Haiducul Coroi? Aş, tâlharul cu trenchcoat!

*

Gheorghiţă Coroi a terorizat nordul Moldovei vreme de trei ani (1932-1935), predându-se uneori şi evadând din închisoarea din Botoşani atunci când avea el chef.  În curtea închisorii, unde era considerat un erou, filma, scria mesaje pentru filme cu sunet şi coresponda intens cu publicaţiile vremii. Investise mult în clasa politică a nordului moldav şi, datorită acestei coruperi, putea face tot ce dorea (cu directorul închisorii, avocatul Ursache, chefuia şi juca cărţi adesea, bucătăreasa lui Ursache gătind zilnic pentru Coroi).

La închisoarea din Botoşani, Coroi avea rezervată celula de odinioară (1912) a haiducului Pantelimon şi, pentru că declarase că are crize cardiace, în faţa celulei lui se afla mereu o santinelă, care să-i sară în ajutor.

În seara de 12 august 1935, la toate inspecţiile făcute de plutonierul Voicu şi de agentul Variga, inclusiv la cea de la miezul nopţii, lucrurile erau în perfectă ordine. În faţa celulei în care dormea Coroi, fusese postat ca santinelă soldatul Mihai Siminiceanu, din contingentul 1934, originar din comuna Călăraşi, „un băiat voinic şi un soldat foarte bine notat de superiorii săi”.

Disprariţia lui Gheorghiţă Coroi şi a santinelei Mihai Siminiceanu a fost sesizată la ora 1 şi jumătate, de către sublocotenentul Alexandrescu, care a dat imediat alarma, la faţa locului prezentându-se, pentru primele cercetări, prim procurorul Ion Adam, adjunctul său, Schiru, şi judecătorul de instrucţie Mihăescu.

*

În primăvară, acuzat că şi-ar fi ucis mătuşa, pe Zamfira Coroi, Gheorghiţă Coroi a susţinut că nu el, ci jandarmul A Iliesii (Ailiesii, adică – n.n.), care îi furase nevasta, ar fi comis crima, ca să se răzbune pe el. Şi, cum nu s-au găsit probe care să-l incrimineze pe Coroi, Curtea cu juri din Botoşani l-a achitat, Coroi rămânând în închisoare pentru procesul din toamna anului 1935, în care Coroi şi banda lui urmau să fie judecaţi pentru crime (pe care Coroi nu le recunoştea) şi pentru tâlhării şi jafuri. Cineva din banda sa s-ar părea că declarase că Gheorghiţă Coroi ar fi săvârşit şi o crimă, obligându-l pe Coroi să evadeze, pentru a trata cu politicienii corupţi retragerea acestei învinuiri, mai ales că, în 11 august, directorul închisorii, Ursache, preda închisoarea grefierului Pastia, înlocuit, după un scurt interimat, de Tăbărean, după ancheta întreprinsă de inspectorul închisorilor Ratcoviceanu.

*

*

Pe urmele lui Coroi pornise întreg aparatul poliţienesc, în frunte cu directorul Ionăşescu, şi corpul gardienilor publici, comandaţi de Clopoţel (14 august 1935). Se ştia că, în iarna anului 1933, după ce îl împuşcase grav pe colonelul de jandarmi Manuil şi îl ucisese pe plutonierul Agrigoroaei, Coroi se ascunsese în Botoşani, la „o persoană cu suprafaţă socială” şi nu a putut fi găsit. Suspectat a fost unchiul concubinei lui Coroi, secretarul serviciului veterinar Niculae Ionescu, care îşi avea casa în strada Grăniceri şi la care trăgea, adesea, Gheorghiţă Coroi. Ionescu fusese arestat odată cu Coroi, dar a fost pus în libertate la 1 august 1935, din lipsă de probe.

*

*

„După evadarea lui Coroi. Bandit urmărit de poteră zi şi noapte” (15 august 1935), panica s-a răspândit în întreg nordul Moldovei, dar mai ales în Botoşani. „Pe toate străzile se vedeau grupuri de oameni, discutând viu această întâmplare. Fiecare dădea altă versiune uimitoarei evadări a lui Coroi”. Comandantul legiunii de jandarmi din Iaşi, Popp, a chemat, de urgenţă, la Iaşi pe toţi şefii de posturi, pentru a-i învăţa cum să-l prindă pe Coroi şi să-l aducă, apoi, la închisoarea „Galata” din Iaşi, „una din cele mai fortificată închisori din ţară”, condusă de directorul Manariu.

Bătut cumplit de plutonierul Voicu Mihai, soldatul Siminiceanu plănuia o dezertare, atunci când Coroi i-a propus să fugă împreună. Evadarea a fost lesnicioasă: Coroi a deschis uşa celulei, cu o bară de fier, primită de la Siminiceanu, apoi au plecat împreună, poposind în grădina publică, pentru puţină odihnă. Apoi au traversat cimitirul „Pacea” şi porumbiştea de după cimitir, dispărând în pădurea Copălău.

În drum, între Buda şi Suliţa, unde trăia soacra lui Coroi („nevasta” era, de fapt, concubină şi se numea Adela Ionescu Dodoi), de la care avea să împrumute 1.500 de lei, evadaţii au prădat doi negustori. Au rătăcit, apoi, prin păduri, despărţindu-se la Rediu, lângă Rădăuţi-Prut. Coroi a plecat la hramul mănăstiri Agafton, iar Siminiceanu a rămas să-l aştepte. Împuşcat în piept de poteri, Siminiceanu a fost arestat şi dus la spitalul din Botoşani (20 august 1935).

Ancheta care a urmat, condusă de procurorul general al Curţii de Apel din Iaşi, Pogonat, a dezvăluit că temutul „Coroi huzurea la închisoare ca nimeni altul. Nu numai că nu stătea în celula de fier, în care trebuia ţinut, dar i se scoseseră şi lanţurile şi fiarele. Era instalat confortabil într-o odaie aparte şi avea la dispoziţie pe un ţigan, anume Muţilă, arestat pentru furturi, care-l servea toată ziua”.

În paralel, au fost audiaţi concubina lui Coroi, Adela Ionescu Dodoi, sora lui, Aneta, şi fârtaţii lui, Bălăucă, Caliniuc şi Dumbrăveanu.

Coroi se predă justiţiei

Gheorghiţă Coroi, în cătuşe

*

În noaptea de 15, spre 16 august, pe la ora 3, dimineaţa, la poarta casei avocatului botoşănean Mănăstireanu, din str. Sf. Nicolae, a oprit o trăsură (nr. 48, condusă de birjarul David), din care a coborât Gheorghiţă Coroi. Avocatul şi-a chemat clientul în casă şi l-a ospătat din abundenţă, Coroi fiind rupt de foame. Pe la 4 şi jumătate, cu aceeaşi trăsură, Coroi şi avocatul său au ajuns în strada I. C. Brătianu, la locuinţa prim procurorului Adam, pe care l-au trezit din somn, dar acesta fiind în concediu, la condus la penitenciar, apoi l-a chemat locţiitorul lui, procurorul Spiru, ca să continue ancheta.

Întrebat despre motivul evadării, Coroi a răspuns că se temea să nu-l ucidă jandarmii, în timpul transferării la închisoarea din Suceava (17 august 1935).

 *

„Procesul banditului Coroi a fost strămutat” la Bacău, la cererea avocatului lui Coroi (din 25 aprilie 1936), iar judecata s-a făcut, pentru 33 de oameni, în trei zile de burniţă deasă, spre sfârşitul lui noiembrie 1936. Reportajul din timpul procesului, alert şi colorat, merită reprodus, în bună parte, aşa cum a fost scris de C. L. Vâlceanu:

* 

„Coroi stă în capul băncii. Ca băieţii silitori… În spatele lui Coroi, pe umărul drept, Adela. Pentru Adela Coroi a făcut tot ce a făcut. Cum s-o fi oglindind, în definitiv, Adela asta în pupilele lui Coroi, de a putut el să ajungă în halul acesta social? Fiindcă, obiectiv vorbind, Adela n-are nici un şic: nici aluniţă în bărbie, nici nu râde parşiv. Mai mult. Este – de ce n-am spune-o – dincolo de banal…

Din perete, în perete, sala geme…

Rumoare. Coroi s-a ridicat să depună. Are freza la ţanc şi trenchcoat-ul, şmechereşte, în cârcă. Adela îl soarbe cu ochii.

Depoziţia dezamăgeşte, este sub nivel. Probabil că de asta sala a căzut într-un neastâmpăr de pădurice.  Omul cu atâta faimă se bâlbâie oarecum. Înţelegeţi că vina lui nu-i tocmai a lui. Este, mai întâi, a lui Bolfan. Acesta a murit. Este, apoi, a lui Căsăndrel. Şi acesta a murit. Şi, în cele din urmă, este a lui Mazăre. Adică a celui de-al treilea mort. Toţi sunt vinovaţi de greşelile lui Coroi, nu pentru că toţi sunt de aceeaşi teapă, ci pentru că toţi sunt morţi.

Continuarea are întreruperi strategice şi nu lipsite de teatral. Vorbitorul îşi mângâie freza – ca pe o pisică umană – şi-şi smuceşte trenchcoat-ul mai sus, spre ceafă.

Plictisit, reia depoziţia, urmărind alt fir, dar acelaşi scop. Pomeneşte de fosta lui nevastă şi de A Iliesii, şeful de post. L-a prins în curtea lui, când ieşea de la ea. El, Coroi, era în rândul oamenilor, cu pământ şi acareturi în bătătură. De nu-i frângea ciolanele ăluia, el tot în rândul oamenilor ar fi fost. Mai bine nu-i frângea ciolanele şi-l lăsa să plece, cu femeie, cu tot. Dar tot A Iliesii este vinovat. În loc să sară gardul la vecini, a ieşit pe poartă şi i-a căzut în pumni.

După ocoluri, Coroi a tăcut. Îşi ia locul în capul băncii, aproape satisfăcut”.

* 

Şedinţa se încheie, iar cei 33 bandiţi sunt duşi, în lanţuri, la arestul din Bacău. „Pe sub burniţă, de la cazarma de infanterie, vine, cu băgare de seamă, un cântec de alean: Prin pădurea Bradului / Trece mama Radului…”.

O nouă şedinţă de judecată, în 24 noiembrie 1936, într-un Bacău sărăcăcios şi rebegit de frig. Printre fârtaţii lui Coroi, „Maxim, o namilă roşioară şi fleaţă; Fuişor, un flăcău cu ochii mărunţi şi jucători; Bălăucă, de o prostie masivă, impunătoare; Vieru, uscăţiv şi de un sentimentalism umed; Bobleja, cârn. Şi restul, despre care nu se poate vorbi mai mult”.

*

Procurorul general I. Petrescu

* 

„Sâmbătă, adică în ziua a doua a procesului, Coroi se fofila, aruncând vina pe Bolfan, Căsăndrei şi pe Mazăre, morţi. Arunca vina sau se ascundea – parcă se juca de-a mijita – după absenţa lor iremediabilă. Apoi, pentru că trei morţi nu-i erau suficienţi ca să scape, a mai aruncat vina şi pe unul viu, pe şeful de post A Iliesii.

Acum dezbaterile s-au oprit la isprava de la Truşeşti. În Truşeşti, Coroi a slujit, peste zece ani, la dl Lupu Merdler, arendaş.

Pe dl Lupou Medler, Coroi l-a tâlhărit împreună cu Maxim. Asta scrie în actul de acuzare. Şi Coroi, şi Maxim susţin cu totul alt lucru. Precum că nu l-au „vizitat” pe dl Lupu Merdler, decât ca să-şi ia unele boarfe, rămase la dânsul. Fiind în casă şi, mai ales, singuri, ei, Coroi şi Maxim, au mai „pus deoparte” şi alte fleacuri de bijuterii şi blănuri. Total: câteva sute de mii.

Preşedintele (către Maxim): Este adevărat că i-ai trimis o scrisoare, din spital, lui Coroi, care era, atunci,liber?

– Nu este adevărat.

Maxim păleşte. Urmăreşte cum preşedintele desface o hârtie, o declaraţie, pe care taică-său a înaintat-o tribunalului. Preşedintele o citeşte: reiese că Maxim a trimis, totuşi, o scrisoare lui Coroi, în care mai era scris, pe lângă numeroase nimicuri: „ce să fac cu chestiunea de la Lupu Merdler”.

Coroi vrea să salveze situaţia. Este oprit, la moment, de procuror:

– Te faci avocatul lui Maxim? Să trecem la alt cap de acuzare. El se referă la lovitura dată la dl Haim Gotesman, din Drăcşeni.

Un vârtej de întrebări şi răspunsuri. Se intenţionează, din partea apărării, sprijinită de Coroi, scoaterea dintre capetele de acuzare a loviturii în discuţie.

Răsar nume noi de inşi şi de localităţi, cu care Coroi şi cei treizeci şi trei au luat contact. Bunăoară, se trece în pripă asupra loviturii de la Moscăuteni, de la soţii Solomon şi de la schitul Cozancea, unde bietul călugăr Mihai Eftode a fost deposedat de suma de 15 lei.

În legătură cu schitul Cozancea, dintre cei treizeci şi trei se relevă Vieru, care vrea să convingă pe judecători că ataşamentul lui de Coroi se explică prin aceea că era agent acoperit.

*

Prins între întrebări, la rândul lui, Coroi povesteşte, cu intenţii sincere, că nădăjduia să intre într-o mănăstire.

– Am vrut să mă fac călugăr.

Asistenţa râde, judecătorii, tot aşa. Râd şi cei treizeci şi trei. Până şi Coroi râde, ca s-o dreagă.

Procurorul: Cotoiul călugărit…

– Sunt sfinţi mai tâlhari ca mine.

Trec la scărmăneală loviturile de la Rotenstein, de la Albert, de la Goldman.

De toate loviturile, Coroi, în special, are păreri foarte vagi. Pe niciuna n-a săvârşit-o decât din greşeală sau dintr-o necesitate, pare-se, „superioară”.

Peste sforţările lui se singularizează unica necesitate în toată tevatura: nevinovăţia.

În sală, spaţiul fierbe.

*

În coastele lui Coroi, în coastele celor treizeci şi trei, s-a proptit, însă, îndârjirea judecătorilor şi a celor trei sute de opincari, martori. Au văzut sau n-au văzut vreo tâlhărie, martorii au purces la Bacău, lângă desagi, nu atât ca să-l arate cu degetul pe Coroi, ci ca să se convingă, acolo, că se face judecată. Jinduiesc după judecată (C. L. Vâlceanu, Adevărul, 25 noiembrie 1936).

Isprăvile lui Coroi

Coroi şi cei 33 de bandiţi

*

Duminică, 25 noiembrie 1936, „au fost ascultate gazdele…

Prima gazdă este un om îmbătrânit înainte de vreme. Parcă nici n-ar fi fost gazdă. Îl cheamă Nicolae Răileanu. Din înfăţişarea lui cam beteagă, spălăcită, nu-ţi rămâne decât o mustaţă. O mustaţă cât un porumbel gălbui. Pentru o mie de pitaci, a dus cu sania, la Tudoreşti, pe Bolfan, pe Căsăndrel şi pe Mazăre.  Pentru o mie de pitaci, a înlesnit o tâlhărie. Susţine, pleoştit, că cei trei i-au răzimat puştile în burtă şi că a trebuit s-o facă (Apoi a continuat în gând: mai era şi mia de pitaci!).

A tăcut, s-a lăsat pe vine, pentru că pe bănci nu mai era chip, şi şi-a şters nasul cu podul palmei.

La rând, Dumitru Crăcană. De fel, din Şipote. Povesteşte dezgheţat cum, într-un Crăciun, i-a bătut un deget în geam, spre grădină. A crezut că sunt colindele sau vreun vecin mucalit. Când acolo, trei namile, în şube de frânari: Coroi, Căsăndrel şi Dumbrăveanu. Adică nu: Bolfan, Căsăndrel şi Mazăre. Rectificarea este făcută cu joc de cap şi de ochi, cum obişnuiesc cei care greşesc din pripă.

*

Pe Bolfan, pe Căsăndrel şi pe Mazăre au pontat, în depoziţiile lor, şi Coroi, şi ceilalţi, care au fost ascultaţi. Pe ei pontează şi gazdele. Numai astfel se înţelege de ce şi celelalte gazde, Vasile Curmei, Ilie Foca şi Perat Ibrahim, au pontat pe ei. Mă rog, gazdele, ca şi tâlharii, au interesele lor. Bolfan, Căsăndrel şi Mazăre au murit – se poate spune – dintr-o necesitate. Ca să scape ei mai uşor. De când stau în pământ, le-au putrezit, cu siguranţă, oasele. Nu mai ştiu să deschidă gura, să-i dea de gol. De ce n-ar ponta, deci, pe morţi?

Judecătorii zâmbesc. Au simţit manevra, care nu este nici cea mai bună, nici cea mai politicoasă.

Lumea din sală comentează la ureche, într-un fel sau altul. În nici un caz, fiţi siguri, favorabil pentru şiretenia gazdelor.

– Manole Munteanu!

– Aici!

Cel strigat este un bărbat fercheş, voinic. Ocupaţia, crâşmar. Ocupaţia oficială, pentru ochii satului, pentru că ocupaţia adevărată şi rentabilă a lui Manole Munteanu era aia de traficant de arme. La el, în subsidiar, au împărţit prada Coroi, Bolfan, Căsăndrel, Mazăre, Dumbrăveanu, Maxim şi Adam Hodor (Până şi traficantul de arme pontează pe Bolfan, Căsăndrel, Mazăre, Dumbrăveanu. O fi având ceva de ascuns).

*

Vorbeşte ca avocaţii: o mână la şale, o mână face tumbe simbolice, de luat mărunţiş. Are curaj ca acasă. Ai impresia că este conştient de rostul traficantului de arme. Dacă nu era el, Coroi s-ar fi putut să nu fie ce este. Chiar dacă ar fi fost un fel de tâlhar, ar fi trebuit să se bizuie, în mare parte, pe muşchi. Or, asta n-ajungea ca să înfrângă tehnicitatea de care se folosesc mai cu seamă jandarmii. Unui pistol trebuie să-i opui cel puţin un pistol. Unei puşti, cel puţin o puşcă.

Logica asta, de altfel justă în circumstanţă, s-a învârtit şi în căpăţâna lui Coroi, dar în primul rând în căpăţâna roşioară a traficantului de arme. În primul rând, pentru că traficantul de arme a fost cu iniţiativa. Acesta şi-a fluturat, pe sub nasul lui Coroi, minunile cutărei şi cutărei puşti, cu care ţii în şanţ câţi drumeţi vrei.

Atât: Coroi a văzut viitorul.

– Nu l-am cunoscut de la început, domnule preşedinte. Veneau îmbrăcaţi în jandarmi şi de aia. Îmi cerea muniţii şi mă executam.

– Ajutai jandarmii…

Coroi se scoală, ca la şcoală, intenţionând să sprijine depoziţia traficantului de arme.

– Ne-a dat, nu ne-a vândut.

Traficantul de arme profită de ocazie:

– De fapt, Mazăre vindea muniţii.

*

Preşedintele face semn către grefier. Este strigat Tudor Furnică. Se deşiră, spre tavan, un zdrenţăros. Mai mare mila. Tudor Furnică este lei Ilie Foca şi Perat Ibrahim. Nişte lungani şi nişte zdrenţăroşi. Pe toţi îi întrece, totuşi, Tudor Furnică. Întâmplător. Tudor Furnică este plasat lângă traficantul de arme. Din contrastul aproape dureros între unul şi altul, simţi că Tudor Furnică este victima celuilalt. La procesul acesta, sunt mostre din fiecare realitate socială. Nu lipseşte nici omul zdrenţăros şi fabricantul de arme, care a împuternicit mâna lui Coroi şi a celor treizeci şi trei împotriva paşnicilor.

Tudor furnică înşiră, cu convingere, cu pumnul la umăr:

– Credeţi-mă, domnilor!

Plânge.

De după dosare, grefierul pronunţă numele lui Vieru. A căzut prost. Succesul lui Tudor Furnică o să-l desfiinţeze.

Vieru este judecat ca tăinuitor şi complice. Se sforţează să demonstreze că, dacă a tâlhărit cu Coroi, a făcut-o ca agent acoperit. Ce avea să mai şi tăinuiască Vieru, dacă a fost omul jandarmilor? Ce ştia Vieru ar fi trebuit să ştie şi jandarmii. N-au ştiut, pentru că Vieru a uitat – ghinion! – să-i informeze.

Nu-i place că este şi tăinuitor. Nu era destul că se număra printre cei treizeci şi trei? Vina de tâlhar este, cel puţin, vina unuia care a bravat cu poleiala funcţiei de agent acoperit.

Cade ca o lăptucă printre bălăriile celelalte, mai răsărite.

*

Ultimele interogatorii au scos la suprafaţă pe Ioniţă Gheorghe, agent veterinar la Botoşani, şi pe Alexandru Ionescu-Dodoi, din Suliţa, tatăl Adelei.

Ioniţă Gheorghe, agentul veterinar, mărturiseşte că l-a găzduit pe Coroi, fără să ştie că este Coroi.

– Mi s-a recomandat Jean Corneliu, funcţionar la Sângeni.

Explică de ce nu l-a dat, când l-a recunoscut, pe mâna poliţiei şi de ce a predat banii primiţi numai după arestare, şi nu la momentul cuvenit.

Cele afirmate de Alexandru Ionescu-Dodoi sunt cele afirmate de Ioniţă Gheorghe, agentul veterinar. Situaţii identice (C. L. Vâlceanu, Adevărul, 26 noiembrie 1936).

Iubita lui Coroi

În drum spre Tribunalul din Bacău

*

„Adela, ibovnica.

Despre Adela nu se ştiu tocmai multe. Cu toate că despre Adela ar trebui să se ştie toate amănuntele. Toate. Pentru că de amănuntele astea a fost şi este ferecată soarta lui Coroi, tâlharul cu trenchcoat, pomadă şi pudră…

Din interogatoriul Adelei, care a decepţionat până la scârbă, se observă că ceea ce a existat între cei doi a fost, într-adevăr, o întâmplare, o patimă. Pe Coroi l-a cunoscut la agentul veterinar Ionescu, la Botoşani. Chiar cu cinci zile înainte să-l prindă jandarmii. Îl chema – staţi să-şi aducă aminte! – Jean Corneliu. L-a fixat, o dată, lung. L-a mai fixat, o dată, tot lung şi gata. Jean Corneliu îi aparţinea, cât era de spătos. Şi Adela parcă se minunează de ce este în stare să realizeze o femeie.

După aia, a mers uşor. Mai mult. Jean Corneliu, nume banal şi fără perspective, a devenit, într-o noapte, Coroi. Care va să zică, Coroi se dăduse în fapt. Pentru asta, ea nici n-ar fi făcut prea mulţi purici cu el. Noroc că, după cinci zile, l-au înhăţat.

Vedeţi? Adela, ibovnica, nu este pătată nici cât negrul de sub unghie. Hei, dacă ar fi fost la mijloc clenciul veritabil al dragostei, ar fi fost şi idila, şi sacrificiul. Ar fi fost, poate, salvat şi Coroi.

*

Martorii părţii civile…

– Ghedeon Ferenciuc!

Aprodul repetă zadarnic, cu şoldul în uşă.

Absentul este păstorul sihăstriei Vorona, călcată, într-un decembrie, prin 1932. Se dă citire unei declaraţii, scoasă din parapetul dosarelor. Sunt înşiruite, migălos, tertipurile de care au uzat, atunci, tâlharii. Doi au pătruns în sihăstrie, patru au rămas de caraulă la pădure. Ăia care au pătruns în sihăstrie erau cât doi saci uriaşi şi mânjiţi cu chinoroz până la gât. Şi, păziţi de ăia patru din pădure, s-au apucat să-şi facă de cap prin chilii.

Mai întâi, au poruncit călugărilor să poftească în curte, desculţi şi numai în albituri. Că hâr, că mâr, călugării s-au executat, cu gesturi pudice, dârdâind, trei ceasuri extrem de lungi, până când tâlharii au scotocit pretutindeni. Când n-au mai avut ce scotoci, au ieşit în curte, cu sfeşnice, cu boarfe, cu bani.

Mai neruşinat, unul, către părintele Ghedeon Ferenciuc:

– Să trăieşti, cuvioase!

– Cu bine, taică!

Acelaşi, în continuare, către trupa călugărilor, pe două rânduri:

– Hai, la culcare, să nu răciţi!

În noaptea aia de decembrie, au mai fulgerat două fluierături, pe deşte, şi stăreţia a rămas tăcută şi mai săracă decât era.

Uşa sălii se crapă iar.

Încă un absent: Ichim.

*

Grefierul citeşte o declaraţie. La Ichim, în Pârcovaci, au „descălicat” Bolfan, Căsăndrel şi Mazăre (Morţii de care se împiedică, fatidic, şi martorii părţii civile, nu numai acuzaţii). I-au luat, dintr-un ştiubei, 12.600 lei. Agoniseală cu caznă. I-au luat banii şi l-au şi crestat cu baioneta. După aia, i-au suflat piper şi sare, cu o ţeavă, pe rană.

Mai departe.

Budiş, fost administrator pe moşia Alexandrescu, este prezent. S-a constituit parte civilă, cu 100 lei. Un rumân spirt de energic şi cu ceafă ostentativă. Îşi varsă focul, care îl prăjeşte cam de la 8 ianuarie 1934, de când i s-a luat o punguliţă cu 87.000 lei.

Arată, dramatic, cum s-a desfăşurat tâlhăria.

– Pe la zece, seara – era un întuneric de-ţi scoteai ochii cu deştele – îmi număram miile, la lampă. Vândusem câteva vagoane cu sfeclă. Aud: cioc, cioc! La un răstimp, iar: cioc, cioc! Măi, cine dracul o fi, de-mi ciuguleşte cerceveaua, la 10, seara? Bag banii în cutia mesei şi mă fac că mă joc cu mâna pe masă. Ciocăniturile au amuţit, dar au troncăit nişte bocanci în tindă. Într-o secundă, cineva a tăbărât pe mine, m-a trântit şi m-a legat belci. Ce te faci, Budiş, mă întreb eu, pe muţeşte?  *

* 

– Domnule Budiş, banii!

– Când am văzut că mă ia politicos, mi-a mai venit inima la loc şi i-am indicat cutia mesei. Gospodăreşte, necunoscutul a deschis cutia mesei, a subtilizat punguliţa cu 87.000 lei şi a glăsuit spre tindă:

– Nu intra!

Tinda mai ascundea unul. Cel din tindă răspunse, prefăcut, ca la teatru:

– Nu intru.

– Şi cine credeţi că era în tindă? Uite-l, acesta!

Budiş face stânga-mprejur spre Coroi. Apărarea, mulţumită, insistă:

– De unde ştii?

– L-am văzut, cum vă văd. A intrat şi el înăuntru, cu o lanternă roşie. Parcă era frânar…

Ultimele lămuriri ale lui Budiş tăiară scurt o povestire care fusese mai vârtos o luptă greco-romană, cu un ins închipuit, dar destul de puternic, pentru ca să fie aşezat, cu una, cu două, cu umerii la pământ.

Îşi şterse pomeţii cu batista:

– Când m-am eliberat, am dat fuga în întuneric. Pe şosea, un evreu plângea şi el după nişte mii. Pocneau puştile tâlharilor…

Grumajii celor din sală se uşurară ca de o piatră imensă. Publicul suna ca un lan de porumb, toamna (C. L. Vâlceanu, Adevărul, 27 noiembrie 1936).

În 27 noiembrie ningea. „Se aude cum ninge”. Începea o nouă zi de proces, cu „toţi martorii părţii civile”:

*

Coroi, la proces

*

„Se revine, pe larg, asupra tâlhăriei din pădurea Guranda. Budiş este stăpânit de aceeaşi putere evocativă. Apărarea se căzneşte să obţină de la el maximum de chichiţe în favoarea lui Coroi şi a celor treizeci şi trei…

Urmează un martor senzaţional, locotenent colonelul Manoil (care murise, între timp – n.n.). Lumea se bucură ca de ceva bun. Zadarnic. Strigătul aprodului capitulează în faţa unei absenţe definitive…

Totuşi, este strigat Baciu Ion, singurul în măsură să povestească ce a fost în pădurea Guranda. Tocmai era în termen, militar.

Baciu Ion are o povestire a lui, şi ca ton, şi ca mimică. Asta, probabil, unde este doar o ţâră de om. Un sopran cristalin şi cu extravaganţă în gesturi. Ca să accentueze, se lungeşte aproape cu o jumătate de metru şi, de la nivelul acesta, domină. Cu Coroi a făcut cunoştinţă în pădurea Guranda. În sania cu care fugeau spre Truşeşti, mai erau Agrigoroaei, plutonierul, şi locotenent-colonelul Manoil, maior pe atunci.

*

În marginea pădurii, o altă sanie. Se vedea şi nu se vedea că este sanie.

– Ne-a primit, răstit, o voce de mocârţan. Agrigoroaei a răcnit cine era. Imediat ce-a zis Manoil, o ploaie de gloanţe. Măzăriche, domnilor. Pe fiecare ne-a picnit câte un plumb. Am scăpat cu fuga. Am scăpat: Agrigoroaei, doar pentru cinci săptămâni, că a murit.

De pe scaunul ei, apărarea trece la asalt. Pentru ea, Baciu Ion este un element care poate fi utilizat. Clipeşte şiret, zâmbind în musculiţă. Planul a şi fost elaborat cum se cuvine în chestii ca astea…

– Ştii că A Iliesii l-a bătut pe Coroi?

Baciu Ion simte rostul istoricului asupra bătăii şi dă un răspuns la ţanc:

– Coroi l-a bătut pe A Iliesii.

Răsună alt nume. Numele unui preot, care, lămureşte nu-ş cine, este absent pentru că este mort.

Obrajii lumii se schimonosesc. Se observă că lumea vrea şi veselie…

Daniel Bruell este un bătrân sfâşiat. Complet sfâşiat. De etate şi de moartea lui Iosub, fiul lui.

Pe Iosub l-au omorât Coroi şi Ungureanu. Iosub venea acasă, de la târg, cu Sami Kraft. Acesta era un tovarăş de negoţ al lui Iosub. Vorbeau, în căruţă, şi fumau. Nici prin minte nu le-ar fi trăsnit că unul din ei o să moară, în curând.

La o cotitură, le-au aţinut drumul Coroi şi Ungureanu. S-au atârnat de dârlogii cailor, au încărcat puştile şi, cu nişte pocnituri, au închis gura şi ochii lui Iosub. Dar s-au speriat caii de pocnituri. Au luat zăuşi, cu Sami Kraft leşinat şi cu Iosub mort. Aşa au ajuns în Suliţa.

Bătrânul plânge.

*

Apărarea crede că, dacă plânge, Daniel Bruell va fi maleabil. Înaintează cu bunăvoinţă vădită. S-ar putea spune – cu o mină de duioşie. Daniel Burell este, desigur, un nenorocit de părinte. Un fiu, în floarea tinereţii, pus sub iarbă verde, nu este un fleac. Iată, dar, un ins care merită toată afecţiunea. Fiinţa apărării suferă. Şi pentru că suferă, continuă cu interogatoriul. Încet, se desprinde faptul că apărarea are convingerea că cei care s-au atârnat de dârlogii cailor şi l-au ucis pe Iosub nu sunt nici Coroi şi nici Ungureanu. Isprava ar fi fost comisă de nişte ciobani, de la o stână din vecinătate. Ciobanii, prin traiul lor pădureţ, au, de multe ori, accese de furie sau de acaparare. Criminologi renumiţi au stabilit asta în manualul cutare, la fila şi aliniatul cutare. Domnul martor Daniel Bruell nu găseşte logic că nişte ciobani ar fi putut omorî pe Iosub?

– Coroi şi Ungureanu l-au omorât pe Iosub!

Suprema dovadă de nevinovăţia lui Coroi şi a lui Ungureanu este unul Gheorghe Manole, cu jachetă găsită şi cu nişte pantaloni bufanţi ferfeniţă. Degetul apărării îl arată cu certitudine. El deţine, neîndoielnic, secretul omorului. Evidenţa că Iosub este pe conştiinţa altora este indiscutabilă!

Gheorghe Manole depune catastrofal. Pe Coroi şi pe Ungureanu îi cunoaşte din sala de şedinţă. Umblă timid şi dă din umeri către apărarea care clocoteşte.

*

Este introdusă Roza Fischer. O femeie corpolentă şi cumsecade. Dicţiune perfectă. Nu se încurcă decât când îşi declară cifra anilor. O dată că are 56, o dată că are 66. Roza Fischer, de acord cu preşedintele, se stabileşte la a treia cifră: 76 de ani.

– Ce ştiţi despre tâlhăria de la 15 august 1934?

– Adică despre aia de la mine?

– Despre aia.

Amănuntele Rozei Fischer au şi puncte vesele. Subliniază, cu indignare, că a fost tâlhărită în amiaza mare. S-a pomenit cu individul, buzna în antreu. I-a cerut cheile cu ţeava pistoalelor. Avea vreo două. De altfel, onorabil la gură. Madam, în sus, madam, în jos – nici una, nici alta, să-i bage banii, pe care îi are dumneaei în scrin, în buzunarul hainei, că el este cu degetele ocupate de pistoale. Şi Roza Fischer se plimbă, ca în ceasul tâlhăriei, când s-a supus insistenţelor, de la un scrin imaginar, până la Coroi.

– Na 50.000 lei, na 140.000 lei! Total: 190.000 lei!

Oftează inimos.

Pe uşă, tras de aprod, se strecoară Ion Nichita. Cât a depus, n-a făcut decât morală lui Coroi.

Căscături îndrăzneţe printre lume.

Scaunul apărării scârţâie…” (C. L. Vâlceanu, Adevărul, 28 nov. 1936).

Coroi, tâlharul tâlharilor

Judecătorii faptelor lui Gheorghiţă Coroi

*

În 28 noiembrie 1936, la 18 ani de la unirea Bucovinei cu Ţara, „Dezbaterile merg încet ca o râmă. Câteodată, ca un rac. Asta pentru că sunt audiaţi martori şi martori…

Peste 60 de martori. Inşi amărâţi ţărăneşte: au bătut cale de poşte pentru ca să-l scape pe Coroi. Pe tâlharul tâlharilor. Nici unul nu l-a zărit, vreodată, înainte. De o săptămână, rabdă pe cheltuiala lor. Ca, în cele din urmă, să nu poată răspunde un cuvinţel.

Numai Adam Gâlcă parcă are mâncărime la cizmele de iuft. Când îi vine, însă, rândul, Adam Gâlcă dispare ciudat între umeri ca orătăniile deşelate. Constată, cu groază, că nu are nici un amănunt. Cotcodăceşte în reverele minteanului de dimie propoziţiuni câlţoase şi nesemnificative.

Urmează, identic, Domnica Caciuc, Dumitru Bucurel, Ilie Grigoriţă, Mitruţă. Ultimul este cel mai interesant. Mitruţă fixează apărarea, să citească în ea ca într-o carte. Înşiră, purtat nevăzut spre unde vrea apărarea. El a surprins, într-o seară, pe plutonierul A Iliesii cum a ciupit pe femeia lui Coroi. N-a sărutat-o. A ciupit-o de ţâţe. Îşi astupă, pudic, gura cu palma solzoasă.

Dezbaterile se opresc brusc. Se opresc pentru ca să se intercaleze depoziţia lui Iţic Lazarovici şi a Friedei Lazarovici. Tată şi fiică. Amândoi sunt martori ai părţii civile, întârziaţi. Iţic Lazarovici este un bătrân şubred de să-l sufli. Şi, colac peste pupăză, bolnav de piept. Aţi stat, cândva, la taifas cu un bolnav de piept? Aţi stat. Vă imaginaţi, dar, în ce hal depune Iţic Lazarovici.

Cu chiu, cu vai, el explică ce s-a petrecut în noaptea de 5 ianuarie 1934. Au dat buzna mai mulţi necunoscuţi mânjiţi. Nu. Trei erau doar mânjiţi. Restul nu erau. Unul era dumnealui.

Scaunul apărării gemu iar.

*

Coroi şi cei 33, în boxa acuzaţilor

*

Degetul nesigur al lui Iţic Lazarovici împunse în direcţia lui Coroi. Îţic Lazarovici îşi vârî degetul atât de hotărât spre Coroi, că el, Coroi, se dete instinctiv la stânga.

Apoi Iţic Lazarovici adaugă, cu mişcări lente, că ăla – Ungureanu – i-a dat cu puşca în cap. N-a lipsit prea mult ca să nu i-l zdrobească. Frieda l-a salvat, biata. A scos, la iuţeală, de sub salteaua de lână, din odaia curată, zestrea pe care şi-o agonisise leu cu leu: 34.000 lei. Zicea, plângând:

– Să-i dăm, tată, să nu te omoare!

Obosit, Iţic Lazarovici tăcu suspect. Cineva vru să-l susţină. Răsuflă:

– Merci!

Şi continuă să reproducă vorbele Friedei:

– Mai scump eşti dumneata decât miile…

Aprodul, emoţionat. Pe pupilele lui de uşier hărţuit, dacă eşti atent, distingi o pâşpâire cenuşie, câinească. Ca să strige pe Frieda Lazarovici, trebui să tresară, să-şi revină din tristeţe:

Frieda Lazarovici are un accent dulce, moldovenesc. Pentru asta este şi mai frumuşică. Apariţia şi vorba ei au schimbat atenţia într-o bucurie. Sau cam aşa.

*

Ce a relatat dânsul, Iţic Lazarovici, nu este nici un sfert din toată realitatea. S-a ferit să descrie cum îi gâlgâia sângele, când i-a dat Ungureanu cu puşca în cap. De asemenea, a mai sărit peste o chestie. Anume, când Coroi a intrat în casă şi l-au iscodit că cine este, a zbierat ca un nebun:

– E sunt „căpitanul” Coroi!…

Pentru a nu ştiu câta oară, scaunul apărării geme… Apărarea:

– Cum a zbierat?

– E sunt „căpitanul” Coroi!…

Tot apărarea, după o matură chibzuinţă:

– V-a dat vreun ban Coroi?

– 500 lei, din cei 34.000 lei.

Procurorul:

– Mărinimos, „căpitanul”, nu?

Este o ironie, pe care apărarea o suportă cu sacrificiu.

– Să se consemneze, totuşi!

Grefierul scrie, după parapetul de dosare, doleanţa apărării, care îi spionează tocul pe hârtia mapei” (C. L. Vâlceanu, Adevărul, 29 noiembrie 1936).

*

Alaiul lui Coroi

*

„Tăcere, vorbeşte procurorul!…

Mâinile procurorului Mina Gorovei pornesc deschise spre juraţi…

Atent, publicul urmăreşte snopeala pe care o administrează procurorul. Tot ce răsună, orice semn, este înregistrat cu migală. Pe podişca nevăzută, de la mijloc, două mâini uriaşe răsucesc o arătare cât un soldat de plumb, care este Coroi. Ar fi chiar soldat de plumb, dacă n-ar avea trenchcoat. Când pocnit într-un colţ, când dat tumba. Coroi simte că ciomagul are două capete. Din tâlhăriile comise, i se socoteşte că a „agonisit” cam vreo trei milioane. Unde sunt milioanele? Nu-şi aminteşte. Nu uită, totuşi, că Maxim şi Dumbrăveanu trebuie să scape. Orice, dar ăştia trebuie să scape. Cu atât mai mult, cu cât condamnarea lui este o certitudine. Maxim şi Dumbrăveanu vor fi liberi şi vor administra milioanele, până când va fi liber şi el…

Apărătorii? Ce susţin apărătorii? Desigur, „nevinovăţia” lui Coroi şi a celor treizeci şi trei…

Tâlharii sunt prezentaţi după un criteriu precis, după grad. De la „căprar”, până la „căpitan”. Sau, cu altă expresie, de la Fedor Adam, până la Coroi… Fedor Adam n-o să aibă mult de furcă. Dosarele nu-i atribuie ăstuia cine ştie ce. O singură tâlhărie, în Copălău, la popa Constantinescu…

Ierarhic, este prezentat Siminiceanu. Deşi soldat în oaste, Siminiceanu are, aici, alt grad. Ceva mai deasupra lui Fedor Adam… Afară de o tâlhărie, este curat ca un tulpan. Şi aia, ce tâlhărie? Mai bine lipsă. S-a întâlnit, într-o seară, cu un căruţaş, pe care, din vorbă în vorbă, l-a deposedat de 480 lei. O sumă ridicolă…

Sunt prezentaţi Mihai Fuior şi Maxim, grade diferite. Ce se aruncă în cârca unuia şi ce se aruncă în cârca celuilalt? Mărunţişuri. Maxim, în special, nu are nici o vină. Curăţenia lui a fost susţinută şi de Coroi…

Coroi este prezentat târziu. Amurgeşte pe geamuri” (C. L. Vrânceanu, Adevărul, 1 decembrie 1936).

*

Coroi, pe banca acuzaţilor

* 

„Ziua a IX-a. Ziua apărărilor.

Vorbeşte dl avocat Marcel Groapă. Nu dă deloc în pluralul numelui său. Dimpotrivă. Pledoarie remarcabilă.

Apărătorul rememorează. O poveste-cârjă, o poveste în sprijinul celor 33. Căsăndrel, Mazăre şi Bolfan…

Erau, odată, trei bandiţi. Se numeau ca mai sus. Într-o zi, ziua-n amiaza mare, într-o închisoare, jandarmii i-au împuşcat. Cică ar fi cerut tovarăşilor de afară să le înlesnească fuga…

Moartea acestor trei tovarăşi, a afirmat dl avocat Groapă, l-ar fi determinat pe Coroi la reluarea tâlhăriilor. Aşa o fi?

Dl avocat I. Zalman apără pe Vasile Gologan. Nume predestinat. Susţine că ar fi luat parte la tâlhării, sub ameninţarea celorlalţi:

– Fură, că-ţi fur viaţa!, i-ar fi spus Coroi.

O fi.

E şi un turc în proces. Turc de-a binelea. Nu din Dobrogea. Ferad Ibrahim s-a născut undeva, în Asia Mică. S-a pripăşit nu se ştie cum în ţară. La Truşeşti, Botoşani. Omul ar fi dat găzduire lui Coroi. De frică.

Cel mai greu de apărat este, însă, tot Dumbrăveanu, cu 14 tâlhării. „Dar – spune el – n-am pă suflet decât 13! Eu sunt om cinstit. Nu mint!”. Îl credem (C. L. Vrânceanu, Adevărul, 2 decembrie 1936).