Hoinar prin vremuri: 1947 (I)

*

Prima zi a anului 1947, o zi de miercuri, părea să fie una calmă şi obişnuită, de parcă odată cu zăpezile şi cu pacea mult aşteptată, s-ar fi prevestit şi o tihnă socială, atât de necesară într-o ţară pârjolită de război. „Scânteia”, organul central al Partidului Comunist Român, publica, la loc de cinste, în prima pagină, sub fotografia tânărului rege al României, „Înalt Ordin de ZI / Nr. 1 / din 1 ianuarie 1947”, scris sec, în platitudini consacrate şi fără necesarele semne de punctuaţie:

*

„Ostaşi, cu aceiaşi dragoste şi grijă de totdeauna gândul Meu se îndreaptă către scumpa Mea armată.

Cu toate încercările grele prin care am trecut să ne păstrăm nădejdea că odată cu pacea vor veni timpuri mai bune.

Sunt sigur că veţi face cu toţii datoria cu aceiaşi credinţă şi devotament şi în timp de pace aşa cum v-aţi făcut-o cu prisosinţă pe câmpul de luptă.

Onor tuturor ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor şi un an nou fericit.

La mulţi ani!

MIHAI R.”[1].

 *

La o primă vedere, totul intrase în normalitate, iar Mihail Sadoveanu îşi derula, cu catifelări de felină feroce, „Oraţia de Anul Nou”. Dar nu mă interesează decăderile oportuniste ale marelui prozator, aşa cum nu mă interesează nici criminalitatea la nivel înalt, numită politică. Eu rămân doar un trăitor de cotidian, pe care îl pasionează istoria celor mulţi, istoria lor măruntă, dar adesea atât de cutremurătoare. În trecere, mai ridic, uneori, ochii şi spre cei de sus, dar sufletul meu nu vibrează la animalicele lor suferinţe. Acolo, sus, e care pe care; acolo nu e trăire, ci numai devorare, numai dezlănţuire vorace de patimi, pe care, din nefericire, le numim istorie. Şi nu sunt istorie, ci doar crime şi trădări la nivel înalt.

*

* 

În ţară era foamete cumplită, regele şi premierul Petru Groza transmiteau mesaje mobilizatoare, I.A.R. Braşov producea primul tractor românesc, având piese pentru încă o sută, „primul transport de 28 vagoane-porumb din Iugoslavia” sosea cu întârziere, dar „eroismul în muncă” rurală se manifesta plenar, pentru că, „îndurând lipsurile şi foamea, ţăranii şi-au făcut datoria: au semănat”[2].

*

Între timp, iese la iveală primul procuror bolşevic, „o figură veselă, deosebită, o personalitate din care „feminitatea” emană”, pe nume Silvia Plăeşu, fostă avocată la Iaşi, cea care ocupa, „pe coridoarele cu ziduri negre şi lungi” ale Parchetului, camera de după „uşa camerei 135” şi care cerea ultimativ „crearea de instituţii model pentru reeducarea delicvenţilor”[3].

*

*

În ţară, pe fondul foametei, se înmulţesc speculanţii, oferind, indirect şi neconştientizat, tipul de delicvenţă pe care procurorii bolşevici aveau să-l depună stigmat pe destinul martirilor regimului. Foarte probabil că individul care îşi spunea Gheorghe Gheorghiu-Gorj, dar şi Dumitru Popescu, adică Popescu Emilian din Bucureşti (str. Grădinari nr. 32), arestat „în puterea mandatului de arestare No. 5910/946”[4], chiar era un escroc. Dar ulterior, când apar şi alte cazuri, în care sunt implicate anapoda şi nume de intelectuali, e mai greu de descifrat, din banala informaţie de ziar, unde există vinovăţii reale şi unde sunt făcături de criminalitate politică. La fel şi cu „exploatarea”. Pentru că o relatare despre „cum sunt exploataţi muncitorii în întreprinderile prinţului Barbu Ştirbey” poate însemna şi o realitate, dar şi o afacere propagandistică. La fel, şi ştirea despre „conferenţiarul universitar Em. Constantinescu, cunoscut reacţionar, implicat în o contrabandă cu cereale” poate fi adevărată, în ciuda stigmatului bolşevic „cunoscut reacţionar”, care iată că intră în scenă, pe post de ghilotină, încă din ziua de luni, 6 ianuarie 1947.