Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 18

Tiberiu Avram, cartea şi Gura Humorului

Astăzi, la Gura Humorului, Tiberiu Avram şi-a lansat cartea “Aventuri pe şase roţi”, într-o restituire de epocă pe care numai un primar ca Marius Ursaciuc – om educat şi spiritual – o putea face. Marius a pus în scenă atmosfera cărţii, aşa că, încă de la intrarea în Casa de Cultură, îţi atrăgea atenţia un folkist, cu repertoriu voit de prin anii ’80, aşezat lângă cortul şi bicicletele de care s-au folosit trei tineri humoreni, pe vremea aceea, pentru a ajunge la mare. La etaj, în Sala “Radu Bercea”, pereţii erau pavoazaţi cu lucrările expoziţiei “Memoria retinei gulagului românesc”, iar în capătul sălii, peretele din spatele mesei… prezidiului era împodobit cu portretul tovarăşului Nicolae Ceauşeacu (Dumnezeu să-l ierte!), cu steagul partidului comunist şi al republicii socialiste, precum şi cu drapelul pentru performanţe în întrecerea comunistă, dobândit pe merit Combinatul Minier Gura Humorului. Pe masă, magnetofonul din carte desfăcea de pe bandă muzica rock a anilor ’70, în vreme ce maşina de scris, un aparat de fotografiat şi alte câteva obiecte deja ancestrale îşi retrăiau gloria de odinioară. În sala înţesată cu public, foarte mulţi tineri (dacă aş fi ştiut, mergeam acolo cu tricoul Bucovina Rock Castle – ca să mă fac simpatic), multe dintre personajele cărţii lui Tiberiu Avram şi publicul-cremă, cu care ne-a obişnuit, de-a lungul anilor, Gura Humorului.

*

Moderatorul acestei minunate sărbători a memorie humorene (prin mărturisire de epocă se recomandă, în primul rând, cartea lui Tiberiu Avram) a fost Marius Ursaciuc. Nu ca primar, ci ca spirit viu şi neastâmpărat, care trăieşte din plin şi pe deplin natural bucuria prietenilor săi. Erau de faţă şi ceilalţi compenenţi de odinioară ai trupei de umor AZ-BEST, Sorin Poclitariu mutându-se mai aproape de mine, pentru a savura sărbătoarea, dar şi pentru faptul că, până pe la anul 1700, strămoşii lui şi ai mei, călăreţi de Coţman, erau rubedenii, iar noi, după bunul obicei românesc, încă ne ţinem de veri, fără să ne pese de a câta spiţă. Iar Marius (cu primarul Ursaciuc nu am treabă, dar Marius este şi prietenul meu) a dat strălucire acestei lansări de carte, în care personajele, vag împovărate de ani, au ieşit în faţa humorenilor, înseninându-i cu o firească şuvoire de spirit şi de inteligenţă. La final, după aproape un ceas de minunată trăire comunitară, Marius Ursaciuc i-a adus lui Tiberiu Avram o bicicletă nouă, pe care i-a dăruit-o, cu promisiunea că va scrie o nouă carte, despre un tur al României cu bicicleta, pe care să-l facă împreună cu prietenii de odinioară. Tibi a promis, dar cred că bicicleta se cuvine prinţesei lui, Clara, care l-a determinat să scrie cartea abia lansată.

*

 Astăzi, la Gura Humorului, am trăit o poveste frumoasă, doar însoţindu-l pe Tiberiu Avram la prima lansare a cărţii “Aventuri pe şase roţi”, o poveste pe care o s-o narez cu câteva fotografii:

*

 


O carte a eroismului cotidian

Nicolae Iorga era de părere că „întâmplările mărunte fac istoria mare”, iar spusa aceasta, din prefaţa cărţii cu însemnări pe vechi cărţi religioase, a lui Ilie Corfus, mi-a rămas întipărită în suflet, pentru că, în fond, exista acolo dintotdeauna, iar Nicolae Iorga doar a trezit-o la viaţă. Şi-mi amintesc de ea, lecturând, în cadrul unei corecturi finale, recenta carte a lui Tiberiu Avram, „Aventuri pe şase roţi”, care mă ia prin surprindere, mai ales prin ignorarea premeditată a „gloriilor” mult mai semnificative şi mai spectaculoase ale autorului, cum ar fi, de pildă, necazurile cu Securitatea, după încercarea de a realiza un avion-machetă teleghidat, care să circule între Gura Humorului şi Bârlad, sau întemeierea şi consacrarea celui mai bun ziar judeţean, „Monitorul de Suceava”, şi ca expresie a unei tămăduitoare concepţii de viaţă. În locul lor, ca o adevărată eliberare de senzaţional, Tiberiu Avram preferă un altfel de eroism, pe care mi-i greu să-l definesc, pentru că îmbină în el prietenie, căutare de sine şi vindecări existenţiale.

*

În principiu, „Aventuri pe şase roţi” e o carte despre adolescenţă, despre răscrucile tulburătoare ale vârstei opţiunilor care ne definesc, scrisă, tot premeditat, într-un limbaj adolescentin, cu propoziţii scurte, cu un restrâns al lexicului aproape de jargotic şi cu o desprindere detaşată de încărcătura emoţională a vârstelor care aveau să urmeze. Tiberiu Avram retrăieşte, prin noua lui carte, nu doar o vârstă, ci şi tulburătoarea răscruce a opţiunilor, străduindu-se să nu o umbrească sau să o lumineze cu scânteierile metaforice ale maturităţii, deşi îi mai „scapă”, uneori, dar numai în cazul descrierilor de natură, şi lirisme expuse cu dibăcie şi care par doar respirări ale adolescenţei de odinioară. Adolescenţa este, prin excelenţă, zodia, nu doar vârsta prieteniilor durabile şi definitorii, iar Tiberiu Avram, redescoperindu-şi adolescenţa sau pecetea aceluiaşi suflu existenţial cu Dan Lefter şi Dan Gaftoniuc, ia în discuţie, pe fondul unui record care aparţine adolescenţei lor solidare (mersul la mare, cu bicicletele), şi un test de bărbăţie, şi o nivelare a conflictului dintre generaţii, şi sensul năzuirii în viaţă, şi împăcarea cu sensul existenţial – nu cu destinul, ci cu sensul existenţial, care presupune o competiţie şi cu tine, şi cu timpul în care exişti.

*

Fără dram de didacticism, care nici nu aparţine adolescenţei, Tiberiu Avram povesteşte. Povesteşte, încercând să se înţeleagă, căutându-se şi descoperindu-se, uneori cu optimism debordant, alteori cu istoricizată resemnare românească, dar întotdeauna împăcat cu sine şi cu linia de conduită, moştenită din veac în veac. Bucurii mărunte, respirate profund, umplu orizontul, scapără de lumină, o lumină pe care o culege, ca pe boabele de strugure copt, fetiţa lui, Clara, deci o altă dezlănţuire de curândă adolescenţă, care are nevoie de repere vechi doar pentru a-şi premedita propriul ei parcurs. O ciudată alunecare din Tibi Mitrii Petrii Toderii Simionului, din nume în nume, pe curmezişul muntelui cosmicităţii vremelniciei, în care virtuţile se moştenesc cu contururi şi cu orizonturi noi, caracterizează, dincolo de explicitul narativ, noua carte a lui Tiberiu Avram, o carte a eroismului cotidian, în care valorile se derulează cu un anumit firesc, un firesc prin care eroismul, deşi în el există, se demitizează sau capătă dimensiunea nostalgică a ninsorilor de altădată. Nu ştiu formă de eroism mai profundă şi mai adevărată decât prietenia şi, cu toate astea, nu am premeditat, vreodată, să-i schiţez silueta de înger veşnic viu, dar iată că o face Tiberiu Avram. O face cu sufletul, păzindu-se de cuvinte şi de mirajul lor ameţitor, o face cu o carte, prin care şi prietenii lui se aşează în fereastra zilei şi salută cerul. E un gest tulburător, pe care ştiu să-l preţuiesc ca atare. Cu sufletul.

*

La o primă vedere, „Aventuri pe şase roţi” – titlu care face discretă trimitere la nostalgia pentru „Cireşarii” lui Constantin Chiriţă, e greu de încadrat într-un gen narativ anume. Nu e un roman sau o povestire, nu e o carte de memorii. E ceva mai mult, dar sarcina descoperirii a ce anume este această carte le revine cititorilor lui Tiberiu Avram, care, cu siguranţă, înţeleg şi trăiesc mult mai multe decât mine sau decât autorul acestei cărţi. Spun fără ironie că doar cititorii pot descifra profunzimile, pentru că asta este fiecare om de pe acest pământ: o profunzime tulburătoare şi care merită respectul cel mai desăvârşit (I. D.).


Cel mai bogat om din judeţul Suceava!

Bucovina Rock Castle nu ar avea nici o şansă pentru menţinerea ascendenţei valorice, dacă nu se găsesc soluţii pentru constituirea unui fond de rulment, din care să se plătească, în avans, cu titlul de cheltuieli de transport, sume convenite mai curând ca taxe de credibilitate pentru un românism atât de compromis de puzderie de “aleşi”, dar şi de cetăţeni de nevoie voiajori. Sfătuit de Gheorghe David şi de Daniel Tănase să fac nişte cereri de sponsorizare pentru constituirea fondului respectiv, desigur că m-am conformat, deşi nu prea aveam eu încredere în comunitatea oamenilor de afaceri din Suceava, dar mizam pe încă doi prieteni, care, după cum se vede treaba, nu au putut să mă ajute (sunt sigur că, dacă ar fi putut, ar fi făcut-o, pentru că ne leagă zeci de ani de prietenie). După trei luni de demersuri, aveam doar echivalentul a 1.000 euro în cont, contribuţia lui Gheorghe David şi a lui Daniel Tănase, dar prima plată pe care trebuia să o fac, în baza “Invoice”-ului din toamna anului 2017, până în 1 februarie 2018, era de 3.000 euro. De unde să scot eu încă 2.000 de euro? Şi de ce să-i scot?

*

De ce? Pentru că întineresc, în fiecare vară, când văd generaţiile tinere fericite măcar timp de 3 zile şi 3 nopţi. E drept, vor să dea cu tăvălugul beznei peste fericirea lor şi fanaticii talibani ai ortodoxiei, şi cei ai cultelor protestante, care îşi închipuie că memoriile semnate de 2 sau de câteva sute de bigoţi sunt majoritare în raport cu circa 20.000 de prezenţe întru luminile şi iluminările muzicii. Cum aş putea eu dezarma, când ştiu că miile acelea de tineri aşteaptă şi altceva, dar mai presus de toate, o necontenită primenire şi creştere valorică a Festivalului Bucovina Rock Castle? Da, dar de unde bani?

Soluţia salvatoare a venit ca un fulger luminos de vară: descoperiri de carduri! În negocierile cu nevastă-mea, nu a fost nevoie să fiu cine ştie ce persuasiv, ca să accepte sacrificiul dobânzilor pe care le vom plăti împreună, până la acoperirea sumelor descoperite, adică retrase ca împrumut bancar. În condiţiile acestea, când sute de oameni de afaceri şi de politicieni prosperi ai judeţului Suceava nu s-au învrednicit să pună mână de la mână, ca să adune vreo cinci mii de euro, care să folosească, an de an, ascendenţei festivalului care ne reprezintă cultural în Europa, stau şi mă întreb şi vă întreb: cine-i, cu adevărat, cel mai bogat om din judeţul Suceava?


La cheremul… Instituţiei Prefectului!

Instituţia Prefectului – foto SuceavaNews

Nu ştiu cui i s-a năzărit să stabilească, prin lege, că o carte de identitate trebuie să expire exact în ziua de naştere a bietului cetăţean român; nu cu câteva înainte sau după, ci taman atunci când meriţi măcar să te odihneşti, dacă nu chiar să te sărbătoreşti. Dar, mă rog, când Patria ne-o cere, nici un sacrificiu nu-i prea mare, aşa că astăzi m-am dus să-mi schimb, disciplinat, cartea de identitate, care, de mâine, nu mai este valabilă. Am consultat, pe net, de ce acte şi plăţi este nevoie, m-am dus la primărie şi am plătit 7 lei, apoi, cu actele în original şi în copie, m-am prezentat la ghişeele Patriei, biata Patrie fiind, de fapt, pingeaua Guvernului, reprezentat, la Suceava, de Instituţia Prefectului Judeţului Suceava sau, mai precis, de dama din imagine, fardată ca o gheişă medievală, încât niciodată nu am văzut şi cum arată. De poticnit în imaginea fardului domniei sale m-am mai poticnit, căci persoana respectivă mai adineaori a ordonat cercetări, la reclamaţia unui buzincurist semidoct, pentru interzicerea site-ului meu propriu şi personal (sic!), pe motiv că, în loc să declam lozinci, dezlipite cu abureală din creieraşul domniei sale, am scris că unirea cu România a Ardealului şi a Bucovinei s-a făcut prin optare pentru răul cel mai mic. E minunat că s-a făcut, dar să mă prefac analfabet ca buzincuriştii nu pot şi pace. Cetăţeanca Instituţie, şi încă a Prefectului (cine o fi, dom’le, ăsta, Prefectul?), nu a prins de veste că obligaţia ei este să-mi garanteze libertatea de exprimare, nu să mi-o interzică prin gealaţii administrativi.

*

Bun, dar nu ăsta e subiectul. Patria evidenţei populaţiei sucevene e la mama dracului, în lunca Sucevei. Acolo, lume peste lume, înghesuită în trei cozi mari, pentru depunerea dosarelor, şi o coadă înjumătăţită, pentru fotografiat. Nu pierzi decât un ceas şi ceva (plus încă pe atâta cu plata de la primărie şi cu folosirea mijloacelor de transport în comună – nu în comun, pentru că e vorba de comuna primitivă), până ajungi fie în faţa bărbatului flancat de două dame, fie în faţa uneia dintre cele două, croite după chipul şi asemănarea reprezentantei guvernului în teritoriu. Doar că-s ceva mai amabile, în ciuda faptului că nu dau semne că ar şi gândi. Iar cetăţenii… O doamnă de vreo optzeci şi ceva de ani, din Gura Humorului, care a venit cu un maldăr de acte, ca să-şi scoată buletinul expirat, fără de care nu se poate prezenta în faţa comisiei anuale de constatare a nu ştiu cărui handicap şi, deci, nici bani nu mai primeşte, s-a împiedicat de un act. Halt!, i-a strigat, pe româneşte, Patria-bărbat de la ghişeu. Biata doamnă l-a privit lung şi a murmurat: “Le rup, dară, şi mă azvârl înaintea trenului”. Sper să nu o facă, mai ales că pe cetăţeanul-patrie o să-l doar în cot.

*

Cu mine, lucrurile nu au stat chiar aşa de disperant. Nu aveam la mine certificatul de căsătorie, pentru că eu nu m-am măritat, ci m-am însurat. Am scăpat uşor: mi s-a făcut dosarul, cu promisiunea că revin, până în ora 16, cu certificatul de căsătorie în copie şi în original, şi am trecut la coada de la pozat, la dispoziţia unei artiste fotograf preţioasă şi pretenţioasă. În fine, am scăpat, am stat în frig până a venit autobuzul, am dat o fugă până acasă şi retur – un fleac, încă vreo două ceasuri. Dar m-am conformat Patriei negânditoare, care mi-a spus să revin peste o lună, ca să-mi iau cartea de identitate. Cum am nevoie de buletin pentru diverse operaţiuni bancare, mi s-a cerut să scriu o cerere justificată de urgenţă – şi m-am temut că trebuie să merg, iarăşi, la primărie, ca să plătesc… un leu! Dar, iarăşi, am avut noroc. Mi s-a primit cererea, fără să fiu pus la plată suplimentară.

*

Ceea ce mi s-a întâmplat mie, astăzi, nu contează şi nu aş fi scris un rând, dacă mâine şi în toate celelalte zile ale anului, câteva sute de cetăţeni pe zi nu ar păţi la fel. Şi o vor păţi, pentru că Instituţiei Prefectului nu-i trece pe sub fard şi bucle artificiale ideea de a deschide un birou de taxe al Primăriei Sucevei acolo, unde se eliberează cărţi de identitate (necesar şi pentru serviciul cu probleme de circulaţie – să vedeţi acolo iad înghesuit!), aşa cum nu-i trece prin spaţiul dintre fard şi bucle să-şi instruiască subalternele că nu toate actele enumerate în lege sunt obligatorii la schimbarea unei cărţi de identitate care expiră.


Recuperarea cântecelor pierdute ale Basarabiei

Despre muzica de astăzi a Basarabiei se spune, pe nedrept, că ar însemna muzica altor provincii româneşti, pe care lăutarii şi, în special cei ai lui Botgros, le adaptează la ritmicităţile tradiţionale basarabene sau nici măcar atât, că le cântă după cum le vine lor. Şi nu-i adevărat, pentru că o bună parte a cântecelor, horelor şi brâielor (sârbelor, cum sunt cunoscute) româneşti îşi au rădăcinile în străvechea lăutărie basarabeană, celebrul taraf al lui Barbu Lăutaru numărând, pe lângă doi bucovineni (Nicolae Picu şi Ion Batalan) şi câţiva lăutari basarabeni, care făceau parte din adevărate dinastii lăutăreşti, precum Năstase, Dinicu sau Ciolacu, care se mutaseră, prin anii 1850, la Iaşi. După Unirea Principatelor Dunărene şi stabilirea capitalei la Bucureşti, lăutarii ieşeni îşi urmează boierii şi, de acolo, din Bucureşti, răspândesc horele şi sârbele (syrba, în turcă, înseamnă brâu, iar syrbar – şerpar, adică brâu lung) moldoveneşti în întreaga ţară, uneori adaptându-le ei însuşi specificităţilor interpretative din diverse zone, cum s-a întâmplat, de pildă, cu “Hora lui Năstase”, care a migrat spre Oltenia, devenind singura “sârbă” oltenească în şase părţi şi cu arhitectură melodică tradiţional moldovenească, sau cu mai toate horele neamurilor de lăutari basarabeni Dinicu şi Ciolacu, ai căror descendenţi învăţaseră să armonizeze melodiile şi pentru interpretări la pian, succesele înregistrate de tarafurile lor la Paris, cu ocazia expoziţiilor universale, obligându-i la aceasta, după ce au observat că studenţii parizieni la Conservator le publicau melodiile în fascicole (avem astfel de partituri şi le vom retrezi la viaţă).

Cristace R. Ceolaen, 20 ans (n. 1879), adică viitorul vestit violonist Cristache Ciolac

Dar cântecele naţionale româneşti din Basarabia, deşi nu au beneficiat de alţi muzicieni care să le înveşnicească prin scriere de partituri, cu excepţia lui Gavriil Muzicescu (partiturile lui Gustav Weigand nu merită luate în considerare, şi veţi vedea de ce), beneficiază, totuşi, de importante atestări documentare, mai întâi din partea lui Vasile Alecsandri, care publică doar versurile unor piese, începând din anul 1847 (în „Almanahul de învăţătură şi petrecere” pe anul 1848) şi continuând cu „Balade adunate şi îndreptate de V. Alecsandri”, partea I, Iaşi, 1852, şi „Doine, Hore şi Cântece din Basarabia”, 1866, sub titlul „Poezii Populare ale Românilor”. Bardul de la Mirceşti, despre care francezii scriau că s-a născut român, dar s-a educat francez, nu ştia prea multe despre hore, în ciuda faptului că publicase nişte studii muzicale interesante în “România literară” din 1850.

Sub titulatura de hore din Moldova, Alecsandri publică 23 de texte, fără nici o trimitere la Basarabia, deşi măcar una dintre ele, “Stăncuţa”, notată ca fiind “din Valahia”, era din sudul Basarabiei şi făcea parte din repertoriul corului din Ismail, condus de Muzicescu. O altă horă, trecută drept “din Moldova”, numită “Horă ţigănească” (noi o avem, din gazeta basarabeană “Răsăritul”, sub titlul “Chilabaua”, adică, în traducere, “Cântec ţigănesc”), este basarabeană, din moment ce însuşi Alecsandri scria, în nota de subsol, că “vestitul poet rus Puşchin a tradus această horă din româneşte şi a introdus-o în poemul său intitulat Ţiganii“.

Prin trimitere directă, invocând, desigur, dificultăţile de informare, cauzate de înglobarea Basarabiei în statul ţarist, Vasile Alecsandri atestă ca fiind basarabene, prin anii 1848-1860, cântecele:

 

Floricică de pe şăs

Ne-a făcut maica pe doi

Nevastă, nevastă

Trecui Nistrul, apă lină

Astă iarnă era iarnă

Floare, floricea

Cine vede şi pricepe

Când eram la mama fată

Hai la popa din Orhei (Frunză verde de hămei, / Ce gândeşti de nu mă iei)

Tu străină, eu străin

Ionel din Kişinău / Drag îmi e numele tău

Ah, amar şi vai de viaţă!

Frunză verde peliniţă

Fă-mă, doamne, ce mi-i face

La fântâna cu cerdac

Drag mi-a fost dumu-ntracoace

*

Spuneam că partiturile lui Gustav Weigand (Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig, 1904) nu sunt demne de luat în seamă: le-au încercat muzicienii Răzvan Mitoceanu (vioară) şi Petru Oloieru (ţambal) şi ne-am convins că nu pot fi cântate. Din ce pricină? Pentru că Weigand le-a înregistrat pe discul unui gramofon rudimentar, prin 1902, cântate de Tianu Bâtca, din Ţipordei, iar transcrierea încercată de un muzician vienez este total eronată, din pricina necunoaşterii ritmicităţilor româneşti.  Dar piesele acestea au fost:

*

Frunză verde de mătasă / Rămâi dragă sănătoasă

Frunză verde solz di peşte

Frunzăşoară de scumpie

La moară nu te-oi mâna

Foaie verde de cicoară / A ieşit potera-n ţară

Frunză verde pui de nuc / Vine vremea să mă duc

*

Dar Weigand a cules şi texte din Basarabia, notând şi numele ţăranului care le-a cântat, şi localitatea lui de baştină, aşa că mai obţinem încă o dovadă documentară despre cântecele care se cântau în Basarabia, pe la cumpăna veacurilor XIX-XX:

*

Hai, leliţă, peste Prut – Luchiria Pascar, Polvăncicăuţi

Cine vrea să-mbătrânesc – Gheorghe Morariu, Pererita

Rău, maică, m-ai blestemat – Ilisaia Pleaşca, Lopatnic

Să nu crezi Flăcăului – Ivostina Alexii, Dumeni

Frunzişoară pelinaş – Gheorghe Ghijdea, Glinjeni

Copiliţă cu brăţări – Simion Milicencu, Drăgăneşti

Frunzişoară mentă creaţă – Sevastea Matei, Prepeliţa

Ştii, puicuţă, or nu ştii – Nani Vasili Buzu, Perescina

Frunză verde şi-un mohor – Pătru Constantin Niţa, Călăraţi

Fa Anică, Mărioară – Catinca Iereghi, Străşeni

Hai, Ileană, la poiană – Eftimie Onica, Sânjera

Frunză verde de mătasă – Ivan Dănăilă, Vadul lui Isac

Foaie verde poamă neagră – Vasile Dobre, Slobozia

Frunză verde siminoc – Sava Lazăr, Bender

Dragu mami Gheorghieş – Nichita Cotoman, Bălăbăneşti

Of, amar şi grea durere – Pietre Ţugulea, Coşniţa (Guv. Cherson)

Frunzişoară solz de peşte – Haralambi Bătrâncea, Marcăuţi

Bat-o focul străinii – Maftei Andruşca, Trifeşti

Armăncuţă de la Prut – Petrea Clima, Ţipordei

Frunzişoară alămâi – Petrea Clima, Ţipordei

Frunză verde măr mustos – Anica Crudu, Stoicani (Cremeni)

Frunzuleană şi-o secară – Grigore Buga, Bârnovo

Frunză verde stuf de baltă – Agafia Herghiligiu, Cupcin

Frunză verde de-o pastari – Evghenia a lui Vasilă Iv. Petrovici, Trinca

Frunză verde păpădie – Nadejdea a lui Dimitri Petrovici, Trinca

*

De vreo două luni de zile, pe masa de lucru a muzicianului, instrumentistului şi profesorului Petru Oloieru se află, pentru scrierea orchestraţiilor şi a transcrierilor, vreo 80 de melodii atestate drept vechi melodii basarabene, pe care intenţionăm să le retrezim la viaţă, prin formula “Zicălaşii”, în 27 martie sau în 9 aprilie, deci când Republica Moldova, pe stil vechi (27 martie) sau pe stil nou (9 aprilie) sărbătoreşte sau regretă Unirea cu România. Avem vechile “Hora mazililor”, “Hora răzeşilor”, “Congazul”, “Ostropăţul”, “Hora de la Orhei”, “Ca la Kişinev”, “Armencuţa”, “Păpuşoiul” etc., dar parcă nu ne-am mulţumi cu doar 80 de recuperări din cântecele şi horele pierdute ale românilor din Basarabia, dacă tot ne stă în putere mult mai mult. Iar dacă nu o facem noi, “Zicălaşii”, nimeni nu o va face, dovadă fiind pustietatea de până la noi.


Pagina 18 din 228« Prima...10...1617181920...304050...Ultima »