Cronica lui Ureche despre ocoalele iugaene

*

Scaunul Moldovei, înainte de a se urca în el Alexandru cel Bun, pentru a inaugura domnia sa cuvioasă, era ocupat de Iuga Vodă[1]. Despre acesta, cronicarul Ureche scrie un faimos capitol, în care pune talentului organizator al eroului său un simplu, dar plastic monument literar.

*

„Iuga Vodă întrecut-au pre domnii cei trecuţi, de mai înainte de dânsul, că au trimis la patriarhia de Ohrida şi au luat blagoslovenie i au pus mitropolit pe Teoctist i au descălecat oraşe prin ţară, tot la locuri bune, şi a ales sate şi le-au făcut ocoale pinpregiur. Şi au început a dărui ocini prin ţară la voinici, ce făceau vitejii la oşti”.

*

Avem înaintea noastră unul din acele îndoit de preţioase locuri ale cronicei urechiene, în care apar indicaţiuni asupra vechilor întocmiri ale ţării.

Ar fi de un interes eminent şi multilateral a distila, din ştirea analistului moldovean, elementele istorice.

Dar această problemă se poate dezlega numai după rezolvarea altora, mai preliminare.

Excursul ulterior ne va arăta cum, cel puţin la un punct al capitolului citat, cuvintele cronicarului au fost luate într-un sens străin textului şi cum rezultatul acestei interpretări greşite au fost o serie de deducţiuni nemotivate.

*

Primul pas, deci, ce trebuie făcut este a restabili înţelesul textului, a preciza ceea ce cronicarul a voit să transmită prin el.

Mărginim studiul nostru la cuvintele: „(şi au descălecat oraşe – şi ales sate) şi le-au făcut ocoale pinpregiur”.

De o claritate străvezie, până la partea privitoare la ocoale, notiţa lui Ureche acolo se întunecă.

*

Ce sunt ocoalele, despre care analistul ne spune că Iuga s-a grăbit a încinge cu ele locurile nou descălecate?

În 1804, Engel publica, în anexă la introducerea „literară” a istoriei sale[2] o frântură din cronica lui Ureche, în traducere latină[3]. Fraza ce ne interesează primeşte, în fragmentul engelian, următoarea tălmăcire: „et plurima oppida condidit in locis opportunis eademque muris cinxit”[4].

Oppida muris cinxit. Iuga a înconjurat oraşele cu ziduri. Ocoalele sunt, deci, întăriturile murale, cu care îşi înzelează voievodul târgurile nou întemeiate.

Ideea traducătorului latin, cum că prin notiţa despre facerea ocoalelor ar fi indicate măsuri luate pentru întărire se perpetuă.

*

Picot o introduce în „Chronique de Moldavie, par Gregoire Urechi”. Aflăm înrâurirea ei atât în textul francez al cronicei, cât şi în glosar. Laboriosul autor se încearcă a o da, în modificările reclamate prin textul mai explicit al ediţiilor Cogălniceanu, după care şi în alăturare cu care el îşi publică traducerea. Nu reuşeşte însă a oferi decât parafraza: „il fonda des villes, qu’il batit sur les meilleurs emplacements, et choisit, pour les fortifier les villages (les plus faciles a defendre)”[5].

Şi Xenopol se află sub impresia acestui mod de-a înţelege locul. După el, facerea de ocoale, relatată de Ureche, înseamnă o întocmire de întărituri şi ştirea cronicei devine, pentru el, deosebit de interesantă prin faptul că satele sunt arătate ca prevăzute cu asemenea cercuiri de pază. „Au descălecat oraşe şi au ales sate şi le-au făcut ocoale prin prejur” s-ar putea deci transcrie prin: „au întemeiat târguri şi mai ales sate, pe care le-a îngrădit cu apărături”.

*

În contra părerii tradiţionale, că ocoalele iugaene ar fi întocmiri fortificative, susţinem că ele sunt forme de organizare teritorială. Ocoalele iugaene sunt un fel de arondismente. Luăm ocol în înţeles de cerc cuprinzând mai multe sate. Iuga Vodă descalecă oraşe, iar mai ales sate, constituind acestea drept arondismente împrejurul celor dintâi.

Acesta este, după noi, cuprinsul locului întunecos din capitolul cronicei[6].

Glăsuirea textuală a întregii sume de variante existente îngăduie întru toate interpretarea propusă[7].

*

Relevantă este, mai departe, împrejurarea că, în limba epocii cronicarului, termenul „ocol” este adeverit ca fiind în întrebuinţare pentru a însemna o diviziune teritorială, un

complex ce închide în cuprinderea sa mai multe locuri, cu un cuvânt un fel de arondisment. Timpul lui Ureche a întrebuinţat cuvântul în acest înţeles tehnic, el l-a moştenit din vremi anterioare, dimpreună cu întocmirea indicată prin el. Ocoalele erau, în Moldova, cunoscute din vechime ca nişte forme de organizaţiune teritorială.

*

Câteva excerpte documentale vor pune aceasta în evidenţă.

*

Doc. 1589, Iunie 20[8]. Petru Vodă Şchiopul dă un sat în schimb: „un sat din satele noastre domneşti, cu numele Volovăţ, în ţinutul Sucevei, care sat Volovăţ a fost sub ascultarea ocolului Bădăuţi”.

*

Doc. 1592, Septembre 5[9]: „satul Pleşeniţ, în ţinutul Sucevei, care sat a fost drept domnesc şi ascultător de ocolul Bădăuţi”.

*

Doc. 1615, Martie 13[10]. Hărăzirea lui Ştefan Vodă Tomşa mănăstirii Solca: „am miluit cu cinci sate, în ţinutul Sucevei, anume Bădăuţi cu mori pe Suceava, Drăgăneşti, Criniceşti, Ivanceşti şi Părlăşeni, sate foste domneşti şi numite ocolul de Bădăuţi”.

*

Doc. de confirmare a hărăzirii tomşene de la Radu Mihnea.

*

Doc. 1625, Februarie 20[11]. Carte de judecată de la Radu Mihnea: „Bădăuţi, Drăgăneşti, Crinceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşeni, în ţinutul Sucevei, toate aceste sate au fost mai nainte domneşti, cuprinse sub numirea ocolul de Bădăuţi”.

*

Reiese lămurit ca ocolul din intercalatele texte documentale trebuie luat în înţeles de cerc teritorial. Ocolul de Bădăuţi este un arondisment. Periferia lui include o întindere pe care sunt aşezate mai multe locuri; el se alcătuieşte din un număr de sate.

Numirea ocol „de Bădăuţi” arată unde avem a căuta centrul complexului, punctul de cristalizare al închegării teritoriale.

Părţile integrante ale ocolului bădăuţean, întâlnite de noi, sunt sate domneşti. Le vedem astfel caracterizate în documentele studiate şi vedem voievozi dispunând de ele, dându-le în schimb şi în dar. Observăm, mai departe, că prin alienare satul respectiv nu pierde numai calificativul de loc domnesc, dar iese, totodată, şi din legătura ocolnică. Ocolnicia lui rămâne o reminiscenţă.

Periferia ocolului bădăuţean devine din ce în ce mai îngustă. Ea este redusă, în urmă, la o cuprindere de cinci sate; încetând şi acele a fi locuri domneşti, cercul îşi pierde cuprinsul, ocolul este desfăcut.

Întrevedem, cu lămurire, natura agregatelor din ale căror alcătuire se compunea ocolul de Bădeuţi. Întreaga lor sumă consista din locuri domneşti. Ieşind unul din proprietatea voievodală, complexul se micşorează şi, înstrăinându-se ultima rămăşiţă, scurtata legătură unitară dispare.

*

Ocolul de Bădeuţi a fost, aşadar, o cuprindere de domenii; a fost un cerc domenial, un ocol domnesc.

Centrul acestei unităţi îl aflăm la Bădeuţi. Satele ocolului erau dependente de curtea voievodală, situată acolo.

În 8 Iunie 1583[12], Petru Vodă Şchiopul dăruieşte mănăstirii Suceviţa: „un sat din satele noastre, care a fost drept domnesc, aparţinând curţii din Bădăuţi şi care se numeşte Suceaviţa”. Pentru purtarea agendelor rezidau în Bădeuţi dregători de ocol.

*

Calitatea domenială a pământurilor teritoriului atins este străveche. Alexandru cel Bun constituie, domniţei Ringala, fostei sale soţii, un uzufruct viager asupra arondismentului. Numai centrificarea era, pe atunci, alta. Locul capital era Volovăţul, Doc. 1421: „târgul Siret şi Volhoveţul cu satele şi cătunele, cu mori şi heleştee, vămi, datorii, produse şi cu toate veniturile”.

Începuturile organizaţiunii curţilor de la Volovăţ vor trebui, deci, cătate mai adânc, în vreme. Tradiţiunea ne iartă să presupunem aici un teritoriu palaţial de contemporaneitate dragoşiană. Cuvântul, ce se trage din om în om, ca o biserică de lemn, la Olovăţ, să fie făcută de Dragoş Vodă şi acolo să fie îngropat Dragoş Vodă[13], ajutat de împrejurarea că tocmai în preajma numitului sat vedem întinzându-se domenii, ce rivalizează timpuriu, acum, cu cele de la Siret, vorbeşte convingător în favoarea unei asemene admiteri. Poate am reaflat, aşadar, un domeniu al familiei Dragoşeşti, trecut apoi, împreună cu sceptrul Moldovei, în mâinile dinastiilor ce au urmat.

*

Recapitulăm. Din înşiratele citaţiuni documentale, contemporane cu Ureche, reiese neîndoios existenţa de ocoale, în Moldova, în înţeles de cercuri teritoriale.

Părerea enunţată că ocoalele iugaene ar fi arondismente deci nu rămase rezemată numai pe singurul fapt că glăsuirea textuală a tuturor variantelor concede, fără greutate, un asemene înţeles.

Pentru a o face desăvârşit probabilă lipseşte numai arătarea ce o dăm în cele următoare.

*

Târgurile moldovene erau, în adevăr, încinse de un brâu de sate, ce constituiau un arondisment, numit, în documente, ocol. Raportul dintre târg şi ocol nu era numai o megieşie, o atingere confiniară. În târg era situat centrul ocolului, era fixat punctul către care ocolul era ascultător. Epoca lui Ureche a moştenit, în ocoalele oraşelor, o instituţie veche, rămasă în fiinţă în timpul cronicarului şi supiavietuindu-i.

Fie documentată aici existenţa unor ocoale de oraş:

*

Ocolul Bârlad:

Doc. 1602, Iunie 9[14]: „o selişte, anume Zorlenii la Bârlad şi cu loc de moară în Bârlad, din sus de târgul nostru Bârladul, care această selişte Zorlenii au fost dreaptă domnească de ocolul târgului Bârladului”.

*

Ocolul Botuşeni:

Doc. 1588, Dec. 20[15]. Petru Vodă hărăzeşte mănăstirii Moldaviţa un sat: „Onceni, care sat a fost drept domnesc, ascultător de ocolul de la Botuşeni”.

Doc. 1615, Mart. 13[16]. Hărăzirea lui Ştefan Tomşa mănăstirii Solca: „Costeşti cu moară în Sirete şi Mănăstireni, care sate au fost sub ascultarea curţii domneşti din Botuşeni”.

Doc. de confirmare de la Radu-Mihnea[17]: „confirmăm sfintei monastiri Solca două sate, Mănăstireni şi Costeşti, care au fost ascultătoare de ocolul de la Botuşeni”.

Doc. de confirmare de la Gheorghe Ştefan, mănăstirii Dragomirna[18]: „pe satul Nicşenii, în ţinutul Hârlău, ce-i sub ascultarea ocolului Botoşenilor”.

*

Ocolul Cernăuţi:

Doc. 1656, Sept. 7[19]. Raportul pârcălabului de la Suceava: „au giurat toţi cum acel sat (Mihalcea) (au) fost tot domnesc, de ocol la Cernăuţi”.

Doc. 1657, Febr. 10[20]. O mărturie de la divan: „pentru sat, pentru Mihalciu, ce-i în ţinutul Cernăuţilor, în ocolul târgului”; „satul Mihalciul, ce scrie mai sus, fiind sat domnesc de ocolul Cernăuţilor”; „cum ei din moşii lor şi din părinţii lor au apucat, acel sat Mihalciu, tot sat de ocol şi pre sama domnească”.

*

Ocolul Cotnar:

Doc. 1597, Aug. 2[21]. Ieremie Movilă confirmă mănăstirii metocul Sinaiţilor. satul Ulmii.

*

Ocolul Dorohoi:

Doc. de confirmare de la Radu Mihnea mănăstirii Solca[22]: „confirmăm un sat cu numele Iobaneşti, în ţinutul Dorohoi, care sat mai înainte a fost ascultător de ocolul Dorohoi”.

*

Ocolul Fălciu:

Doc. de hărăzire de la Ştefan, fiul lui Tomşa, mănăstirii Solca[23]: „un iazăr, care acel iazăr au fost drept domnesc, ascultător către ocolul nostru al târgului Fălciu”.

*

Ocolul Galaţi:

Miron Costin, Leatopisetul ţării Moldovei, cap. IX, zac. 37[24]: „de atunce sunt luaţi Renii, cu câteva sate, ocolul Galaţilor”.

*

Ocolul Hârlău:

Doc. 1624, Marte 15[25]. Radu Voda confirmă diecilor George şi Iuraşco Baţotă satele Tătăreşti şi Sbereni, „din ocolul Hârlăul”.

*

Ocolul Huşi:

Doc. de la Ieremie Movilă pentru dania mai multor sate, făcută de el episcopiei de Huşi[26]: „aceste mai sus scrise sate au fost drepte ale domniei mele şi sub ascultare la ocolul târgului nostru Huşului”.

Doc. 1619, Mai 4[27]. Ordin de la Gaşpar Vodă către podvodarii „cotorii hodiat po trăg Huşi i po ocol Huşscovo”.

*

Ocolul Iaşi:

Doc. 1554, Marte 17[28]. Hărăzire de la Alexandru Vodă Lapuşneanu: „Ivoeştii şi Văleşanii, care acele sate amândouă sunt ascultătoare de ocolul curţii noastre de la Iaşi”.

Doc. 1670, Iunie 24[29]: „pentru satul pentru Ciorbeşti, ce au fost de ocolul târgului Iaşului”.

Doc. 1677, Mai 3[30]: „pentru satul Ciorbeştii, ce au fost de ocolul târgului Iaşilor”.

*

Ocolul Neamţ:

Doc. 1599, Marte 30[31]. Carte de judecată, de la Ieremie Movilă: „Petru Vodă le-a dat în schimb satul Petricani din ocolul de la Neamţ –Aron (Vodă) l-a luat însă înapoi la ocol”.

Doc. 1609[32]. Carte de confirmare de la Constantin Vodă Movilă pentru: „moşia Verseşti, care au fost supusă de ocolul din târgul Neamţului”.

*

Ocolul Orhei:

Doc. cit. de confirmare de la Radu Mihnea pentru mănăstirea Solca: „un sat, cu numele Ustia, care sat a fost ascultător de ocolul Orhei”.

*

Ocolul Piatra:

Doc. 1577, Iuliu 9[33]. Petru Vodă Şchiopul miluieşte mănăstirea Pângăraţii „din ocolul Piatra”.

Doc. 1595, Ianuarie 4[34]. Ordin al lui Ieremie Vodă Movilă pentru cei din „ocolul Piatra”.

Doc. 1606, April 2[35]. Ieremie Movilă dă: „un sat anume Negriteştii, care au fost drept gospod, ascultător către ocolul târgului Petrei”.

Doc. 1608, Oct. 10[36]. Constantin Vodă Movilă hărăzeşte un sat din ocolul Pietrei.

Doc. 1617, Febr. 1[37]: „un sat anume Vânătorii care au fost al nostru drept domnesc sub stăpânirea ocolului târgului Pietrii”.

Doc. 1634, Marte 15[38]. Carte de judecată de la Moise Vodă Movilă: „fiindcă acel sat (Vânătorii) de multă vreme au fost drept al Domniei, subt ascultarea ocolului târgului Pietrii, şi s-au vândut de Constantin Moghilă voevod lui Chiriţă Dumitrachi”.

*

Ocolul Roman:

Doc. 1606 Mai 12[39]. Ieremie Movilă hărăzeşte mănăstirii Secul două sate, Săbăoani şi Berendeşti, din „ocolul Roman”.

*

Ocolu1 Suceava:

Doc. 1507 Martie 4[40]. Bogdan Vodă întăreşte cumpărarea satului Berindeşti: „hotarul sus numitului sat Berendeşti să fie despre satele domniei noastre ce sunt ascultătoare de curtea scaunului nostru Suceava, Costina, iar din celelalte părţi să rămână hotarul aşa precum a fost din vechime”.

Doc. nedatat de la Petru Şchiopul[41]: „am miluit sluga noastră, diacul Ilie Crimcovici cu un loc pustiu care a fost a domniei noastre din cuprinsul moşiilor noastre domneşti de la Suceava”.

Doc. 1632 Mai 9[42]: „un loc de moară în ţinutul Sucevei, care loc a fost mai înainte ascultător de Suceava şi drept domnesc”.

*

Ocolul Târgul-Frumos:

Doc. 1673 Aprilie 2[43]. Mărturie de judecată de la Miron Costin, vornic al Ţării de jos: „Adus-au şi uricul Târgului Frumos, carele scrie în semne, din movile, în movile. Pentru care lucru arată că Ruscanii au fost de ocolul Târgului Frumos”.

*

Ocolul Vaslui:

Doc. 1628, Decembre 12[44]. Miron Barnoschi hărăzeşte mănăstirii Bârnova mai multe sate şi dări: „şi iar satul Muntenii pe Bârlad, care sat au fost drept domnesc, ascultător de târgul Vasluiului”.

Doc. 1652, April 14[45]. Act confirmativ de la Vasile Lupu: „şi iar satul Muntenii, care sat au fost drept domnesc ascultător de târgul Vasluiului”.

*

Punând locul cronicei în lumina datelor de mai sus, este imposibil de a nu recunoaşte în ocoalele iugaene complexul satelor dimprejurul oraşelor, constituit în arondisment.

Să urmăm pe Ureche, din cuvânt, în cuvânt. Întâi apare povestita descălecare de oraşe. Împrejurul acestor locuri de centru voievodul înfiinţează sate, prinzându-le în raporturi ocolnice.

Că ne aflam pe calea adevărată presimţim şi din varianta păstrată la Şincai.

Citaţiunea la Şincai cuprinde numai frazele despre întemeierea de oraşe şi facerea de ocoale primprejur. Menţiunea satelor lipseşte total. „Şi au descălecat oraşe prin ţară, pre la locuri bune, şi le-au făcut ocoale prin pregiur”.

*

Să presupunem, pentru un moment, că interpretarea tradiţională, privitoare la textul mai complet al ediţiei Cogălniceanu, este corectă. Atunci, fragmentul trebuie considerat ca defectuos. El retace o ştire din cele mai interesante.

Dar dacă varianta şincaiană cuprinde mai fidel păstrată redacţiunea originară, iar cele mai explicite prezintă interpolaţiuni postume?

Admisă însă interpretaţiunea noastră, textul frânturii nu se deosebeşte prin altceva, decât numai fiind cel mai concis. Satele formând substratul real al ocoalelor sunt subînţelese, acum, prin aceste din urmă. Fragmentul nu este lacunar, el prezintă numai o contracţiune stilistică, care a lăsat intactă suma de notiţe, ce avea a fi transmisă. Contracţiunea arată vederile copiatorului asupra locului din Ureche, vederi ce sunt pe deplin identice cu modul nostru de a-l înţelege.

*

Am accentuat, acum, că interpretării noastre nu i se împotriveşte, textualmente, nici una din variante şi am putea adăuga c, din toate lecţiunile existente, afară de Cogălniceanu, 1852, înţelesul pretins de noi reiese în uniformă identitate. Diferenţa remarcată dintre Cogălniceanu, 1852, şi celelalte texte este provocată prin dicţiunea frazei privitoare la sate.

În contextul întâi, ni se pare că întrevedem[46] o întemeiere de sate şi, în consecinţă, o constituire de ocoale, nu numai împrejurul târgurilor nou descălecate.

„Alege” al celorlalte texte poate fi luat numai în înţeles de delimitare, hotărâre[47]. După aceste redacţiuni, Iuga Vodă a descălecat oraşe şi a delimitat, la periferia hotarului orăşenesc, teritorii săteşti, făcând din ele, totodată, arondismente.

*

Se ştie că, în privinţa faptelor organizatorice, înregistrate în capitolul de care ne ocupăm, ştiinţa a ridicat un „iudicium finium regundorum” între Iurg Coriatovici şi Iuga. Predominantă este ideea că meritele, atribuite de pana analistului lui Iuga, au a fi revindecate principelui litvan.

Trebuie admis că o asemene chestiune se poate pune, şi anume mai întâi privitor la hărăzirea de moşii pentru drept şi credincios serviciu. Dacă „au început a dăruire”, înseamnă că „au fost cel dintâi” şi nu „au prins a dărui”, atunci avem îndemn a socoti că ştirea dată de Ureche a fost, în origine, o ştire relativă la Iurg Coriatovici. Şi aceasta, pentru două motive.

*

1. Primul caz documental al unei astfel de hărăziri ne întâmpină din vremea domniei litvanului[48];

2. Formularul documentelor moldo-slavone, întrebuinţate pentru a atesta hărăzirile domneşti este, în cele mai multe puncte, analog cu formulele litvano-ruseşti[49].

*

Cu privire la descălecarea de oraşe, îndemnul este mult mai slab. Este simplul motiv că fondarea de oraşe e un semn caracteristic al familiei Coriatovici.

În sine, faptul că ştiri privitoare la Iurg Litvanul au putut fi înregistrate sub firma lui Iuga Vodă ar fi uşor explicabil.

În vechile însemnări călugăreşti[50], care sunt baza cronicelor noastre, Coriatovici nu este pus în seria domnilor Moldovei. Cronicarul va fi aflat, în tradiţiune sau în o însemnare aparte, amintirea despre întocmirile lui Iurg Vodă. Numele lui Iuga prezentând o asemănare şi chiar unică în întreaga listă a vechilor domnitori moldoveni, cronistul n-a putut pregeta să adaoge la domnia acestuia notiţa aflată.

*

George POPOVICI

(Convorbiri Literare, Anul XXIV, nr. 12, 1 martie 1891, pp. 1009-1023)

 *

George Popovici: RUNC

*

Glosă la o colecţiune inedită de documente moldo-câmpulungene

*

În nomenclatura topică, întâlnită în partea montană a Bucovinei, numirea Runc apare frapant de des[1]. În revistă, fugace, culegem de pe teritoriile a şaisprezece sate carpatine vreo treizeci şi trei de cazuri[2].

*

Dar cercul teritorial în care denumirea este răspândită nu rămâne închis în limitele munţilor bucovineni[3]. El este mult mai larg. În periferia lui cad toate provinciile locuite de români[4].

*

Este semnificativ faptul că, în confinele multora din amintitele complexe comunale, situate în Carpaţii Bucovinei, se poate constata existenţa unei pluralităţi de Runcuri. În hotarele satului Fundul Moldovei, am aflat vreo şase, în Dorna nouă, în Moldoviţa trei, în Ciocăneşti două, în Vama cinci[5]. Fenomenul indică că denumirea n-a putut fi imprimată respectivelor puncte topice în valoare de nume proprii. Ea cată să fi fost atribuită în funcţie de apelativ.

*

În regiunea despre care vorbim, locurile numite Runc sunt aproape exclusiv dealuri. Dar această coincidenţă, chiar dacă ar prezenta un paralelism desăvârşit, nu este decât accidentală; ea nu stă în vreun nex causal cu înţelesul cuvântului. Este, în genere, imposibil a presupune că runc are un termen care ar exprima configuraţia locală. Runcul Secăturilor[6], de exemplu; Runcul Ariniş[7], Runcul Boul[8] sunt, sub raport configuraţional, dealuri şi anume de felurite forme; Runcul Sacarelor cuprinde faţa unui deal şi o parte din şesul învecinat[9]; Runcul horodnicean este o terasă; cel de la Putna parţial o văgăună. În judeţul Prahova, întâmpinăm numele Runc, legat de o vale[10]. Iar Runcurile la care răspund teritoriile a sate întregi[11], prezintă în un singur cadru multiple variaţiuni de configuraţie. Vedem că formaţiunea topică, departe de-a fi un punct unificator, arată, din contra, divergenţe incompatibile. Nu aici vom putea, deci, bănui substratul comun al noţiunii.

*

Semnificarea cuvântului runc trebuie să-şi aibă locul în o altă grupă de idei.

Lexicografia indigenă nu ne vine întru ajutor. Cuvântul nu se află înregistrat în coloanele ei.

Din literatură cunoaştem numai două aprecieri etimologice, accidentale amândouă şi nule în privinţa elucidării.

Xenopol[12] află cuvântul enigmatic şi este dispus să admită în el o religie dacică.

Gaster[13] îi contestă romanitatea, fără a preciza unde cuvântul trebuie încetăţenit.

*

În ambele cazuri, înţelesul cuvântului rămâne un copil pierdut fără urmă. Dar acest nimb de adânc mister este numai reflexul unei nedumeriri individuale. În realitate, originea fonetică a expresiei şi chestiunea ideologică sunt de o evidenţă perfectă.

*

Primii stâlpi de drum conducători sunt puşi în scrierile autorilor romani, mai cu seamă în ale celor geoponici.

Acolo ne întâmpină verbul „runcare” şi substantivele „runcatio”, „runcator”, „runco”.

*

La Varror, Columella, Plinius, „runcare” apare în contexte unde înseamnă a plivi buruienele din holdele adulte şi de pe straturi[14]. „Runcatio” este săvârşirea acestui lucru agrest[15], „runcator” săvârşitorul[16]. Celebrul episcop din Hippo Augustin (m. 430), în epocalul „De civitate dei, libri XXII”, prima formulare sistematică şi admirabil de energic concepută a principiului despre supremaţia puterii clericale asupra statelor, istoriseşte, în un capitol plin de sarcasm, că desburuienirea arăturilor era pusă sub patronajul unei speciale divinităţi subalterne, numită Dea Runcina[17].

*

La Cato[18] verbul revine. Dar aici runcaţia nu se referă la purificarea holdelor. Efectul ei, după contextul de acolo, este curăţirea de spini a unui loc. Palladius[19] indică instrumentul întrebuinţat la astfel de operaţiuni şi îl numeşte „runco”.

Iese, aşadar, în relief ca semnificaţie mai abstractă stârpirea de plante, în stop teri-cultural.

A subsuma aici şi desarborirea, despădurirea pentru câştigarea de locuri arabile sau de păşune,este tot ce poate fi mai aproape şi mai firesc.

Dar, în această privinţă, tezaurul decimat al latinităţii antice nu oferă dovezi textuale.

*

Cu atât mai mult, însă, latina medievală. În glosarul ei, verbul „runcare” înseamnă a lăzui, iar substantivele runcus, roncale şi încă vreo câteva alte nuanţe sunt cuvinte ce se traduc prin laz, curăţitură.

*

Dovezi:

*

Un document baiovar fragmentar[20], scris către sfârşitul secolului al şaptelea sau la începutul celui următor[21], începe astfel: „quantum praecium venditoris ad emtoris de presente acceperunt et rememoratum runcum tradiderunt emptori demenio in perpetuo possidendi”.

*

Din o diplomă a regelui longobard Aistulf, din anul 753, notăm excerptul: „Quodsi in ipsis silvis roncare fecerit aut si peculia pabulaverit”[22]; iar din alta, a regelui Desideriu: „terra, silva, roncora et prata, insimul ad mensura justa”[23].

*

În capitala Remediu, „Dispoziţiuni penale, emise c. 800-806[24] pentru dieceza Curiensa”, de Remediu, semi-suveranul episcop al ei, aflăm un specimen în articolul prim („De dominicis diebus et reliquis festivitatibus”): „De opera vero quae abstinere decrevimus, iste sunt: arare, secare, excutere vannare, vineam facere, roncale, sepe, nogarios battere, lovellone collegere, lavendarias cosire, cerbissa facere, falce batere fabricare vel aliud magisterium facere et reliqua horum similia”[25].

*

În anul 856, februarie 25, un oarecare Haycho, pentru a salva libertatea fiilor săi, face o donaţie mănăstirii St. Gallus: „tradidi videlicet ad Hasumwanc ipsa marca adherentem runcalem i Lobam etiam et amplius continentem ex conditione, ut ipsi (sc. liberi) illic resideant et ibi laborant tempus vite suae”[26].

*

Din o diplomă, emanată în anul 1027 din cancelaria împăratului german Conrad II, spicuim: „de eadem corte cum capella ejusque dote cum omnibus suis appendicibus in integrum omnibus runcis novis cum suis intimis decimis, manso I”[27].

Iar un document al contesei Matilda, din anul 1096, contribuie: „de terra partim laboratoria et partim cum silva, quae inter runco (ra) deputata”[28].

Muratori a găsit şi un act inedit ferrariens (anul 1113), cu dispoziţiunea: „terram autem illam, quam roncabo, frui debeo per annos tres; postea reddam terraticum”[29].

*

De mai puţin interes sunt excerptele din două documente, din ediţiile benedictine ale lui Du Cange, anul 1142: „cum omnibus runcis et silvis, quae sunt juxta meam portionem” – anul 1184; „St. Mariae de Abbatia ubi jacere vollo relinquo runcos meos”[30].

Dar din rândurile unei diplome din anul 1235 iese la iveală, în pipăită plasticitate, semnificaţiunea ce o urmărim: „de decima de omnibus runchis omnium nemorum sive boscorum St. Zenonis, tam de illis runchis, qui iam facti sunt quam de illis qui adhuc in futuro fient”[31].

*

Adăugăm încă un citat, din statutele din Vercelli: „item quod habeant precipua mina prata, que sunt extra nemora, et omnes ronchos et terram cultam et vineas, quas ipsi comites et domini et prior predictus nomine ecclesie tenere” şi un excerpt din Statuta Cadubru: „ordinamus quod aliquis terrigena, forensis, non sit ausus nec possit, nec debeat in nemoribus Cadubru ronchare vel ronchari facere”[32]. „Roncare”, în înţeles de-a lăzui, şi „runcus”, în sens de loc curăţit prin stârpire de pădure sunt, deci, bine adeverite.

*

Faţă în faţă cu acest rezultat, punem unele constatări relative la runcurile din munţii Bucovinei.

Locurile numite runc sunt, în genere, situate în interiorul periferiilor săteşti sau în intima apropiere[33]. Ele sunt, dacă nu în toată întinderea, cel puţin parţial goale de pădure, vin aşezate la margine sau nu departe de codru, într-un cuvânt, nu sunt lipsite de semnele provenienţei lor silvice[34] şi sunt, sub raport teri-cultural, păşuni, fâneţe, arături, aşezări omeneşti[35].

Confruntarea operată întruneşte, în suficienţă, elementele ce le cere explicarea româneştii numiri Runc[36].

Aceasta din urmă este de cea mai lucie origine latină şi indică, prin semnificarea sa, că locul la care se raporta este o curăţitură.

*

Avem noi de-a face cu un arhaism, dispărut din uzul limbii noastre, cine ştie în ce secol medieval, şi transmis nouă numai sub forma pietrificată, de numire topografică? Înainte de toate, expresiunea este un interesant document istoric. Din ea sare o scânteie, în al cărei străfulger devine vizibil un nou fir de legătura dintre Roma şi cultura noastră[37]. Suntem în faţa unui monument ce mărturiseşte despre înaintările civilizatoare ale agricultorilor şi păstorilor de viţă latină în bătrânii codri dacici.

De altminteri, două documente moldo-câmpulungene[38] şi poezia muntenilor bucovineni arată că ar fi greşit a bănui în acest eufonic cuvânt o fosilă lingvistică memorială. Materialul indicat oferă, totodată, şi atestări ce confirmă, într-un mod cum nu se poate mai deplin, concluziunile semantice.

Din documentele relevate, primul este un act de vânzare, dat, în 1697, iulie 25, la mâna fraţilor Hurghiş. „Le-am vândut”, certifică vânzătorul, „o moşie car(e) au fost a părinţilor noştii anume la Bistriţ(a)[39] anume poiana Oiţa şi cu runcuri de păscut din piatra din capul strânpturii din gios pân în capul străpturii Orati din sus ales cari le sunt vândute iar cu runcuri de păscut”. Întrevedem precis natura economică.

*

Încă mai explicit este al doilea document, un inventar din 1768, februarie 20[40]: „am un runc, care a fost lăzuit de tatăl meu cu foc şi cu securea – şi runcul Brezei, şi aceste două runcuri încă nu-s împărţite”.

Izvoarele aflătoare în poezia poporană nu sunt mai puţin clare.

În comuna Fundul Moldovei există o strigătură, în care poetul anonim apare în situaţiunea unui flăcău, care a îndrăgit o fată ce are de zestre o pădure:

*

„Leliţă cu ochi căprii,

După mine tu să vii,

Că din brazii tăi cei verzi

Eu ţi-oi face runculeţ

Pentru vaci şi pentru oi,

Să le paştem amândoi”[41].

*

Un alt specimen, în aceeaşi vreme interesant şi pentru detaliile demonologice:

*

„A codrilor crăiasă

Şi a zmeilor mireasă

Iese, seara, într-amurg,

Paşte cerbii sus, pe runc,

Ciutele şi caprele

Şi le mulge laptele

Şi-l încheagă în fântână

Să nu iasă altă zână,

Şi îl face mândru caş,

Bolovan de bicaş,

Şi îl pune în părău

Să-l spele apa mereu,

Să-i treacă dorul de zmeu”[42].

*

Un al treilea, o doină, în care întâlnim frumoasa derivaţiune a runcului[43]:

*

„Frunză verde, iarbă lată,

Aşa-mi vine câteodată

Să-mi las mamă, să-mi las tată,

Lumea-n cap ca s-o apuc

Şi-n pustiuri să mă duc,

În pădurea fără stâni,

În codrii fără stăpâni,

Să m-apuc să runculesc

Loc să-mi fac, ca să trăiesc

Şi să scap de boieresc”[44].

*

Apoi, un fragment dintr-un cântec de ogor:

*

„Şi să scoată rădăcini

De copaci şi mărăcini

Şi să facă foc cu iască

Codru-ntreg să-l runculească,

Să facă codrul ogor,

Să semene grâuşor”[45].

*

În urmă, un bazin bizar, în care fantezia poporului îmbracă originea runcurilor în farmec mitologic:

*

„Zâna codrilor şi-a pădurilor scoate, noaptea, cerbii şi căprioarele, de le paşte pe runc. Adică runc se chema, demult, imaşul sălbăticiunilor. Iar când nu mai aveau sălbăticiunile branişte îndeajuns, atunci zâna punea pe cerbi să jupuiască, cu coarnele, copacii, ca să se usuce; pe căprioare le punea să roadă coaja copacilor; pe porcii sălbatici să rupă rădăcinile şi să sape pe sub copaci, ca să cadă jos; pe urşi să care copacii la un loc şi pe corbi să dea foc lemnelor şi să care cărbunii din loc. De aceea corbii sunt aşa de negri. Şi pentru ajutorul lor se hrănesc din stârvurile sălbăticiunilor. Şi aşa s-au lărgit runcurile”[46].

*

Şi, în anexă, o legendă, identică în motiv, dar creştină în personaje şi scenariu:

*

„Când a început Hristos a boteza pe păgâni, au fugit toţi demonii şi s-au ascuns în codri şi în păduri întunecoase. Dar Hristos a pus pe Sfântul Ilie cu bici de foc să-i alunge şi de-acolo. Şi Sfântul Ilie a început a trăsni în diavolii ascunşi. Unde pălea pe câte un drac, ardea pădurea împrejur şi acel loc se cheamă runc, de atunci. Dumnezeu voieşte să moară dracii şi să facă loc la creştini, ca să se lăţească şi prin păduri”[47].

Tot în acele regiuni de munte circulă şi proverbele „De pe runc nou iese brânză multă”, „de la iarba de runc vitele se împung”[48], amândouă primordiale observaţii păstoreşti, înţelepciuni de stână.

Din exemplele spicuite reiese cum că runcul, în funcţie de apelativ şi în moştenită semnificaţie, se afirma vioi în circulaţia limbii. Românii îşi dobândeau noi pământuri din stăpânirea codrului verde, runculindu-l.

Rămâne a ilustra actuala vigoare lexicală a acestor termeni[49].

*

Aici, rezultatele vor fi mai defavorabile. Numai pe alocuri[50], cuvântul şi derivaţiunile sale mai află aplicaţiuni izolate si anacronice. De altminteri, a trecut circulaţia lor peste ultimul moment de agonie[51]. Chiar memoria primitivului lor înţeles există numai sporadic[52]. Alături cu absolutismul cuvântului, s-a ivit şi indispensabilul corelat: descompunerea semnificaţiei[53]. Nota esenţială s-a înfundat şi actuala generaţie umple lacuna arbitrar, cu note prinse din aparenţele concrete ale locurilor la care se referă denumirea[54].

*

La suprafaţa curentului viu, sunt astăzi vocabulele: curăţitură, curătură, arşiţă.

Cele două dintâi, în înţeles de loc despădurit prin instrumente[55]; arşiţa, în sens de pădure prefăcută în câmp, prin foc[56].

Din citaţiunile scoase din documentul din 1768, rezultă că uzul limbii punea cuvântul runc indistinct pentru amândouă speciile de locuri lăzuite[57]. Runculire este tot atât de mult arderea pădurii, în scop de-a o preface câmp, pe cât şi curăţirea ei cu securea. Indicatul dualism faptic n-a rămas fără sedimente lingvistice. El a născut termeni specifici. Pe lângă abstractul runc, limba a activat în substantivele curăţitură (curătură) şi arşiţă creaţiuni diferenţiate. Acestea au anihilat, tot mai desăvârşitor, uzanţa celui dintâi. După lupte seculare, runcul a căzut.

*

Este misiunea cuvântului pentru eternitate încheiată?

Limba literară nu va simţi îndemnul de a reabilita pe acest deposedat nobil, de pur sânge?

*

George POPOVICI

(Convorbiri Literare, Anul XXV, No. 9, Bucureşti, 1 decembrie 1891, pp. 705-716)

*