Daţi-mi voie să îi pun la punct!
De mult prea multă vreme, un neica-nimeni (pripăşit prin Bucovina, judecând după numele pe care, în fond, nici nu-l are) se tot dă cu coarnele în mine şi, mai dihai şi mai buhai, în fiul meu, Andi.
Ipochimenul se consideră geniu carpatic (văd că are şi un blog “de om umblat” – bănuiam eu că-i dus cu sorcova!) şi se dă peste cap, precum porcul în bălegar, cu gândul că, dacă stropeşte pe cineva cu fecalele imaginaţiei lui fetide, precis că i se ridică statuie.
Până acum (dar şi de acum, înainte), nu l-am luat în seamă pe trepăduş (văzusem câtă minte are, pe când se fandosea că mi-a citit cărţile şi s-a îmbolnăvit de ură faţă de austrieci – probabil că l-a citit pe Cârlan, nu pe mine!), insultele lui de ratat fără şansă de salvare probându-mi că-l ardea la lingurică succesul pe care l-a avut “Bucovina Rock Castle”, festival pentru care eu doar m-am bătut, dar Andi l-a făcut (şi, pentru că veni vorba: Andi a terminat, cu medii mari, două facultăţi, compune o muzică de care sunt nespus de mândru, iar versurile cântecelor lui, pe care tot el le scrie, sună, în traducere simplă, din limba lui Shakespeare, cât toate cărţile liricoide ale notoriilor poetaştri ai zilei).
Parşiv la minte (după fiecare cuvânt, bagă câte un “băga-mi-aş!” – ce să-ţi fac, puradeiule, dacă te-a făcut mă-ta cizmă!), individul îşi închipuie că ar fi o mare pată pe sufletul meu schimbarea numelui, din Gâză, în Drăguşanul, aşa că din Gâză şi, desigur, din “analfabet”, nu mă scoate, nici măcar când şi-o bagă în gură. Ţigara, băutura sau haleala probabil. L-aş trimite la o carte a lui Dionisie Bejan, l-aş trimite la “Revista mazililor şi răzeşilor”, dar mi-e teamă să nu facă toxiinfecţie intelectuală şi să nu-l apuce pandaliile, dacă va silabisi (mă îndoiesc, judecând după pancarda anti-Lungu, din prima imagine, că ştie citi) cine mi-au fost, prin Coţmani, bunii, străbunii, strămoşii şi moşii Gâză.
Partea proastă pentru ficatul acestui “tribun” cu ziua (precum păduchele, către elefant, pe punte, strigă fălos: “Tropotim!… Tropotim!”) este că eu am de ce fi mândru şi de înantaşi, dar şi de urmaşii mei. Iar când Andi (în curând, guristule de mitinguri ieftine,) va răzbi în muzica mare a Europei (în maximum doi ani), probabil că o să plesnească fierea în creieraşul lui nevolnic de “băga-mi-aş”, deşi nimeni nu-l bagă nici în seamă, nici altundeva.
Ăla, mitingistul, nu mă miră, nu mă deranjează. Ducă-se!…
Mă deranjează, însă, un flăcăiaş, care mereu eşuează prin presă, fiind dat afară ba de ici, ba de colo, un vag alfabetizat, pe nume dinu zară. Văzându-l tânăr, am tot încercat, de-a lungul vremii, să îl încurajezez, ba l-am şi lăudat, când am avut ocazia, fără să observ că piticania cuvintelor moarte e plin de jegul ofticii pe dinăuntru.
Un vechi şi durabil prieten m-a învăţat, printre altele, că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită şi că în mulţi tineri stă pitită câte o jigodie pe cale de turbare. Nu ştiu în care anume, dar în zară, sigur.
Individul ăsta văd (întâmplător, căutând informaţii pentru un alt site) că preia pe blogul lui imbecilităţile mitingistului ratat şi malad de ofticus: să-ţi fie ruşine, măi păduche al scrisului!
N-ar fi trebuit să scriu acest material, pentru că, vorba unei epigrame mai vechi, mi-am ales un nume care / să-mi tot spună că sunt nul, / căci doar prostul, că-i fudul, / se socoate o valoare. N-ar fi trebuit să intru în lături, deşi, anti-proverbial, nu o să mă mănânce porcii, dar, oricum, mă pot murdări de lăturile lor.
Din nefericire pentru mine, mereu sunt nemulţumit de ceea ce fac şi de asta continuu să fac până la epuizare. Nemulţumit în raport cu mine însumi, nu cu ăştia…
Oricum, chiar şi cu auto-nemulţumirile care mă tot macină, pot să-mi privesc în ochi, cu fruntea sus, şi străbunii Gâză, răzeşi din Coţmani, dar şi urmaşii Drăguşanul. Ceea ce nu e, totuşi, puţin.