Coroi se predă justiţiei
Gheorghiţă Coroi, în cătuşe
*
În noaptea de 15, spre 16 august, pe la ora 3, dimineaţa, la poarta casei avocatului botoşănean Mănăstireanu, din str. Sf. Nicolae, a oprit o trăsură (nr. 48, condusă de birjarul David), din care a coborât Gheorghiţă Coroi. Avocatul şi-a chemat clientul în casă şi l-a ospătat din abundenţă, Coroi fiind rupt de foame. Pe la 4 şi jumătate, cu aceeaşi trăsură, Coroi şi avocatul său au ajuns în strada I. C. Brătianu, la locuinţa prim procurorului Adam, pe care l-au trezit din somn, dar acesta fiind în concediu, la condus la penitenciar, apoi l-a chemat locţiitorul lui, procurorul Spiru, ca să continue ancheta.
Întrebat despre motivul evadării, Coroi a răspuns că se temea să nu-l ucidă jandarmii, în timpul transferării la închisoarea din Suceava (17 august 1935).
*
„Procesul banditului Coroi a fost strămutat” la Bacău, la cererea avocatului lui Coroi (din 25 aprilie 1936), iar judecata s-a făcut, pentru 33 de oameni, în trei zile de burniţă deasă, spre sfârşitul lui noiembrie 1936. Reportajul din timpul procesului, alert şi colorat, merită reprodus, în bună parte, aşa cum a fost scris de C. L. Vâlceanu:
*
„Coroi stă în capul băncii. Ca băieţii silitori… În spatele lui Coroi, pe umărul drept, Adela. Pentru Adela Coroi a făcut tot ce a făcut. Cum s-o fi oglindind, în definitiv, Adela asta în pupilele lui Coroi, de a putut el să ajungă în halul acesta social? Fiindcă, obiectiv vorbind, Adela n-are nici un şic: nici aluniţă în bărbie, nici nu râde parşiv. Mai mult. Este – de ce n-am spune-o – dincolo de banal…
Din perete, în perete, sala geme…
Rumoare. Coroi s-a ridicat să depună. Are freza la ţanc şi trenchcoat-ul, şmechereşte, în cârcă. Adela îl soarbe cu ochii.
Depoziţia dezamăgeşte, este sub nivel. Probabil că de asta sala a căzut într-un neastâmpăr de pădurice. Omul cu atâta faimă se bâlbâie oarecum. Înţelegeţi că vina lui nu-i tocmai a lui. Este, mai întâi, a lui Bolfan. Acesta a murit. Este, apoi, a lui Căsăndrel. Şi acesta a murit. Şi, în cele din urmă, este a lui Mazăre. Adică a celui de-al treilea mort. Toţi sunt vinovaţi de greşelile lui Coroi, nu pentru că toţi sunt de aceeaşi teapă, ci pentru că toţi sunt morţi.
Continuarea are întreruperi strategice şi nu lipsite de teatral. Vorbitorul îşi mângâie freza – ca pe o pisică umană – şi-şi smuceşte trenchcoat-ul mai sus, spre ceafă.
Plictisit, reia depoziţia, urmărind alt fir, dar acelaşi scop. Pomeneşte de fosta lui nevastă şi de A Iliesii, şeful de post. L-a prins în curtea lui, când ieşea de la ea. El, Coroi, era în rândul oamenilor, cu pământ şi acareturi în bătătură. De nu-i frângea ciolanele ăluia, el tot în rândul oamenilor ar fi fost. Mai bine nu-i frângea ciolanele şi-l lăsa să plece, cu femeie, cu tot. Dar tot A Iliesii este vinovat. În loc să sară gardul la vecini, a ieşit pe poartă şi i-a căzut în pumni.
După ocoluri, Coroi a tăcut. Îşi ia locul în capul băncii, aproape satisfăcut”.
*
Şedinţa se încheie, iar cei 33 bandiţi sunt duşi, în lanţuri, la arestul din Bacău. „Pe sub burniţă, de la cazarma de infanterie, vine, cu băgare de seamă, un cântec de alean: Prin pădurea Bradului / Trece mama Radului…”.
O nouă şedinţă de judecată, în 24 noiembrie 1936, într-un Bacău sărăcăcios şi rebegit de frig. Printre fârtaţii lui Coroi, „Maxim, o namilă roşioară şi fleaţă; Fuişor, un flăcău cu ochii mărunţi şi jucători; Bălăucă, de o prostie masivă, impunătoare; Vieru, uscăţiv şi de un sentimentalism umed; Bobleja, cârn. Şi restul, despre care nu se poate vorbi mai mult”.
*
Procurorul general I. Petrescu
*
„Sâmbătă, adică în ziua a doua a procesului, Coroi se fofila, aruncând vina pe Bolfan, Căsăndrei şi pe Mazăre, morţi. Arunca vina sau se ascundea – parcă se juca de-a mijita – după absenţa lor iremediabilă. Apoi, pentru că trei morţi nu-i erau suficienţi ca să scape, a mai aruncat vina şi pe unul viu, pe şeful de post A Iliesii.
Acum dezbaterile s-au oprit la isprava de la Truşeşti. În Truşeşti, Coroi a slujit, peste zece ani, la dl Lupu Merdler, arendaş.
Pe dl Lupou Medler, Coroi l-a tâlhărit împreună cu Maxim. Asta scrie în actul de acuzare. Şi Coroi, şi Maxim susţin cu totul alt lucru. Precum că nu l-au „vizitat” pe dl Lupu Merdler, decât ca să-şi ia unele boarfe, rămase la dânsul. Fiind în casă şi, mai ales, singuri, ei, Coroi şi Maxim, au mai „pus deoparte” şi alte fleacuri de bijuterii şi blănuri. Total: câteva sute de mii.
Preşedintele (către Maxim): Este adevărat că i-ai trimis o scrisoare, din spital, lui Coroi, care era, atunci,liber?
– Nu este adevărat.
Maxim păleşte. Urmăreşte cum preşedintele desface o hârtie, o declaraţie, pe care taică-său a înaintat-o tribunalului. Preşedintele o citeşte: reiese că Maxim a trimis, totuşi, o scrisoare lui Coroi, în care mai era scris, pe lângă numeroase nimicuri: „ce să fac cu chestiunea de la Lupu Merdler”.
Coroi vrea să salveze situaţia. Este oprit, la moment, de procuror:
– Te faci avocatul lui Maxim? Să trecem la alt cap de acuzare. El se referă la lovitura dată la dl Haim Gotesman, din Drăcşeni.
Un vârtej de întrebări şi răspunsuri. Se intenţionează, din partea apărării, sprijinită de Coroi, scoaterea dintre capetele de acuzare a loviturii în discuţie.
Răsar nume noi de inşi şi de localităţi, cu care Coroi şi cei treizeci şi trei au luat contact. Bunăoară, se trece în pripă asupra loviturii de la Moscăuteni, de la soţii Solomon şi de la schitul Cozancea, unde bietul călugăr Mihai Eftode a fost deposedat de suma de 15 lei.
În legătură cu schitul Cozancea, dintre cei treizeci şi trei se relevă Vieru, care vrea să convingă pe judecători că ataşamentul lui de Coroi se explică prin aceea că era agent acoperit.
*
Prins între întrebări, la rândul lui, Coroi povesteşte, cu intenţii sincere, că nădăjduia să intre într-o mănăstire.
– Am vrut să mă fac călugăr.
Asistenţa râde, judecătorii, tot aşa. Râd şi cei treizeci şi trei. Până şi Coroi râde, ca s-o dreagă.
Procurorul: Cotoiul călugărit…
– Sunt sfinţi mai tâlhari ca mine.
Trec la scărmăneală loviturile de la Rotenstein, de la Albert, de la Goldman.
De toate loviturile, Coroi, în special, are păreri foarte vagi. Pe niciuna n-a săvârşit-o decât din greşeală sau dintr-o necesitate, pare-se, „superioară”.
Peste sforţările lui se singularizează unica necesitate în toată tevatura: nevinovăţia.
În sală, spaţiul fierbe.
*
În coastele lui Coroi, în coastele celor treizeci şi trei, s-a proptit, însă, îndârjirea judecătorilor şi a celor trei sute de opincari, martori. Au văzut sau n-au văzut vreo tâlhărie, martorii au purces la Bacău, lângă desagi, nu atât ca să-l arate cu degetul pe Coroi, ci ca să se convingă, acolo, că se face judecată. Jinduiesc după judecată (C. L. Vâlceanu, Adevărul, 25 noiembrie 1936).