Sarmaua publică, cea mai cumplită umilire a românilor

Campionii umilirii românilor cu sarmale: Ion Lungu – PDL Suceava, Tudor Pendiuc – PSD Piteşti, Rovana Plumb – PSD, Elena Udrea – PDL şi… Ecaterina Andronescu – PSD

Media naţională îmi prezintă, în ultima vreme, un popor înspăimântător, o aglomerare dezumanizată, care se năpusteşte feroce spre oalele cu sarmale ale perfizilor politruci. Deasupra, undeva, pe cer, câte o icoană lăcrimează, pentru că şi sfinţilor li se clatină sufletele, când văd unde au adus Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Roman, Văcăroiu, Stolojan, Ciorbea, Vasile, Isărescu, Năstase, Tăriceanu, Boc, Ungureanu şi Ponta poporul acesta, care, fir-ar să-mi fie!, şi mie mi-e drag. Atât de drag, încât îmi tot vine să pun mâna pe bardă şi să mă năpustesc, bolnav de furie, peste ciocoiaşii care, după ce mi-au înfometat neamul mai prejos de disperare, până la turmatizare, acum îl mai şi umilesc. Îi scuipă în suflet neamului meu, scuipând, în fond, şi spre dumnezeire.

Şi văd, şi văd, şi văd români năpustindu-se în umilinţă, fără să le mai pese că fotografiile, reportajele şi puzderia de ştiri, prezentându-i cu sufletele schimonosite de foame, încep să-i umilească şi individual, călcându-i-se pe suflet şi fiecăruia în parte.

Şi citesc: “După gogoşi electorale, PSD împarte sarmale” (iasiciteste.ro), “PSD la cratiţă! Femeile din partid au făcut sarmale pentru pelerini” (newsiasi.ro), “Primarul Nicihita şi fostul ministru al educaţiei au împărţit sarmale” (  telem.ro), “După gogoşi electorale, PSD împarte sarmale” (ziare.com), “Rovana Plumb a pregătit sarmale pentru pelerinii de la Iaşi” (Mediafax), “Ecaterina Andronescu a împărţit sarmale credincioşilor” (Iaşi Plus), “Boureanu a împărţit sarmale cu soţia, la Huşi” (ziare.com), “Elena Udrea a făcut sarmale în direct la TV” şi “Elena Udrea a împărţit sarmale” (ROL.ro), “Discipolul lui Iliescu, Tudor Pendiuc oferă sarmale trecătorilor” (Ziua de Constanţa), “PDL Satu Mare le-a împărţit sarmale şi gogoşi sărmanilor” (satmareanul.net) etc., în “etc.” intrând şi puzderia de ştiri fotografia cu Ion Lungu, umilindu-şi trufaş electoratul sucevean.

Şi mai sunt, în media zilnică, pe tot parcursul anului, titlurile (ca o lamă ucigaşă de cuţit) despre îmbulzeala românilor la pomană, şi mai văd şi fotografiile, văd tragismul din spatele prefăcătoriei Rovanei Plumb (uitaţi cum răsuceşte sarmaua – habar nu are cum se face!), care, în loc să se ocupe de gravele probleme ale mediului (dă ţara în clocot, nu alta!), vine la Iaşi, ca să răsucească câteva sarmale, doar atâtea câte sunte necesare pentru fotografii şi filmări.

Surpriza cea mai de necrezut, pentru mine, a fost profesoara universitară Ecaterina Andronescu, om pe care nu m-aş fi aşteptând să-l văd plonjând, de bună voie, în cloaca prefăcătoriei de-a mila creştină. Păcat! Mare păcat că între domnia sa şi aia… Rovana Plumb, profesoara universitară a pus semnul egalităţii!

De la Radu Boureanu şi de la Elena Udrea nu am aşteptat nicidată scrupule, bun simţ, umanism real sau simţul măsurii, aşa cum nu am aşteptat de la întreaga liotă de politruci, pe zi ce trece tot mai degradată, mai inumană, mai antiromânească, ba chiar duhnind de un parvenitism “european” deşănţat şi de mare, mare şi adânc prost-gust. Dar de la Ecaterina Andronescu, aşa ambramburică, cum a fost ca ministru al învăţământului, revendicam măcar o fărâmă de demnitate, ca să nu-mi pierd speranţa cu totul.

Români umiliţi, o ţară umilită, dar şi o cumplită foame de umilire. Asta este, din păcate, România lui Băsescu, Boc, Ponta şi Antonescu.

“Vai de Suceava voastră!”. De parcă ar fi şi a noastră…

Nici nu mai izbutesc să-mi aduc aminte cum arăta Suceava. Văd, aşa, prin pâclele lui lungu, un oraş plin de flori, curat, aerisit, cu un asfalt ireproşabil, cu trotuare largi şi bine întreţinute, cu fântâni arteziene, cu statui, cu busturi şi cu parcuri pe care cu greu le puteam părăsi.

Astăzi, Suceava este un oraş urât şi fără personalitate. Numai Dumnezeu ştie (şi o vor afla şi generaţiile viitoare, care vor plăti totul) cât de mult s-a îndatorat Suceava, ca s-o poată sluţi lungu într-un asemenea hal.

Lungu (n-am ce mă face, la început de rând trebuie să încep cu literă mare, dar n-aş vrea să vă închipuiţi că individul care îşi bate joc de dumneavoastră este altceva decât un substantiv comun), ajuns la sapă de lemn, pe când vă trăgea pe sfoară pentru prima dată, duhneşte de bunăstare şi ţine să o arate, să bocănească şi să boncălăiască dur, cu opincile lui de parvenit, peste sufletele celor mulţi şi neşmecheri.

Nu ratează nici o ocazie de a vă umili cu vârf şi îndesat, de a-şi revărsa ajunsoşenia peste amarul dumneavoastră cotidian. Lungu e în stare să umilească şi cu o floare, dar făloşenia lui de ciocoiaş de ocazie nu se satisface doar cu atât, aşa că, anual, vă împarte sarmale, dar numai şi numai în faţa camerelor de luat vederi, a aparatelor de filmat şi a marii majorităţi a jurnaliştilor din urbe. Să se vadă, dom’le, cât de generos, cât de bun creştin este el, dacă tot i-a dat dumnezeu cu ţuhalul din toate, cu excepţia minţii. Pentru că şmecheria trufaşă nu înseamnă minte.

Fotografiile acestea, alese la repezeală din “Monitorul de Suceava”, din “Obiectiv de Suceava”, din “newsbucovina.ro”, din “informaţia.ro” şi din “svnews.ro” (sunt salvate şi cu numele proprietarului – in fond, le “citez”) arată un oraş care nici măcar mândrie nu mai are. V-a umilit lungu într-atât, încât, vorba regretatului Romulus Vulpescu, “nu v-a mai rămas nici măcar plânsul”.

Suceava nu mai are trotuare, ci nişte periculoase cratere din pavele, care se năruiesc în fiecare clipă.

Suceava nu mai are străzi, ci nişte şleauri desfundate, care duc, toate, spre drumul înfundat al crâşmei lui lungu, cu terasă aburcată neruşinat peste fosta stradă Ştefan cel Mare, cică în baza unui “proiect european”.

Suceava are, în loc de străzi şi de piaţă, cea mai dezgustătoare, dar şi mai costisitoare gaură de şobolani, în care lungu vrea, fără succes, să înghesuie maşinile care ar da buzna la haleala şi trascăurile din oskar-wilde-urile lui. Deasupra, o carapace din dale şi beton, care depersonalizează îngrozitor urbea, o monstruozitate “vieneză” care împunge netot Casa de Cultură.

Petru Muşat, ctitorul târgului şi al cetăţii Sucevei, e aruncat şi uitat la mama dracului, că doar ţărănoiul din Prelipca e şi el om umblat şi s-a luminat la minte cu Vodkar Wilde şi nu mai umblă cu ţărănisme de teapa lui Petru Muşat.

Lungu e în stare să umilească şi cu o floare

Suceava nu mai are cultură, ci o sufocantă şi inepuizabilă deşănţare manelisto-rurală, pe care lungu o înghesuie ba în buricul târgului, ba în concurenţă neloială faţă de alte mall-uri, la văru-său, Iulius.

Suceava nu mai are industrie, nu mai are o economie adevărată, nu mai are o strategie. Suceava are doar o extindere ultracostisitoare a şmecheriei hulpave şi asupra fondurilor europene, din care s-a construit o hardughie inutilă, dar fără salariaţi, numită Centrul pentru Sprijinirea Tradiţiilor Bucovinene, şi este pe cale să se mai dea una în nefolosinţă, numită, prin şutire de nume şi de prestigiu, Centrul Cultural “Bucovina”, care este cu totul şi cu totul altceva, adică o entitate vie, şi nu hardughia nefolositoare a lui lungu.

Dar şi mai grav, Suceava nu mai are mândrie. Fără mîndrie, nici identitate nu mai are.

Suceava nu se mai are pe sine. E trist, e păcat. Vorba unui prieten de departe: “Vai de Suceava voastră!”. De parcă Suceava ar mai fi şi a noastră…

Daţi-mi voie să îi pun la punct!

De mult prea multă vreme, un neica-nimeni (pripăşit prin Bucovina, judecând după numele pe care, în fond, nici nu-l are) se tot dă cu coarnele în mine şi, mai dihai şi mai buhai, în fiul meu, Andi.

Ipochimenul se consideră geniu carpatic (văd că are şi un blog “de om umblat” – bănuiam eu că-i dus cu sorcova!) şi se dă peste cap, precum porcul în bălegar, cu gândul că, dacă stropeşte pe cineva cu fecalele imaginaţiei lui fetide, precis că i se ridică statuie.

Până acum (dar şi de acum, înainte), nu l-am luat în seamă pe trepăduş (văzusem câtă minte are, pe când se fandosea că mi-a citit cărţile şi s-a îmbolnăvit de ură faţă de austrieci – probabil că l-a citit pe Cârlan, nu pe mine!), insultele lui de ratat fără şansă de salvare probându-mi că-l ardea la lingurică succesul pe care l-a avut “Bucovina Rock Castle”, festival pentru care eu doar m-am bătut, dar Andi l-a făcut (şi, pentru că veni vorba: Andi a terminat, cu medii mari, două facultăţi, compune o muzică de care sunt nespus de mândru, iar versurile cântecelor lui, pe care tot el le scrie, sună, în traducere simplă, din limba lui Shakespeare, cât toate cărţile liricoide ale notoriilor poetaştri ai zilei).

Parşiv la minte (după fiecare cuvânt, bagă câte un “băga-mi-aş!” – ce să-ţi fac, puradeiule, dacă te-a făcut mă-ta cizmă!), individul îşi închipuie că ar fi o mare pată pe sufletul meu schimbarea numelui, din Gâză, în Drăguşanul, aşa că din Gâză şi, desigur, din “analfabet”, nu mă scoate, nici măcar când şi-o bagă în gură. Ţigara, băutura sau haleala probabil. L-aş trimite la o carte a lui Dionisie Bejan, l-aş trimite la “Revista mazililor şi răzeşilor”, dar mi-e teamă să nu facă toxiinfecţie intelectuală şi să nu-l apuce pandaliile, dacă va silabisi (mă îndoiesc, judecând după pancarda anti-Lungu, din prima imagine, că ştie citi) cine mi-au fost, prin Coţmani, bunii, străbunii, strămoşii şi moşii Gâză.

Partea proastă pentru ficatul acestui “tribun” cu ziua (precum păduchele, către elefant, pe punte, strigă fălos: “Tropotim!… Tropotim!”) este că eu am de ce fi mândru şi de înantaşi, dar şi de urmaşii mei. Iar când Andi (în curând, guristule de mitinguri ieftine,) va răzbi în muzica mare a Europei (în maximum doi ani), probabil că o să plesnească fierea în creieraşul lui nevolnic de “băga-mi-aş”, deşi nimeni nu-l bagă nici în seamă, nici altundeva.

Un vag alfabetizat, pe nume dinu zară

Ăla, mitingistul, nu mă miră, nu mă deranjează.  Ducă-se!…

Mă deranjează, însă, un flăcăiaş, care mereu eşuează prin presă, fiind dat afară ba de ici, ba de colo, un vag alfabetizat, pe nume dinu zară. Văzându-l tânăr, am tot încercat, de-a lungul vremii, să îl încurajezez, ba l-am şi lăudat, când am avut ocazia, fără să observ că piticania cuvintelor moarte e plin de jegul ofticii pe dinăuntru.

Un vechi şi durabil prieten m-a învăţat, printre altele, că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită şi că în mulţi tineri stă pitită câte o jigodie pe cale de turbare. Nu ştiu în care anume, dar în zară, sigur.

Individul ăsta văd (întâmplător, căutând informaţii pentru un alt site) că preia pe blogul lui imbecilităţile mitingistului ratat şi malad de ofticus: să-ţi fie ruşine, măi păduche al scrisului!

N-ar fi trebuit să scriu acest material, pentru că, vorba unei epigrame mai vechi, mi-am ales un nume care / să-mi tot spună că sunt nul, / căci doar prostul, că-i fudul, / se socoate o valoare. N-ar fi trebuit să intru în lături, deşi, anti-proverbial, nu o să mă mănânce porcii, dar, oricum, mă pot murdări de lăturile lor.

Din nefericire pentru mine, mereu sunt nemulţumit de ceea ce fac şi de asta continuu să fac până la epuizare. Nemulţumit în raport cu mine însumi, nu cu ăştia…

Oricum, chiar şi cu auto-nemulţumirile care mă tot macină, pot să-mi privesc în ochi, cu fruntea sus, şi  străbunii Gâză, răzeşi din Coţmani, dar şi urmaşii Drăguşanul. Ceea ce nu e, totuşi, puţin.

Descoperirea arheologică de la Baia

Măreţul cârmaci judeţean Ioan Cătălin Nechifor şi delegaţia argeologică româno-anglo-moldovenească, la întâlnirea cu “generaţia de aur” a lui Hesiod. Pardon, a presei sucevene.

între propagandă, mecanicism ştiinţific şi metafizică

O întâmplare nefericită face ca un englez, John Lubbock, să introducă, în 1865 – pare-mi-se, termenul de “neolitic”, cu trimitere exactă nu la o nedeterminare temporală, ci la şlefuirea pietrei. Terminologia arheologică, de altfel, nu localizează în timp, deşi s-au încercat aproximări… milenare, care diferă de la un continent, la altul. În Europa, de pildă, neoliticul duce de prin mileniul 7 înainte de Hristos, până prin mileniul 5, ba chiar 4.

Piatra de temelie a mecanicismului ştiinţific numit arheologie o constituie “ornamentaţia”. Nu simbolul, ci ornamentaţia, extazul fiind dat de arta precucuteniană, cu toate fazele, şi, desigur, mai ales de cea cucuteniană. În acest context, formidabila descoperire arheologică a lui Constantin Emil Ursu, de la Baia, scoate la iveală, în acest an, elemente care mută civilizaţia aceea veche, din anul 4100 înainte de Hristos, în anul 5200 înainte de Hristos, cercetările cu carbon, care se vor face în Germania, urmând să-i confirme sau să-i infirme teoria. Eu sper să i le infirme, pentru că aşezarea de la Baia are, pe puţin, 10.000 de ani, fiind durată, din punctul meu revoltător de vedere, cel târziu în anul 7000 înainte de Hristos.

Argumente:

Cum vorba lungă e sărăcia intelectuală a luminosului nostru cârmaci judeţean, Ioan Cătălin Nechifor, plus traista Sârghe, haideţi să trec la argumente.

Există, în culturile primordiale, două faze de integrare în cosmicitate, prin simbolul sacru:

1. cea ascendentă în profunzime astrală, care începe cu triumful fertilităţii (ca iniţiere) şi continuă cu cele trei iniţieri în astral, în cele trei ceruri (apropiat, mijlociu şi îndepărtat sau cerul zilei, Deaus, cerul înstelat, Ur Anu, şi cerul-timp, întunecat, Cernunos), toate prezente, în reprezentări simbolice după anul 17000 înainte de Hristos, simbolistică sacră abundent prezentă în situl de la Baia;

2. simbolistica plană (ca un fel de hartă a cerului, pe care sunt scrise “runele lui Dumnezeu”, cum spuneau vechii caldeeni), marcată de cele două cruci, dreaptă sau roata cerului, şi oblică sau Crucea Nordului (constelaţia Lebăda), ambele încă prezente, prin suprapunere, pe… steagul Regatului Unit al Marii Britanice (din această simbolistică derivă toată ornamentaţia dreptliniară, celtică şi preceltică).

Deocamdată, e speculaţie, aiureală, veţi spune, pe bună dreptate, aşa că haideţi să trecem la un discurs mai aplicat. Elementul simbolic ascendent în profunzime astrală de la Baia îl reprezintă butoanele (pereţii vaselor sunt ai simbolisticii feritilităţii, iar suprafeţele plane, ale simbolisticii astrale). Iată un astfel de buton:

Buton cu simbolistica celor trei ceruri – fotografie de Constantin Emil Ursu

Pentru că, în momentul fotografierii, butonul nu era curăţat de pământ, voi marca (rudimentar, că nu prea mă pricep la Photoshop – în ciuda reuşitelor cu “instantanee umoristice”) grupurile de simboluri (atenţie: un simbol are conotaţii multiple, pentru că, dacă ar semnifica un ceva anume, ar substitui un desluşit cu un alt desluşit, deci vremelnicie cu vremelnicie):

Cele trei ceruri, triunghiul celtic şi iniţierile pe munte

Am marcat cu roşu “triunghiul celtic” (meşteşugarii antichităţii, numiţi celţi, au păstrat şi sofisticat acest simbol mult anterior populaţiilor care, pentru că erau conduse în lupte de meşteşugari şi, în primul rând, de fierari, s-au numit “celtice”, cu sinonimia, de origine latină, “galice”), cu albastru am marcat cele trei ceruri şi cu verde simbolistica iniţierilor din munte (la trei ceruri, trei rânduri de iniţieri; de altfel, şi “triunghiul celtic” simbolizează cele trei iniţieri ale vremelniciei: naştere, viaţă şi moarte).

Triunghi celtic, într-o primă reprezentare grafică

“Triunghiul celtic” are, ulterior (în special, în epoca bronzului, pe care precelţii din Alpi o impun, inclusiv prin simbolistica dreptliniara – amănunte în “Trilogia cosmologică” a lui Lucian Blaga), şi reprezentarea grafică alăturată, care, în fond, nu face decât să esenţializeze simbolistica sacră primordială, inclusiv cea de pe butonul de la Baia.

Haideţi, deci, să o suprapunem, peste imaginea marcată (cu culori) a detaliilor din butonul de la Baia, ca să vedeţi ce iese. Eu ştiu, deja, că rezultă o suprapunere simbolică perfectă, cele trei spirale lunare (orientate spre stânga, spre deosebire de spiralele solare, orientate spre dreapta) localizând simbolul “celtic” în timpul calendarului lunar (“Timpul începe să curgă din clipa în care prima bardă aruncată de mâna unui om ucidea un alt om”, se spune în “La Voluspa”).

În simbolistica mai veche, inclusiv cea a butonului de la Baia, există, schiţate, ambele simboluri, şi cel lunar, şi cel solar, fiind, de fapt, cum spune Hesiod în “Teogonia sau Naşterea Zeilor”, netimpul generaţiei de aur, generaţia de argint fiind cea a calendarului lunar:

Suprapunerea “triunghiului celtic” peste simbolistica butonului de la Baia

Există şi o altă reprezentare “celtică” a simbolului sacru iniţial, cu variante care duc, prin incifrare (ca să nu înţeleagă alţii, îi spunea un dac racatai, de pe Rhin, lui Caesar), la creaţia artistică.

“Triunghiul celtic”, în incifrările artistice de mai târziu

Toate variantele “artistice” de mai târziu respectă, cu fidelitate, grupurile de simboluri din simbolul sacru iniţial.

La o primă vedere, nu s-ar spune, mai ales că simbolistica ascendentă în profunzime (profunzimea astrală) este, adeseori, inserată în simbolistica plană, ba şi în cea creştină, cu puternice contaminări druidice (ctistice, cu un termen din spaţiul nostru), care, de data asta, include în “celtic” nu o civilizaţie ocupaţională (a treia, pe lângă cea agrară şi păstorească; pe lângă Abel şi Cain, a existat, mereu, şi… Hefaistos, cel care incifrează în simboluri lumea sacră şi lumea cunoscută – recitiţi “Iliada” pentru… prima dată în viaţă, şi o să vedeţi că am dreptate).

Simbolistica principală cuprinde şi cele “trei iniţieri pe munte”, ale butonului de la Baia, şi “triunghiul celtic”, dar şi cele trei ceruri, intersectate (de ce, încă nu ştiu, iar răspunsul poate lămuri “timpul folosirii” simbolului, care simbol este, în fond, identic cu cel de la Baia, doar că mai meşteşugit realizat. Haideţi să suprapunem:

Simbolistica butonului de la Baia şi replica fidelă, dar mai “meşteşugită” a celţilor de mai târziu

Aş putea continua la nesfârşit, înspre “încoace”, cu astfel de exemple, dar ar fi prea mult pentru un simplu material jurnalistic, aşa că haideţi să căutăm mai înspre… primordial, mai înspre chemarea străbunilor.

Amuleta de la Mitoc

O simbolistică uimitoare, care a provocat vii discuţii şi dezbateri, inclusiv despre “ştiinţa matematicii la străbuni” (mai ales în spaţiul basarabean – aiurea: când aveau de scris doi bătrâni, scriau “BaBa”; dacă era trei, “BaBaBa” şi aşa mai departe), este amuleta de la Mitoc (pe malul Prutului), care ar data de prin anul 17000 înainte de Hristos.

Entuziaştii “matematicii” au obsevat că, în cele trei triunghiuri, sunt 3, 6 şi, respectiv, 9 linii, deşi, în triunghiul cu trei linii, acestea sunt egale, în triunghiul cu 6 linii – sunt 3, plu 1, plus 2 linii, iar în căsuţa cu 9 linii, sunt, de fapt, 4, plus 1, plus 2, plus 1, plus 1.

Liniile, în astfel de configurări, reprezintă, de fapt, un fel de alfabet al “limbajului ritmicităţii” (nu vă mai explic ce-i aia “luga surryannia”, adică “limbajul iluminării”, cunoscut şi de Solomon, dar şi de fierarul Siegfried, ca să nu vă năucesc cu totul).

Alfabetul preceltic

Alfabetul preceltic, deşi descifrat, nu ne poate ajuta prea mult, pentru că “limba iluminării”, ea însăşi simbolică, ne este total necunoscută (excepţie, vagi religve, precum “oi, leru-i ler”, în care “oi” reprezintă apelativul pentru “aum” – se citeşte “om”, cum se numea, de fapt, pe atunci, Dumnezeu -,  iar “ler” e “legea”, pe care cei vechi, după cum mărturisea Aristotel, o cântau, ca să nu se uite).

În ciuda aparenţelor, şi amuleta de la Mitoc, din anul 17000 înainte de Hristos, prezintă acelaşi “triunghi celtic”, simbolurile celor trei ceruri fiind înlocuite cu scriere (ea însăşi simbolică, în absenţa consoanelor – diverse puncte, dar şi în absenţa iniţierilor):

Amuleta de la Mitoc, cu suprapunerea “triunghiului celtic”

Amuleta e lucrată prin incizii, deci e mult mai rudimentar lucrată decât butonul de la Baia, care era făcut din lut, uşor de modelat.

Cum, la Baia, elementele verticale ale fertilităţii, par să provină din mezolitic (încă nu am văzut vasele reconstituite, dar după simbolurile din cioburi, doar spre mezolitic te poţi îndrepta), cred că aşezarea de la Baia datează din vremea “generaţiei de aur” (cum o numea Hesiod), generaţia generaţiilor care nu conştientizau trecere şi, drept consecinţă, nici timpul, şi care era pe deplin fericită (Lao Tse, în “Texte taoiste”, o descrie din auzite), deci cam de dincolo de anul 7000 înainte de Hristos (ceea ce presupune, adunând şi mileniile noastre sângeroase, inconştiente şi gomoase), aproape 10.000 de ani. O frântură de timp, în condiţiile în care, aşa cum spuneau egiptenii, omenirea tot pierde în metafizic exact atât cât câştigă în civilizaţie.

Noua “locuinţă”, descoperită de Constantin Emil Ursu, cu inventarul arheologic încă neclintit din loc (o să-l aştepte surprize frumoase, dedesubt), de peste 92 metri patraţi, pătrată, în presupunerea lui Emil Ursu, nu cred că înseamnă, totuşi, o locuinţă. În primul rând, nu cred că era pătrată, ci rotundă (o vor confirma sau infirma săpăturile ulterioare). E greu, deocamdată, de stabilit dacă uriaşa construcţie (pentru acele… netimpuri) era locuinţă, depozit sau construcţie obştească.

Noile săpături arheologice, de la Baia, ale lui Constantin Emil Ursu – foto Tiberiu Cosovan

Am văzut, cândva, o zestre arheologică asemănătoare, din mezolitic, descoperită, dacă nu mă înşel, în Franţa, şi care era, în egală măsură, şi spaţiu sacru, şi… cimitir.

Un alt “unghi” al şantierului arheologic de la Baia – foto, ca şi la multe din celelalte fotografii, Tiberiu Cosovan

Dacă e vorba de un spaţiu sacru, atunci vatra capătă altă semnificaţie, mai ales că am zărit, printre cioburi, şi câteva vase funerare (sau altăraşe?), asemănătoare cu cele din Franţa.

Asupra temei nu am să mai revin, chiar dacă se va proba că am dreptate. Nici măcar corectură nu am făcut la acest text, pentru că am plecat, de la Baia, cu o greaţă imensă, provocată de băşcălioarele tip Ponta ale cârmaciului nostru judeţean, Ioan Cătălin Nechifor, cu care, începând de la Baia, vreau să rup, definitiv, orice relaţii. Să ignor că există. Dacă şi există…