Piramida cu pigmei

Clasa politică, în frunte cu Traian Băsescu şi Victor Ponta: Trebuie lărgită baza de impozitare!

Despre piramida socială s-a scris, în 1880, o proză excepţională, care făcea deliciul duminicilor străbunicilor lui Victor Ponta, din Pârteştii Bucovinei, care erau analfabeţi (dovadă: n-au plagiat nici o teză de doctorat!), dar care pricepeau ce le citea taica părinte, la Cabinetul de leptură, şi anume că piramida socială se prăbuşeşte, când îi este şubrezită baza.

*

Nu mă aştept ca politrucii contemporani, croiţi după tiparul descris de cărturarul bucovinean Constantin Morariu, să şi înţeleagă ceva din proza aceea plină de înţelepciune, una dintre cele mai bune, dintre cele publicate, vreodată, în România, drept “povestire din vremea veche”, dar dumneavoastră, “baza lărgită de impozitare”, fundamentul piramidei sociale, veţi înţelege totul:

*

“Se zice că să fi fost, odată, cine mai ştie în ce colţ al lumii, o ţară mare şi frumoasă ca un rai, plină de toate bunătăţile ce şi le poate închipui mintea, ţară locuită de un popor dintre cele mai luminate şi mai viteze.

*

În acea ţară fericită, numită de oamenii de pe atuncea „raiul pământesc“, fundamentele de căpetenie, pe care se răzima întreaga clădire socială, erau libertatea, dreptatea şi egalitatea. Dreptatea era regulată prin legile cele mai înţelepte, înaintea cărora toţi locuitorii erau egali. Iar cu privire la libertate, cercurile guvernamentale ţineau la deviza „Libertatea este pentru om aceea ce este soarele pentru pământ“. Drept că în statul „raiului pământesc“ exista şi un cod penal, pentru că, dă!, şi locuitorii acestui stat erau oameni, nu îngeri, nici sfinţi; dar legiuitorii de aici raţionau aşa: „Deoarece Creatorul i-a lăsat omului deplina libertate a voiei sale, vinovat ar fi acela care l-ar lipsi pe semenul său de acest drept dumnezeiesc. Precum, însă, Creatorul întrebuinţarea libertăţii voiei o va judeca, pedepsind păcatele şi remunerând virtuţile, tot aşa drept este să facă şi autoritatea statului“.

*

În urma acestor instituţiuni, poporul din statul „raiului pământesc“ era cel mai fericit de pe lume. Agricultura, comerţul şi industria, în toate ramurile lor, erau din cele mai dezvoltate. Ştiinţele ajunseseră la cea mai mare înflorire şi oamenii învăţaţi din „raiul pământesc“ erau cei mai renumiţi dintre toţi contemporanii lor. Chiar în poporul de la ţară nu se afla nimeni care să nu fi ştiut citi, scrie şi socoti. Pe scurt, bunăstarea şi fericirea domneau pretutindeni, aşa că oriîncotro ai fi voit să te întorci, ai fi putut vedea tot numai feţe senine, rumene şi vesele. Dar la toate acestea nu trebuie să aplicăm gradul de adjudecare şi ideile timpului nostru, care se deosebesc mult de vederile locuitorilor din statul „raiului pământesc“. Câteva exemple ne vor face o idee despre aceste deosebiri. Tinerimea din „raiului pământesc“ învăţa prin şcoli „că între oameni nu există altă deosebire decât inteligenţa, bazată pe educaţia morală şi intelectuală şi pe purtarea şi folosul ce-l aduce fiecare în societate“. Alt exemplu: „Progresul este în muncă şi sămânţa progresului este învăţătura; dacă progresul intelectual sporeşte bogăţia poporului, nu este mai puţin adevărat că cunoştinţele nu pot începe până nu se investeşte, mai întâi, o câtime oarecare de bogăţie din avuţia unui popor. Omul nu poate căuta îndestularea trebuinţelor morale, decât după ce şi-a căpătuit necesităţile trebuitoare la conservarea şi întreţinerea vieţii; de aceea, orice măsură care face viaţa materială mai grea nu poate să nu aducă vătămare vieţii morale a naţiunilor“.

*

Alt exemplu: „Ambiţia nu este altceva decât dorinţa de a te deosebi de ceilalţi oameni, de a fi lăudat şi admirat; ea împinge pe om la fapte mari, îl sileşte a face servicii pentru care societatea să-l onoreze şi să-i fie recunoscătoare. Datoare este, deci, societatea să caute a dirigui ambiţia oamenilor, a-i deschide drumul, a-i crea cercuri întinse, în care să se poată exercita şi deveni folositoare, iar nu să caute a o stânge“.

*

Alt exemplu: „Un popor trebuie să fie neîntrerupt la înălţimea cunoştinţelor din epoca în care trăieşte. Un popor care ar rămâne staţionar în cunoştinţele sale ar fi un popor al cărui viitor este compromis; existenţa lui s-ar periclita în tot momentul, întocmai ca reputaţia de învăţat a unui om care nu ar urma progresul descoperirilor şi ideilor umanităţii“.

*

Alt exemplu: „Patriotismul bine înţeles este a se lupta cu toţii în activitate, în învăţătură şi în aplicare la lucru; este a profesa neîncetat artele, meşteşugurile şi ştiinţa cu ambiţie nobilă, iar nu cu invidie, căci invidia este sorgintea celor mai mari rele, ea naşte vrajbă şi ură. Invidiosul îşi exercită acţiunea sa mai cu deosebire asupra oamenilor de oricare valoare. Arma cea mai obişnuită de care se serveşte este calomnia; pizmuieşte, de preferinţă, pe cel ce i-a putut face bine, pentru că recunoştinţa, fiind unul din simţămintele cele mai plăcute unui suflet curat şi bun, este supărătoare şi nesuferită sufletului stricat şi turmentat al invidiosului, în inima căruia s-au stins toate facultăţile cele nobile, toate simţămintele cele frumoase, toate simţirile cele plăcute. Nimic nu corupe pe om ca această nenorocită patimă. Omul corupt prin invidie consideră datoriile către Dumnezeu, către societate şi către el însuşi ca o himeră; toate lucrurile le raportează la mulţumirea patimilor sale şi ajunge a crede că singurul adevăr bun pe pământ este mulţumirea patimilor sale cele rele; pierzând conştiinţa binelui, se asociază cu acei ce cred că pot contribui la mulţumirea plăcerilor sale“.

*

Astfel erau principiile care regulau viaţa locuitorilor în statul „raiului pământesc“, considerate, bineînţeles, după gradul de judecare şi după ideile timpului aceluia.

*

Domnitor în acel stat era cel mai de frunte corifeu al timpului său, un anume Viteazul. În înţelepciunea şi stăruinţele lui neobosite, atribuia poporului cea mai mare parte din înflorirea ţării sale.

*

Într-o zi, dete domnitorul ordin la toţi fruntaşii poporului şi la cei mai iscusiţi meşteri ca să se adune pe malul unui râu, ale cărui unde line parcă ar fi dormit în albia sa de când lumea, căci nimeni nu ştia să-şi fi ieşit, vreodată, peste maluri, afară.

*

Fruntaşii poporului şi meşterii se adunară. Ziua era una din cele mai frumoase. Soarele lumina în toată strălucirea sa, nici un nor nu se mai vedea pe cer, nici un vânt nu se mişca în aer, şi în lunca înverzită din apropierea râului paserile cântau în versurile cele mai atrăgătoare.

*

În curând, sosi şi domnitorul cu suita sa. Strigăte de bucurie îl întâmpinară, apoi se făcu o tăcere adâncă.

*

– Iubiţii mei!, începu a grăi domnitorul. V-am chemat aici ca să vă împărtăşesc o idee, pe care aş dori s-o facem faptă: Pe malul acestei ape, în mijlocul scumpei noastre patrii, am socotit să ridicăm un monument, care să fie martor veşnic şi să amintească generaţiilor viitoare că aici a locuit, odată, un popor înţelept şi viteaz. Monumentul aş dori să fie o piramidă.

*

– Să trăiască domnitorul nostru!, răsunară glasurile unite ale celor de faţă, apoi urmă, iarăşi, tăcere.

*

Domnitorul se întreţinu puţin, în vorbă, cu unii meşteri, căută cu ei locul cel mai potrivit pentru aşezarea piramidei şi, după ce conveniră în păreri, înfipse el singur, cu mâna sa, în pământ semnele pentru săparea fundamentului.

*

La un semn dat, desfăcură, apoi, doi aghiotanţi domneşti o hârtie mare şi o aşezară pe un stelaj, făcut anume pentru acest scop, în faţa privitorilor. Hârtia era planul piramidei, lucrat de însuşi domnitorul. Toţi se uitau şi aşteptau cu nerăbdare ce are să urmeze.

*

Atunci, domnitorul se apropie de plan, îşi scoase spada din teacă şi zise:

*

– Cred că puţinele cuvinte ce se află pe acest plan sunt scrise cu litere destul de mari ca să le puteţi citi…

*

– Aşa este, Măria Ta!, răspunseră cu toţii.

*

– Binevoiţi, deci, urmă domnitorul, să citiţi aceste cuvinte în ordinea ce vă voi arăta-o eu!…

*

Şi domnitorul, arătând cu vârful spadei fiecare din cuvintele scrise pe plan, privitorii citiră, la baza piramidei, cuvântul „poporul“, la mijlocul piramidei, cuvintele „conducătorii poporului“ şi, în sfârşit, începând de la bază până sus, în vârf, citiră cuvintele „treptele sociale“.

*

Acum, domnitorul băgă, iarăşi, spada în teacă şi zise:

*

– Precum baza acestei piramide e menită să susţină mijlocul şi vârful ei, tot aşa, şi în statul nostru, poporul şi numai poporul este baza, care e menită să susţină toate treptele noastre sociale, începând de la cea mai joasă, până la cea mai înaltă. Poporul este mama care naşte, creşte şi susţine pe conducătorii săi. Datori sunt, deci, aceştia să lucreze cu puteri unite pentru binele şi fericirea poporului, datori sunt să sacrifice cea mai bună parte din capitalul vieţii lor pentru viaţa prosperă a poporului. Nimeni nu cred că-mi va contesta afirmaţia, că numai acestui principiu, pe care noi l-am urmat cu sfinţenie din tinereţile noastre şi până acum; avem de a mulţumi progresul statului nostru în toate direcţiile; numai acest principiu avem de a mulţumi că astăzi statul nostru este cel mai respectat şi mai stimat dintre toate. Până când vom îngriji, aşadar, cu toţii, conducători şi domnitori, de binele poporului, până atunci treptele ce le vom ocupa pe piramida statului nostru vor fi pentru noi trepte de onoare, de tărie şi siguranţă. Iar de-ar fi ca slăbiciunile omeneşti să ne corupă vreodată, precum vedem că se întâmplă pe aiurea, de-ar fi ca noi să vânăm, în cursul vieţii, numai „ale noastre“, uitând de popor, iar din această uitare să răsară pentru popor un izvor nesecat de rele, care l-ar duce la pieire, atunci să fim siguri că răsturnarea şi zdruncinarea noastră ar fi cu atât mai primejdioasă cu cât mai sus ne-am afla pe treptele piramidei sociale. Acest simbol doresc să-l reprezinte piramida ce se va ridica aici şi, când va fi gata, cuvintele ce le-aţi citit pe plan doresc să fie gravate pe dânsa cu litere mari şi să se sufle cu aur, pentru ca să lumineze ca un far purtarea conducătorilor din generaţiile ce au să ne urmeze.

*

Aplauze entuziaste şi îndelungate de bucurie urmară, iarăşi, cuvintelor domnitorului, care se depărta, acum, cu suita şi cu fruntaşii poporului, luând calea spre reşedinţă. Iar meşterii se apucară de lucru şi nu încetară până ce măreţul monument nu fu gata.

*

Mulţi dintre noi poate se vor mira de o comedie ca aceasta nemaiauzită. Dar, considerând că toate acestea s-au întâmplat în cine mai ştie ce colţ al lumii şi într-o vreme de care nici istoria nu aminteşte nimic, aşadar într-o vreme anterioară începutului istoriei universale; considerând, mai departe, că cine ştie ce oameni vor mai fi fost şi locuitorii „raiului pământesc“, de ce oare, după cum ne va spune firul povestirii mai la vale, oamenii din generaţiile de peste câteva secole mai târziu se numeau pigmei, deşi aflăm indicaţii sigure că şi ei erau întocmai de dimensiunea noastră; considerând, în fine, că numai puţine din datinile şi moravurile acelor oameni – să vă spun drept, nu ştiu prin ce minune – au ajuns a fi cunoscute şi de noi, şi adică poate ceva mai multe decât v-am înşirat eu până acuma, pe când toate celelalte instituţii ale mecanismului social au rămas acoperite de vălul întunecos al unui timp şi mai întunecos; considerând toate acestea, mirarea noastră trebuie să dispară şi noi trebuie să fim cu atât mai curioşi de a cunoaşte restul povestirii.

Aşadar, să luăm aminte!

*

Trecură ceva veacuri la mijloc. Cea mai ciudată schimbare ce-o aflăm acum în statul „raiului pământesc“ este că toţi, dar toţi conducătorii poporului deveniră pigmei. Care era cauza acelei metamorfozări nu se ştie. De era vreo pedeapsă dumnezeiască, trimisă anume din cer pentru oarecare fărădelegi, pe capul poporului – zic pe capul poporului, căci urmările metamorfozării erau, în prima linie, un izvor de rele pentru popor –, de era o simplă ironie a naturii sau de era poate aerul şcolilor din statul „raiului pământesc“, infiltrat cu oarecare miasme de calitate compresivă; despre toate acestea nimeni nu-şi putea lua seamă, toţi însă vedeau cu ochii şi ştiau că, odată ce trecea un copil din „raiul pământesc“ prin anii de şcoală şi devenea conducător al poporului, el se prefăcea în pigmeu. Şi, lucru de mirare, un exemplar împietrit de pigmeu, aflat oareunde de un celebru arheolog contemporan şi păstrat în oarecare muzeu antic european, arată, după chiar susţinerea arheologului respectiv, că conducătorii pigmei din statul „raiul pământesc“ aveau întocmai mărimea noastră de astăzi. Cauza, însă, de ce conducătorii pigmei, în comparaţie cu conducătorii fruntaşi din timpul gloriei statului „raiului pământesc“ se numeau pigmei îl face pe arheologul nostru să stabilească două ipoteze, adică: 1. Conducătorii pigmei se numeau astfel sau din pricina micimii corpului lor, în comparaţie cu conducătorii fruntaşi anteriori şi, aşadar, aceştia din urmă numaidecât au trebuit să fie giganţi, într-un fel, cumva, sau 2. Conducătorii pigmei se numeau astfel din pricina micimii creierelor lor şi, prin urmare, din pricina actelor intelectuale mai inferioare conducătorilor fruntaşi. Pentru ipoteza din urmă, singur celebrul arheolog aduce argumente mai valide şi, de aceea, crede că ea este şi mai aproape de adevăr.

*

Şi eu, onoraţi cititori, cred în ipoteza din urmă şi în această credinţă mă întăresc cu următoarele:

*

Am zis, mai înainte, că urmările metamorfozării conducătorilor din statul „raiul pământesc“, prefacerea lor, adică, în pigmei, era, în prima linie, un izvor de rele pentru popor. O descriere fidelă a stării acestui popor, sub conducerea pigmeilor, este, aşadar, aici neapărat lipsă şi, din fericire, datele trebuitoare pentru acest scop ne stau înainte:

*

Cel mai mare dintre relele cele mai mari era că poporul din statul „raiul pământesc“, pe timpul conducătorilor pigmei, era lipsit cu totul de şcoli. Prin toate satele, fără deosebire, puteai vedea, mai întâi, crâşma, care era clădirea cea mai arătoasă şi mai solidă, apoi biserica, alcătuită dintr-un material fragil şi tupilată într-un ungher, împrejurul căruia bozul şi toate buruienile rele creşteau şi se dezvoltau în deplină libertate, şi, în sfârşit, puteai vedea casele locuitorilor, dintre care cele mai multe erau colibe săpate în pământ şi acoperite cu ţărnă sau, în cel mai bun caz, cu trestie de baltă. De întrebai de şcoală, întrebatul căsca gura şi se uita cu ochii mari, răspunzând, la rândul său, că nu ştie ce zici. Va să zică, starea intelectuală a poporului din statul „raiul pământesc“, pe timpul conducătorilor pigmei, era, cu puţine diferenţe, asemenea cu starea naturală a unui popor de tot sălbatic.

*

Acuma să vedem cum sta lucrul cu starea materială. Aceasta se afla în condiţiile cele mai modeste, ca să nu zicem mizere, şi de aceea era al doilea dintre relele cele mai mari. Poporul din statul „raiul pământesc“ era avizat exclusiv numai pe lucrarea pământului. Dacă mă veţi întreba: „Bine, în ce mâini se aflau toate celelalte ramuri ale activităţii omeneşti, precum comerţul, industria, profesarea ştiinţelor et caetera?“, mi-aţi pune o întrebare ce-i tocmai la locul său şi iată că vă răspund:

*

Pe timpul conducătorilor pigmei, veniră în statul „raiul pământesc“ nişte oameni străini. Aceştia se aşezară pe unde putură, mai ales, însă, printre poporul de la sate. Comerţul, industria şi toate ocupaţiile mai lesnicioase erau în mâinile lor sau, dacă încă nu erau, nu lipsea siguranţa că vor fi. Şi, astfel, pe când aceşti oameni se aflau în cele mai bune condiţii de trai, având locuinţe bune, haine frumoase şi scumpe, hrană îndestulă şi se înmulţeau mereu, pe atunci poporul, lipsit de lumina şcolii, înglodat în datorii, însărcinat cu camete nemaipomenite, ameţit necontenit de băuturi degradatoare de trup şi de suflet, molipsit şi de viciul exagerat al luxului, asuda zi şi noapte la munca câmpului, dormea alături cu dobitoacele sale de casă, când îl strângea nevoia căuta să-şi vândă ţarina şi toate ce le avea pe lângă casă şi, în modul acesta perindu-i averea, care, precum acuma aşa şi atunci era „nervus rerum gerendarum“, pierea, cu încetul, el singur, fără contenire.

Şi ce făceau conducătorii pigmei în acele împrejurări?

*

Urmăriţi-mă, rogu-vă, cu atenţie şi să nu vă pară rău de tabloul ce vi s-a deschide înaintea ochilor:

*

Cea mai caraghioasă datină sau, mai bine zis, superstiţie pe care o exercitau, cu multă conştiinţă, conducătorii pigmei din timpul acela era de a peregrina, zi şi noapte, la piramida din valea domnitorului Viteazul şi a rivaliza, aici, din toate puterile în suirea pe treptele piramidei, crezând că cel ce se va sui mai sus, pe acela îl va favoriza soarta de a ajunge mai curând la treapta socială pe care o râvnea.

*

Vă puteţi, aşadar, închipui o scară înaltă a lui Iacov, pe care, însă, nu se suiau şi coborau îngeri paşnici, ci, în cea mai pocită învălmăşeală, se grămădeau, zi şi noapte, conducătorii pigmei, căutând să ajungă care de care mai repede la o treaptă care să-i deschidă un orizont mai larg de aer şi lumină şi de pe care să se vadă mai aproape de cer şi de stelele lui Dumnezeu. Şi acest joc superstiţios şi periculos absorbea într-atâta atenţia publică pigmeică, încât nu era ziar care să nu consacre primul său articol, totdeauna, firmei „ascensiunea piramidei“, descriind accidentele zilnice, îmbucurătoare şi triste, în toate amănuntele lor; nu era întrunire, petrecere sau convorbire între doi, unde să nu se fi discutat chestiunea de la piramida din vale.

*

O altă ocupaţie comună tuturor conducătorilor pigmei erau petrecerile dese, publice şi private, la care feluritele stări sociale se întreceau în manifestarea luxului celui mai exagerat. Aceste petreceri erau un izvor din care avuţia curgea neîncetat în buzunarele străinilor comercianţi, croitori, pantofari etc., căci doamne şi domni din creştet până-n talpă erau îmbrăcaţi la astfel de petreceri cu haine confecţionate de mâini străine. De se anunţa, spre exemplu, o serată cu dans sau un bal, atunci toate boltele comercianţilor de stofe, toate locuinţele modiştilor sau modistelor, toate casele industriaşilor, manufacturierilor erau pline de lume pigmeică, care alerga după articole trebuitoare pentru aranjarea toaletei de seară sau de bal. A doua zi după petrecere, ziarele lăudau succesul strălucit, moral şi material al ei şi darea de seamă respectivă se încheia, de regulă, cu fraza: „Excedentul de 200 sau 300 în venit curat, după acoperirea tuturor spezelor, este o dovadă că noi pe această cale reuşim de minune şi, deci, să urmăm astfel cât mai adesea“.

*

Acesta este unul din argumentele cele mai eclatante în favoarea ipotezei a doua a celebrului nostru arheolog despre cauza numirii conducătorilor pigmei.

*

Să fi avut, spre exemplu, gazetarii pigmei cunoştinţă de multele familii sărmane, trăitoare din câştigarea pâinii de toate zilele cu meseria acului, familii cu fete mari, care, la cazuri de petreceri, pentru ca să nu rămână înapoi de lume, scoteau cel de pe urmă ban din pungă pentru satisfacerea cerinţelor de împopoţare şi, astfel, se afundau în mizerie din ce în ce mai mare; să fi calculat acei gazetari chiar suma dată străinilor pentru costumele familiilor cu averi de mii şi milioane şi să fi cugetat puţin asupra stării lucrurilor din punctul de privire naţional: atunci, cu bună seamă, s-ar fi convins că petrecerile lor îi ruinează, că venitul acestor petreceri este numai imaginar şi că, din contra, cu fiecare petrecere se pierd sute multe sau poate şi mii din averea naţională. Dar astfel de idei erau departe de capul gazetarilor pigmei.

*

Poporul din statul „raiul pământesc“ păstrase, încă şi pe timpul conducătorilor pigmei, un frumos costum naţional, moştenit de la marii săi strămoşi şi pe care şi-l putea confecţiona fiecare familie singură, fără să fi fost silită a face speze în bani. Poporul şi conducătorii poporului din timpul gloriei „raiul pământesc“ s-au folosit de acest costum în toate împrejurările” (Aurora Română, nr. 11/1882, pp. 165-170).

Antibucovinismul culturii… bucovinene

C. Brăteanu: Cultura Bucovineană a început “Cu mucii în batistă”, capodopera mea folclorică!
V. C. Steiciuc: Sunteţi un lucru foarte mare, iar poezia este un lucru foarte important!

Chiar dacă Nicolae Iorga susţinea, năprasnic de supărat pe izgonirea sa din Bucovina, în primăvara anului 1904, că Ardealul şi Bucovina nu au produs nimic pentru spiritualitatea românească, cele două provincii româneşti pe nedrept incriminate au creat patrimonii de spiritualitate românească demne de toată admiraţia.

*

Ardelenii au preferat să-i răspundă irepetabilului cărturar român prin bătălii pentru afirmarea şi consacrarea culturii româneşti din Transilvania, în vreme ce bucovinenii, care publicau mult la Viena, nu prea s-au sinchisit de mustrări şi nici nu au făcut eforturi de impunere a marii lor culturi. Ei erau conştienţi de propria lor valoare (recunoscută şi de Iorga, în 1919: “în Bucovina, sunteţi mulţi oameni culţi şi bogaţi, dar nu uitaţi că deja trăiţi în România!”) şi, cu excepţia lui Leca Morariu, care ades se lua de piept cu suficienţii dâmboviţeni şi, desigur, a lui Mircea Streinul (care se adresa doar cititorilor publicaţiilor bucureştene, nu şi “dobitocilor” care îl calomniau), au ignorat făloşenia dâmboviţeană, preferând să făptuiască doar acasă, în Bucovina, şi, prin reverberaţie afectivă, la Viena.

*

Marea şi profunda cultură bucovineană nu a fost niciodată afirmată răspicat, nici măcar răspândită, iar la baştina bundiţei de dihor şi a zacuştelor cu hribi, fiecare clipă s-a lustruit doar cu sine, păşind cu indiferenţă peste truda lui Constantin Morariu, Ion Grămadă, Constantin Loghin, Leca Morariu sau Mircea Streinul de conştientizare a valorii spiritualităţii bucovinene.

*

E ruşinos pentru trufaşa Bucovină, dar singura carte de recuperare a poeziei lui T. Robeanu a fost făcută de Şt. O. Iosif şi publicată în Ardeal (în Bucovina nu există nici măcar un singur exemplar), iar mentorii bucovineni asumaţi de Lucian Blaga, Vasile Gherasim şi Vasile Bogrea, sunt atât de ignoraţi în ţinuturile lor natale, încât doar studenţii judeţului de la Cluj au mai auzit de Vasile Bogrea, care a fost şi a rămas… cel mai mare bulevard al Clujului. Halal să ne fie!

*

În anul în curs, mai ruşinos parcă decât oricare alt an din istoria Bucovinei, prin ignorarea memoriei, într-un anonimat  al ignoranţei devastator, Alecu Hurmuzachi şi Iraclie Porumbescu au împlinit câte 190 de ani, Ion I. Bumbac – 170, Ciprian Porumbescu – 160, Mihai Teliman şi T. Robeanu – câte 150, Liviu Marian, Eusebiu Hotinceanu şi Leca Morariu – câte 130, George Voevidca şi Vasile Gherasim – câte  120, Cezar Flamură, Aurel Putneanu şi Petru Rezuş – câte 100 de ani.

*

Tot în acest an, pictorul emblematic al Bucovinei, Epaminonda Bucevschi, a împlinit 170 de ani (dar el a mai fost ucis în câteva rânduri – vorba lui Vicenţiu Babeşi), George Bilan – 130, iar Ioan H. Sârghie – 120.

*

Aţi auzit, cumva, în acest an să fi fost aniversat, de către instituţiile de cultură ale judeţului, vreunul dintre ei? Sau, aparent mult mai puţin retoric: există printre culturnici măcar unul care să fi auzit, vreodată, măcar de unul dintre ei? – Iarăşi întrebare retorică!

*

Bucovina îşi calcă în picioare, an de an, propria memorie, propriul patrimoniu de spiritualitate. Noi nici nu avem, la drept vorbind, memorie, ci “tradiţie”. Avem “tradiţia” festivalelor (astea nu-s festivaluri!) “Labiş” şi “Camilar”, într-un exclusivism regăţean care îmbrânceşte cât-colo cultura bucovineană. E drept, activistul de partid Eusebiu Camilar, care venea, în “Volvo”, să se intereseze dacă a fost arestat sau nu “banditul de Lianu”, s-a născut la Udeşti, dar prozele lui sunt atât de antibucovinene, încât îl speriaseră pe bietul Constantin Loghin.

*

Pentru că subscriu fără rezerve la spusa cronicarului, consider că şi Camilar, şi Labiş (cu celebrele-i cârlănisme “la canal cu chiaburii!”), reprezintă valori, de care nu avem voie să ne dezicem. Dar nu e drept să cultivăm excesiv două mituri comuniste, în dauna celorlalte mari valori bucovinene, implicit în dauna marii, dar atât de ignoratei şi de sabotatei culturi bucovinene.

*

Festivale. Beţii, chiolhanuri, de ajung bieţii membri ai juriului şi invitaţi să nu se mai poată trezi cu moare de varză, ci cu ajutorul terapiei intensive, la “Urgenţe”.

*

Festivale. Gomoşenia năucă a liricoidei de doi bani şi trei parale V. C. Steiciuc şi “nemoteiurilor” ei, până hăt, la angelica muză de la Burdujeni, cartierul Dorohoi, şi parade în mantia milaneză de hahaleră – pardon! – cavaleră a poeziei, câştigată de Steiciuc, pentru defilări ţanţoşe, nu se ştie cu ce, dar cu liricoidismul sigur nu!

*

Acum câteva zile, am găsit metoda de a distruge, pentru totdeauna, “Illustrierte Bukowina“, adică bogăţia aceea de mărturii iconografice, încredinţate nouă, fără să o şi merităm, de I. Schubirsz, Franz Jaschke (1775-1842), Franz Xaver Knapp (03.09.1809, Tachau – 16.09.1883, Cernăuţi),  Mattias Adolf Charlemont (1820-1871), Rudolf Bernt (1844-1914), Julius Zalaty Zuber (1867-1918) şi Eugen Maximovici (1857-1926).

*

Acum, tocmai caut metoda rezonabilă de a distruge şi Galeria personalităţilor bucovinene “Vrednici de Bucovina“. Pentru că mă simt nevrednic de memoria lor, din moment ce nu i-am putut împiedica pe numiţii culturnici V. C. Steiciuc, C. Brăteanu, P. S. Dumitrache sau P. Horvat să tot tropăie noroios deste scapărul de lumină în care ei s-au înveşnicit.

“Nu ard luminile de ceară, cântări de groapă nu răsună”

Mihai Teliman
acel “Caragiale al Bucovinei“
20.11.1863, Siret – 21.12.1902, Siret

Dincolo de lumea aceasta cinică, duplicitară, dar pe deplin tradiţională, numită Bucovina, au existat, cândva, doi scriitori adevăraţi, un poet şi un prozator satiric.

T. Robeanu,
acel “Eminescu al Bucovinei”
20.11.1863, Cernăuţi – 12.26.07.1905, Muncaci-Ungaria

Poetul este fiul al unui „luceafăr al bisericii noastre“, profesor de morală la facultatea de teologie şi decan al respectivei facultăţi, archimandrit, deputat în sfatul ţării şi în parlamentul vienez. Poetul are doctoratul în drept, e liderul grupării „noi, Românii“ şi deputat, ca şi Înalt Prea Cucernicia sa, tatăl său, în dieta ţării şi în parlamentul vienez. Când „noi, Românii“ îi iau drapelul din mână, poetul pleacă în pribegie, iar când osteneşte, undeva, într-un hotel din Ungaria, se sinucide.

*

Prozatorul este fiul unor târgoveţi oarecare, dar şi el a studiat la Viena, pe cheltuiala statului. A optat pentru sărăcie, pentru statutul de gazetar-scriitor, deşi s-ar fi cuvenit să fie profesor. Scrie mult, pictează, arde ca o lumânare aprinsă la amândouă capetele, aşa că oboseala îl răpune mult prea curând.

*

Poetul este poet, iar scriitorul este scriitor, primul scriitor profesionist al Bucovinei.

*

Nu cred că, în preajma sărbătoririi a câte 150 de ani de la naşterea satiricului Mihai Teliman şi de la naşterea poetului T. Robeanu (pseudonimul calamburistic – te robea, nu? – al istoricului şi tribunului George Popovici), mai are rost să reamintesc pustietăţii pseudobucovinene că Robeanu este întemeietorul impresionismului timpuriu german (Mircea Streinul ar fi vrut să scrie “Poezia morţii, la T. Robeanu”, pentru a demonstra acest lucru, dar la oprit boala de piept, numită glonţ bolşevic) şi un poet român de primă mână, aşa cum nu are rost să povestesc nimic nici despre Teliman, pe care Nicolae Iorga îl considera egalul lui Caragiale.

*

În Bucovina nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată loc pentru memorie şi pentru promovarea valorilor. Fala noastră: dihorii strămoşeşti, omagiaţi la festivalele barabulii, curechiului, hribului, afinatei, sarmalelor, plăcintelor, zacuştii şi ale haida-dârla-dârî-da-urile manelisto-rurale.

*

E-atâta prostie înghesuită şi atâta suficienţă lăfăitoare în Bucovina numiţilor Mîrza, Flutur, Nechifor, Lungu, Băişanu, Brăteanu, Steiciuc, Horvat, Dumitrache, Cozmei etc., încât nici măcar o lumânare nu ai unde aprinde, pentru desluşirea luminilor noastre reale:

*

*

Mihai Teliman:

*

*

Crească sănătos!

*

Românu-i om bun. El taie chiar cloşca pentru oaspeţi şi, neavând lemne, scoate hadaragul de la turtele şi o frige. Aşa-i firea lui şi din asta nu-l poţi scoate. Graţie acestei virtuţi, mulţi din ei au ajuns azi la sapă de lemn şi nici aceasta nu le trebuie, căci n-au câmpuri şi, prin urmare, ce prăşi. Acum încep încetişor a-şi pierde limba. Cel puţin, nu o cultivă. Cărţi româneşti rar unde întâmpini. Ici, colea, doar câte un ceaslov sau Visul Maicii Domnului.

*

În societăţile româneşti auzi vorbindu-se nemţeşte, evidenţele şi alte acte se scriu tot în aceeaşi limbă, ba unii încep acum şi „Tatăl nostru“ pe nemţeşte, doar ar fi mai degrabă auziţi în consiliul şcolar al ţării. De-l întrebi pe un cooperator sau „supranumerar“ (al doilea preot dintr-o parohie – n.r.) de ce nu scrie româneşte, te trezeşti cu următorul răspuns stereotip:

*

– Apoi, domnule, eu îs cooperator; de voi scrie româneşte, mă iau ceia la ochi şi, apoi, adio carieră. Stai să mă fac paroch şi atunci ai să vezi cum le frec harţagul!

*

După vreo douăzeci de ani, îl face paroch. Timpul evidenţei româneşti ar fi sosit.

*

– Scrii româneşte, de acum înainte, reverendisime?

*

La aceasta, capeţi răspunsul:

*

– Apoi, domnule, eu îs paroch; de voi scrie româneşte, m-or lua ceia la ochi şi asta n-o vreau. Stai să mă fac protopop şi, apoi, le frec eu harţagul, n-ai grijă!

*

După treizeci de ani, îl fac protopresviter. Tocmai atunci îi moare soţia. Toată politica sa rezervată n-a putut să accelereze numirea sa.

*

– Dar, acum, vei scrie româneşte, părinte, aşa-i?

*

Răspunsul:

– Apoi, domnule, eu îs protopresviter şi, de-oi scrie româneşte, m-or lua ceia la ochi şi asta n-o vreau. Stai să mă fac archimandrit şi, apoi, le frec eu harţagul, n-ai grijă!

*

După ce-i arhimandrit, are toate calităţile cerute de un candidat de mitropolit. Ca să nu fie luat la ochi, se fereşte cât se poate şi mai mult decât oricând de a fi „Român“.

*

Însă harţagul tot nu le freacă.

Capătă mitra, în fine. Visul e realizat. Acum aşteptăm, cu drept cuvânt, frecarea harţagului. Aşa! Dumnealui tace mai departe. Vrea să fie excelenţă. Şi aceasta se întâmplă.

*

– Ei, excelenţă, poate acum veţi pune un cuvinţel în favoarea limbii noastre?

– Domnule, puţină răbdare numai; am încă un mic plan şi, de-l scot în cale, nu te teme, îl frec eu!

*

Şi se face baron. Dar, acuma, vine morticica şi-i freacă dumisale harţagul, înainte de a-l fi frecat dumnealui altora. Fălcile mormântului apucă prada, brazda o acoperă, tragedia se încheie aici spre a se repeta în alte locuri.

*

Subiectul rămâne acelaşi, numai personajele se schimbă. Profesorii vor să fie directori, aceştia inspectori etc.

*

Numai pălimarii se ţin bine. Păcat că sunt aşa de puţini, căci nu de alta, dar naţia ar fi salvată.

Aşa merg treburile la noi, în vesela grădină.

*

De porţi o cravată tricoloră, îţi periclitezi existenţa. Nici bumb (insignă – n.r.) naţional nu poţi purta, doar numai la jiletcă, ascuns. Căci, de te zăreşte vreun muftişor, pe loc te pune la condică drept „daco-român“.

*

Ciudat lucru acesta! Dar sunt altele şi mai ciudate. Avem, de pildă, ici-colea, câte un Român care e de absurda părere că a fi naţional e o crimă. Cu astfel de oameni nu poţi sta de vorbă.

Cum se vede, stăm bine.

*

Românilor li s-a dat, în Suceava, sfatul să înveţe din răsputeri limba germană (de Erast Tarangul, nobil român de Valea Uţei, căpitan al Sucevei, şi de directorul gimnaziului, românul Vasile Burduhos -–n.r., sf. „Deşteptarea, nr. 20, 21/1908, pg. 319). Cea românească n-o ştiu şi aceasta le era de recomandat. Poate că se va face recomandarea la o altă sfinţire, de pildă când vom căpăta un gimnaziu românesc în Cernăuţi.

*

Parcă văd cum râzi, dragă cititorule! Ştiu că nu crezi că ni se va încuviinţa. Românilor li se ia ce au, de dat – nici vorbă! Poate se va schimba şi timpul şi vom căpăta un gimnaziu românesc în Cernăuţi.

*

Se întâmplă şi minuni la noi: câteodată, se iau în considerare şi cererile întemeiate ale Românilor. Se înţelege, cam răruţ.

*

Românii nu zic nimic. Ei sunt oameni buni. De aceea, până capătă câte ceva, le creşte părul prin cuşmă. Crească sănătos!“ (Mihai Teliman, Foiletoane, Suceava, 1906).

*

*

*

T. Robeanu:

Un mort

*

Nu ard luminile de ceară, cântări de groapă nu răsună,

Să mă privească înc-odată prietenii mei nu s-adună,

Şi, totuşi, stau tăcut, zadarnic bătaia inimii s-ascult,

Când fiecare gând la tine îmi zice c-am murit de mult.

Şi-atunci te văd venind spre mine, din vremi pierdute-o arătare

Şi ochii mari şi plini de milă de vină grea îmi dau iertare“.

            (Revista Bucovinei, nr. 5/1943, pg. 215)

‘

‘

În bolta de la „Craiul Negru”

 *

Suceava e avută-n turnuri

Ca muntele bogat în stânci,

Ea are strade glorioase

Şi are pivniţe adânci

 *

În bolta de la „Craiul Negru“

Acolo-i vinul minunat.

Acolo trei voinici aseară

Într-un ungher s-au aşezat

 *

Au pene roşii-n pălărie

Şi tinereţe în obraz.

Mustăţile, aşa de dârze

Şi vorbele aşa cu haz.

 *

Crâşmaru-n umbră clipoceşte,

Mănunchi de chei i-atârnă-n brâu,

Nepoata are ochi albaştri

Şi-i blondă ca un spic de grâu.

 *

Aduce vin în cupe clare,

Roşind, celor trei darabani,

Ei au mustăţi atât de dârze,

Ea numai optsprezece ani.

 *

Şi unul sare în picioare,

Zâmbind mânuţele i-a prins.

Guriţa-al doilea îi sărută

În şagă mai, mai înadins.

*

Iar cel din urmă stă deoparte

Aşa de palid, chinuit –

Ah, mult amar şi, totuşi, dulce

În ochii săi ea a citit.

 *

 *

Strofe Carpatine

*

Prin întuneric de codru de brad,

Ploi de lumini din stele cad.

Şi umplu de-argint izvoarele clare

Şi inima de dor şi visare.

*

Aşa tânără, fragă, ca amorul dintăi

Înfloreşte o roză la răscruce de căi,

Înfloreşte-aşa dulce, ca tine, la care

Mă duce, iubită, ascunsa cărare.

*

Sub pasul rar şi discret de cerbi

Se-nfioară încet vârfuri de ierbi;

Din vale negura se ridică

Căruntă ca o legendă antică.

*

Se clatină brazii, salută în somn:

Prin visul lor trece Dragoş domn.

În pălărie o veselă floare,

În mână cornul de vânătoare.

            (Convorbiri literare, XXV, pg. 526)

* 

 *

La crâşma verde

 *

La crâşma verde pe vâlcea

Voios m-abat din calea mea;

La masa de stejar mă pun,

Nimic nu cer, nimic nu spun.

 *

Dar crâşmăriţa cea nurlie

Ea mă cunoaşte şi mă ştie

Şi sprintenă şi mlădioasă

Aduce cupa cea frumoasă;

 *

Pe umeri braţul mi-l aşază

Lumina ochilor să-mi vază,

Şi pentru vesele cântări

Primesc drept plată sărutări.

*

O, filosofi cu gând greoi,

Când oare-ţi înţelege voi

C-a fericirii dulce cheie

E-n vin, în cântec şi-n femeie?

            (Convorbiri Literare, XXII, pg. 181)

* 

 *

Alcovul e în umbră…

*

Alcovul e în umbră şi tu vii să te culci,

Copilă cu ochi negri şi buze moi şi dulci;

Încet ridici perdeaua şi-n zare un balaur

Îţi pare cerul nopţii cu ochii săi de aur.

*El zborul lui de nouri spre tine îl îndreaptă…

Tu nu cobori perdeaua şi nu eşti înţeleaptă.

*

Ci gândul de copilă din depărtări lumeşti

Pe Făt-Frumos îl cheamă să vie ca-n poveşti,

Cu farmec de iubire din suflet de viteaz

El dorul să-ţi adoarmă şi iar să-l facă treaz

Şi tu în a‘ lui braţe voioasă să te culci,

Copilă cu ochi negri şi buze moi şi dulci.

            (Convorbiri literare, XX)

* 

 *

Voievodul

 *

În tăcute bolţi din veacuri doarme-n pace Voievodul,

Mâinile scăldate-n sânge stau pe piept, evlavioase,

Peste dânsu-n risipire zace lumea lui cea veche

Lespezi vechi şi slove şterse, candele ce nu mai ard.

Şi la căpătâi se roagă un călugăr ce nu ştie

Că din aburul albastru Dumnezeu a dispărut.

Dar în ceas de miază-noapte clopotul când sună jalnic

Voievodul se trezeşte

 *

„Eu din vechea strălucire vreau să ies azi la divan,

Logofete, mergi de adă din muzeu pecetea ţării

Şi spătarul să aducă spada mea vândută-n Londra!“

Logofătul nu-l aude şi spătarul său nu vine –

Goale-n ceas de miază-noapte oasele-i sclipesc în lună.

            (Convorbiri Literare, XX, Junimea literară, nr. 9/1905, pp. 132-133)

* 

 *

Blondă ca grâul

*

O, la ce-ar vesti bătrâna

Poezie-n neagră haină

Cum eşti blondă tu ca spicul

Şi ştii săruta în taină?

 *

Şi de ce-s la faţă palid

Ce-are lumea să o ştie?

Numai blondul grâu s-audă

Cântecul de ciocârlie.

            (Inedite, în Junimea literară, nr. 9-10/1908, pg. 185)

* 

 *

Icoana Maicii Domnului

*

Antreul stă iluminat!

Te văd din cap cum clatini,

Prietenul meu mult stimat,

Că epicele datini

Frivol le-am aruncat deoparte

Şi-aduc pericol castei arte.

*

Vezi, am aşa temperament

Şi sunt sfădit cu-o muză.

Să o invoc? E evident

Că n-a vrea să m-auză.

Şi Aron Densuşianu-mi scrie

Că nici la el nu vrea să vie.

 *

Antreu – portal de paradis –

Marmorică splendoare.

Se-neacă pasul ca în vis

În mutele covoare

Oglinzile lucesc feeric,

Afară-i glod şi întuneric.

*

Stau ca fantastice tiviri

Fenici la portiere;

În candide încremeniri

Zeiţe în unghere.

În glas de-argint de pe părete

Acum bat ore-ntârziete.

*

Lacheul cască somnoros,

Apasă pe cravată

Extrem, discret şi graţios

Bărbia diplomată.

Şi ochii sfincşi încet se-ngroapă.

După perdelele de pleoapă,

*

În orient şi-n occident

E ordinul acesta.

            (Inedite, în Junimea literară, nr. 9-10/1908, pg. 185)

 *

 *

Agnes

 *

Ard candelabrele-n antreu…

Te văd din cap cum clatini

Şi mă numeşti barbar ateu

Că epicile datini

Şi clasicismul castei arte

Frivol l-am aruncat deoparte.

 *

Sunt, de când perii suri răsar,

Sfădit cu doamna muză.

Să chem superba? E-n zadar,

Ea nu vrea să m-auză.

Şi Aron Densuşianu-mi scrie

Că ea nicicând n-a vrut să-l ştie.

*

Îmi şuier cântu-n orice ceas!

Numiţi-mă chiar cinic.

Nu vreau să moară fără glas

Avântul meu sanguinic:

A’ tinereţei dor şi jale,

Potop rebel, oprit în cale

 *

Antreu, portal de paradis,

Marmorică splendoare…

Se-neacă pasul ca în vis

În mutele covoare.

Oglinzile lucesc feeric.

Afară-i gol şi întuneric.

 *

Stau, ca fantastice tiviri,

Fenici la portiere,

În candide încremeniri

Zeiţe în unghere.

În glas de argint de pe părete

Acum bat ore-ntârziete.

*

Lacheul cască somnoros.

Apasă pe cravată

Extrem, discret şi graţios

Bărbia diplomată;

Şi ochii sfincşi încet se-ngroapă

După perdelele de pleoapă.

*

Destinul generos i-a dat,

Din cornul său de haruri,

În leagăn de orfelinat

Aşa drăguţe daruri,

Cu ele-n valea de la Istru

Putea s-ajungă prim-ministru.

*

A cui vina, dacă tont

Nu s-a înălţat în scară?

Ei! cel imparţial ia cont

Fumând a sa ţigară,

Că în livrea sau în mătasă

Ce-i rasă tot rămâne rasă.

*

În orient şi occident

Lacheul dominează:

Vizir şi paşă opulent

Sau cardinal cu vază

Îşi bate joc din înălţime

De lupta palidei mulţime.

*

Scurt şi energic a sunat…

Din gânduri Jean tresare.

Rădică capul parfumat,

Patetic dă intrare

Stăpânilor, ce-n timp hidropic

Vin de la balul filantropic.

*

E-n ţară cel dintâi bancher,

Iar ea o damă cultă

Şi cea mai tristă din muieri

Din cele ce ascultă,

Xantipele în roşe bluze

Din cântecul meu sunt excluse.

*

Dar crinul cel abia-nflorit

E Agnes a lor fată,

E parcă Venus a ieşit

Din valuri încă-odată.

Umbriţi de şalul cu dantele

Ard tainic ochii-unei gazele.

            (Inedite, în Junimea literară, nr. 9-10/1908, pg. 184)

* 

 *

Cântec vechi

 *

La Suceava în cetate

Ceas de miază-noapte bate,

Păzitorii cântă-n uliţi

Răzimaţi în albe suliţi.

 *

La Suceava în cetate

Ceas de miază-noapte bate,

Zidul vechi adânc răsună:

„Noapte bună, noapte bună!“

 *

Şi din plai şi de la mare

Visurile vin călare

Din risipe-ncetişor

Creşte-un  mândru foişor.

*

La prag luna ţine strajă

Înlăuntru doarme-n vrajă

Fata cea de voievod,

Cu păr galben pus în nod.

*

Cine vine şi-l dezleagă

Nu se duce noaptea-ntreagă

Şi cui vine s-o sărute

Toate nopţile-s pierdute.

*

Copiliţă mult nătângă,

Ochii tăi cu mâna stângă

Să-i acoperi; iar cea dreaptă

Facă drum celui ce-aşteaptă.

*

Ca în ceasul din poveşti

De la dragile-ţi fereşti

În ispită să nu-l ducă

Albul număr de nălucă.

            (Revista Bucovinei, nr. 5/1943, pg. 215)

De ce este Gigi Becali un om liber?

Pentru că există. Pentru că are suflet. Pentru că sufletul lui se revarsă în lumină.

Argumente:

Gigi Becali îi ajută pe Amar şi pe Mădălin, doi copii bolnavi şi săraci din Neamţ

Din spatele gratiilor, Gigi Becali şi-a pus oamenii să-i ajute pe Amar şi pe fratele lui, Mădălin. Doi copii bolnavi şi săraci din Neamţ, pe care părinţii nu mai aveau cum să-i crească.

Vizionaţi reportajul, făcând click pe observator.tv!

Marian Ursea se roagă pentru Gigi Becali

Marian Ursea, copilul sărac din Buzău pe care Gigi Becali l-a luat anul trecut în grija sa, trăieşte de ieri un adevărat coşmar. Băiatul a privit şocat la televizor cum tatăl său adoptiv a ajuns după gratii. Rămas fără principalul său sprijin, Marian mai are acum o singură speranţă: ca George Becali să fie graţiat de preşedintele Băsescu (citiţi ştirea, făcând clik pe libertatea.ro).

Marian Ursea, rugându-se pentru Gigi Becali (libertatea.ro).

Rămas în grija bunicii după ce tatăl s-a spânzurat iar mama l-a abandonat , Marian Ursea s-a luptat mai bine de trei ani cu o sărăcie cruntă.

Impresionat de drama copilului rămas fără părinţi care avea  şi grijă de bunica sa, omul de afaceri Gigi Becali a făcut în luna august a anului trecut o donaţie substanţială.

Micuţul a fost scos dintre mormane de mizerie şi apoi ajutat de afacerist să se mute împreună cu bunica dintr-un bordei într-o casă nouă cupărată cu banii jos. Apoi Becali i-a cunpărat calculator, haine şi mâncare şi i-a angajat micuţului o bonă ca să-l îngrijească.

După ultimele evenimente neplăcute din viaţa îngerului său păzitor cum îl numeşte Marian Ursea pe George Becali, copilul se roagă ca cineva să-l scoată din puşcărie

“Îmi pare rău de tot ce s-a întâmplat. De aseară sunt şocat de ce i s-a întâmplat domnului Becali. Cred că doar preşedintele Băsescu ar putea să-i dea drumul”, spune copilul.

Bona lui Marian este şi ea în stare de şoc de când a auzit vestea. “Nu ştiu cum ne vom descurca, dânsul m-a ajutat şi pe mine că mi-a dat un loc de muncă. Sunt şocată şi mă rog pentru dânsul”, a declarat Lungu Nicoleta, bona copilului.

De aceeaşi părere este şi femeia care i-a vândut casa latifundiarului, care crede că pedeapsa la care este suspus afaceristul este prea grea.

“Acum mă rog pentru sufletul lui că să scape că este un om bun. Ne-a dat cât am cerut pe casă. Ceea ce a făcut el n-a mai făcut nimeni pentru oamenii amărâţi în ţara asta”” a declarat Lucreţia Ion.

Magnatul din Pipera a plătit pe loc 17.700 de euro pentru casa în care locuiesc de acum puştiul şi bunica sa.

Citiţi ştirea, pentru autentificare, făcâd click pe libertatea.ro!

*

*

Gigi Becali a cumpărat casă unei familii cu 7 copii, ducând plasmă,

maşină de spălat şi pahare de cristal. “Alexandre, om te-ai făcut, mă”!

Gigi Becali a mers, miercuri, cu elicopterul în Gorj, unde a cumpărat o casă pentru o familie cu şapte copii, căreia i-a adus plasmă, maşină de spălat, pahare de cristal, spunând că a văzut cazul la televizor şi că i-a fost teamă că dacă nu face nimic nu va şti ce să spună la Judecata de Apoi.

Europarlamentarul Gigi Becali a venit cu un elicopter în comuna gorjeanã Văgiuleşti pentru a cumpăra o casă pentru un localnic, Alexandru Bucur, tatăl a şapte copii, şase dintre ei aflându-se într-un orfelinat din Târgu Cărbuneşti, transmite corespondentul MEDIAFAX.

Citiţi ştirea, pentru confirmare, făcând click pe gândul.ro!

Gigi Becali i-a dat unui copil de 4 ani, grav bolnav, 25.000 de euro

pentru analize şi operaţie: “Pentru mine e foarte puţin!”

Gigi Becali mai ajută un copil cu probleme. Edi, un băiețel din Timișoara, suferă de sindromul hunter, o boală rară care apare la 200.000 de nașteri și care-i afectează tot organismul. Pentru analize și operația micuțului, părinții copilului de numai 4 ani mai au nevoie de 25.000 de euro. Gigi Becali va suportat toată cheltuiala.

Citiţi mai multe, făcând clik pe gsp.ro!

Gigi Becali este, deci, un om liber, libertatea fiind condiţia existenţială fundamentală a unui om. Chiar dacă îl ţin “ăştia” sub zăbrelele temniţei politice, Gigi Becali rămâne un om liber. Întemniţaţi sunt “ăştia”, Băsescu, Ponta şi toţi trepăduşii lor, nu Gigi Becali.

Nu mă număr printre fanii lui Gigi Becali, dar îl respect, pentru că, dincolo de copilărismul care îl ajuta să se răsfeţe singur, în viaţa de zi cu zi, iată că izbuteşte, şi după ce întemniţaţii în vremelnicie i-au înjumătăţit averea, să ajute şi să fericească mulţi, mulţi oameni nefericiţi.