G. Dem. Teodorescu: Vicleimul şi Steaua

Bunghieri din Cacica

*

Pentru că mărturiile cărturarilor din veacul al XIX-lea s-au scufundat, de mult, sub colbul uitării, favorizând deplina ignorare a datinii primordiale, în favoarea datinii creştine, deşi ambele datini formează şi zestrea, dar şi identitatea noastră comunitară (a spune „naţională” ar însemna să exagerez), am început să adun vechile mărturii – şi vi le pun şi dumneavoastră la dispoziţie – atenţionând doar asupra confuziei din ce în ce mai exhaustivă şi mai definitivă care se face între colindă şi vifleimuri (vicleimuri – în Ardeal; vifleimurile sunt vestigii lirice din „Irozii” de altădată, vestigiile teatral-coregrafice supravieţuind în Bucovina ca „Împăraţii”, „Craii”, „Bunghierii”, „Jienii”, „Haiducii” etc. din alaiurile tradiţionale de Anul Nou) şi cântece de stea, ştiut fiind că termenul „calendae latin nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac” (Simeon Mangiuca, în Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa, 1881).

*

Materialul care urmează, publicat de folcloristul G. Dem. Teodorescu, în 1897, schiţează parcursul cristalizării datinii creştine, o datină păstrată doar de români, deşi a aparţinut, cândva, tuturor popoarelor europene (I. D.).

*

Malanca, un ritual totemic de primăvară

*

Nu o singură dată şi nu acum pentru prima oară, am avut ocazia să arăt că, în toate timpurile şi la toate popoarele, reprezentările dramatice au avut, mai întâi, un caracter sacerdotal, sacru, preoţesc; că, apoi, au trecut la aristocraţie sau oligarhie, fiind practicate de oamenii culţi; că, în cele din urmă, prin lung uz şi prin abuz, au ajuns populare, până a fi păstrate numai de treptele cele mai de jos ale societăţii.

Prin aceste faze au trecut „Vicleimul” şi „Steaua”, la noi, ca şi la alte popoare creştine.

*

Teatrul antic îşi are originea în mitologie. Noua religie, ivită pe timpul împăratului August, institui reprezentările dramatice chiar în temple, ca să celebreze şi să ţină totdeauna vie, în mintea credincioşilor, amintirea naşterii miraculoase, scăpării şi învăţăturilor Mântuitorului. Fiindcă primele încercări fură atrăgătoare – şi nu puteau fi altfel – preoţii luară episoade din Vechiul şi Noul Testament, le transformară în drame religioase, numite „Mistere”, şi le reprezentară în catedrale şi biserici, la sărbătorile de căpetenie, la ocaziuni solemne. Aşa, într-al III-lea secol, tragedianul Ezechiel compuse o dramă, întitulată „Moise”; într-al IV-lea secol Sf. Grigorie din Nazians tragedia despre patimile lui Isus; în secolele al VIII-lea şi al IX-lea, călugării şi călugăriţele reprezentară felurite drame funebre; pe la sfârşitul secolului al X-lea, Teofilact, patriarhul din Constantinopole, institui diferite spectacole religioase cu caracter teatral, între care „Proesepe” sau „Ieslea” în care se născuse Hristos, şi „Steaua”, cu ceremonia celor „Trei crai”.

*

În apus, papa Inocentiu al III-lea recunoscu ortodoxia acestor procesiuni publice şi le încuviinţă. În secolele XI şi XII, scene din viaţa sfinţilor, legende privitoare la martiri şi pustnici se reprezentau nu numai în mănăstiri, ci şi pe străzi sau la domiciliul familiilor. Din secolul al XIII-lea, până într-al XV-lea, când limbile romanice se formaseră şi deveniseră oarecum idiomuri literare, spectacolele hieratico-religioase trecură la comunităţi mirene sau populare. Începuturile din Franţa şi Provance se răspândiră în Germania, iar cele din Orient, prin propaganda veneţiană, altoiră pe cele occidentale.

*

„Vicleimul” (numire dată după orăşelul Betleem) e o reprezentare compusă din două părţi: una tristă, în care vedem atât pe cei trei magi, aduşi înaintea lui Irod, ispitiţi de cometa pe care o urmăreau, ademeniţi să afle totul şi să se întoarcă spre a-l informa, cât şi găsirea, apoi uciderea unuia dintre prunci, care simbolizează pe Isus; alta, comico-satirică, de mare interes social şi etnologic, în care ni se dau tipurile importante dintr-o epocă sau din viaţa actuală, sub forma unor păpuşi, care, în dialog, biciuiesc defectele persoanelor, apucăturile claselor, relele moravuri.

*

E foarte preţioasă această rămăşiţă din teatrul ambulant al evului mediu, în care sunt concentrate două acţiuni succesive, una sacră, alta profană, importante pentru istoricul religiei, pentru studiul societăţii, pentru limbă şi literatură.

„Steaua” a fost instituită numai pentru propagarea şi întărirea credinţei creştine, căci aminteşte exclusiv naşterea lui Hristos şi reprezintă călătoria magilor, sub conducerea unei comete, care anunţa marele eveniment. De aceea, la început, „Steaua” a fost întocmită de clerici, colorată şi împodobită cât mai strălucit, însoţită de trei preoţi, îmbrăcaţi ca pontifii astrologi ai Persiei antice, scoasă în mijlocul bisericii – ca si crucea cu Isus răstignit, la Paşti – apoi ocolită cu cântări în jurul credincioşilor (căci frigul iernii nu permitea o procesiune în jurul templului, ca la Paşti).

Cu timpul, clericii au purtat-o pe străzi, până la locuinţa familiilor pioase şi bogate, iar mai târziu, trei-patru tineri; la noi, azi, chiar copii de 12-15 ani strigă şi întreabă pe binevoitori:

 *

– Cine primeşte „Steaua” frumoasă

şi luminoasă

cu colţuri multe

şi mărunte

de la Naşterea lui Hristos dăruită?

 *

Aici se găsesc acumulate toate ideile de căpetenie despre originea creştinismului, celebrate prin imnuri versificate, prin ode sacre, aşa cum au existat la toate naţiunile catolice din Occident: vechi monumente literare ale limbilor, vestigii ale căldurii religioase de odinioară.

La „Stea” nu există acţiune dramatică, ci simplă simbolizare, la care s-a asociat pictura, mai înainte costumarea, cu deosebire, însă, poezia şi muzica. „Cântările de stea” se găsesc în manuscrise din secolul al XVI-lea, copiate în cel următor. Singur Anton Pann s-a hotărât a le culege, completa şi tipări, mai întâi între 1821-1822, apoi în 1830, sub titlul de „Versuri musicesci” (Operele lui Anton Pann, Bucureşti, 1891), însoţindu-le de notele muzicale după psaltichia pentru ariile corespunzătoare. Ele prezintă interes literar şi teologic, când sunt comparate cu „cantica” din Biserica catolică, cu imnurile religioase ale diverselor rituri, cu acela ce, la francezi, se numeşte „Chansons de Noël” şi „Calennes”.

*

Fiindcă o repede evoluţie a adus, în alte ţări, căderea în desuetudine a acestor datini; fiindcă numai la noi ele şi-au păstrat încă existenţa, modestă şi deplin populară, prin urmare cu atât mai folclorică, avem datoria patriotică de a le sprijini, de a le încuraja prin toate mijloacele, considerându-le ca preţioasă moştenire naţională.

*

G. Dem. TEODORESCU

(Albina, revistă enciclopedică populară,

Anul I, no 12 şi 13, 21-28 decembrie 1897, pp. 354-356)