Imbecilizatorii iubitorilor de folclor

O mostră de prostie incalificabilă

O nouă imbecilitate folcloroasă, cu “responsabili de proiect: Bălin Brăteanu and Dr. Constanţa Cristescu” (am copiat corect, dar probabil “C” trebuia pus de soartă, în locul lui “B”, la Brăteanu), nu doar că toacă inutil părăluţele bugetare, dar mai şi impune, drept adevăruri savante şi “ştiinţifice”, nişte mostre de prostie incalificabilă, care, datorită doctoratelor semnatarilor, capătă valoare de dogmă infailibilă.

*

Dincolo de construcţia “cu furca” a “proiectului” editorial şi de platitudinile, dar şi acestea devalorizate de frazări preţioase şi plicticoase, pe care le revarsă slinos în pagini, doctorii de doi bani şi trei parale probează o incultură înfricoşătoare. Un adevărat puhoi de zoaie intelectualiste se revarsă peste posibilul răsfoitor al inutilului cărţoi.

*

Întâi, Dr. Constanţa Cristescu născoceşte “colinde huţule arhaice de mare valoare patrimonială ce se cântă pe o melodie unică” (p. 93 – precum vedeţi, nici cu regulile de punctuaţie nu le are mai sus de nivelul clasei a II-a), în condiţiile în care se ştie că populaţiile de limbă slavă nu au colinde, aşa-zisele “koliada“, care se cântau în ajunul (sciatii vecer) Crăciunului (rizdvo), fiind “cântece religioase, care au refrenul O, dai boje” (Dimitrie Dan, Rutenii din Bucovina, Bucureşti, 1913, p. 14), deci compoziţii cu autori cunoscuţi, răspândite de biserică, tocmai pentru a înlocui colindele, acele “cântece diavoleşti”, cum le numea inclusiv Simion Florea Marian.

*

Huţulii din Bucovina, ca şi rutenii şi galiţienii (celelalte populaţii de limbă slavă), au complementarităţi ale ritualurilor antice, dar nu şi colinde. Au, de pildă, o adevărată “cină de taină”, însoţită de acte magice intime, care începe cu invocarea străbunilor (didukh), la care se consumă douăsprezece feluri de mâncare. Vifleimul sau “Colinda bisericească, cu tradiţionalul „Oi dai, Boje”, inundă casa de bucurie. Colindătorii, copii şi tineri, primesc mere, nuci, cârnaţi şi slănină. La colindă nu lipsesc vioara, fluierul şi toba, instrumente tradiţionale ale oamenilor din zonă” (Ion Afloarei, Maria Mamaischi, Alin Iulian Şorodoc, Moldova Suliţa, o comună din munţii Bucovinei, Suceava, 2008, p. 186), dar “colinda bisericească”, cum o numesc huţulii din Moldova Suliţa, care au împrumutat multe obiceiuri româneşti, nu este, practic, o colindă, ci un vifleim. Nici măcar cântec de stea, ci vifleim.

*

Vifleimurile şi cântecele de stea, creaţii culte, cu autori cunoscuţi, comandate de biserică, încep să apară în anul 1885, printre primii autori numărându-se A. Rische, şi au fost publicate, periodic, de Editura Aşezământului “Sfânta Fecioară Maria”, din Bucureşti, aflată sub direcţiunea Preotului Eugen Bărbulescu, sub titlul de “Colinde populare“, deşi nu însemnau, cum, de altfel, se şi recunoaşte pe copertă, decât creaţii culte “dintre cele mai alese, după diferiţi autori, pentru folosirea elevilor de şcoală şi adulţi, ce se cântă la Moş Ajun, Crăciun şi Anul Nou”. Rareori, compozitorii români se foloseau, în crearea de vifleimuri, de melodiile unor colinde străvechi, aşa că “structurile arhaice” ale “colindelor huţule” numai în pâcla inculturii doamnei Dr. Constanţa Cristescu pot exista.

*

Obrăznicia inculturii de a deposeda compozitori remarcabili de opera lor, pentru a născoci o falsă “valoare patrimonială”, cum preţios scrie Dr. Cristescu, ba, mai mult, de a falsifica operele acelea veritabile cu găgăielile pe care le-au impus, în şcolile comunale, nişte învăţătoare neştiutoare, reprezintă, după opinia lui A. D. Xenopol, “o neiertată zădărnicie” şi, asupra intereselor popoarelor, o mişelie” (A. D. Xenopol, Cuvântare festivă – la Putna, în 1871, Iaşi, 1871, p. 20).

*

În volumul al doilea al seriilor de broşuri cu vifleimuri şi cântece de stea au publicat următorii compozitori: Tiberiu Brediceanu („Domnul Sfânt când s-a născut”), Al. Podoleanu („Bună dimineaţa la Moş Ajun”), I. C. Brătian („Noaptea de Crăciun”), D. G. Kiriac („Scualaţi, sculaţi”; „O ce veste minunată”; „Nouă azi ne-a răsărit”), George Cucu („Astă seară-i seară mare!”; „La un colţ de grădiniţă”; „Sus boieri nu mai dormiţi”; „Am plecat să colindăm”; „În vârful la nouă meri”), V. Popovici („Maica sfântă şi-o pornitu”; „Trei păstori”), A. Stoia („Steaua sus răsare”) sau Timotei Popovici („Astăzi s-a născut Hristos”), au fost publicate de Biblioteca Religioasă-Morală şi Muzicală, „sub direcţiunea Preotului Eugen Bărbulescu – Profesor”, până în anul 1945, „pentru folosirea elevilor de şcoală şi adulţi, ce se cântă la Moş Ajun, Crăciun şi Anul nou”.

*

Iată trei exemple de falsificare a unor opere cu autori cunoscuţi (de “colindele” născocite de cântăreţii folk şi de Fuego, pe care “Dr” Cristescu le “culege” din zona Dornelor, prefer să nu mai vorbesc, pentru că înseamnă doar imbecilitate, nu şi iresposabilitate):

*

*

Cine o îndreptăţeşte pe “Dr” Constanţa Cristescu să-l deposedeze de opera lui, ba să i-o şi falsifice, pe reputatul compozitor român George Cucu? Cum cine? Bălin Crăteanu şi savantlâcul de doi bani.

*

De un astfel de savantlâc ieftin se mai face responsabil un alt “Dr”, pe nume Ciprian Chiţu, care m-a dat gata cu o probă de parvenitism culturnic (astăzi, nu se mai citeşte, ci se… citează!), citându-l pe Niccolo Barsi din italiană, Barsi notând, în 1633, “că moldovenii folosesc la dansuri Violini, sordelini, piffari, tamburini, collascioni, con tre corde, adică viori, cimpoaie, fluiere cu ancie, tobe şi tambure” (p. 15). Nu ştiu de unde a “sustras” Dr. Ciprian Chiţu citatul, care, în realitate, menţionează că, atunci când vor să joace, moldovenii îşi pun, în mod obligatoriu cizme, nu opinici, şi că, la petecerile lor, “se cântă, mai întâi, din diferite instrumente, ca viori, cimpoaie, fluiere, tobe, lăută cu trei coarde. Apoi se prind de mână” etc. (Călători, vol. V, p. 76). Itinerariul lui Barsi: Cameniţa, Rădăuţi-Prut, Ştefăneşti, Iaşi, Huşi, Vaslui, Bârlad, Galaţi, Chilia, Crimeia, iar la întoarcere, Ciubărciu, Bender şi, prin pustia Basarabia, în Polonia. Deci, Barsi nu a trecut dincoace de râul Siret, ci a tot basculat între Prut şi Nistru, povestind din auzite.

*

Nici o mărturie, în afară de cea a lui Niccolo Barsi, care descrie, de altfel, un taraf boieresc din Bârlad, nu menţionează fluierul, deşi, încă din vremea lui Pindar, până târziu, în tarafurile lui Ncolai Picu şi al lui Grigore Vindireu, vioara, cobza şi fluierul (“fluierul lui Pan”, adică naiul) reprezentau singurele instrumente într-un taraf de târgoveţi. La ţară nu existau tarafuri, iar dacă vrea cineva dovezi, i le voi pune la dispoziţie.

*

Pe informaţia aceea singulară şi inexactă a călugărului Barsi, “Dr” Ciprian Chiţu trage şi el o poliloghie neghioabă, în patriotardismul ei neruşinat, de te doare mintea.

*

Conform mărturiilor călătorilor străini, în tarafurile ţigăneşti şi orăşeneşti din Bucovina geografică s-a cântat, de-a lungul veacurilor, la următoarele instrumente:

*

„Alăutele”, numite, în vremea lui Ştefan cel Mare, „scripci sârbeşti”[1], dar şi “vioare, alăute, cobze şi harfe”[2].

*

În 1591, „cimpoiaşi”[3].

*

În 1710, moldovenii „aduc lăutarii din locul acela, care mai întotdeauna sunt ţigani”, care cântă din gură şi din instrumente”[5], adică „ţimbale şi alte instrumente moldoveneşti şi turceşti” (p. 215). Mai precis decât Dimitrie Cantemir, suedezul Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel scrie, în 1712, despre „muzica alcătuită din unul-doi sau mai mulţi ţigani… cu nişte viori făcute dintr-un băţ şi o scândură proastă… aceştia cântă din vioară şi din gură şi joacă, totodată, şi ei împreună cu nuntaşii”[6].

*

Recensământul lui Rumeanţev[7], din 1772-1773, înregistrează la Voloca, pe Andrieş scripcar; la Horecea, pe Savin brat Andrei VORONCĂ, scripcar, dar şi pe Constandin scripcar; la Boian, moşia lui Alecsandru NECULCE, pe Ion cobzar, la Coţmani, pe Procop scripcar, la Davideşti, pe Hrihor scripcar, la Cuciurul Mic, pe Ion scripcar; la Onut, pe Vasilii scripcar; la Mosoriuca, 2 ţigani, unul dintre ei fiind Ion scripcar, dar şi un ţăran muzicant, Alecsa scripcar; la Chisălău, pe Foca scripcar; la Draciniţa, pe Iacob scripcar; la Stăneşti, pe Vasile scripcar, scutelnic al diaconului Nicolai; la Văşcăuţi pe Ceremuş, pe Costin scripcarul.

*

În noiembrie 1784, „ţiganii orăşeni muzicanţi depun pentru libertatea de a cânta duminica în cârciumi 19 florini 55 creiţari”, după cum rezultă din „Socoteala veniturilor şi a cheltuielilor Municipalităţii Suceava, începând cu 1783, ca an de înfiinţare a municipalităţii şi până la sfârşitul lui octombrie 1784”[8].

*

Vasile Pletosu, plugar din Pintic, sosit la Brăeşti, în 1772, împreună cu soţia, doi băieţi şi patru fete, s-a mutat, ulterior, la Suceava, aşa că, în 30 septembrie 1804, la sărbătoarea breslelor reunite din Suceava, a cântat „muzica, care a constat din două viori, 1 corn de vânătoare şi un clarinet”[9]… „la locul unde funcţionează domnul comisar districtual Schneipe, unde muzica noastră bine reunită s-a produs în faţa sa câteva ore”.

*

În 1815, „cimpoieşul lui Darii, Ioan Bordeianul din Volovăţ”[10] cânta prin pădurile Solcii.

*

În 1829, „veni, într-o zi, la mănăstire şi un taraf de lăutari Solcani, adică din Solca, ştiuţi şi chiar vestiţi, pe atunci, ca cei dintâi, după taraful muzical al Pletosului din Suceava… lăutarii, vreo zece la număr, cu scripce, cu cobze, cu naier, cu ţimbale şi cu un bas puternic”[11].

*

Pe la 1850, la Rădăuţi, „lăutarii ţigani, aduşi înadins de la pădurea Ulevei, trăgeau din cobză, nai şi ţimbal nişte arcane şi căzăceşti, de se ridica numai cât colbul ogrăzii… până o schimba scripcarul cărunt Buşan, deodată, mai pe domol”[13].

*

La Storojineţ, „Ionică, lăutarul din dealul Crivei, cu ţiganii săi, care trăgeau, apoi, străinilor, un cântec bătrânesc după altul, de se înduioşau Leşii şi Nemţii şi cântau – parcă îi aud şi astăzi –, pe toate glasurile, „Scumpă ţară şi frumoasă, of, Moldovo, draga mea!”[14].

*

Consemnate în presa anilor 1890-1900, sunt „sunetele cele desfătătoare ale lăutarilor din Storojineţ”[15], „vestita musică a lui Boghian din Pătrăuţi”[16], adică „musica vestitului pătrăucean George alui Niţă Boghean, care aşa a plăcut oaspeţilor din Suceavă, încât au făgăduit că vor lua-o şi la petrecerile ce le-or face dumnialor”[17], şi „muzica vestitului Bidirel din Stupca”[18].

*

Începând cu „vara anului 1851 sau 1852… la Lăpuşna, staţiune climaterică şi hidro-terapeutică lângă Berhomete” cânta, cu stagiuni permanente „banda de lăutari a vestitului violonist şi capelmaistru Nicolai Picu… Banda aceasta consta din vreo 12 oameni, între care un naiargiu, unul sau doi cobzari, un violoncelist, încolo numai scripcari şi poate unul cu viola”[20].

*

Stănică, fiul lăutarului Trifu din Horodniceni, mutat la Stupca, ţiganul care îi vinde lui Iraclie Porumbescu, în iunie 1866, violina lui Ciprian („Fecit Cremonae Nicolaus Amati 1626”).

*

„La Siret, între anii 1850-1870, era vestitul taraf al lui Kir Ionică Doboş, format din trei viori, o clarinetă sau un flaut şi un bas”[21].

*

„În 1855 sau 1856, se afla, în banda lui Picu, un prim-violonist destoinic, Grigori Vindereu, Român, pe care l-am aflat, în 1868, în Suceava, capelmaistru al unei tovărăşii de lăutari, înfiinţată de el[22].

*

În ciuda aparenţelor, Bucovina beneficiază de numeroase mărturii, mai toate înredinţate… tradiţionalei uitări româneşti de către reprezentanţii unor neamuri mărturisitoare. Din nefericire, nici măcar semidocţii cu doctorate nu au prins de veste că ele, mărturiile, există, iar de inventariat nu le inventariază nimeni, urmând să se piardă, încetul cu încetul, pentru totdeauna. Sfârşit.

*