Vasile Gherasim, omul

Vasile Gherasim, fiul învăţătorului din Marginea

*

Daca te întâlneşti, mai adesea, cu un om de seamă, nu te gândeşti că îi vei scrie, odată, necrologul. Nu-ţi poate veni acest gând, îndeosebi când personagiul e mai tânăr decât tine. Şi totuşi, nu odată, trebuie să pui mâna pe condei, ca să scrii despre oameni încă tineri, care se retrag din viaţă, tăcuţi, discreţi, cu un zâmbet amar pe buze, aşa cum a făcut şi Va­sile Gherasim.

Fugarul timp, ca o pasăre misterioasă, a bătut de câteva ori din aripi şi 10 ani au trecut ca tot atâtea clipe. Atâta e de la moartea profesorului, poetului şi filosofului Gherasim. În­cerc să-mi adun amintirile.

*

Când şi unde l-am văzut întâia oară? Prin 1917 sau 1918, ieşind din Capela Românească sau poate din Cafe Bellaria, lo­curi unde se întâlneau, în anii aceştia, românii din Viena, am dat de o studentă de la litere, vecină de sat cu mine, care vorbea cu el, lângă poarta de la intrarea Curţii Imperiale. Stu­denta, foarte vioaie, mi l-a prezentat, adăogând câteva epitete măgulitoare despre talentul de scriitor al colegului ei de stu­dii, mai în vârstă. Nu citisem încă nimic din încercările lui. El înnodă, cu voce domoală şi cu zâmbet senin, o autoironie, care mi-a plăcut. Dovedea că e modest, că nu se supraesti­mează şi… pentru oamenii modeşti am avut, totdeauna, o sim­patie de neînvins.

După plecarea studentei, ne-am mai plimbat, amândoi, vreun ceas, de-a lungul nesfârşitului Ring, care înconjură miezul oraşului Viena. Nu mai pot reconstitui ce am vorbit atunci, dar, desigur, n-a lipsit cercetarea situaţiei poporului român în războiul mondial, care nu se sfârşise, şi dorul de Bucovina, în care încă nu ne puteam întoarce.

*

În curând, am dat de schiţe în proză, publicate de el în singurul ziar românesc care apărea pentru Bucovina şi, apoi, după Unire, de versuri tipărite în „Glasul Bucovinei”. În Cernăuţi, am petrecut multe ceasuri împreună şi aş putea spune, fără exagerare, că rar când am vorbit despre altceva decât despre literatură. Avea un gust ales, distingea clar valorile estetice şi năzuia el însuşi către realizări de artă superioară.

În viata particulară, era ordonat şi muncitor, serios şi tăcut, în adunări nu se îmbulzea la vorbă, vorbea numai când i se dădea un rol, şi atunci o făcea în telul său, aşezat, domol, clar şi convingător. Era şi nemulţumit şi nerăbdător, câteodată, dar îşi ascundea dorinţele intime şi prefera să tacă, decât să se dea de gol.

Avea în sufletul său şi o picătură de vanitate. Fiindu-i capul întrucâtva asemănător cu cel al lui Eminescu, îşi purta părul mai lung şi ondulat, aşa cum vedem pe una din fotografiile marelui poet şi, într-adevăr, văzându-l aşa, îţi dădeai imediat seama că seamănă cu Eminescu.

*

Despre obligaţiile sale în societate avea o concepţie foar­te serioasă şi înaltă. Am avut prilejul să mă conving despre aceasta în vara anului 1926, când, la una din plimbările noastre, l-am întrebat de ce nu încearcă să ajungă la Universitate, având o pregătire atât de solidă.

„O catedră universitară e o însărcinare prea grea pen­tru mine. Dacă aş fi numit, aş vrea să-mi ocup locul cu cinste. Ar trebui să muncesc foarte mult, ca să pot fi încontinuu la înălţime. Exigentele ştiinţifice sunt mari, iar sănătatea mea e şubredă. Ar trebui să-mi jertfesc viaţa pentru ştiinţă”.

L-am ascultat cu atenţie şi am rămas cu impresia că nu spune decât ceea ce gândeşte şi simte cu adevărat.

*

După aceasta, au trecut vreo zece ani. În acest timp, el a intrat în legături mai strânse cu profesorul Carol Siegel, care a predat matematicile şi filosofia la Universitatea din Cer­năuţi şi căruia Gherasim i-a tradus unele lucrări în româneşte. Astfel, s-a apropiat tot mai mult de viaţa universitară. După plecarea lui Siegel ca profesor la Graz, i s-a încredinţat lui Gherasim suplinirea catedrei de istoria filosofiei.

Acum a intervenit ceea ce a prevăzut el însuşi. Însărcinarea a fost prea grea pentru un caracter de felul lui, care avea ambiţia absolută de a-şi ocupa locul cu demnitate, care nu se mulţumea cu expediente comode, ci dorea, cu ardoare, să lumineze, să creeze.

Încordarea a întrecut puterile sale fizice, sănătatea lui n-a rezistat. Şi aşa s-a mutat în altă lume: în lumea odihnei şi a păcii.

 *

N. TCACIUC-ALBU

(Revista Bucovinei, Anul II, No. 2, Cernăuţi, 1943, pp. 59, 60)

Vasile Gherasim, la Viena

Revista Bucovinei din 1943, număr dedicat memoriei lui Vasile Gherasim

*

În rândurile ce le însemn aici, voi căuta să înfăţişez câteva crâmpeie din viaţa fratelui meu, Vasile Gherasim, şi anume din vremea petrecerii lui la Viena, între anii 1915-1918.

Vasile Gherasim şi-a luat bacalaureatul la liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava, în iulie 1914, deci tocmai în preajma începerii războiului mondial. Fu nevoit, astfel, să rămână, până spre sfârşitul anului 1915, acasă, la părinţi, fără posibilitatea să se înscrie la Universitate.

*

Dar dorul studiului îl copleşea. Şi îl făcu să ia hotărârea irevocabilă de a pleca la Viena, ca să-şi înceapă studiile universitare.

„Aici – adică la Viena, scrie Vasile Gherasim în însemnările sale, intitulate „Petrecerea mea la Viena” – m-am lovit, din prima zi, cu fruntea de zidul realităţii.

Am început, însă, energic lupta şi, după mai multe decepţii, mi-a succes să trăiesc singur, fără ajutorul nimănui”.

*

În primele zile, după sosirea lui la Viena, Vasile Gherasim face cunoştinţă cu studentul Victor Cherestisin. Gherasim îşi avea locuinţa, pe atunci, la Societatea „România jună”. Chere­stisin veni să se înscrie în societate şi, astfel, se cunoscură şi se împrieteniră.

Cherestisin era student în semestrul V, la litere, iar Gherasim abia se înscrise în semestrul prim. Vasile Gherasim fu atras de firea liniştită şi de cunoştinţele vaste ale lui Cherestisin, deşi, în faţa celorlalţi colegi, Cherestesin nu se bucura de simpatie.

„Dar tocmai această antipatie, declară Vasile Gherasim, mă împinse mai mult spre el”.

*

Iată asemănările şi deosebirile sufleteşti dintre ei doi, aşa cum le-a fixat Gherasim, în însemnările sale: „Eu, trebuie să mărturisesc, eram într-un stadiu de nedescris. O melanco­lie mă apăsa mereu şi tot ce auzeam şi vedeam în jurul meu nu era decât jale. El, însă, era altă natură: un om care calcula bine şi judeca mult, – de e ceva rău, el caută să afle şi părţi bune în el; un om care a citit foarte mult, aşa pe Ibsen, Dostoiewski, Strindberg, – apoi filosofia modernă, în care sunt atâtea idei cosmopolite – cunoştea toate direcţiile socialiste: cercetase teatre, ascultase opere şi concerte; pe scurt zis, era un om cu o cultură rară.

Eu, însă, aveam în mine predispoziţia pentru toate aceste, dar încă nu avusem ocazia să o realizez: trăisem aşa, numai din iluzii şi cu doruri care încă nici unul nu se împlinise.

Nu e greu de înţeles, că îmi deveni cel mai bun amic; la el aflam mângâiere, când mă lovea soarta cu pumnul ei greu, la el aflam poveţe pentru drumul pe care eu numai în fantezie mi-l aşterneam înaintea mea, pe care, însă, el păşea deja. Şi trebuie să spun că, din acea zi, a început acel proces de refa­cere în fiinţa mea, sub care am ajuns a fi un om cu totul altfel, faţă de cum eram.

L-am citit, chiar în vara următoare, pe întreg Ibsen şi am început şi cu Dostoiewski – acum îl citesc pe Strindberg”.

*

Vasile Gherasim, deci, sub influenţa lui Cherestisin, se adân­ceşte în lectura scriitorilor amintiţi, care îl pasionară, apoi, toată viaţa. Dovadă, sunt studiile lui de mai târziu.

Al doilea prieten de la Viena, care înrâuri sufletul lui Vasile Gherasim, înseninându-l, a fost colegul Constanţiu-Radu Lucan.

Redăm portretul lui sufletesc, schiţat de Vasile Gherasim: „O fiinţă pururea veselă, cu faţa senină, cu un zâmbet nestins pe buze – el e, aşa-zicând, antipodul extrem al felului de a fi al meu.

De la început, am simţit o simpatie pentru el şi ea nu a secat nici un minut. Îmi plăcea, în ore de melancolie, să-l am în apropierea mea, îmi plăcea să-i aud glumele sale. Cu un cuvânt, în el vedeam omul, care e, cel mai întâi, menit să tră­iască, fiindcă în el se arată viaţa aşa cum era ea, fără să fie în­velită în negura îndoielilor şi suspicionărilor.

În apropierea sa, mi se însenina gândirea”.

*

Dar Constanţiu-Radu Lucan, „tânărul cu inima curată, cu privirea sinceră şi aproape copilărească”, n-a putut fi, prea lungă vreme, la un loc cu Vasile Gherasim, fiind înrolat la armată.

Un alt bun prieten i-a fost italianul Artur Pellis, care îl mângâia, după cum mărturiseşte Vasile Gherasim, cu sonate şi simfonii, cântate la pian.

Mai târziu, în anul 1920, Vasile Gherasim, aflându-se, acum, la Cernăuţi, scrie în carnetul său de însemnări: ,,Am de gând să încep, în curând, să schiţez prietenia mea cu Artur Pellis, care e interesantă şi plină de exemple adânci”.

Dacă a făcut acest lucru nu ştiu. Cred, însă, că Artur Pel­lis a fost acela care i-a trezit admiraţia pentru muzica lui Beethoven, Mozart şi Tschaikowski.

Anii petrecuţi de Vasile Gherasim la Viena au fost ani de intensă munca intelectuală şi de serioasă pregătire în domeniul literaturii şi filosofiei.

*

„Am ajuns la convingerea, mărturiseşte dânsul, că numai în muncă voi afla fericirea şi numai prin ea voi câştiga acea mulţumire sufletească, pe care nu o pot afla în alt mod”.

Iar altădată, face următoarea confesiune: ,,Să mă mulţumesc cu o viaţă aşa-zisă animalică, în care să mă bucur că trăiesc, că nu duc lipsă materială, că am ce mânca şi îmbrăca ca un aristocrat, ar fi pentru mine prea grozav; pentru mine, care nu pot trăi, o singură minută, fără să am vreo idee care să mă împresoare sau vreo luptă internă”.

*

Şi, în această luptă internă, Vasile Gherasim scrie poezii şi nuvele; face traduceri din poeţii germani, se adânceşte în stu­dii filosofice.

Notez că o mare parte din poeziile sale, publicate mai târziu în revistele şi ziarele din ţară sau rămase în manuscris, au fost scrise la Viena.

În 20 septembrie 1917, începe nuvela „Suflete”, pe care o considera o mică autobiografie.

Scriind această nuvelă, Gherasim mărturisea, cu aleasă sinceritate: „Văd bine că numai pe acest teren îmi va fi dat să culeg speranţă şi tărie pentru viaţă şi voi face-o…”.

 *

Oreste GHERASIM

(Revista Bucovinei, Anul II, No. 2, Cernăuţi, 1943, pp. 56-58)

*

Epaminonda Bucevschi – Doina

* 

Din jurnalul intim al lui Vasile Gherasim

 *

4/IX/1921

Şi iarăşi, când şi când, am scris şi câte ceva pentru a-mi uşura inima de greutatea care o apasă. Poezii şi articole de critică artistică au apărut în foiletonul gazetei „Poporul”. Am căutat la marii cugetători ai neamului nostru şi ai omenimii puncte asemuitoare, în viaţa şi opera lor, cu stări sufleteşti ale mele şi, interpretându-i pe aceia, am interpretat adâncul sufletului meu. Am putut, adesea, să văd că un scriitor e, totuşi, mai fericit decât un om care n-are darul acesta, de a exprima ceea ce cugetă şi simte (Revista Bucovinei, Anul II, No. 2, Cernăuţi, 1943, p. 58).