Iisus Hristos, rock-ul vs securiştii patriarhului

Obezi, de-atâta post şi rugăciune? – foto: www.antena3.ro

*

În zadar ne-a şi le-a vorbit Iisus Hristos despre pilda oii rătăcite; popimea română, trufaşă, obeză şi dictatorială, pusă mereu pe arţag, chiar dacă mai face paradă de numele lui Iisus, de mult nu-i mai urmează calea. Pentru regimentele de securişti în sutane rock-ul e “satanist”, nu pentru că ar fi, ci pentru că aşa li s-a înşurubat lor în cerebele. Iar iubitorii muzicii rock tot satanişti sunt, mugesc creieraşele lui Daniel & Co, acesta fiind motivul real pentru care popii, care nu lipsesc de la nici o sindrofie politică sau deschidere de crâşmă nouă, au refuzat să se înfăţişeze acolo unde ardeau lumânările victimizării unor generaţii neînţelese şi ignorate. Satanismul din minţişoarelor excesiv îngrăşaţilor de mai sus (dovadă că nu ţin posturile!) este singurul care există pe pământ. Rock-ul e muzică adevărată şi poezie netrucată, prin muzică şi prin poezie arătându-ni-se nouă, zi de zi, bunul Dumnezeu. Nici vorbă de umbre, de diavoli (îi aflaţi doar pe pereţii bisericilor, pictaţi ca să vă înspăimânte şi să faceţi danii), de spaime. Rock-ul este lumină, prospeţime, libertate – de asta îl iubesc mai ales tinerii şi intelectualii intelectuali.

*

Tocmai l-am auzit, adineauri, pe securistul Daniel insinuând parşiv că familiile victimelor abia acum “îl vor descoperi pe Dumnezeu, în Biserică”. Nu, tovarăşe securist: Dumnezeu există în tot şi în toate, inclusiv în rock şi doar în biserici din ce în ce mai rar şi mai îndepărtat. Tragedia de vineri nu a fost o pedeapsă dumnezeiască, care să ne înghesuie cu frunţile sub sutanele securiştilor obezi, care îşi zic Biserică. Ortodoxă, adică Adevărată. Securistul, dacă ne vom târî în faţa lui, dă de înţeles că ne-ar putea ierta. De parcă ar avea cineva nevoie de binecuvântarea unui astfel de anticrist…

Tragedie în universul rock-ului românesc

*

Tragedia de la Bucureşti este o consecinţă a dispreţului şi a nepăsării pe care îl manifestă statalitatea românească faţă de cultură. Cultura, pe care puhoaiele mocirloase de guvernanţi au îmbrâncit-o în masa amorfă a asistării sociale, înseamnă o obligaţie fundamentală şi a statului, şi a noastră, a tuturor.

*

În tinereţe, am făcut armata la pompieri – 8 luni numai la Bucureşti. Rolul nostru era, pe atunci, nu de a stinge focuri, ci de a le preveni, şi-abia atunci când se rata prevenirea, stingeam şi focuri. Eram trimişi mereu în patrule (în afară de activitatea ofiţerilor de la prevenire), ca să vedem şi să identificăm eventuale pericole. Nu exista spectacol în Bucureşti, nici la Suceava şi nici la Fălticeni, cum aveam să constat mai târziu, la care să nu fie trimisă o patrulă de pompieri, care să prevină, să vegheze şi, eventual, să intervină.

*

La Festivalul “Bucovina Rock Castle”, ediţie de ediţie, ne întâlnim, în zilele montării scenei, cu comandamentul pompieri, pirotehnişti, medici de ambulanţă, poliţişti şi jandarmi, iar după ce noi, organizatorii, suntem supuşi unui adevărat interogatoriu şi după ce ne facem cunoscute punctele noastre de vedere, fiecare profesionist care asigură securitatea festivalului ştie ce are de făcut. În prima zi de festival, înainte de primele probe de sunet, un ofiţer de pompieri şi un pirotehnist vin şi verifică la sânge totul, şi-abia după aceea permit începerea probelor de sunet. În preajma scenei rămân, însă, specialiştii necesari, chiar dacă s-au fost luat măsurile de prevenţie, iar amplasamentul în aer liber, pe structuri metalice, diminuează spre zero orice pericol.

*

În cluburi, însă, acolo unde supravieţuiesc trupele de muzică rock, nimeni nu încearcă măsuri de prevenţie. Iar consecinţele se cunosc. Nu dau vina pe cluburi, ci pe absenţa măsurilor de prevenţie şi pe desconsideraţia statului faţă de cultură. Fiecare judeţ are nevoie de câte un “Bucovina Rock Castle”, benefic şi pentru trupe, dar mai ales pentru milioane de iubitori ai muzicii adevărate şi netrucate.

*

Comunitatea rock din România este în doliu. Fac parte din această comunitate şi mă doare sufletul de-mi vine să arunc cu barda-n cer. Deşi ar trebui să arunc cu pietre în mlaştinile din care se tot înfiripă monstruoasa pletoră politică a statalităţii româneşti.