Primul Război Mondial, în caricatură: 1914, vara

– Unde ai plecat, Stane?

– Tu nu vezi, vere Ioane? Mi-am prins nevasta în fân şi, acum, îi duc la primărie, să-i închei proces de divorţ!…

Din pură curiozitate, am dorit să aflu cum a fost privit primul măcel planetar de caricaturiştii vremii şi am rămas surprins să constat că F. Şirato sau A. Murnu, de la “Furnica”, descriau, în linii umoristice, cel mai adesea şi cu text, mult mai obiectiv realităţile vremii de război decât au făcut-o gazetarii. Apoi, pentru că tot vor sărbători, în acest an, patrioţii naţionali şi locali împlinirea a 100 de ani de la intrarea în… Sfântul Război al Întregirii Neamului – cum poate fi un război sfânt nu am să înţeleg niciodată – mi-am zis că n-ar fi rău dacă aş însăila o cronică umoristică (şi iarăşi sunt primul căruia îi vine… ideea!), pe anotimpuri, a anilor de război. Ca să vă fie mai uşor de lecturat, pun textele care însoţesc desenele şi dedesubt, ca să le puteţi citi fără efort, şi vă invit să parcurgeţi această insolită carte de istorie.

Nasone: Guleamătă minune, bre: încercarăm să mâncăm curcanul fript şi, când colo, ai noştri au rămas la frigare!

Textul de sus:

Morţun: Ce faci acolo, doctore?

Doctorul Istrate: Învârtesc mesele, ca să aflu dacă o să reuşesc la alegerea din Bucureşti şi, ale naibii spirite!, nu răspund deloc la chemarea mea.

Textul de jos:

Dr. Istrate: Aoleo, uite ce de mai spirite vin! Măi, să fie al dracului: Morţun “le învârteşte” mai bine ca mine!…

– Jupân Carol, de patruzeci de ani, de când te cunosc ca zaref, tot aşa ai rămas: nu te-ai mai schimbat!

– He-hei, muscalule, eu schimb, dar nu mă schimb!

Wilhelm al Germaniei: Noroc că a murit Eulemburg, căci acum aş fi fost atacat şi pe la spate!

Frantz Iosef: Cine a spus că Austria nu-i puternică?… Ia uitaţi-vă câţi ţin în spinare!

Opinia Publică: E adevărat, Măria Ta? Cică nu-ţi place neutralitatea şi-ai vrea să ne dăm cu nemţii?

Vodă Carol I: Ce mai întrebi: dumneata nu ştii că, toată viaţa, am fost cu sacu’ şi cu prusacu’?

– Mai lasă-i, moarteo!… Tot nu te-ai săturat?

– Atoputernicule, ce sunt eu de vină, dacă ei mor de râs: nu vezi cum se gâdilă cu baioneta?

1914 RAZBOIUL IN CARICATURA No Comments Jan 13

Expulzarea refugiaţilor bucovineni din România

În vreme ce în ţară se desfăşurau cu o evlavie fastuoasă sărbătorile Bobotezei, în Bucovina, după cum preciza o telegramă, transmisă din Vatra Dornei, în 7 ianuarie, ziarului „Adevărul”, „avangărzile ruseşti au ajuns la o depărtare de 6 km de Vatra Dornei”, în vreme ce trupele austriece se poziţionaseră la doar 3 km de târgul de sub Ouşor. Năvala rusească ocolise Mestecănişul fortificat, dar pe care îl înconjuraseră, pe Valea Bistriţei, prin Colbu şi Ciocăneşti. Flancul drept austriac, după cum preciza o corespondenţă fălticeneană din aceeaşi zi, „nu s-a putut menţine în poziţiile Călineşti, Goliceni şi Rusca. Austriecii au fost siliţi a se retrage între punctele Sunători şi Osoi, în aşteptarea ajutoarelor, care să umple golurile. Aceste ajutoare au sosit astăzi, şi anume: un batalion din Regimentul 41 de infanterie (cu luptători bucovineni – n.n.), care, fiind decimat în luptele anterioare, nu poate fi alcătuit decât de elemente adunate din diferite alte regimente”. Curgea sângele tinerilor români prin Bucovina, generalul Lilelman bântuia între Dorna şi Candreni, căutând o altă poziţie strategică, cu care să apere Ardealul de o posibilă invazie rusească, trupele de cazaci săpând tranşee la Ciocăneşti. „Trupele ruseşti sunt desfăşurate astfel: grosul, în Valea Colbului; un batalion de infanterie, o baterie de munte, 400 de cazaci şi trupe de pionieri, în extrema stângă. Acest detaşament, după ce a atacat şi respins trupele austriece din Călineşti, a cantonat în acest sat, în noaptea de 6 ianuarie, iar astăzi a înaintat, ocupând poziţii între Sunători şi Rusca, în care timp, au fost continue încăierări între patrulele şi cercetaşii ambilor beligeranţi”. Comunicatul oficial rusesc menţiona ocuparea satului „Ianeşti, la 15 verste la nord de Vatra Dornei”, iar comunicatul austriac menţiona doar „împuşcături neînsemnate”. Prin Bucovina, se răspândise zvonul că austriecii ar fi furat, „cu sicriu, cu tot” osemintele lui Ştefan cel Mare (la ce le-ar fi trebuit?).

Luptele ariergărzilor au continuat şi în 8 şi 9 ianuarie, pe frontul de la Sunători, Osoi şi Zugreni, iar în 10 ianuarie 1915, pe la ora 16, bătălia s-a înteţit, austriecii retrăgându-se în direcţia munţilor dinspre Pojorâta. La Iacobeni, Ciocăneşti şi Mestecani, luptele au fost încrâncenate, iar odată cu zvonul despre mari pierderi ruseşti, prin vecinătatea Mamorniţei au fost zărite, în 10 ianuarie, îndreptându-se spre munţi „două regimente de cavalerie şi un regiment de infanterie” ruseşti (Adevărul, nr. 9997, din 11 ianuarie 1915).

În presa românească din Regat, suferinţele Bucovinei, în vreme de război, au statutul de ştiri mărunte pentru ultimele pagini, deşi bine documentate, dovadă că Regatul lui Ionel Brătianu nu dorea să se pună rău nici cu ruşii, nici cu austriecii. Sunt zile în care nu se publica nici o veste, de parcă Bucovina nici nu ar fi existat, iar suferinţele ei ar fi fost doar un basm înduioşător, aşa cum, probabil, li se pare, şi astăzi, unora dintre cititorii mei. În fond, de ce să ne mai intereseze suferinţele anilor 1914-1918, când avem, în 28 noiembrie 1918, o atât de glorioasă unire, care ne aurolează, ştergând totul, adică sânge şi moarte, lacrimi şi bocete, peste care putem păşi cu indiferenţă? România, în ciuda atenţionărilor făcute de A. D. Xenopol, Ion Grămadă şi Constantin Mille, încă nu intuia pleaşca, pe care o reprezenta Bucovina, decât foarte, foarte târziu, abia atunci când generalul Coandă, tatăl reputatului savant, avea să spulbere resemnarea mioritică a politicii dâmboviţene.

Mulţi bucovineni se refugiaseră, până în 13 ianuarie 1915, la Botoşani, dar, în ziua respectivă, sosi în oraş inspectorul de poliţie Cămărăşescu, „care a luat măsuri pentru expulzarea refugiaţilor bucovineni. Toţi refugiaţii au fost chemaţi la poliţie, unde li s-a comunicat ordinul ca, până astăzi, la orele 6 seara, să părăsească oraşul, urmând să plece, prin Palanca, în Austria. Măsura aceasta a surprins pe refugiaţi şi, mai cu seamă, termenul scurt, ce li s-a dat, ca să părăsească ţara. Ei au rugat să li se acorde un termen de 24 de ore, pentru că unii sunt cu femei şi copii bolnavi. Orice rugăminte şi intervenţie au fost de prisos”. De altfel, încă din 12 ianuarie 1915, în toată România, „în urma ordinelor primite, autorităţile locale caută pe toţi refugiaţii străini din Bucovina, trecându-i în Austria, prin punctul Palanca”, operaţiunea fiind coordonată, în întreaga ţară, localitate cu localitate, de câte „un agent de siguranţă din Bucureşti” (Adevărul, nr. 10000 din 14 ianuarie 1915).

Sună teribil de „unionist” catalogarea românilor din Bucovina, odată cu alte etnii, drept „refugiaţii străini din Bucovina”, în vremea în care pământurile din nordul vechii Moldove trecea prin cumplite suferinţe.

În presa românească din Regat, spre deosebire de cea din Ardeal şi din Bucovina, Eminescu nu mai exista. De spiritul lui era nevoie doar acolo unde nu prea mai existau alte speranţe.

Între timp, în Bucovina, unde încleştările sângeroase continuau, s-a întors guvernatorul Meran, cu puţină oaste austriacă din Boemia: două regimente de infanterie şi unul de artilerie.

1914-1918: BUCOVINA SI SUFERINTELE EI No Comments Jan 13

“Uitarea stăruie să se aşeze peste numele lui”

La 10 februarie a. c. (1943 – n. n.), s-au împlinit 10 ani de când Vasile Gherasim şi-a luat, pentru totdeauna, rămas bun de la puţinii şi sincerii săi prieteni, care-l păstrează încă statornic şi cald într-un colţ al inimii lor. S-a stins în plină maturitate, la numai 40 de ani împliniţi de vârstă. Deşi nu s-a scurs, de atunci, decât o decadă, totuşi uitarea stăruie să se aşeze peste numele lui.

Vasile Gherasim a apărut pe orizontul literelor bucovinene la un moment foarte neprielnic şi la o răscruce critică a împrejurărilor. El intră în câmpul scrisului bucovinean la 1918, când spiritele de aici şi de pretutindeni erau preocupate de politică şi de alte îndeletniciri mai practice, şi dispare după 1930, când îşi face zgomotos apariţia în literatura bucovineană prima generaţie de scriitori, ieşită din şcoala românească a acestei provincii. Vasile Gherasim şi George Voievidca sunt cei dintâi poeţi bucovineni apăruţi după Unire, ei sunt aceia care, la un moment dat, atunci când amuţise glasul de trubadur al vechii generaţii bucovinene şi încă nu începuse să cânte noua generaţie, sunt singurii poeţi care constituie puntea tradiţiei dintre Bucovina austriacă (politiceşte!) şi Bucovina românească. Ei sunt aceia care trec steagul literar al acestei generaţii către generaţia nouă.

Anul 1918 este pragul care desparte distinct, în Bucovina, două epoci istorice, aşa că Vasile Gherasim nu este acceptat nici de istoria de până în 1918 – pentru că nu scrisese nimic până atunci –, nici de istoria de după 1930, când el încetase să mai scrie. Astfel, Gherasim s-a stins în indiferenţa generală, iar antologiile literaturii bucovinene – cu excepţia celei scoase de subsemnatul în 1939 – îl trec vinovat sub tăcere. Doar secţia cernăuţeană a Ligii culturale, pe care a condus-o, în calitate de preşedinte, în ultimii nouă ani ai vieţii, i-a înveşnicit, în parte, memoria, publicându-i, în 1934, cu pioasa strădanie a cuiva, care a ţinut să rămână anonim, poeziile, în colecţia „Iconar”.

Restul scrierilor sale literare, nuvele si schiţe, pe lângă atâtea articole de filosofie, istorie literară etc., au rămas înmormântate prin cele reviste cernăuţene (Poporul, Gazeta poporului, Spectatorul, Şcoala, Voinţa şcoalei, Codrul Cosminului etc.) şi numai incidental şi foarte puţine, şi în câteva reviste, în afara graniţelor Bucovinei.

Epaminonda Bucevschi – Nănăşica

Oricât de scurtă i-a fost viaţa, totuşi bogată i-a fost activitatea. Trec peste activitatea lui de profesor secundar şi de suplinitor al unei catedre universitare, care îi revenea de drept şi care i-a fost statornic şi meschin refuzată de invidia politică, trec peste activitatea lui de preşedinte al Ligii culturale din Cernăuţi, de care perioadă se leagă ridicarea bustului lui Eminescu, în grădina „Arboroasa”, şi mă opresc la activitatea lui publicistică.

Gherasim a scris mult, foarte mult: a scris articole şi studii filosofice, în care caută să dibuiască spinoasa cale înspre o filosofie românească, el a scris studii pedagogice şi articole de istorie literară. L-au preocupat diferite aspecte ale istoriei literare, l-a preocupat mai ales fenomenul Eminescu. Dacă atâţia alţii şi-au legat numele de Eminescu prin simple îngăimări stilistice, Gherasim l-a pătruns adânc, l-a înţeles şi ni l-a tălmăcit. În două direcţii ale studiilor eminesciene şi-a câştigat merite deosebite: prin cercetări în satul Eminovicienilor din Bucovina, Gherasim a stabilit, odată pentru totdeauna, în ciuda atâtor teorii care de care mai extravagante, originea românească a lui Eminescu, şi, al doilea, prin alte studii temeinice, ni-l prezintă pe Eminescu, împotriva atâtor teorii contrare, ca poet optimist, preocupat în largă măsură de toate problemele care agitau spiritele româneşti din acea vreme.

Pe lângă filosof, pedagog şi istoric literar, Gherasim a fost şi poet, poet în adevăratul înţeles al cuvântului. Cine l-a cunoscut şi cine vede chipul lui Gherasim, nu poate să nu fie izbit de oarecare asemănare între el şi Eminescu. Această apropiere nu este numai incidentală. Dacă, vorba Latinului, ne este permis de a compara lucrurile mari cu cele mici, între Gherasim şi Eminescu nu este asemănarea numai de înfăţişare, ci şi în opera lor.

Găsim, în poezia lui Gherasim, aceeaşi dragoste de natură:

„Bătrâne codru-ţi zic: rămâi cu bine,

Eu azi mă duc în lumi străine ţie

Şi frunza ta se face aurie –

Încet, încet şi ţie toamna-ţi vine“

(Rămâi cu bine),

întâlnim aceeaşi dragoste pentru femeie, acelaşi suflet chinuit de suferinţa omenească, aceeaşi înclinare statornică înspre reflexivitate, deci, cum se spune curent, teme eminesciene, care, în genere, sunt tot atâta de bine teme ale poeziei de pretutindeni şi de totdeauna, ceea ce nu înseamnă, însă, că Gherasim a fost unul din imitatorii de duzină ai lui Eminescu, cum îi întâlnim în literatura noastră.

Această asemănare de teme se datoreşte soartei lor aproape identice, temperamentului lor comun şi preocupărilor egale în viaţă. Ca şi Eminescu, Gherasim a dus aceeaşi viaţă de zbucium, care se stinge la 40 de ani, ca şi dânsul, poetul nostru a cântat aceleaşi motive de inspiraţie – natura şi femeia – a fost frământat de aceleaşi probleme eminesciene.

„La ce-i făcută viaţa, moartea, dorul?“ (Vorbe, vorbe, vorbe), se întreabă şi Gherasim, pentru a ajunge la aceeaşi concluzie: „Doar vis e viaţa ce-ntrerupe somnul nefiinţei“ (Către Poezis…) şi, mai ales, îi caracterizează pe amândoi aceeaşi fire înclinată spre meditaţie, spre reflexivitate.

Totuşi, între Eminescu şi Gherasim există o mare deosebire în ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de viaţă: pe când Eminescu, atât de des şi crunt dezamăgit de viaţă, îi arată tot dispreţul, râvnind nirvanic „setea liniştii eterne“, Gherasim cântă viaţa, este, prin excelenţă, poetul elanului de viaţă, ca şi Cerna.

Ce-i spune sufletul?

„Iubeşte-adânc viaţa nesfârşită,

Psalmodiază-i imn de bucurie!

Iară iubirea, din etern simţită,

O rugăciune de-nălţare fie!“

(Vecernie).

„Nu mor, chiar cruci la capul meu de pun“ (Vorbe, vorbe, vorbe), sfidează el, plin de soare, moartea. Un cărbune din soare căzu pe pământ şi-l însufleţi: „Iar un cărbune arzător căzu / Şi-n lutul meu“ (Devenire) şi, de atunci, toată viaţa-i e plină de soare.

„În plânsul meu dintâi strigat-am soare

Şi soare fost-a gândul meu dintâi.

Şi soare am văzut în ochii tăi,

Spre el mă avântau gândiri uşoare“

(Al vieţii mele soare).

Îmbătat de soare, se crede un titan: „Ne credem zei, având pe Dumnezeu în noi“ (Stropul):

„Credeam că sunt menit a dezlega

Al veşniciei glas; credeam c-ascult

Cum florile-mi şoptesc, şi tot mai mult

Parcă-mi vorbea zefiru-n limba sa.

Şi picuri de-adevăr cădeau din stele,

Şi soare, lună se topeau în minte-mi:

Un zeu eram, căci totul eram Eu…“

(Sunt om).

Şi, totuşi, constată că nu e decât un simplu om:

„Vârtej de patimi, doruri de puteri

Titanice şi de blestem, de vreri,

De farmece ce mintea n-a cuprins…“

(Iadul).

Iată-l pe Gherasim, aşa cum ne apare din poezia sa, mai mult gândire, decât simţire.

Şi eroii nuvelelor sale, destul de numeroase, sunt mai degrabă nişte romantici cerebrali, nişte fiinţe eterice, în genul „Sărmanului Dionis“, decât oameni de acţiune.

Atât pictorul Niţă Mândrea, din nuvela „Înspre soare“, cât şi profesorul Vereanu, din „Emaus“, părintele Iov, din „Orfanul“, ca şi Moş Anghel, din „Turnul din Soroceni“, sunt oameni singurateci, care trăiesc şi se zbuciumă pentru fiinţele lor dragi şi, atunci când ele dispar, se mistuie şi ei nostalgic pe calea întunericului. Sunt fiinţe care, departe de zgomotul lumii din jur, îşi plăsmuiesc o lume a lor, ţesută din singurătate, linişte, pasiune pentru artă şi adâncă credinţă în cel Atotputernic.

Epaminonda Bucevschi – Han în Brăila

Nu ştiu dacă nu trebuie să vedem în aceste fiinţe pe însuşi Gherasim: retras de lărmuiala lumii, pasionat pentru artă, adânc cucernic, trăindu-şi intens lumea plăsmuită interior, care, atunci când şi-a văzut zdrobit idealul vieţii, s-a retras în lumea cealaltă, unde continuă să trăiască fericit ca şi eroul din „Emaus“.“

Constantin LOGHIN

(Revista Bucovinei, Anul II, No. 2, Cernăuţi, 1943, pp. 49-53)

Uncategorized No Comments Jan 13

În prima zi de concediu: Se naşte Dumnezeu!

Epaminonda Bucevschi – Sfânta năframă

În ultimii cincisprezece ani, de când lucrez la Centrul Cultural “Bucovina”, nu cred să fi avut mai mult de două-trei parţiale concedii de odihnă, în care n-am abandonat, nici o clipă, ceea ce a devenit un mod de viaţă pentru mine: datoria sacră faţă de antecesori şi faţă de memoria lor. Ştiu potecile şi ajung lesne acolo unde e nevoie să ajung. Cred şi în ursirea de a-ţi fi dat să faci anumite lucruri.

La “Bucovina Rock Castle” pot renunţa lesne, în ciuda faptului că Andi, Mihnea şi Lucian, de acolo, de la Cluj Napoca, aproape că au obţinut banii unei firme mari pentru aducerea, la Suceava, în august 2016, a trupei DEFTONES, trupă mare, cu trei discuri de platină şi care costă ceva mai mult decât întreg bugetul “Bucovina Rock Castle”. Care nu se va mai face – şi îmi pare rău pentru minunaţii tineri ai Sucevei, cărora, împreună cu fiul meu, Andi, lor li-l dăruisem, dedicându-l memoriei lui Petru Muşat, întemeietorul târgului şi al cetăţii. Mi-am zis că, dacă vom repeta, mereu şi mereu, chestia asta, în faţa a mii şi mii de tineri, memoria Sacrului Voievod măcar ca nume va fi recuperată. Nu-i bai, facă alţii “Bucovina Rock Castle”, fără noi, drăguşanii, şi fără DEFTONES, dacă aşa vor muşchii mafiei judeţene.

Mihail Teliman – Studiu

În ultima lună, am priceput că, dacă vreau să-mi fac până la capăt datoria mea de slujitor împătimit al culturii, trebuie să o fac pe cont propriu şi doar în timpul meu liber, care îmi aparţine în totalitate. De asta am cerut concediu de odihnă, de la o instituţie culturală căreia numai de datoriile noastre faţă de trecut şi de viitor şi faţă de identitatea de neam nu îi mai pasă.

Ştiu ce obligaţii am, ca slujitor al memoriei, aşa că, în timpul meu liber, o să lucrez recupararea “Se naşte Dumnezeu”, de Vasile Gherasim, “Bucovina, între Holocaust şi Eroism Umanitar”, “Bucovina şi suferinţele ei, în vremea primului război mondial”, o carte cu publicistica lui Ion Grămadă şi, dacă o mai fi timp şi pentru mine, ediţia revăzută a cărţii “Datina, Biblia Românilor”, “Mercenarul Negru” şi o eventuală carte de poezie. Dar să rămânem la Vasile Gherasim, autorul unuia dintre cele mai frumoase poeme din literatura română, poem pe care îl mai reproduc încă o dată, ca să înţelegeţi ce înseamnă datorie faţă de trecut şi de ce trebuie să o onorăm. Habar nu am, deocamdată, dacă voi găsi vreo 4.000 lei, ca să scot cartea poetului născut la Marginea, dar trebuie să o lucrez şi să o încredinţez spaţiului virtual. Cartea figurează în programul cultural al Centrului Electoral “Bucovina”, dar nu pot da… concediul meu de odihnă pleaşcă hărţuitorilor.

Epaminonda Bucevschi – Ţigănaş

De ce pun imagini vechi ale unor opere pierdute, în acest spaţiu, în care încerc să mă închin, în timpul concediului meu de odihnă, memoriei lui Vasile Gherasim? Pentru că totul înseamnă memorie şi spiritualitate bucovineană, adică viaţa vieţilor şi timpul ca o geană de cer, în lumina căruia…

Se naşte Dumnezeu

Albastru-i cerul şi-ngheţat

Şi stele strălucesc pe el ca nişte ochi de lup în noapte.

E-atâta linişte în lume

Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu.

Şi-i ger

Şi stelele lucesc…

O clipă zboară după alta:

Tic, tac, tic, tac…

Din veşnicie se desfac

Şi iarăşi se scufundă-n veşnicie,

De unde niciodată n-or să vie.

Şi stele se desprind din goluri nesfârşite

Şi cad în adâncimi nebănuite.

… Tic, tac, tic, tac…

Mi-aduc aminte:

Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos;

Era şi-atuncea noapte: eu stăteam

Ca şi acuma şi priveam

La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă.

Simţeam că-n adâncimea sufletului meu

Străbate Dumnezeu.

Şi s-a născut atunci Hristos.

În lume-atâta linişte era

Că se-auzea când vremea-şi număra

Clipele: tic, tac

Tic, tac…

(Poporul, 1923, No. 33

Jurnalism No Comments Jan 12

Între Eminescu şi Vasile Gherasim

Condica din Călineşti, cercetată de Vasile Gherasim

Nu s-a căutat înadins cuvântul, spunând că, pentru temeinica pătrundere a viţii şi creaţiei lui Eminescu, din Bucovina s-au pornit cele dintâi mărturisiri de amănunt şi realele contribuţii cercetătoare. Îndrituirea vine de-acolo că, pentru intelectualul bucovinean, observaţia se adevereşte, astăzi, până într-a treia generaţie, eminescianismul, care, pentru moldovenii Ţării de Jos, spre exemplu, este un contagios mod de visătorie, se înscrie aici caracteristică psihologică, dezbătută între conştiinţa istoricităţii (poetul întâlnindu-se alăturea de Voevodul de la Putna, înainte-mergătorul), nostalgia locului şi rezultanta lor, din conflictul de rasă: ordinea progresului naţionalist.

Însuşirea de a fi mereu aproape de Eminescu se depăşeşte pasional într-o obsesie, pe cât de nobil românească, pe atât de trudnică în povestea cercetătorilor.

Începutul îl făcu, sfătos, Stefanelli, cel ce-şi amintea, cu bună socotinţă pentru viitor, colegialitatea lui Eminescu, elev şi student la Cernăuţi şi-n mediul vienez. Cercetat, nu o dată, de George Bogdan-Duică, el însuşi gazetar şi profesor universitar, altădată, în Bucovina, Alexandru Chibici-Revneanu a promis, mereu, să fixeze pe hârtie aspectele intime ale cunoaşterii poetului şi un început se pare chiar că-l aşternuse la lucru, precum dovedesc ciornele, mai mult desprinse din alţii, păstrate în arhiva Seminarului Pedagogic din Iaşi.

În 1903, profesorul Radu Sbiera a publicat matricolele şcolarităţii cernăuţene a lui Eminescu, atât pe cele de la National-Haupschule, cât şi pe cele de la K. K. Obergymasium, întregindu-le cu câteva tradiţii despre fiinţa fostului elev, spre regretul nostru mult mai puţine decât erau, aşteptate din casa unde, până de curând, trăise însuşi profesorul de românească al lui Eminescu, Ion al lui Gh. Sbiera. Pe acestea le-am fi aşteptat cu mult mai mult… În acelaşi an, „Almanahul literar”, tipărit de Filimon Taniac, comunica scrisori, trimise neamurilor sale de către poet şi editorului, încredinţate de cumnatul postum Heinrich Gareiss v. Dollitzsturm. Ele s-au continuat în al doilea almanah, pe 1905. Şi când, după 1 ianuarie 1904, apăru „Junimea literară”, românismul ei, ca şi-al „Semănătorului” bucureştean, căruia îi corespunde frăţeşte, nu pornea actul culturii întregitoare decât tot de la visul şi lupta marelui inspirat. Primei generaţii literare „junimiste” aparţine Ion Grămadă, care a dat importantului fenomen creator două întregiri bio-bibliografice, în „Societatea academică socială-literară România-Jună din Viena (1871-1911)”, Arad, 1912, şi „Mihail Eminescu”, Heldelberg, 1914.

Acestea concordă cu însuşirea detaliilor, care rămâneau, rămân şi vor rămâne păstrate evlavios din însuşi trecutul obştii cernăuţene: Aici, pe-această uliţă joasă, desprinsă din calea Arcaşilor, la Nr. 19, arată un deget, a sălăşluit Arune Pumnul şi, la el, Eminescu, între cărţile „Bibliotecii gimnasiaştilor”! Iată dărăpănata casă a lui Blanchin! Pe locurile dinspre grădina publică, parcelate astăzi, a fost toloaca, pe care cel neuitat a bătut mingea, ca toţi copiii de-o seamă, uitând predania. Iată şcoala lui primară şi, mai în deal, Liceul „Aron Pumnul”, acum optzeci de ani, K. K. Obergymnasium: între zidurile ce s-arată pe str. Regele Ferdinaud, No. 75, au fost „localităţile” Hotelului „Moldavie”, unde Fanny Tardini îi îndrăgi, pe scenă, seară cu seară, vagabondajul între actori şi unde, prin altă coincidenţă, peste mai bine de douăzeci de ani, soră-sa, Aglaea, avea să cânte şi să recite neîntrecută; Doamna Drogli, şi sigur că poetul numai rar a putut sta în altă parte, locuise în mai multe vile, care se păstrează şi se ştiu până astăzi şi până la cea din urmă: în huma cimitirului de la Horecea. Tineretul aminteşte, pătruns, despre popasul făcut la Cernăuţi de înflăcăratul de douăzeci şi unu de ani, înainte de a porni la Putna (1871) pentru congresul pan-românesc şi câţi nu-şi doresc ochilor bustul poetului, aşa puţintel cum era în faţa Catedralei, înainte de invazia rusească, bust care, înălţat în 1930, de „Liga Culturală”, Secţia Cernăuţi, sub preşedinţia lui Vasile Gherasim, acum rugineşte, pierdut undeva, într-o şură putregăită de lângă Dorneşti.

În 1930, profesorul Leca Morariu, unul dintre cei mai minuţioşi monografişti eminescieni şi cu o foarte întinsă bibliografie analitică, înfăptui, cu concursul documentar al răposatului Gh. Bogdan-Duică, buletinul „Mihai Eminescu”, dedicat exclusiv eminescologiei, publicaţie în stil universitar (ajunsă, în prezent, la fascicula 21), neapărat trebuitoare oricărui studios special. Şi cununii sunt de adăogat cercetătorii: N. Tcaciuc-Albu, Victor Morariu, Ilie E. Torouţiu, Aurel Vasiliu, C. Loghin. T. Bălan, D. Spânu, Traian Cantemir, Petru Iroaie, Eugen Păunel, Gr. şi I. Nandriş.

Eminescianismului bucovinean se încadrează studiile, polemicile şi notele lui Vasile Gherasim:

„Eminescu în serviciul şcoalei”, Şcoala, 1921, pp. 242-246;

„Eminescu ca optimist”, Convorbiri literare, 1922, pp. 485-503;

„În satul Eminovicenilor”, ibidem, pp. 834-845;

„Eminescu la Viena”, Junimea literară, pp. 374-379;

„Familia Eminovici”, Convorbiri literare, 1923, pp. 185-188;

„George Drogli”, Adevărul literar şi artistic, 1923, No. 194, p. 4;

„Iarăşi originea lui Eminescu”, Revista Moldovei, 1923, Nr. 5, pp. 1-11;

„Influenta lui Schopenhauer asupra lui Eminescu”, Transilvania, 1923, pp. 520-559;

„Ipoteştii lui Eminescu”, 1924;

„Mihail Eminescu [cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la moartea lui]”, Junimea literară, 1929, pp. 281-284;

„Eminescu – Luceafărul”, ibidem, 1930, pp. 419-430;

„Solemnitatea dezvelirii bustului lui Minai Eminescu la Cernăuţi”, ibidem, pp. 401-410.

Meritoase fie, prin analiza critică, prin care explică pesimismul sau optimismul nemuritorului liric – şi pentru aceasta el avea percepţia bunului scrutător, mărită cu lecturi filosofice – fie, mai ales, prin investigările referitoare la obârşia familiei Eminescu.

Cercetările sale, începute în ziua de 5 septembrie 1922, printr-o călătorie în satul Călineştii lui Cuparencu (judeţul Suceava), dau rezultatul celei dintâi şi, după adevăr, singurei anchete eminesciene pe teren; iar importanţa lor a rămas hotărâtoare, întrucât inventarul, pe temeiul căruia, s-a ridicat arborele genealogic al poetului, atunci s-a înfăptuit, de către Gherasim, şi a rămas bun informativ, prin autenticitate, în capitolul înaintaşilor iui Eminescu, din sintezele biografice semnate de N. Zaharia, G. Călinescu, N. Iorga şi la atâţia alţii.

Răsfoind migălos, în Călineşti, conscripţiile pe 1816, 1857, 1859, 1911, tabelarnicul comunei dintre 1815-1851, condicele cununaţilor dintre 1802-1902, mitricele născuţilor pe 1784-1853, condicele morţilor, dintre 1802—1885, întrebând colateralii din obşte şi transcriind, „din auzite”, tradiţii, Vasile Gherasim a ajuns la talpa rubedeniilor lui Eminescu, începând de la răsbunicii Petrea şi Agafia Eminovici, în acord deplin cu confesiunile poetului: „sunt viţă de ţăran românesc, pe care nu-l faci străin nici în ruptul capului şi pace bună”.

O constatare a sa, directă, despre predispoziţia spre demenţă a neamului Eminovici („Convorbiri literare”, An. 54, 1922, No. 11, p. 845), a fost urmărită savant până în sfârşitul concluziei clinice, în articolul „George Drogli, nepotul lui Eminescu („Sfârşitul unui calvar”)”, tipărit în „Adevărul literar şi artistic”, seria III, An. IV (1923), Nr. 194, p. 6, studiu, care, ca şi cele despre vatra Eminovicienilor, se înscrie documentar în bibliografia contribuţiilor câştigate definitiv.

Privind fotografiile lui Vasile Gherasim din urmă, ne pătrunde identitatea „de poză” cu chipul lui Eminescu din adolescenţă: fruntea proeminent răsărită peste arcadele ochilor înaintaţi şi zărind romantic; părul, în aceeaşi revărsare; maxilarul, proeminent; buzele, bogat cărnoase. Este coincidenţă numai? Mă îndoiesc. Masca lui aduce, din întunericul multor contopiri sufleteşti de reverie, caracterul imprimărilor eminesciene.

Fiu de dascăl din Marginea rădăuţeană, împărţind destinul darnic de a fi Poetului următor, peste vremuri, în Cernăuţi şi la aceeaşi Alma-Mater vieneză, ucenic al lirismului său reflexiv şi sub sentinţa unui sfârşit dinainte aşteptat, el nu putea să rămână altora, ca şi sieşi, decât aşa (A. P., Revista Bucovinei, Anul II, No. 2, Cernăuţi, 1943, pp. 61-64).

Arborele genealogic al Eminovicienilor, făcut de Vasile Gherasim

Din jurnalul intim al lui Vasile Gherasim

27/X/1921

Două lucrări mă pasionează de o bucată de vreme: una literară, în care, în ton de istorisire, aş vorbi despre o mulţime de lucruri ce se întâmplă în juru-mi şi îmi pasionează fiinţa mea. Atâtea observaţii, făcute în viaţă, ar putea să fie întrebuinţate cu folos. Altă lucrare e ştiinţifică: „Rolul panslavismului în istoria lumii”. Aceste două laturi ale fiinţei mele se manifestă foarte adesea şi anume într-un ciudat raport faţă de olaltă. Adesea se dă o luptă destul de aprigă între ambele aplicaţiuni şi când una e biruitoare, când cealaltă.

Un subiect de sonet, destul de interesant, îmi veni în minte, într-o dimineaţă: Paralelismul între liniile geometrice m-a făcut să mă gândesc la paralelismul între gândire şi sentiment. Din necunoscut, ies la suprafaţă – şi în viaţa noastră nu se pot întâlni niciodată – dar, odată, în necunoscut, se vor întâlni, se vor încrucişa ca şi liniile paralele (Revista Bucovinei, Anul II, No. 2, Cernăuţi, 1943, p. 64).

ANTOLOGIA POEZIEI BUCOVINENE, ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI, BUCOVINA - POEŢII POEŢI No Comments Jan 12