Vrăjmaşii culturii tradiţionale ucrainene din Bucovina

Port şi dans ucrainean, în 1870

Cultura tradiţională ucraineană din Bucovina, splendidă prin încărcătura mitică pe care o prelungea în timp, s-a confruntat, în ultimul veac şi jumătate, cu trei agresiuni devastatoare: cea a uniatismului galiţian, dintre anii 1860-1900, cea a românizării forţate, între anii 1919-1939, şi cea a bolşevismului, după 1944 şi până de curând. În aceste condiţii, rădăcinile s-au cam pierdut iar năvala “multiculturalităţii”, declanşată, mai ales, după anul 2010, spulberă definitiv patrimoniul cultural tradiţional ucrainean din Bucovina. Şi e păcat să se piardă o cultură străveche, prin promovarea unor rusisme spectaculoase, dar care nu înseamnă tradiţie ucraineană.

Rusisme promovate în zona Siretului.

Admir, fără rezerve, şi marea cultură rusă, dar ea îşi are spaţiul ei de sacralitate şi nu e drept să fie compromisă, prin satele judeţului Suceava, de incultura crasă a promotorilor de tradiţii false, adică şi de instructori ucraineni de contrafaceri ruseşti, dar şi de ageamiii înşurubaţi în jurii festiviste de către culturnicii judeţului Suceava, ca să nu mai vorbesc de cei ai regiunii Cernăuţi.

Dansul rutean „Cerkowcia”

Ucrainenii au avut, de-a lungul veacurilor, un port asemănător cu cel al românilor (sau viceversa), “dar parcă mai frumos”, după cum spunea primul guvernator al Bucovinei, generalul austriac Spleny, elementele de frumuseţe constând în culorile pastelate care puneau în evidenţă ornamentele florale ale portului ucrainean, cel românesc fiind, în cazul bărbaţilor, simplu, fără ornamentaţii (doar cămăşile femeilor aveau celebra ornamentaţie dreptliniară, în culorile cucuteniene: negru, cărămiziu şi alb).

Portul ucrainean în Bucovina şi în Galiţia de fiecare zi.

Odată cu pătrunderea masivă a uniaţilor în Bucovina, ucrainenii ortodocşi din Bucovina trec, şi cu port, şi cu folclor – adesea şi cu limbă, în tabăra ortodocşilor români (inclusiv călugării de la Schitul Mare, din Polonia, care se mută la Burdujeni, abandonând, brusc, şi buchiile, şi limba slavonă).  Românii, la rândul lor, şi mai ales româncele, primesc cu bucurie noua cultură, asemănătoare sau doar complementară cu a lor, portul românesc din regiunea Cernăuţi, dar şi din zonele Rădăuţi şi Siret arătând, astăzi, precum cel ucrainean de odinioară. În mod firesc şi de necondamnat, interpreta de folclor Adriana Bucevschi, ca şi sătencele din Bilca – de pildă, poartă, pe scenă, costumul ucrainencei din Coţmani, care este, astăzi, costumul tradiţional al baştinii ei.

Ruteancă din Coţmani, fotografie din colecţia lui Dimitrie Dan.

Cărturarul bucovinean Dimitrie Dan, care a scris, printre celelalte monografii ale unor etnii bucovinene, şi “Rutenii în Bucovina” (numai dogmaticii pseudopatriotismului nu vor pricepe că rusini, ruteni şi galiţieni înseamnă, de fapt, ucraineni), a pus la dispoziţia viitorimii următoarele mărturii iconografice, pe care le ignoră şi instructorii ucraineni de dezrădăcinare, din zona Siretului, dar şi agramaţii savanţi ai juriilor festiviste de folclor din Suceava şi din Cernăuţi:

Rutence din şesul Prutului.

Familie de ruteni.

Altă familie de ruteni din nordul Bucovinei.

Ruteni din lunca Prutului.

Miri ruteni, dintre Prut şi Siret.

Ruteni din valea Prutului.

Ruteni, în îmbrăcăminte de iarnă.

Cu ce, prin ce se pot regăsi, în aceste superbe veşminte tradiţionale ucrainene din Bucovina fistichismele colorate ale “ansamblurilor (ne şi anti) ucrainene de la Bălcăuţi, Siret, Măneuţi, Cacica etc.?

Parada “portului popular (ne)ucrainean”, la un festival din judeţul Suceava.

Bineînţeles, copiii din fotografie nu au nici o vină că se rup de rădăcinile străbune, datorită prostiei coregrafilor puşi pe căpătuială, prin uniformizarea prostiei lor. Iată, cu porturi adaptate (portul de mers la biserică, şi la ucraineni, şi la români, nu era identic, precum astăzi, cu portul de mers la nuntă sau la strânsură), şi câteva tradiţii ucrainene, de prin anii 1860-1870, aşa cum au fost surprinse, ca instantanee, de către acuareliştii germani, sosiţi în Bucovina ca topografi imperiali:

Sărbătoare pascală ucraineană, la confluenţa dintre Bucovina şi Galiţia.

Ceremonia înmormântării, la ucraineni.

Sunt numeroase mărturii cu portul ucrainean, altul decât cel al “multiculturalităţii” de tip rusesc, promovată uniformizant şi de către culturnicii din Cernăuţi, şi de către cei din Suceava. Există, de asemeni, şi o puzderie de partituri, uitate prin cărţile vechi şi mărturisitoare, splendidele kolomeyci (le promovau lăutarii evrei din… Kolomeea) şi balade ucrainene pierzându-se definitiv sau fiind adaptate folclorului românesc de către harnicii manelişti ai dezrădăcinării româneşti. Iată câteva partituri cu câte un cântec vechi sau cu câte o “kolomeyka” autentică:

Cântec vechi ucrainean din Bucovina

Una din cele 7 kolomeyci, pe care le înşirui aici

Ultima “kolomeycă” are (mi-a fredonat-o unul dintre puţinii cititori de partituri din Suceava) superbe intruziuni de polcă, fiind la fel de frumoasă ca şi cântecele româneşti (majoritatea kolomeyci sau… ciulendre bucovinene!), culese, de Karol Mikuli, în 1848.

Cred că folclorul ucrainean, ca şi cel românesc, din Bucovina mai are şi viitor doar în măsura în care i se va recupera încărcătura mitică arhaică. Şi mai cred în datoria ucrainenilor şi a românilor de astăzi de a păstra fărâma de metafizic pe care o reprezintă datina străveche. Fără această fărâmă de înrădăcinare, ne pierdem, şi unii, şi ceilalţi, identitatea, responsabili pentru aceasta fiind incultura, suficienţa şi lăcomia activistică. Şi ar fi păcat.

Cu Ursu, printre oale vechi şi hârburi

Constantin Emil Ursu: arheologul care a descoperit străvechea aşezare de la Baia.

Regret că, datorită spaţiului, nu am putut să pun o fotografie şi mai mare a aparent poznaşului meu prieten, arheologul Constantin Emil Ursu. Emil trudeşte, pentru al doilea an, pe acelaşi miraculos şantier arheologic de la Baia şi va trebui să o mai facă, încă vreo doi-trei ani, pentru că, la fiecare atingere de perimetru, dă de alte relicve sacre ale unor spaţii arhitecturale care l-ar năuci pe oricare alt mare arheolog din lume.

*

Vatra? Altar? Groapă de cereale? Sanctuar?

*

La Baia, dincolo de locuinţele tipologice, scoase la lumină în 2012, iată că există ruinele unor spaţii construite uriaşe, s-ar părea că şi despărţite prin pereţi, obligând şi arheologul (şi au mai venit arheologi din toate marile centre universitare din România) să ia în serios ipoteza existenţei unor spaţii sacre, ritualice, cu minim vreo şapte mii de ani înainte de vremelnicia noastră.

*

Splendide simboluri sacre ale fertilităţii, pe un vas care a rezistat vreme de peste şapte milenii.

*

Din punctul meu de vedere, care nu am competenţe în domeniu, spaţiile acelea uriaşe nu puteau avea roluri de temple, pentru că primul templu a fost bolta cerească (odată cu înlocuirea simbolisticii ascendenţei în profunzimea astrală cu simbolistica “plană” a “colii” pe care Dumnezeu îşi scria poruncile), numită, ca la evrei, “cortul lui Dumnezeu”.

*

Vas ritualic, marcat de iniţierile în astral (vârfurile de munţi).

*

Şi-atunci, dacă nu e templu, dar e un spaţiu sacru, ce poate fi? Cum sunt doar un pârlit de scriitor şi nu un om de ştiinţă, pot risca o presupunere: eu cred că spaţiile acelea construite uriaşe fac parte din cultul străbunilor şi că, într-un fel sau altul, acolo erau păstraţi străbunii. Înclin să cred că existau, pe atunci, morminte (precum cel din apropierea Cetăţii, descoperit de Ioan Mareş), cu antecesorii aşezaţi în poziţia fetusului.

*

Alt vas ritualic, aproape intact, după şapte milenii.

*

Cultul străbunilor se află, în fond, la temelia tuturor religiilor, străbunii realizând totala “religare” a urmaşilor, deci legătură cu “cel nedesluşit, veşnic şi fără nume”. Tocmai de asta mi se pare a fi justificată şi o arhitectură terestră proteguitoare, dar şi identitară, la începuturile civilizaţiei, civilizaţia fiind degenerescenţa metafizicii.

*

Spusesem că nu o să mai scriu un rând despre incredibila descoperire arheologică de la Baia, şi iată că mă ţin de cuvânt. În fond, eu scriu doar despre prietenul meu Constantin Emil Ursu, care deja s-a învrednicit la veşnicie. Şi sunt fericit pentru el şi odată cu el.

Coşmar cu potăi

Victor Viorel Ponta

Traian Băsescu

Aţipisem. Sau poate că dormeam de-a binelea, când m-au zgâlţâit coşmarurile. Niciodată în viaţă, până astăzi, nu am avut coşmaruri. Nici nu prea îmi puteam închipui ce-s alea.

Astăzi, însă, am adormit de parcă m-aş fi prăbuşit în spaime. Nimerisem, mă prăbuşisem, mă scufundasem într-un haos (foarte asemănător sucevei lui ion lungu), iar două haine de monştri canini s-au repezit la mine. Să mă sfâşie. Am încercat să mă apăr, dar abia puneam eu mâna pe câte-o piatră şi se ivea cerber un ţestos primitiv, înţolit în uniforma jandarmeriei: “Să nu îndrăzneşti!… Nici măcar să ţipi să nu îndrăzneşti!”.

În cele din urmă, am ţâşnit din pat, din coşmar, din spaime, lac de sudoare. Ca să nimeresc în coşmarul nostru de fiecare zi: pe ecranul televizorului, băsescu şi ponta lătrau şi hârâiau ameninţători pentru ţară. Nu unul pentru celălalt, ci pentru ţară. Sfârşit. Din păcate şi pentru toţi vecii.

Somnul naţiunii naşte monştri

Monştrii vrăjmaşi ai românilor, pozaţi de vremeanoua.ro

În ţara în care ne-am născut, nu mai e loc şi pentru noi. Monştrii zămilisliţi de somnul naţiunii, Victor Ponta, Rovana Plumb şi tot neamul lor (desigur că nu i-am uitat pe monştrii înveteraţi, Băsescu, Udrea şi aliotmanul!) nu mai încap de noi, îi stânjenim în afaceri, în ciubuce şi ciubucuri.

De partea lor sunt ţestoasele fără creier, aceleaşi balabuste care înregistrează, printre glorioasele lor tradiţii de luptă, zdrobirea eroilor de la Plevna, Griviţa şi Smârdan, între anii 1878-1888, dar şi însângerarea ţării, de-a lungul neguroaselor paşalâcuri dâmboviţene.

Un întreg popor se zvârcoleşte de îngrijorarea că nici măcar aerul nu ne va mai rămâne, iar arendaşa mediului, Rovănica Plumb, înveleşte sarmale, la Iaşi, ca orice altă ţaţă bigotă.

Un întreg popor spumegă neputincios, iar pontosul de Ponta se ascunde popândău, fără să-i pese de ce vrem noi, atâta timp cât el vrea taman pe dos şi cu dosul în sus.

Niciodată, nici măcar în cele mai ostile vremuri ale circarului Băsescu, noi, românii, nu am fost mai singuri, mai fără viitor şi mai umiliţi. Iar ăştia, cu fundişagul Ilie Sârbu, Daciana Sârbu, Miron Mitrea, Titus Corlăţean, Radu Mazăre, Marian Oprişan, Marian Vanghelie, Gheorghe Nichita, Ecaterina Andronescu şi câţi or mai fi, ne întorc spatele şi ne râd în nas. Ei, cică, reprezintă poporul. Ei sunt poporul, ei sunt România, iar sfântul nostru Tricolor a ajuns să le ţină loc doar de eşarfe şi de obiele.

Cu ăştia e rău, cu ceilalţi rău ne-a fost. Şi-atunci, ce ne mai rămâne de făcut?

Maeştri şi epigoni, în politica suceveană

Atunci când vorbim de politică, Bucovina iese, total, din ambient, şi asta pentru că, pentru politicieni, Bucovina, ca şi cele două coordonate fundamentale ale unei naţiuni, memoria şi cultura, nu înseamnă decât un ambalaj ochios şi atrăgător, în care să-şi pitească marfa îndoielnică. Prin urmare, voi folosi, în acest material şi în cele care vor urma, doar denumirea de judeţ Suceava, deşi, când doar aud de Suceava, mi se strepezesc dinţii, pentru că involuntar, dar cu scrâşnet al sufletului, mi-amintesc de Ion Lungu, de care e musai să fac abstracţie, atunci când vorbesc despre ceea ce şi există.

Gheorghe FLUTUR, încă politician

Gavril MÎRZA, fost mare politician

Judeţul Suceava a avut doar doi politicieni de primă mână, pe Gavril Mîrza şi pe Gheorghe Flutur, dar anvergura celor doi nu a folosit la nimic judeţului, datorită tradiţionalei încrâncenări a spiritului nimicitor de exclusivist al conştiinţei româneşti de turmă.

Gavril Mîrza reprezenta o feudă politică, iar Gheorghe Flutur, altă feudă, deci două grupări potrivnice până la ostilitate, ba chiar până la cea mai devastatoare ură. Mîrza şi Flutur sunt, în viaţa de dincolo de politică, şi cumătri, iar dacă măcar înrudirea aceasta pur teoretică i-ar fi apropiat, cât de cât, altfel ar fi arătat judeţul astăzi. Împreună, în ciuda firilor diametrale, Mîrza şi Flutur ar fi putut face lucruri mari. Nu-i vorbă, şi aşa, în urma fiecăruia dintre ei au rămas şi lucruri demne de consemnat, dar şi fărâme musai de dosit sub preşuri.

Gavril Mîrza nu a fost înfrânt, în 2008, de Gheorghe Flutur, aşa cum se crede, ci de caracuda de fii, nepoţi şi gineri ai prietenilor săi, pe care-i slobozise spre pomana porcului şi de care lumea de-abia aştepta să scape.

În 2012, Gheorghe Flutur, la rândul său, nu a fost înfrânt de ucenicul lui Mîrza, Ioan Cătălin Nechifor, ci de liota de “credincioşi”, care îşi închipuiau că tocmai luaseră judeţul în arendă şi-l storceau până la lacrimă.

În jurul lui Mârza au gravitat şi oameni frumoşi, aşa cum au gravitat oameni frumoşi şi în jurul lui Flutur. Eu, care le-am fost, pe rând, şi adversar de temut, dar şi prieten devotat, am ajuns să-i cunosc într-atât, încât îi şi respect aşa cum merită. Gavril Mîrza şi Gheorghe Flutur au fost oameni politici redutabili, dar şi personalităţi la care cătam cu simpatie şi respect, chiar şi atunci când ridicam piatra împotriva unuia sau a celuilalt dintre ei. Din păcate, pentru că au crescut, majoritar, în jurul lor, doar piticării cameleonice, şi despre Gavril Mîrza şi despre Gheorghe Flutur s-ar părea că trebuie să vorbesc doar la tecut. Cu nostalgie duioasă, dar la trecut.

Încă nu am putut înţelege dacă Ioan Cătălin Nechifor păşeşte pe urmele lui Mîrza sau nu, aşa că, nedorind să mă pripesc, nu îl iau, deocamdată, în discuţie, nici când cat cu ochii spre politicianism, nici când îmi feresc ochii de epigonism.

Băişanu, epigonul lui Flutur

Donţu, epigonul lui Mârza

Epigonismul politic sucevean este reprezentat, emblematic, de două personaje, cu disponibilităţi aparente sau măcar neconvingătoare de posibile personalităţi, Ovidiu Donţu, epigon al lui Gavril Mârza, şi Ştefan Alexandru Băişanu, epigon instinctual al lui Gheorghe Flutur.

Ovidiu Donţu şi Ştefan Alexandru Băişanu au în comun câteva “contrarietăţi”: amândoi sunt băieţi şcoliţi, chibzuiţi, realişti şi dinamici, dar, în celălalt plan, amândoi sunt îndrăgostiţi de imaginea pe care o afişează şi mult prea grăbiţi, ciocoistic de grăbiţi în a se impune, în a fi recunoscuţi drept “cineva”.

Dacă s-ar manifesta, zi de zi, aşa cum sunt în realitate, şi Ovidiu Donţu, şi Ştefan Alexandru Băişanu ar avea şansele regăsirii de sine, ceea ce înseamnă, în fond, prima treaptă a devenirii, a împlinirii. Numai că jocul de-a personajele i-a şubrezit pe amândoi, i-a făcut ezitanţi şi, drept consecinţă, conspirativi. Nu cred că vreunul dintre ei mai are viitor în politică şi dincolo de actualul mandat, deşi îmi pare rău pentru amândoi şi, mai ales, pentru Sandu Băişanu, care, în felul lui, e băiat simpatic, mai ales datorită felului mult prea copilăros de a se purta în viaţa cotidiană (Doamne, şi ce bine l-ar prinde pe un politician acest fel copilăros de a fi!).

Textul acesta înseamnă doar un început de zugrăvire a lumii politice sucevene, din 1989 şi până azi. Am schiţat, doar, pe tencuială udă, câteva contururi, urmând să aglomerez spaţiul cu portrete, în zilele care urmează. Mă voi strădui să nu fiu prea agresiv, pentru că ştiu că şi omul politic, vorba cronicarului, se află sub vremi. Sper să mă pot ţine de promisiune, deşi sunt exploziv de alergic la demagogie şi la prostie – dovadă că nu-l suport pe Ion Lungu.