Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 20

„şi dincolo de ea o Nefiinţă”

Eu am fost şi am rămas prietenul operei lui Roman Istrati. Nu al lui, ci al operei lui; au fost decenii în care nu ne-am văzut şi ani în care nu ne-am vorbit. Nu-i datorez nimic, iar tentativele de a-i spori măcar zilele, în ultimii ani, vizau reîntoarcerea lui la poezie. I-am fost alături în suferinţă doar ca să-l readuc în înnăscut. Şi eram foarte aproape de a reuşi, pentru că, de prin iunie 2017, Roman Istrati a reînceput să scrie şi poezie, exerciţiile lirice recente mulţumindu-l, din moment ce mi-a şi spus-o, pe când premeditam noi lansarea celei mai recente cărţi a lui. I-am arătat programul cultural pe 2018, în care figurează cu o carte de poezie, de circa 300 de pagini, intitulată, în mod provizoriu “Decalogul”, şi a surâs cu tristeţe. Rar i se întâmpla să surâdă, pentru că refuza tristeţea.

*

Când am reluat subiectul cărţii lui de poezie, în secţia de oncologie a Spitalului Judeţean, în care nu mai intrasem de când trecuse pe acolo tata, înainte de a mă lăsa singur în bătălia cu viaţa, Roman Istrati mi-a zis că asta va fi sarcina mea şi că va trebui să-l port şi pe el în suflet. Ceea ce nu va fi greu, pentru că el izbutise să-şi afle un sălaş durabil şi acolo. Şi i-am răspuns că, dacă m-aş fi ocupat de recuperarea operei pierdute a unui singur scriitor bucovinean, în care aş fi devenit specialistul lui peşte, m-aş fi simţit un ipocrit; şi, tot aşa, dacă m-aş îngriji doar de memorie, ignorând suferinţele contemporanilor, nu m-aş mai putea privi în oglindă. Şi a înţeles, pentru că ştia, pentru că există acest adevăr şi în el.

*

Nu am obligaţii faţă de plănuirile culturale obşteşti ale posterităţii lui Roman Istrati. El a decis ca tot ce are să se transforme într-un fond, din care să se acorde premii anuale pentru literatură şi arte plastice, să se retipărească o parte dintre cărţile lui şi să fie finanţate anumite programe culturale de anvergură. Nu intru în detalii. Dar premeditările acestea nu pot deveni realitate, pentru că este nevoie de un fond, cu care să se plătească impozite, cheltuielile care au mai rămas, datoriile vechi şi Dumnezeu mai ştie ce, iar tânărul împuternicit de Roman Istrati să-i înfăptuiască vrerea s-a cam împotmolit şi nu mai ştie pe ce cale s-o apuce. Cum nu-i treaba mea, ar trebui să nu-mi pese. Dar nu pot, nu pot trece indiferent pe lângă spulberări, aşa cum nu au făcut-o nici Florin “Maghi” Pascal şi Doamna lui, Alexandra (portretul ataşat din colecţia lor provine). Nu pot lăsa lucrurile neduse până la capăt, chiar dacă aş avea împăcarea de sine a celui care şi-a făcut omeneasca lui datorie. Raţia lui de datorie.

*

Ideea disperată de a-i scoate tablourile la vânzare, premeditată de Roman Istrati prin testament, mi-a venit din pricina urgenţei; dacă ar fi timp, aş găsi eu banii necesari pentru menţinerea spiritului lui Roman Istrati în veşnică prezenţă. Nu credeam în izbândă, dar acum, când văd câţi oameni vor să-i fie alături, simt că mi se deschid ochii şi asupra unei lumi minunate, care şi există. Nu băgasem de seamă, pentru că eu ştiam individualităţi, dar iată că există şi o comunitate. Acestei comunităţi am să-i dedic, având împuternicire, poemul “Până la rouă”, de Roman Istrati, mai adineauri cules:

*

Curată este astăzi casa noastră

şi varul poară gust de senectute;

doar galben luminând ca o părere

singurătatea are ochi de taur;

frigul ne prinde-n gheara lui albastră

şi-n palma nopţii iarăşi îşi ascute

buza în care vinul pare miere

şi liniştea un ţipăt lung de graur

*

Ziua ridică-n noi o lumânare

şi fumul vezi cum chiuie prin casă,

până la rouă gândul se desface

amestecat cu pulberea măruntă;

în piept războiul e o sărbătoare,

tăcuţi noi bem rachiu de biruinţe

şi îmbrăcaţi cu nesfârşită pace

frigul ne pare aşchie căruntă

*

Cu pumn de mucegai acum bătrânii

frământă miezul morţii, fără grabă

în grădină noaptea o păpuşă pare

cu ochii speriaţi de umilinţă;

când ziua prinde muced gustul lânii

nimeni din cei ce ard nu se întreabă

de ce există pentru toţi o floare

şi dincolo de ea o Nefiinţă


Eminescu, deportat anual la Călinești

Bustul lui Mihai Eminescu, expus de regretatul Dimitrie Loghin, în 1933, la Cernăuţi, cu ocazia concursului pentru realizarea unui bust al Poetului

Se știe din ce pricini căminarul Gheorghe Eminovici nu a vrut să-și reamintească, pe parcursul vieții, de rădăcinile lui călineștene și de ce a transmis această insensibilitate și copiilor săi. Dacă ar fi știut că peste mormântul lui Vasile Iminovici va trece gardul dinspre drum al bisericii, că mușchii cenușii, pământul, buruienile și nepăsarea culturnicilor și arendașilor de județ vor sfârteca „sufletul trist”, dăruit de „părinți din părinți”, cu siguranță că Eminescu ar fi avut o adevărată aversiune față de prefăcătoria de-a respectul față de memoria sa, prin încropirea unei „case memoriale”, adusă de la Straja și plantată nu pe vatra rădăcinilor, în Hriațca, ci în cimitirul devastat și transformat în fânaț și livadă de lângă biserică, prin amplasarea unui bust cu soclu de tip crinolină, urât, ba chiar monstruos, care-l transformă într-o piticanie, și prin atmosfera tradițional anticulturală a satului care nu-i respectă memoria, ci doar se folosește de ea.

Urâtul bust al lui Eminescu

 

Casa „memorială” din Călinești, adusă din Straja

Călineşti, mormântul lui Vasile Iminovici

Se știu, desigur, și interesele falselor „neamuri” eminesciene de a-i îngloda memoria la Călinești, dar nu-i bai. Pe Eminescu l-ar fi durut mai mult umilințele îndurate la Putna, în 1871, acolo unde îl lăsase zălog pe Slavici, până a făcut el rost de bani pentru plata datoriilor, și, mai ales, condamnarea lui Slavici la temniță și domiciliu forțat, în România Mare, de către clica Ferdinand – Brătianu, și, odată cu Slavici, condamnarea naționalismului eminescian, pe care doar Slavici îl mai continua și cu care s-a și învinovățit, s-a și apărat.

Dezvelirea bustului de la Dumbrăveni

Piatra bunicii lui Eminescu, smulsă de pe mormânt şi aruncată sub zidul bisericii, la Băneşti

Există o tradiție a lustruirii cu Eminescu și tocmai această tradiție îl rupe din rădăcinile lui voievodale (nu doar voievodul Gheorghe Ștefan i-a fost rubedenie de sânge), o tradiție care nu mai poate fi stăvilită. Și nici nu are rost. Eminescu nu mai este de mult trăit drept chintesență a identității naționale; memoria lui e doar o insignă, pe care și-o pun pigmeii ca să ocupe paginile cenușii cu știri ale zilei și să ni se pară nouă, neștiutorilor și tacit lepădaților de Eminescu, ditamai uriașii. Sfârșit.


Recunosc: sunt furios!

 

Petru Muşat, ctitorul renăscutului Roman Istrati

Nu a fost o surpriză pentru mine să aflu, astăzi, că diriguitorii culturii sucevene au fost retrogradaţi: nu mai ling clanţa uşii lui Gheorghe Flutur, ci, împărţiţi pe clanţe, pe cele ale uşilor neangajatului C. J. Suceava, ci al lui Gheorghe Flutur personal, Nicolae Barbă, şi pe cea a visepreşedintelui Gheorghe Niţă, despre care începusem să am o părere bună, dar se vede treaba că mereu mă înşel în privinţa oamenilor. Ei, iar în timpul acestei retrogradări lingvisto-limbistice, diriguitorii culturii sucevene au adus vorba şi despre pledoaria mea, depusă în scris la Centrul Cultural “Bucovina”, pentru acordarea “Premiului Eminescu”, post-mortem, poetului Roman Istrati; argumentele au fost multe şi greu de dărâmat, dar stăpânii clanţelor au decizia banilor (de parcă i-ar fi adus de la mumele lor de acasă) şi, prin urmare, ei fac legea. Nu caută niciodată soluţii, fac doar legea. În fond, cum să cheltui nişte firfirici şi pentru a cinsti memoria unui poet înnăscut şi cărturar pe măsură, când poţi cheltui purcoaie de parale grele pentru fierăraie inutilă şi mochete noi, pe care ăştia le schimbă mai des des decât mine şosetele? Şi nu doar acum, ci în fiecare an. Pentru că se fac economii mari de la “acţiuni”, iar în final de an bugetar trebuie spulberaţi banii pe ceva, nu?

 

Când am primit vestea că Barbă şi Niţă au hotărât că Roman Istrati nu poate primi “Premiul Eminescu”, pentru că nu vor muşchii lor decizionali, tocmai culesesem primul poem, din cele câteva sute, pe care mi le-a trimis Romi şi cugetam că trebuie să-i scot opera lirică la iveală în mai multe cărţi distincte, pentru că, dacă adun toate poeziile între doar două coperte, rămâne bietul Roman Istrati cu aparenţa autoratului pentru doar două cărţi de poezie, deşi diversitatea temelor şi a abordărilor stilistice, într-o tehnică discursivă pe care văd că el deja a stabilit-o, conturează măcar cinci plachete distincte. Aşa că vestea proastă m-a cam lăsat rece. În fond, un poet nu depinde de torţionarii de clipe, ci de propria-i creaţie. Nu o diplomă “Eminescu” (Eminescu nu a avut niciuna) îl va face pe Roman Istrati altceva decât ceea ce este cu adevărat. În schimb, premiul în bani ar putea salva o construcţie culturală excelent premeditată de Roman Istrati, care, în testamentul pe care îl am în copie, se dovedeşte a fi pe atât de organizat şi de lucid în veşnicie, pe cât de împrăştiat şi de băncos era în efemeritate. Executorul testamentar fusese însărcinat să-i vândă tablourile pentru a achita datoriile făcute cu spitalizările şi cu înmormântarea, dar şi cu cheltuielile pentru punerea efectivă în practică a programului cultural conceput de el. Dar cine cumpără tablouri? Nimeni. Iar de un premiu, care să salveze lucidele premeditări culturale ale poetului Roman Istrati, nu poate fi vorba, când Barbă şi Niţă ordonă altfel şi viceversa (sic! pe ei!).

Roman Istrati

 

Dar fii pe pace, Romi! Avea Gheorghe Flutur o vorbă: că eu aş fi aidoma unei pume, care dispare şi îţi sare în grumaz când ţi-e lumea mai dragă şi nu te mai aştepţi la aşaceva. Aşa e, prietene, şi nu rămân niciodată dator. Nici în bine, nici în rău. Fii pe pace, cărţile tale au să apară, iar construcţia culturală premeditată de tine va prinde viaţă, chiar dacă mi-o fi ursit să te urmez între timp. În fond, sufletul meu s-a născut în mai multe trupuri.


Bucovina din desenele lui Karl A. Romstorfer

Karl Adolf Romstorfer

Pentru că în 1904 urmau să se comemoreze patru veacuri de la plecarea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei, un arhitect vienez, pe nume Karol Adolf Romstorfer, a sosit în Bucovina, cu vreo 15 ani înainte de evenimentul de căpătâi al românilor şi, după ce a cercetat cu migală ruinele voievodale ale nordului moldav, făcând schiţe şi calculând costurile scoaterii de sub pământ a Cetăţii Sucevei, refacerii bisericilor Mirăuţi, Putna, Solca şi repararea celorlalte, a început să cerşească bani de pe la autorităţile vieneze şi bucovinene, cu gândul de a reda Bucovinei lăcaşurile domneşti de odinioară. Îşi găsise, în Suceava, un aliat entuziast, în persoana ctitorului modernităţii Sucevei, primarul Franz Ritter Des Loges, şi purcese nemţeşte la treabă, pentru că, prin 1892, încă nu se născuse strategia culturală de tip „Barb, ruf die Bauern in der Stadt an und lass sie spielen!” („Barbă, cheamă ţăranii în oraş şi pune-i să joace!”).

*

Studiile şi desenele lui Karl A. Romstorfer au fost publicate în Mittheilungen der Kaiserl. königl. Central-commission zur erforschung und erhaltung der baudenkmaledin Viena, începând cu anul 1892, când prezenta primele planuri tipice de biserici voievodale, dar şi în Jahrbuch des Bukowiner Landes-museums, publicaţie cernăuţeană, pe care o edita, începând cu anul 1893, împreună cu E. Maximowicz, A. Mikulicz şi J. Polek.

*

Studiile menite să atragă o simpatie eficientă şi efectivă faţă de patrimoniul medieval moldovenesc din Bucovina apăreau sub titlul „Die Kirchenbauten in der Bukowina” şi erau semnate „Romstorfer, Karl A., Conservator”. Atât. Simplu. Eficient, pentru că, în mai puţin de un deceniu, bravul arhitect vienez, căruia românimea patriotardă îi tot întoarce spatele, ne-a oferit tot ceea ce mai avem şi cu care ne fălim româneşte, fără habar de merite şi de recunoştinţă. Sper să puteţi intui ce volum uriaş de muncă şi cât sacrificiu pentru memoria românească stau în spatele următoarelor desene:

 

Franz Ritter Des Loges

*


Glorie eternă oportunismului bucovinean!

*

Trecând, din întâmplare, prin jalnica periferie spirituală a centrului Sucevei, am dat cu ochii de mincinoasa memorie, prin care oportunismul bucovinean izbuteşte să se înveşnicească. Pe frontispiciul Casei de Cultură, tronează, sub sigla Centenarului Unirii, Iancu Flondor, generalul Iacob Zadik, udeşteanul Eusebie Popovici şi Ion I. Nistor, trei dintre ei, primii, foarte potriviţi decorului “sărbătoresc” dintre tarabele cu trascăuri fierte, haleală colbuită tradiţional şi chiciuri artizanale.

*

Iancu Flondor nu şi-a dorit Unirea, foarte curând după aceea trăgându-şi un glonţ în cap, imediat după patriotica declamare: “Mare greşeală am făcut că am acceptat Unirea cu România”. La întreg bâlciul cernăuţean a participat, de nevoie, cu pistolul lui George Tofan înfipt în coaste, Tofan scrâşnind printre dinţi: “Ori citeşti hotărârea, ori te fac martir şi o citesc eu!”. Proclamaţia Unirii, scrisă de Dimitrie Marmeliuc, în hotelul “Pajura Neagră” şi corectată de Ion I. Nistor, a fost citită de decanul de vârstă Dionisie Beja. Pentru Marmeliuc, Erou de la Mărăşeşti, decorat de Regele Ferdinand, pe patul de spital, după ce fusese rănit în bătălie, şi făptuitor real al Unirii, nu s-a găsit un loc pe frontispiciu, pentru că omul acesta, mare cărturar – printre altele, a luptat pentru Întregirea Neamului şi a fost la câţiva centimetri ai traiectoriei glonţului de sacrificiul suprem pentru Neam şi Ţară.

*

Generalul Iacob Zadik i-a interzis maiorului Anton Ionescu să intre în Suceava, împreună cu grănicerii din subordine, iar atunci când generalul Coandă – tatăl savantului de mai târziu – a intervenit direct, i-a zis maiorului care nu încape pe frontispiciul prefăcătoriei sucevene: “Măi băiete, dacă iese prost, răspunzi; dacă iese bine, mai vedem…”.

*

Profesoraşul  udeştean Eusebie Popovici, autor al unei monografii a Udeştilor, a izbutit, în o lună şi ceva de zile, să cânte cu corul gimnaziului, înflăcărat de acelaşi entuziasm patriotic de nedescris, imnul imperial austriac, imnul ţarist, imnul regatului românesc şi iar imnul austriac. Zărindu-l pe Anton Ionescu, cu grănicerii lui, în parcul de lângă biserica catolică, l-a salutat rece, nemulţumit. Faţă de cei câţiva români bucovineni, care au trecut graniţa şi s-au înrolat în Armata Română, a luat mereu atitudine, solicitând pedeapsa cu spânzurătoarea pentru “trădătorii” Ion Grămadă, Dimitrie Marmeliuc, Alexandru Bocăneţu, Aurel Morariu, Ion I. Nistor, George Tofan.

*

Ion I. Nistor, figură emblematică a spiritualităţii bucovinene şi apropiat al lui Nicolae Iorga, a făcut parte, împreună cu George Tofan, din serviciul secret al Armatei Române, condus de generalul Iliescu. A slujit, într-adevăr, Unirea Neamului Românesc, fiind încarcerat, la vremea vremii, în cumplita închisoare din Sighetul Marmaţiei, apoi, la senectute, zvârlit într-o mansardă bucureşteană, unde a şi murit. Mă mir că a fost pus pe frontispiciul talciocului de haleală şi trascăuri bucovinene, pentru că nu merita o astfel de insultă. Dar dacă asta e voinţa cârmacilor de astăzi…


Pagina 20 din 228« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »