Imbecilizatorii iubitorilor de folclor

O mostră de prostie incalificabilă

O nouă imbecilitate folcloroasă, cu “responsabili de proiect: Bălin Brăteanu and Dr. Constanţa Cristescu” (am copiat corect, dar probabil “C” trebuia pus de soartă, în locul lui “B”, la Brăteanu), nu doar că toacă inutil părăluţele bugetare, dar mai şi impune, drept adevăruri savante şi “ştiinţifice”, nişte mostre de prostie incalificabilă, care, datorită doctoratelor semnatarilor, capătă valoare de dogmă infailibilă.

*

Dincolo de construcţia “cu furca” a “proiectului” editorial şi de platitudinile, dar şi acestea devalorizate de frazări preţioase şi plicticoase, pe care le revarsă slinos în pagini, doctorii de doi bani şi trei parale probează o incultură înfricoşătoare. Un adevărat puhoi de zoaie intelectualiste se revarsă peste posibilul răsfoitor al inutilului cărţoi.

*

Întâi, Dr. Constanţa Cristescu născoceşte “colinde huţule arhaice de mare valoare patrimonială ce se cântă pe o melodie unică” (p. 93 – precum vedeţi, nici cu regulile de punctuaţie nu le are mai sus de nivelul clasei a II-a), în condiţiile în care se ştie că populaţiile de limbă slavă nu au colinde, aşa-zisele “koliada“, care se cântau în ajunul (sciatii vecer) Crăciunului (rizdvo), fiind “cântece religioase, care au refrenul O, dai boje” (Dimitrie Dan, Rutenii din Bucovina, Bucureşti, 1913, p. 14), deci compoziţii cu autori cunoscuţi, răspândite de biserică, tocmai pentru a înlocui colindele, acele “cântece diavoleşti”, cum le numea inclusiv Simion Florea Marian.

*

Huţulii din Bucovina, ca şi rutenii şi galiţienii (celelalte populaţii de limbă slavă), au complementarităţi ale ritualurilor antice, dar nu şi colinde. Au, de pildă, o adevărată “cină de taină”, însoţită de acte magice intime, care începe cu invocarea străbunilor (didukh), la care se consumă douăsprezece feluri de mâncare. Vifleimul sau “Colinda bisericească, cu tradiţionalul „Oi dai, Boje”, inundă casa de bucurie. Colindătorii, copii şi tineri, primesc mere, nuci, cârnaţi şi slănină. La colindă nu lipsesc vioara, fluierul şi toba, instrumente tradiţionale ale oamenilor din zonă” (Ion Afloarei, Maria Mamaischi, Alin Iulian Şorodoc, Moldova Suliţa, o comună din munţii Bucovinei, Suceava, 2008, p. 186), dar “colinda bisericească”, cum o numesc huţulii din Moldova Suliţa, care au împrumutat multe obiceiuri româneşti, nu este, practic, o colindă, ci un vifleim. Nici măcar cântec de stea, ci vifleim.

*

Vifleimurile şi cântecele de stea, creaţii culte, cu autori cunoscuţi, comandate de biserică, încep să apară în anul 1885, printre primii autori numărându-se A. Rische, şi au fost publicate, periodic, de Editura Aşezământului “Sfânta Fecioară Maria”, din Bucureşti, aflată sub direcţiunea Preotului Eugen Bărbulescu, sub titlul de “Colinde populare“, deşi nu însemnau, cum, de altfel, se şi recunoaşte pe copertă, decât creaţii culte “dintre cele mai alese, după diferiţi autori, pentru folosirea elevilor de şcoală şi adulţi, ce se cântă la Moş Ajun, Crăciun şi Anul Nou”. Rareori, compozitorii români se foloseau, în crearea de vifleimuri, de melodiile unor colinde străvechi, aşa că “structurile arhaice” ale “colindelor huţule” numai în pâcla inculturii doamnei Dr. Constanţa Cristescu pot exista.

*

Obrăznicia inculturii de a deposeda compozitori remarcabili de opera lor, pentru a născoci o falsă “valoare patrimonială”, cum preţios scrie Dr. Cristescu, ba, mai mult, de a falsifica operele acelea veritabile cu găgăielile pe care le-au impus, în şcolile comunale, nişte învăţătoare neştiutoare, reprezintă, după opinia lui A. D. Xenopol, “o neiertată zădărnicie” şi, asupra intereselor popoarelor, o mişelie” (A. D. Xenopol, Cuvântare festivă – la Putna, în 1871, Iaşi, 1871, p. 20).

*

În volumul al doilea al seriilor de broşuri cu vifleimuri şi cântece de stea au publicat următorii compozitori: Tiberiu Brediceanu („Domnul Sfânt când s-a născut”), Al. Podoleanu („Bună dimineaţa la Moş Ajun”), I. C. Brătian („Noaptea de Crăciun”), D. G. Kiriac („Scualaţi, sculaţi”; „O ce veste minunată”; „Nouă azi ne-a răsărit”), George Cucu („Astă seară-i seară mare!”; „La un colţ de grădiniţă”; „Sus boieri nu mai dormiţi”; „Am plecat să colindăm”; „În vârful la nouă meri”), V. Popovici („Maica sfântă şi-o pornitu”; „Trei păstori”), A. Stoia („Steaua sus răsare”) sau Timotei Popovici („Astăzi s-a născut Hristos”), au fost publicate de Biblioteca Religioasă-Morală şi Muzicală, „sub direcţiunea Preotului Eugen Bărbulescu – Profesor”, până în anul 1945, „pentru folosirea elevilor de şcoală şi adulţi, ce se cântă la Moş Ajun, Crăciun şi Anul nou”.

*

Iată trei exemple de falsificare a unor opere cu autori cunoscuţi (de “colindele” născocite de cântăreţii folk şi de Fuego, pe care “Dr” Cristescu le “culege” din zona Dornelor, prefer să nu mai vorbesc, pentru că înseamnă doar imbecilitate, nu şi iresposabilitate):

*

*

Cine o îndreptăţeşte pe “Dr” Constanţa Cristescu să-l deposedeze de opera lui, ba să i-o şi falsifice, pe reputatul compozitor român George Cucu? Cum cine? Bălin Crăteanu şi savantlâcul de doi bani.

*

De un astfel de savantlâc ieftin se mai face responsabil un alt “Dr”, pe nume Ciprian Chiţu, care m-a dat gata cu o probă de parvenitism culturnic (astăzi, nu se mai citeşte, ci se… citează!), citându-l pe Niccolo Barsi din italiană, Barsi notând, în 1633, “că moldovenii folosesc la dansuri Violini, sordelini, piffari, tamburini, collascioni, con tre corde, adică viori, cimpoaie, fluiere cu ancie, tobe şi tambure” (p. 15). Nu ştiu de unde a “sustras” Dr. Ciprian Chiţu citatul, care, în realitate, menţionează că, atunci când vor să joace, moldovenii îşi pun, în mod obligatoriu cizme, nu opinici, şi că, la petecerile lor, “se cântă, mai întâi, din diferite instrumente, ca viori, cimpoaie, fluiere, tobe, lăută cu trei coarde. Apoi se prind de mână” etc. (Călători, vol. V, p. 76). Itinerariul lui Barsi: Cameniţa, Rădăuţi-Prut, Ştefăneşti, Iaşi, Huşi, Vaslui, Bârlad, Galaţi, Chilia, Crimeia, iar la întoarcere, Ciubărciu, Bender şi, prin pustia Basarabia, în Polonia. Deci, Barsi nu a trecut dincoace de râul Siret, ci a tot basculat între Prut şi Nistru, povestind din auzite.

*

Nici o mărturie, în afară de cea a lui Niccolo Barsi, care descrie, de altfel, un taraf boieresc din Bârlad, nu menţionează fluierul, deşi, încă din vremea lui Pindar, până târziu, în tarafurile lui Ncolai Picu şi al lui Grigore Vindireu, vioara, cobza şi fluierul (“fluierul lui Pan”, adică naiul) reprezentau singurele instrumente într-un taraf de târgoveţi. La ţară nu existau tarafuri, iar dacă vrea cineva dovezi, i le voi pune la dispoziţie.

*

Pe informaţia aceea singulară şi inexactă a călugărului Barsi, “Dr” Ciprian Chiţu trage şi el o poliloghie neghioabă, în patriotardismul ei neruşinat, de te doare mintea.

*

Conform mărturiilor călătorilor străini, în tarafurile ţigăneşti şi orăşeneşti din Bucovina geografică s-a cântat, de-a lungul veacurilor, la următoarele instrumente:

*

„Alăutele”, numite, în vremea lui Ştefan cel Mare, „scripci sârbeşti”[1], dar şi “vioare, alăute, cobze şi harfe”[2].

*

În 1591, „cimpoiaşi”[3].

*

În 1710, moldovenii „aduc lăutarii din locul acela, care mai întotdeauna sunt ţigani”, care cântă din gură şi din instrumente”[5], adică „ţimbale şi alte instrumente moldoveneşti şi turceşti” (p. 215). Mai precis decât Dimitrie Cantemir, suedezul Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel scrie, în 1712, despre „muzica alcătuită din unul-doi sau mai mulţi ţigani… cu nişte viori făcute dintr-un băţ şi o scândură proastă… aceştia cântă din vioară şi din gură şi joacă, totodată, şi ei împreună cu nuntaşii”[6].

*

Recensământul lui Rumeanţev[7], din 1772-1773, înregistrează la Voloca, pe Andrieş scripcar; la Horecea, pe Savin brat Andrei VORONCĂ, scripcar, dar şi pe Constandin scripcar; la Boian, moşia lui Alecsandru NECULCE, pe Ion cobzar, la Coţmani, pe Procop scripcar, la Davideşti, pe Hrihor scripcar, la Cuciurul Mic, pe Ion scripcar; la Onut, pe Vasilii scripcar; la Mosoriuca, 2 ţigani, unul dintre ei fiind Ion scripcar, dar şi un ţăran muzicant, Alecsa scripcar; la Chisălău, pe Foca scripcar; la Draciniţa, pe Iacob scripcar; la Stăneşti, pe Vasile scripcar, scutelnic al diaconului Nicolai; la Văşcăuţi pe Ceremuş, pe Costin scripcarul.

*

În noiembrie 1784, „ţiganii orăşeni muzicanţi depun pentru libertatea de a cânta duminica în cârciumi 19 florini 55 creiţari”, după cum rezultă din „Socoteala veniturilor şi a cheltuielilor Municipalităţii Suceava, începând cu 1783, ca an de înfiinţare a municipalităţii şi până la sfârşitul lui octombrie 1784”[8].

*

Vasile Pletosu, plugar din Pintic, sosit la Brăeşti, în 1772, împreună cu soţia, doi băieţi şi patru fete, s-a mutat, ulterior, la Suceava, aşa că, în 30 septembrie 1804, la sărbătoarea breslelor reunite din Suceava, a cântat „muzica, care a constat din două viori, 1 corn de vânătoare şi un clarinet”[9]… „la locul unde funcţionează domnul comisar districtual Schneipe, unde muzica noastră bine reunită s-a produs în faţa sa câteva ore”.

*

În 1815, „cimpoieşul lui Darii, Ioan Bordeianul din Volovăţ”[10] cânta prin pădurile Solcii.

*

În 1829, „veni, într-o zi, la mănăstire şi un taraf de lăutari Solcani, adică din Solca, ştiuţi şi chiar vestiţi, pe atunci, ca cei dintâi, după taraful muzical al Pletosului din Suceava… lăutarii, vreo zece la număr, cu scripce, cu cobze, cu naier, cu ţimbale şi cu un bas puternic”[11].

*

Pe la 1850, la Rădăuţi, „lăutarii ţigani, aduşi înadins de la pădurea Ulevei, trăgeau din cobză, nai şi ţimbal nişte arcane şi căzăceşti, de se ridica numai cât colbul ogrăzii… până o schimba scripcarul cărunt Buşan, deodată, mai pe domol”[13].

*

La Storojineţ, „Ionică, lăutarul din dealul Crivei, cu ţiganii săi, care trăgeau, apoi, străinilor, un cântec bătrânesc după altul, de se înduioşau Leşii şi Nemţii şi cântau – parcă îi aud şi astăzi –, pe toate glasurile, „Scumpă ţară şi frumoasă, of, Moldovo, draga mea!”[14].

*

Consemnate în presa anilor 1890-1900, sunt „sunetele cele desfătătoare ale lăutarilor din Storojineţ”[15], „vestita musică a lui Boghian din Pătrăuţi”[16], adică „musica vestitului pătrăucean George alui Niţă Boghean, care aşa a plăcut oaspeţilor din Suceavă, încât au făgăduit că vor lua-o şi la petrecerile ce le-or face dumnialor”[17], şi „muzica vestitului Bidirel din Stupca”[18].

*

Începând cu „vara anului 1851 sau 1852… la Lăpuşna, staţiune climaterică şi hidro-terapeutică lângă Berhomete” cânta, cu stagiuni permanente „banda de lăutari a vestitului violonist şi capelmaistru Nicolai Picu… Banda aceasta consta din vreo 12 oameni, între care un naiargiu, unul sau doi cobzari, un violoncelist, încolo numai scripcari şi poate unul cu viola”[20].

*

Stănică, fiul lăutarului Trifu din Horodniceni, mutat la Stupca, ţiganul care îi vinde lui Iraclie Porumbescu, în iunie 1866, violina lui Ciprian („Fecit Cremonae Nicolaus Amati 1626”).

*

„La Siret, între anii 1850-1870, era vestitul taraf al lui Kir Ionică Doboş, format din trei viori, o clarinetă sau un flaut şi un bas”[21].

*

„În 1855 sau 1856, se afla, în banda lui Picu, un prim-violonist destoinic, Grigori Vindereu, Român, pe care l-am aflat, în 1868, în Suceava, capelmaistru al unei tovărăşii de lăutari, înfiinţată de el[22].

*

În ciuda aparenţelor, Bucovina beneficiază de numeroase mărturii, mai toate înredinţate… tradiţionalei uitări româneşti de către reprezentanţii unor neamuri mărturisitoare. Din nefericire, nici măcar semidocţii cu doctorate nu au prins de veste că ele, mărturiile, există, iar de inventariat nu le inventariază nimeni, urmând să se piardă, încetul cu încetul, pentru totdeauna. Sfârşit.

*

Un sat al Eminovicienilor, cu urmaşi în viaţă

Mihai Eminovici, în Registrul Agricol al Sălăgenilor

*

Ieri, 7 noiembrie, întâlnindu-ne întâmplător, scriitorul Ioan Pînzar, fost director al bibliotecii judeţene, mi-a povestit că, în tinereţe, pe când lucra în raionul Botoşani, ar fi întâlnit, în actele satului Sălăgeni, câteva nume Eminovici, aşa că astăzi, 8 noiembrie – zi de joi, încă de dimineaţă, m-am înfăţişat în satul cu pricina, însoţit doar de colegul meu Aurel Alexa. Am tras în faţa bisericii, lângă un monument al eroilor, pe care am descifrat, printre morţii celui de-al doilea Război Mondial, pe Iordache Eminovici. În curtea bisericii modeste, nu am zărit morminte vechi (ale ctitorilor sau ale preoţilor remarcabili), aşa că am ocolit biserica şi am luat-o pe o ulicioară, spre cimitir, să vedem dacă vom găsi şi alte morminte eminoviciene.

*

În ulicioară, un bărbat tăia lemne, iar altul (probabil beneficiarul) îl asista. Le-am dat bineţe, am intrat în vorbă şi am întrebat, imediat, dacă mai au, în sat, familii Eminovici. „Două – mi-au răspuns ei – pe Ion Eminovici, care are casă mai sus de magazin, şi pe fratele lui, Valerică Eminovici; dar Valerică e cam ciudat. Era, adineauri, pe drum, un om mărunt, cu mustaţă, barbă şi plete”.

*

Ilie Eminovici, în Registrul Agricol al Sălăgenilor

*

În cimitir, doar Aurel Alexa s-a pus pe căutat temeinic şi cu tinerească hărnicie, deşi mormintele vechi fuseseră, mai toate, înlocuite cu altele noi, în care doar numele ultimei fiinţe iubite, care a părăsit această lume de curând, era scris cu îngrijire şi, eventual, cu câte un citat din „Biblie”. Mi-am aprins o ţigară, am privit peste dealurile pitoreşti ale Sălăgenilor, apoi am hotărât să mergem la Ion Eminovici, acasă. N-am mai ajuns, pentru că, pe drum, am zărit un personaj aidoma lui Vasile Florea, nepot de-al lui Eminescu, pe care îl întâlnea Vasile Gherasim, în toamna anului 1922, la Călineşti, şi-am ştiut sigur că Valerică Eminovici trebuie să fie „acest fantast, cu o faţă încadrată de nişte frumoase plete, care-i dau o înfăţişare neaoş românească”, aşa că am oprit şi l-am strigat, iar Valerică s-a întors din drum, ca să mă întâmpine. Purta, pe mâna dreaptă, o mănuşă fără degete, pe care şi-a scos-o, când i-am întins mâna, apoi a prins să-mi răspundă la întrebări, fremătând de o neaşteptată iluminare, şi-mi vorbi, aşa cum nota Vasile Gherasim, „într-o limbă românească bogată şi părţi de gândire sunt foarte logic însăilată”. Nu ştie dacă se înrudeşte sau nu cu Eminescu, dar e mândru de bunicul lui, Iordache Eminovici, şi de fratele bunicii, Constantin I. Melniciuc, ambii eroi ai neamului, cu numele săpate pe monumentul din faţa bisericii. Se mai mândreşte şi cu o altă rubedenie, Şovea, dar şi cu fratele său, Ion Eminovici, care e pastor şi poate recita, pe de rost, o mulţime de poezii. Şi tatăl lor, Ilie Eminovici, a fost om vrednic. Ştia să cânte la vioară şi era un neîntrecut sobar. Iar el, Valerică, a fost, cândva strungar, fiind născut „în 28 iunie 1959, în satul Sălăjeni, comuna Dumbrăveni, judeţul Suceava”. Îmi repetă formula asta de două ori, iar ochii, nu ştiu de ce, i se tulbură uşor, aşa că-i întind iar mâna, iar el îşi scoate mănuşa, şi-l întreb dacă nu are ceva documente vechi pe acasă. Nu are, pentru că gospodăria lor a ars de două ori şi scrum s-au făcut toate.

*

Divagaţie: Eminescu, apoi Eminescu – cu barba… rubedeniei lui, Alexandru Ioan Cuza şi vărul… Cuza (subiect, printre altele, al unei cărţi pe care o am în lucru).

*

Nu mai mergem să-l căutăm pe Ion Eminovici, care s-a născut târziu, în 1966. Deocamdată. Nu mai am nevoie. Trecem, totuşi, pe la Primăria Dumbrăveni, acolo unde secretar este Mihai Chiriac, un fost ucenic de-al meu pe la „NordPress”. Primăria e superbă, iar Mihai Eminescu şi Leon Ghyka fac de strajă, ferecaţi în piatra busturilor care-i reprezintă.

*

„Dar, Domnilor! Mi-i o ruşine să fiu Român!”, îl aud pe Eminescu, declamând, la Viena, în 9 decembrie 1869. „Dar ce fel de Român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi al naţionalităţii – aşa Român de paradă mi-i ruşine să fiu!”.

*

Români de paradă, eminescologi de paradă, care vin festivistic în ţinuturile astea, de două ori pe an, şi în ianuarie, şi în iunie, şi beau şi dă-i şi hăi-hăi-hăi, fără să li se oprească ochii pe numele lui Iordache Eminovici, săpat şi pe monumentul eroilor din Dumbrăveni, şi fără să se întrebe ce-i cu acest Eminovici.

*

În Primăria din Dumbrăveni, ca peste tot în vechiul Regat, mărturiile sunt puţine şi sumare. Nu găsesc decât un registru agricol, din 1960, aşa cum în „Marele Dicţionar Geografic al României”, volumul V (p. 331), îngrijit de Ioan George Lahovari şi publicat, la „Socec”, în 1902 (deci când Iordache Eminovici încă nu se născuse), nu poţi întâlni decât fleacuri: „Sälägeni, sat, în partea de N-V a comuna Dumbrăveni, plasa Siretul, judeţul Botoşani, pe moşia Dumbrăveni. Are o populaţiune de 105 familii, sau 483 suflete; o biserică, cu 1 preot şi 2 cântăreţi, o morişcă pe apă pe Pârâul Sălăgenilor, ce străbate satul; 1 circular. Vite: 104 vite mari cornute, 25 cai, 255 oi, 41 porci”.

*

Registrul agricol al comunei Dumbrăveni, din 1960, îmi desluşeşte că Iordache Eminovici a avut doi fii, pe Ilie, născut înainte de anul 1930, dar nu se ştie când anume, şi pe Mihai Eminovici, născut în 1939. Asta înseamnă că Iordache Eminovici, cel care moare, pe front, între anii 1941-1945, s-a născut în jurul anului 1900, ceea ce mă face să ştiu, deja, al cărui nepot este. Avea două hectare de pământ, majoritatea moştenite de Ilie.

*

Ilie Eminovici, însurat cu Leontina Melenciuc, avea două fete, pe Angela (măritată Şovea) şi pe Maria, şi doi băieţi, pe Valetrică (despre care v-am vorbit) şi pe mezinul Ion.

*

 Probabil că mulţi se vor întreba retoric la ce ajută informaţiile de mai sus şi, judecând din perspectiva unui popor fără memorie, precum al nostru, au dreptate: nu ajută la nimic.

*

Numai că eu am o datorie faţă de memoria lui Vasile Gherasim, poetul şi filosoful bucovinean pe care Lucian Blaga şi-l revendica drept mentor; datoria de a afla pentru care faptă străbunicul lui Eminescu, Petrea Eminovici din Costâna, a fost împroprietărit de boierul Cârstea la Călineşti, precum şi datoria de a afla ce s-a întâmplat cu Ştefan Eminovici, fratele mai mic al căminarului, care-l însoţise în Moldova.

*

„Vasile Eminovici, bunicul lui Mihai Eminescu, fusese „dascăl” în Călineşti. Din cei trei feciori ai săi – George, Ştefan şi Ioan – cei dintâi doi au părăsit casa părintească, trecând frontiera.

*

George se căsători în Botoşani şi deveni tatăl poetului Mihai Eminescu, de urmele lui Ştefan nu putui da.

*

În condica născuţilor, aflăm că s-a născut în 24 ianuarie 1818 stil vechi şi fu botezat de preotul Nicolae Sevescu. Atâta se vede, că era o fire predispusă la visare şi rugăciune, şi de aceea părerea pe care părintele Furtună a câştigat-o din spusele oamenilor, mai înainte, că Ştefan ar fi fost undeva preot, eu o interpretez aşa: Ştefan, după ce a trecut în Moldova, fiind lipsit de sprijin părintesc, a intrat într-o mănăstire, unde s-a călugărit. Pe cât îşi aduc aminte oamenii de aici… Ştefan era neînsurat, când a părăsit Bucovina. A intrat în pământ şi nimeni nu a mai putut afla ceva hotărât despre soarta lui”.

*

Şi, totuşi, preotul Furtună a avut dreptate. Ştefan a fost preot la… Sălăgeni (poate că şi la Siminicea), urmaşii lui şi, deci, rubedenii reale ale lui Eminescu, fiind Eminovicienii de azi ai Sălăgenilor. Chestia asta este simplu de demonstrat.

*

Ştefan (născut în 1818) pleacă în Moldova împreună cu fratele său mai mare (cu şase ani), Gheorghe (născut în 1812). Gheorghe Eminovici ajunge administrator al moşiei Dumbrăvenilor, de care ţinea şi Sălăgenii. Fusese, pentru baronul Mustaţă şi, ulterior, pentru boierii Balş, ceea ce fusese bunicul său, Petrea Eminovici, pentru boierii Cârstea din Costâna. Petrea, la încheierea contractului, a primit, printre altele, şi 15 prăjini de pământ în Hreaţca, deci într-o parte a satului Călineşti. Fără îndoială că şi Gheorghe Eminovici a primit, după încheierea contractului de administrator la Dumbrăveni, o suprafaţă de moşie, aflată la marginea moşiei boiereşti (ca şi în cazul Costâna, dar conform obiceiurilor vremii). Şi tot fără îndoială, Gheorghe şi-a  înzestrat fratele mai mic cu pământul de la Sălăgeni, rupând, după aceea relaţiile, pentru că „se ruşina să-i arate cucoanei lui (Raluca Iuraşcu se trăgea din vechi neamuri boiereşti) din ce soi de oameni se trage”, aşa cum şi povestea celălalt frate al lui Gheorghe Eminovici, Ioan, că i s-ar fi întâmplat şi lui. Căminarul îşi ajuta familia, dar pe ascuns, ca să nu i se cunoască originea.

*

Că am dreptate în ceea ce afirm, se poate proba uşor: întâi, trebuie cercetate pachetele cu foi de împroprietăriri în Sălăgeni, în 1866, aflat la Arhivele Statului din Iaşi. Apoi va trebui să revin la Sălăgeni (poate şi la Siminicea, unde e posibil să fi funcţionat ca preot şi Ştefan Eminovici), dar, înainte de toate, la Costâna, la Părhăuţi şi la Pătrăuţi, sate care, spre deosebire de Călineşti, mai păstrează memorie eminoviciană. Deocamdată, mă împiedic de un fleac: nu am un aparat de fotografiat.