Ziua Eroului Bucovinei, scriitorul Ion Grămadă

Ion Grămadă, monument realizat de Cezar Popescu

*

Ieri, s-au împlinit 129 de ani de la naşterea celui care avea să fie recunoscut drept Eroul Bucovinei, scriitorul Ion Grămadă.

*

Fiul lui Costan al lui Nicuţă Grămadă s-a născut la Zahareşti, în 22 decembrie / 3 ianuarie 1886. A fost gimnazist la Suceava, până în 1906, student la Cernăuţi şi Viena, unde, în 16 iulie 1913, şi-a luat doctoratul în litere şi filosofie.

*

În 1904, a debutat în literatură, publicând în „Junimea literară“, în cadrul concursului literar organizat de gazeta lui Iancu Nistor, povestirile „De Înviere“ (nr. 4) şi „Mihalache Trăsnea“ (nr. 7 şi 8), „Mihalache Trăsnea“ apărând şi în „Convorbiri literare“ (nr.5/1904, pp. 161-164), dar cu titlul „Reîntoarcerea“ (ca şi în revista Liceului Naţional din Iaşi, „Spre lumină“, care publică povestirea în 1906). În acelaşi an 1904, în 15 octombrie, i se publică în „Luceafărul“ din Budapesta povestirea „În ajunul despărţirii“, cu care participase la concursul din vară al revistei.

*

Până în 1914, când îşi va asuma destinul neamului, Ion Grămadă va arde intens în publicistică („Junimea literară“, „Apărarea naţională“, „Deşteptarea“, „Tribuna“, „Românul“, „Viaţa românească“, gazeta vieneză „Deutsches Volksblatt“), conturând, între timp, o operă literară şi una ştiinţifică, deşi, în domeniul istoriei, prefera „răspândirea conştiinţei istorice în cercuri cât mai largi“, după modelul lui Gustav Freytag şi ale sale „Bilder aus der deutschen Vergangenheit“ (Ion Andrieşescu, Însemnări şi amintiri, pg. 65).

*

Povestirile lui Ion Grămadă, „Din război“ (1905), „In Abbiategrasso“ (1905), „De ajun“ (1906), „Grota din Adelsberg“ (1909), „Studenţii“ (1909), „Hagigadar“ sau „O noapte de groază“ (1911), anunţau un prozator de mare forţă, dar care n-a mai răzbit, pentru că a ales să moară pentru neam şi ţară, convins fiind, ca şi Alecu Hurmuzachi, odinioară, că „atât rămâne după fiecare pe lumea asta: binele ce l-ai făcut altora. Încolo, totul e praf şi cenuşă şi le spulberă vântul“.

*

“Naţiunea Poeţilor”, omagiindu-şi Eroul

Vasile Gherasim: Vecernie

Vasile Gherasim, un mare poet uitat

*

Preludiu:

*

Se pun troiene mari pe înserate,

Iar cerul cu pământul una sunt –

Auie clopote îndepărtate:

E timpul de vecernie-n curând.

*

Şi vântul a-ncetat să mai gonească

În drumu-i fără ţintă, fără rost:

Vrea parcă-o rugăciune să şoptească

La-al zidului himeric adăpost…

 *

Eu către suflet:

 *

Şi tu, trudite suflet, cauţi pace

Zadarnic pribegind prin spaţii goale,

În tine însuţi cearcă-a te întoarce

Şi vei afla tămăduiri de boale.

*

E ceas de rugăciune – ia aminte!

Iar Dumnezeu e-atât de blând şi mare…

Simţind adânc, nu-ţi trebuie cuvinte

Spre a găsi la dânsul ascultare.

 *

În veşnicia care te străbate

Chiar suferinţa Golgothe-i nimic,

Şi toate fericirile visate

Ce sunt în sufletul unui pitic?

*

Sufletul către mine:

 *

Dar clipa cea cu-adevărat trăită

Nu-i mai presus de seaca veşnicie?

Vecernia, azi, oricât e de cernită,

Vesteşte doară sfânta Liturghie.

 *

Iubeşte-adânc viaţa nesfârşită,

Psalmodiază imn de bucurie!

Iară iubirea, din etern simţită,

O rugăciune de-nălţare fie!

*

            (Junimea literară, nr. 1-6/1932, pg. 70).

LA MULŢI ANI ŞI FERICIRE!

*

După datină şi fire,
fie să v-aducă anul
cât mai multă fericire!,
vă urează drăguşanul.

*

Leru-i Ler!

Ieri noapte a nins prin oraş,
fiecare secol s-a-nvelit în ninsoare.
Secolul, îmbrăcând singurătatea
ca pe-o cămaşă de sare,

*

cu sania trasă din vreme la scară
năvăleşte cu chiote-n stradă.
Numai rănile conspiră-n lăuntru
de secol cântând prin zăpadă:

*

hei-hei, leru-i ler prin odaie colindă
şi ninsorile cresc chiuind în oglindă,
steaua mea urcă sus într-o stea tremurândă
decupată cu sănii în ninsoare plăpândă,
hei-hei, leru-i ler pân’ la cer!,,,.

*

Pân’ la cer ieri a nins peste câmp,
straşnică iarnă, spun bunicii prin casă,
după război iarna cade pe lume
în ninsoare adâncă, nervoasă,

*

fructele-ncep prin cămări să transpire,
fânul fumegă-n grajd şi-ntre timp
noi om sta la o oală cu vin,
pân’ la cer ieri a nins peste câmp,

*

hei-hei, leru-i ler peste câmp se răsfaţă,
creanga-ncinge buimacă o armură de gheaţă,
steaua mea urcă sus şi în ceaţă se-nceaţă
şi cu ceaţa din juru-i mi se-aşterne pe faţă,
hei-hei, leru-i ler cu opinca de fier!…

*

Cu opinca de fier calcă iarna prin sat,
crâncenă iarnă, spun bunicii, mai an
scormoneam încruntaţi prin ninsori sângeroase,
şi-atunci vinul înalţă caier alb spre tavan,

*

parcă-ţi vine să-ţi scuturi câte-o iarnă din plete,
parcă-ţi vine să-ţi pui cuşma cea de la nuntă
şi să pleci peste câmp mai aproape de grâu,
spun bunicii cântând şi se-ncruntă:

*

hei-hei, leru-i ler cât eşti tânăr şi bun,
uită-n oala cu vin câte griji te răpun,
steaua ta urcă sus ca o floare de prun
sau cais sau cireş pe o gură de tun,
hei-hei, leru-i ler pân’ la cer, pân’ la cer!…

*

*

*

Mi-era dor să răsfoiesc zăpadă
şi-mi era să îmi îngheţe muşchii-n
povestiri de Gogol şi de Gorki
şi-n poeme sigure de Puşkin

*

şi-mi era deasupra lumii vamă
şi-mi era de parcă-ar trece reni-n
nesfârşitul albului din mine
cel vegheat de albul lui Esenin

*

hai, aprinde stelele departe

şi, uitându-ţi paşii îndărăt,

fă-ţi din umbră literele urmei

într-o carte scrisă pe omăt!

Se naşte Dumnezeu

Vasile Gherasim

*

Născut la Marginea, în 26 noiembrie 1893 (s-a stins la Cernăuţi, în 10 februarie 1933), Vasile Gherasim, o dâră de lumină cosmică pe cerul Bucovinei, pe care, din păcate, nu o mai conştientizăm, pentru că până şi simţurile noastre au fost abandonate în sipetul ferecat al uitării, ne-a lăsat şi un superb poem despre Naşterea lui Iisus, poem pe care mi l-am reamintit ieri, dar pe care abia astăzi îl încredinţez şi altora.

*

*

Albastru-i cerul şi-ngheţat

Şi stele strălucesc pe el ca nişte ochi de lup în noapte.

E-atâta linişte în lume

Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu.

Şi-i ger

Şi stelele lucesc…

* 

O clipă zboară după alta:

Tic, tac, tic, tac…

Din veşnicie se desfac

Şi iarăşi se scufundă-n veşnicie,

De unde niciodată n-or să vie.

Şi stele se desprind din goluri nesfârşite

Şi cad în adâncimi nebănuite.

… Tic, tac, tic, tac…

* 

Mi-aduc aminte:

Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos;

Era şi-atuncea noapte: eu stăteam

Ca şi acuma şi priveam

La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă.

Simţeam că-n adâncimea sufletului meu

Străbate Dumnezeu.

 *

Şi s-a născut atunci Hristos.

În lume-atâta linişte era

Că se-auzea când vremea-şi număra

Clipele: tic, tac

*