Tragedie în universul rock-ului românesc

*

Tragedia de la Bucureşti este o consecinţă a dispreţului şi a nepăsării pe care îl manifestă statalitatea românească faţă de cultură. Cultura, pe care puhoaiele mocirloase de guvernanţi au îmbrâncit-o în masa amorfă a asistării sociale, înseamnă o obligaţie fundamentală şi a statului, şi a noastră, a tuturor.

*

În tinereţe, am făcut armata la pompieri – 8 luni numai la Bucureşti. Rolul nostru era, pe atunci, nu de a stinge focuri, ci de a le preveni, şi-abia atunci când se rata prevenirea, stingeam şi focuri. Eram trimişi mereu în patrule (în afară de activitatea ofiţerilor de la prevenire), ca să vedem şi să identificăm eventuale pericole. Nu exista spectacol în Bucureşti, nici la Suceava şi nici la Fălticeni, cum aveam să constat mai târziu, la care să nu fie trimisă o patrulă de pompieri, care să prevină, să vegheze şi, eventual, să intervină.

*

La Festivalul “Bucovina Rock Castle”, ediţie de ediţie, ne întâlnim, în zilele montării scenei, cu comandamentul pompieri, pirotehnişti, medici de ambulanţă, poliţişti şi jandarmi, iar după ce noi, organizatorii, suntem supuşi unui adevărat interogatoriu şi după ce ne facem cunoscute punctele noastre de vedere, fiecare profesionist care asigură securitatea festivalului ştie ce are de făcut. În prima zi de festival, înainte de primele probe de sunet, un ofiţer de pompieri şi un pirotehnist vin şi verifică la sânge totul, şi-abia după aceea permit începerea probelor de sunet. În preajma scenei rămân, însă, specialiştii necesari, chiar dacă s-au fost luat măsurile de prevenţie, iar amplasamentul în aer liber, pe structuri metalice, diminuează spre zero orice pericol.

*

În cluburi, însă, acolo unde supravieţuiesc trupele de muzică rock, nimeni nu încearcă măsuri de prevenţie. Iar consecinţele se cunosc. Nu dau vina pe cluburi, ci pe absenţa măsurilor de prevenţie şi pe desconsideraţia statului faţă de cultură. Fiecare judeţ are nevoie de câte un “Bucovina Rock Castle”, benefic şi pentru trupe, dar mai ales pentru milioane de iubitori ai muzicii adevărate şi netrucate.

*

Comunitatea rock din România este în doliu. Fac parte din această comunitate şi mă doare sufletul de-mi vine să arunc cu barda-n cer. Deşi ar trebui să arunc cu pietre în mlaştinile din care se tot înfiripă monstruoasa pletoră politică a statalităţii româneşti.

MIHNEA şi jandarmul fan LUNA AMARĂ

Mihnea Blidariu – foto Ion Drăguşanul

*

Mihnea Blidariu, liderul trupei rock “Luna Amară”, dar şi al mişcărilor protestatare care luptă pentru respectarea demnităţii umane în România, a fost ridicat de jandarmi de multe ori, dus la fel de fel de secţii, pentru intergogatorii, apoi amendat. Că-aşa-i la noi: Patria nu ratează nici o ocazie de a încerca să schilodească sufletele valorilor sale reale.

*

Odată, cu ocazia unui astfel de pocinog, lui Mihnea, aflat în arest împreună cu alte zeci de protestatari, i s-a permis să fumeze o ţigară, la o fereastră de pe hol, în faţa căreia se aflau o băncuţă şi o scrumieră, dar sub straşnică supraveghere jandarmerească.

*

Omul legii s-a aşezat şi el pe bancă, a scos o ţigară, a aprins-o gânditor, a tras un fum şi, privind într-aiurea, a întrebat, pe neaşteptate:

– Ce mai face, bă, “Luna Amară”?

Surprins, Mihnea nu şi-a crezut auzului:

– Să nu-mi spuneţi că aţi auzit de “Luna Amară”…

– Cum să nu, bă!… V-am fost fan: nu am ratat nici un spectacol, nici un album… Aveam şi plete…

*

– Dar acum?

– Acum nu mai port plete, bă! Sunt om al legii!…

– Nu asta întrebasem: acum nu ne mai ascultaţi albumele, nu mai veniţi la spectacolele noastre?

– Cum să vin, bă?! Eu sunt om al legii, m-am tuns…

– Şi ce are a face statutul de om al legii cu lungimea părului şi cu simpatizarea muzicii noastre?

– Are, bă, că voi sunteţi anarhişti! Iar eu m-am făcut om al legii, bă! M-am tuns…

*

Din câte ştiu, Mihnea Blidariu scrie o piesă de teatru, cu scene din epopeea lui în confruntările cu astfel de “oameni ai legii”. Când va fi pusă în scenă, o să v-o aduc şi la Suceava.

*

Afurisită viaţă, afurisită ţară: muzician de calibru, poet, dramaturg, prozator incredibil şi militant pentru respectarea demnităţii umane în România, Mihnea Blidariu ia amenzi penale, că să fie plătiţi ăştia, care, dacă s-au tuns, au şi devenit Lege în România!

Denunţătorul anonim vs poetul Alexandru Ovidiu Vintilă

*

Poetul Alexandru Ovidiu VINTILĂ

O scrisoare anonimă, dar scrisă de un invidios pe statutul poetului Alexandru Ovidiu Vintilă (pariaţi că o să-l indentific pe bicisnicul anonim?), expediată pe adresele unor autorităţi care i-ar putea face rău poetului, îl “denunţă” pe Ovidiu drept bârfitor îndrăcit al următoarelor personaje: Ioan Cătălin Nechifor, Gabriel Cărăbuş, Constantin-Emil Ursu, Viorel Varvaroi, Victor T. Rusu şi… Ion Drăguşanul. Başca drept “defăimător al judeţului Suceava”.

*

Trecând peste faptul că un poet, doctor pe bune în Sociologie, cu o splendidă lucrare ştiinţifică amplă despre viaţa şi opera regretatului Traian Brăileanu (lucrarea asta mi l-a apropiat definitiv de suflet), are, ca şi mine, şi dreptul, dar şi obligaţia de a se pronunţa, după cum îl îndeamnă mintea, asupra orcui, inclusiv asupra judeţului acestuia, care se reîntoarce încet, dar sigur, în preistorie. Numai că Ovidiu nu o face, nici măcar atunci când eu, de pildă, tun şi fulger împotriva cuiva şi când ar putea pune gaz peste foc. Zâmbeşte, auzindu-mă, iar când sunt eu mai furios ca oricând, îmi zice: “Fiţi şi dumneavoastră mai îngăduitor!”. O dată, o foarte singură dată, nu l-am auzit pe Alexandru Ovidiu Vintilă să spună o vorbă negativă despre cineva.

*

Cunoscându-l bine, susţin, în deplină cunoştinţă de cauză, că personajele contemporane pe care Alexandru Ovidiu Vintilă le priveşte cu profundă simpatie sunt: Ioan Cătălin Nechifor, Gabriel Cărăbuş, Constantin-Emil Ursu, Viorel Varvaroi, Victor T. Rusu şi… Ion Drăguşanul – deci oamenii bălăcăriţi de denunţătorul anonim, şi nu de către poet, la care s-ar mai adăuga: Constantin Hrehor,  Matei Vişniec, Constantin Severin, Mihai Pânzaru-PIM, Roman Istrati, Liviu Clement, Carmen-Veronica Steiciuc, Nicolae Cârlan, Gheorghe Flutur, Alexandru Rădulescu, Ioan Bălan, Sorin Avram, Tiberiu Avram, Tiberiu Cosovan şi aşa mai departe.

*

Poetul Alexandru Ovidiu Vintilă nu are păcatul bârfirii şi, din păcate, nici harul revoltei. Are un suflet cald, care refuză umbrele. Îl ştiu bine şi depun mărturie în acest sens. Aşa că, domnilor care aţi primit anonime, mai bine aţi încerca să-l identificaţi pe netrebnicul anonim, care, în cea mai autentică jegoşenie securistică, râvneşte, probabil, şi la postul lui Ovidiu de la Biblioteca Bucovinei, dar şi la responsabilitatea de redactor şef al “Bucovinei literare”. Prin urmare, pentru că Ovidiu nu are duşmani, eu am să-l caut pe denunţătorul anonim printre cei care se prefac a-i fi apropiaţi, ba chiar prieteni. Şi o să-l găsesc.

Când te “judecă” Dumitraş Daniela şi Vasile Laura

Colaj de probe ignorate de cetăţencele Dumitraş Daniela şi Vasile Laura

*

Eu nu mai am de mult încredere în doamnele în negru care-şi bat joc şi de Lege, şi de oameni, în cămăroaiele ostile ale istoricei închisori din Suceava, care se numeşte, de mai anţărţ, “Palatul Justiţiei”, aşa că nu aş fi vrut să mă fac mesagerul salariaţilor Centrului pentru Promovarea Culturii Tradiţionale, Ansamblului “Ciprian Porumbescu” şi Şcoala de Arte “Ion Irimescu”, instituţii în care lucrează oameni care înseninează suflete, precum pictorii Dumitru Rusu, Viorica Moruz, Mihai Pânzaru-PIM, dar şi muzicieni ca Viorel Leancă, Răzvan Mitoceanu, Petru Oloieru, Leonard Zamă, Decebal Chitic, Gheorghe Finiş, Călin Brăteanu, Sorin Filip şi aşa mai departe. Dar n-am prea avut de ales.

*

În societatea şi în statalitatea din România, omul de cultură are un statut de asistat social, pe care îl conştientizezi în toată monstruozitatea lui abia când ajungi în faţa trufaşelor instanţe de nejudecată. Acolo, în faţa suficienţelor, nu mai ai identitate, nu mai ai suflet, ci te transformi într-o vietate, în care cetăţencele negre pot zvârli cu discreţionara lor incultură generală şi incapacitate juridică din prostie sau din slugărnicie faţă de CSM.

*

Când e vorba de privilegiile şi de drepturile lor, cetăţencele (rar unde mai întâlneşti un judecător!) se adresează altor cetăţence negre şi “cer să li se restituie cei 25 % tăiaţi de Guvern anul acesta, pe motiv că măsura este una profund ilegală”. Şi se recunoaşte ilegalitatea şi li se face dreptate. Lor şi întregului aparat represiv al statalităţii li se face întotdeauna dreptate, ba chiar şi favorurii de dreptate. Dar mai bine citiţi ştirea, pe care am depus-o ca probă:

*

Măsura tăierii salariilor, “profund ilegală” numai în cazul judecătorilor şi procurorilor

*

Încurajat de numeroasele procese câştigate prin judeţele din ţară, care au instanţe de judecată şi nu simulacre, precum Suceava, am încercat să-i ajut pe colegi din spaţiul culturii profesioniste din Suceava, fără să argumentez inutil cu anticonstituţionalitatea confiscării de proprietate şi a încălcării drepturilor omului (CEDO s-a cam transformat, în ultima vreme, într-un “Bună ziua! – Bat pari!”, precum injustiţia suceveană), precizând şi subliniind că nu folosesc argumentele respective (doar am citit pe rupte decizii judecătoreşti anterioare, ca să le înţeleg stereotipiile drapaţilor în negru), eu optând pentru două argumente mari şi late: 1). Legea 118 nu interzice dezdăunarea, iar dacă nu o interzice suntem îndreptăţiţi să o solicităm; 2). Dacă magistraţii, poliţiştii, profesorii, precum şi bugetarii din vreo 11 judeţe au primit dezdăunarea, prin decizii ale instanţelor, respingerea cererii noastre ar însemna o discriminare.

*

Cât de cât din acest insolit apel (cum numesc ele recursul) au priceput şi cetăţencele Dumitraş Daniela şi Vasile Laura, care menţionează printre poliloghiile fără nici o legătură cu cererea noastră:

*

*

Deci, noi am precizat că nu avem treabă cu constituţionalitatea Legii 118 sau cu cazuistica CEDO, pe care nu le-am folosit ca argumente şi probe, precizând şi subliniind acest lucru, iar cetăţencele Dumitraş Daniela şi Vasile Laura îi dau şi dau cu constituţionalitatea şi cu CEDO, abia spre finalul dispozitivului sentinţei menţionând vag, fără argumente şi în sictir estenţa cererii noastre, adică legalitatea dezdăunării şi atenţionarea asupra discriminării la care am fi supuşi dacă nu am beneficia de un drept de care au beneficiat magistraţii, poliţiştii, profesorii şi bugetarii din 11 judeţe cu Justiţie:

*

Vaga referire la cele două capete ale cererii noastre

*

Aţi citit: NEFONDAT? Adică unii iau, alţii nu, după cum vor muşchii cetăţencelor care pretind că reprezintă justiţia şi că, tocmai de aceea, le suntem datori cu plecăciuni.

*

Am pierdut, asta e! Am să mă adresez, în nume personal, Consiliului Naţional Antidiscriminare sau cum îi zice, Consiliului Superior al Magistraturii (de unde, de altfel, tot vin “indicaţiile” de a nu se da drepturi mulţimii de poporeni, ci doar “egalilor între egali”) şi am să depun o plângere împotriva cetăţencelor susnumite şi la Parchetul competent (presupun că are competenţă doar cel de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie), acuzându-le de fals în acte publice (una am cerut noi, alta au argumentat domniile lor), de abuz în serviciu şi discriminare.

*

Ooo, să nu vă închipuiţi că aş fi atât de naiv, încât să-mi închipui că o să mi se facă dreptate undeva, pe acolo, pe aiurea! Vreau doar să refuz ticăloasa înfrîngere. Pe mine mă pot nedreptăţi nişte cetăţence, care au poporul la cheremul lor, dar niciodată n-au să mă poată şi umili.

În stanţele iadului injustiţiei sucevene

INJUSTIŢIA SUCEVEANĂ: Ai dracului români, vor să le recunoaştem drepturile pe care noi, infailibilii, şi cu miliţienii deja le-am dobândit în Justiţia noastră!

*

De bună voie, nu am să mă mai prezint, vreodată, în faţa cuconetului abuziv şi suficient, care ţine loc de Justiţie, la Suceava, în fosta cumplită închisoare istorică a târgului. Am făcut-o de câteva ori, în numele salariaţilor din cultură (muzicieni, pictori, scriitori, coregrafi etc.), şi mi s-a acrit pentru totdeauna.

*

Cum auzeau de cultură, cucoanele negre şi drapate în negru aveau grimase scârbite, mai ceva ca dracul care aude de tămâie. Când citeau prin cele plângeri cum că ăştia, muzicienii, pictorii, scriitorii, coregrafii şi etc. (sic!), vor să li se recunoască în instanţă drepturile pe care judecătorii, procurorii, grefierii şi miliţienii  le-au luat de hăt-hăt şi tot prin deciziile instanţelor, iadul se prăbuşea pe capul bietului de mine, sfertodoctele putându-mă umili, că doar le-a dat Legea măturoiul şi găleata cu lături în mână, ca să mă înece în tăcere. Of, să fi spus şi mă bontăneau cu amenzi smolitele de mă băgau în mormânt.

*

Ultima dată, la recurs, nu m-am mai dus (conform legii), dar am ataşat fotocopii prin care dovedeam că drepturile solicitate de noi au fost acordate, prin hotărâri ale altor instanţe judecătoreşri, magistraţilor, serviciilor secrete, poliţiştilor, profesorilor, funcţionarilor publici din anumite judeţe, finanţiştilor, paznicilor de puşcării şi nu mai ştiu cui. Am atenţionat, în recurs, că acordarea de drepturi salariale doar unor categorii profesionale, iar altora nu înseamnă discriminare şi anticonstituţionalitate.

*

Le doare în cot pe cucoanele negre şi drapate în negru din Suceava şi de discriminare, şi de Constituţie, şi de legi, dar mai ales de cei ce duc din veac în veac memoria acestui neam: oamenii de cultură. De asta ziceam că, de bună voie, n-am să mă mai duc, vreodată, în fosta închisoare istorică a Sucevei, care îşi păstrează funcţionalitatea, dar ca închisoare a drepturilor, a legalităţii şi a constituţionalităţii.