Istoricul şi Crăciunul în vechime
Crăciunul de altădată – Realitatea ilustrată din decembrie 1929
*
Crăciunul e una din sărbătorile cele mai mari ale bisericii creştine de toate riturile, cea mai veche din câte are creştinismul. Originea lui se confundă cu originea bisericii creştine.
Se zice că, întâi şi întâi, ea a fost stabilită de episcopul Teslefor, în anul 138. Ziua însă era schimbătoare: când se sărbătorea în Ianuarie, când în Mai. În secolul IV, Ciriliu, episcopul de Ierusalim, a rugat pe Papa Jules I să orânduiască o anchetă de teologi, care să caute ziua adevărată a naşterii Mântuitorului. Teologii au găsit ziua de 25 Decembrie şi, de atunci, Crăciunul se sărbătoreşte la ziua asta. Carol cel Mare al Franciei hotărâse chiar ca anul să se înceapă din ziua de Crăciun.
*
Crăciun în 1929 – Realitatea ilustrată
*
La început, o parte dintre părinţii bisericii au contestat data aceasta, dar pe urmă au primit-o.
În veacul de mijloc, în bisericile catolice, sărbătoarea Crăciunului era reprezentată, chiar în biserici, prin jocuri scenice; diferite persoane recitau poezii religioase, lângă ieslele improvizate, în care se afla Iisus Cristos, iar alături, Iosif şi Maria. Figurile lor erau făcute sau din ceară, sau din lemn. Spectacolul acesta a degenerat, mai târziu, în bufonerie şi a fost oprit de autorităţile ecleziastice.
*
Realitatea ilustrată din decembrie 1929
*
Aceasta este una din legende. A doua e următoarea şi care are importanta ei, căci reiese că Crăciunul ar fi o serbare mai veche decât creştinismul.
Iat-o: Crăciunul este sărbătoarea Naşterii Domnului. La catolici numele chiar spune aceasta: „Noël”, la francezi, „Natale”, la italieni, vine de la cuvântul latin „natalis” (dies), ziua naşterii.
Totuşi, Crăciunul e mai vechi decât creştinismul. Religia dragostei, aceea care recunoaşte de cap pe divinul Iisus, a dat numai alt conţinut acestei străvechi sărbători. La greci, „Dyonisia”, la romani, „Saturnalia”, la vechii teutoni şi normanzi, cele „12 nopţi sfinte” (Weihnachten) celebrau sosirea solstiţiului de iarnă. Poporul se deda, atunci, la tot felul de veselii neînfrânate şi excesive. Azi încă au rămas multe reminiscenţe păgâne în obiceiurile şi simbolistica sărbătorilor Crăciunului.
*
Cu “Steaua” – Realitatea ilustrată din 1929
*
Aşa, de pildă, bătrânul cu barbă albă, pe care îl vedeţi pe toate chromolitografiile de ocazie, nu este altul decât bătrânul Saturn, sărbătoritul „Saturnaliilor” romane, sau Thor, zeul vechilor germani. O rămăşiţă şi mai caracteristică este aşa-numita „căpriţă”, care joacă un rol foarte însemnat în obiceiurile de Crăciun ale multor popoare (şi în Moldova). Această căpriţă este o reminiscenţă directă a „Dionisiilor” greceşti, cu faunii, cu ţapul de sacrificiu (care a dat numele său tragoniei „Cântecul ţapului”), cu Silanus, bătrânul cu barba şi poftele de ţap…
În Austria sudică, capra se numeşte „Krampus”, spaima copiilor. În Hanovra, Holstein şi Mecklenberg se cheamă „Clas” (o derivare din din St. Niclas), În Silezia, „Joseph”. În unele părţi ale Germaniei, poartă numele de „Budelfrau”, în Suabia, „Bertchel”, în Rusia, „Babuşca”, în Italia, „Befana” (corupt din Epiphania).
*
Daruri de Crăciun – Realitatea ilustrată 1929
(Foaia populară, No. 43 din 27 decembrie 1898).