frumuseţii aidoma unei adolescente conştientă de structura îngerească a corpului ei tânăr.

*

Am privit îndelung şi în dese reveniri lucrările lui Ioşka, căutându-le cusururi, iar dacă lui Iosif Csukat îi poţi găsi cusurul trândăviei (în condiţiile în care nu eşti conştient de costurile pânzelor şi ale vopselelor), tablourilor lui nu le poţi reproşa nimic, deşi fiecare lucrare desfăşoară o altă naraţiune cromatică, cu alte străvezimi şi transparenţe, căutându-ţi, vânându-ţi privirile şi obligându-te la omenească închinăciune.

*

Iosif Csukat este un artist deplin, fără umbră de şovăire, un artist care, dacă ar fi sprijinit şi încurajat de comunitatea suceveană, inclusiv de cea culturală, ar putea fi şi receptat ca o autoritate a artelor plastice, statut pe care nu ţi-l poate da decât talentul, dar de care te poate păgubi indiferenţa cohortelor buiece, care mărşăluiesc insensibile, dinspre naştere, înspre naştere, fără să priceapă nimic.

*

*

Tablourile polonului Iulian Dziubinski

*

Iulian Dziubinski

Iulian Dziubinski, pictorul sucevean care, de ani buni, şi-a găsit un stil propriu de exprimare, pe fondul întoarcerii la uneltele şi perspectivele academismului, dar cu respiraţii stilistice ample şi diverse, a expus, astăzi, cinci lucrări, mie plăcându-mi cel mai mult “Casă veche (Suceava)”, deşi, în ultimele ore, m-am tot frământat, schimbându-mi mereu opţiunile, pentru că tare-mi plac şi lucrarea pe care eu am intitulat-o “Domino” (nu avea un titlu afişat), şi “Salina veche (Cacica)”, şi “Undeva, la ţară”.

*

Lucrate în complementarităţi de tehnici, tablourile polonului Iulian Dziubinski redimensionează fiinţa şi chiar identitatea umană, în verticalitatea amplă şi profund trăită a sacralităţii naturii.

Construcţii coloristice simple, în care transparenţele discern şi decid dispunerile fiecărei compoziţii, dar şi o exprimare artistică plină de sinceritate, un fel de bucurie a respirării de frumos, deci de divin, fac din lucrările lui Iulian Dziubinski un reper sigur al reinventării artei plastice bucovinene, şi prin raportări, mai mult sau mai puţin conştiente, la naraţiunile cromatice ale pictorilor de odinioară, mai ales ale lui Vladimir Nichitovici şi ale lui Paul Verona.

*

O simbioză interesanţă între peisagismul lui Nichitovici şi între floralul lui Verona descopăr în modul de a se exprima ca artist al lui Iulian Dziubinski, care s-a aflat pe sine nu din operele antecesorilor, ci din neostenita căutare a unui sens existenţial, care să-i ofere mult visatul punct de sprijin.

*

*