Fereastra lui Constantin-Emil Ursu spre veşnicie

Vreme de câte o lună de zile, în trei ani, Doctorul în Arheologie Constantin-Emil Ursu, managerul Muzeului Bucovinei din Suceava, a făcut săpături pe un deal din vecinătatea aşezării Baia. Au urmat câteva probleme cu sănătatea, care au suspendat continuarea cercetărilor, prin noi excavări, timp în care au putut veni rezultatele de la laboratoarele universităţilor europene, care i s-au alăturat lui Constantin-Emil Ursu, prin reprezentanţi şi prin specialişti din diverse domenii (îmi amintesc despre un om de ştiinţă englez, care cerceta flora mileniului V înainte de Hristos, despre un german care a făcut scanări ale terenului şi despre un basarabean de toată isprava), oameni cu adevărat mari, somităţi recunoscute planetar şi tocmai de aceea nu doar accesibile, ci de-a dreptul sociabile. Am fost pe şantierul arheologic în două toamne, ocazional, şi am văzut cum ieşeau la lumină mărturii străvechi, pe care le-am putut atinge (am dat şi la şpaclu, şi la măturică), încercând să le înţeleg. Pe atunci se credea că este vorba de o aşezare din mileniul III înainte de Hristos (eu, bazându-mă pe simbolistică, mă pronunţasem pentru mileniul V – un om de ştiinţă nu putea risca o astfel de afirmaţie, fără proba datărilor cu carbon). În ultimul an de excavări, când datările de carbon, făcute în Germania şi, dacă nu mă înşel, şi în Anglia, confirmau abandonarea şi incendierea localităţii în mileniul V, iar Constantin-Emil Ursu descoperise o locuinţă amplă, am opinat pentru mileniul VII înainte de Hristos, bazându-mă pe încrustările cu culoare albă (rămăşiţele oaselor străbunilor „înmormântaţi în cer”) şi pe aspectul ritualic al vaselor. Datările încă nu au sosit, dar confirmarea culorii făcute din oase umane s-a făcut imediat.

În expoziţia din Muzeul Bucovinei, am putut vedea vase unice în lume, cu mult anterioare culturii cucuteniene şi chiar pre-cucuteniene (termeni oarecum aproximativi şi oarecum simbolici), vase unice în lume, deci de nepreţuit. Emil nu riscă afirmaţii, reuşeşte să-şi menţină stoicismul ştiinţific, dar cele două şanţuri de apărare, pe care le-au depistat scanările magnetice atenţionează că legendarul conflict Abel-Cain, deci dintre păstori şi agricultori, cum scria Iorga în notele pentru o istorie a umanităţii, pe care nu a mai apucat să o mai scrie, se poate muta, din sfera legendei, în cea a realităţii. S-ar părea că aşezarea antică de la Baia a fost parte în acest conflict legendar, aflându-se, printre obiectele dezgropate, şi câteva „ghiulele”, adică nişte sfere din lut, una neterminată, care putea fi folosite ca proiectile pentru praştii, dar nu în mod obligatoriu. Sferele acelea puteau avea şi alte folosinţe, nu neapărat războinice, ci ritualice. În fond, pe capace, cele trei sfere sunt încrustate, drept cele „trei lumi cunoscute” (şi terestre, şi spirituale). Şanţurile de apărare, însă, nu au nici o altă justificare, decât una războinică. Eu cred că a cam sosit vremea ca, odată cu rezultatele spectaculoase ale cercetărilor arheologice ale Doctorului în Arheologie Constantin-Emil Ursu, să fie mai atent recitite primele cărţi ale omenirii, cele religioase, în care se vorbeşte de o „extindere” a teritoriilor civilizaţiei polare (păstorească şi vânătorească) asupra teritoriilor civilizaţiei boreală (agrară), cu mult anterioară celor trei valuri de migraţiune nordică deja cunoscute (ioniană, aheie şi doriană), despre care îi vorbeşte Sfântul Cer (Ahura Mazda) lui Spitama Zarathustra, în cartea sacră „Vendîdâd” din „Zend-Avesta”, publicată, pentru prima dată, la Oxford, în traducerea lui James Darmesteter, în 1880. Sfântul Cer, fiind întrebat, îi spunea noului său discipol că primul iniţiat, înainte de Spitama Zarathustra, cu care a vorbit Sfântul Cer (Ahura Mazda) şi care a primit Legea, aducând fericire Pământului, a fost „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”)[1]. Deci credinţa iniţială, din care descind toate credinţele de mai târziu, a rezistat 300 de ani, fiind reîmprospătată, din 60 în 60 de ani, când, primind noi prevederi ale Legii, Marele Păstor al triburilor nordice, înmulţindu-se oamenii şi turmele, „a coborât spre spaţiul luminos, spre sud”[2],  hotărând ca „acei oameni trebuie să rămână în Varra”[3].

La vasele unicat în Europa, descoperite de Constantin-Emil Ursu la Baia, datând din cel târziu mileniul V înainte de Hristos, ornamentaţia este discretă, cu rol estetic şi nicidecum simbolico-religios; abia la cele cu mult anterior pre-cucuteniene se desluşeşte simbolistica religioasă, teribil de asemănătoare, dacă nu chiar identică simbolisticii scandinave, inclusiv celei vikinge de mai târziu (la ceramica vikingilor nu puteam şti sensul direcţionării influenţelor). Dar vasele de la Baia, altfel decât toate vasele Europa şi din Asia, definesc o civilizaţie distinctă, dar care îşi lua măsuri de prevedere, datorită unor vecinătăţi neaşteptate, Abel apropiindu-se prea mult de Cain şi distrugându-i, uneori, culturile cu turmele lui nesăţioase.

Ceea ce am scris, înseamnă doar un preambul. Viitorul va proba dacă am sau nu dreptate, şi în cele spuse, şi într-o presupunere explicită: locurile acestea aveau, în mileniul VII înainte de Hristos, o populaţie (la fel şi necercetatul Bogdăneşti) care ţinea de o civilizaţie surprinzător de modernă (construcţia caselor, cu fundaţii, chiar dacă din nuiele şi stuf, căptuşite cu lut, ceramica, uneltele o probează) şi care încă se mai prelungeşte, prin osificare, după cum sublinia Blaga, în trista metaforă: „Veşnicia s-a născut la sat” („maiul” sau „ciocanul” din expoziţia lui Ursu se mai foloseşte şi azi – de şi de-o pildă).

[1] Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 11, 12

[2] Ibidem, p. 13

[3] Ibidem, pp. 16-19

Fotografii neprofesioniste (făcute de mine)

pe şantierul Doctorului în Arheologie Constantin-Emil Ursu de la Baia:

Rombul-cruce de la Baia (anul 5000 î. H.)

Crucea, la Baia (anul 5000 î. H)

Gammadioane echinocţiale, la Baia (anul 5000 înainte de Hristos)

Triunghiul celtic, la Baia (anul 5000 î. H)

Situl de la Baia, o aşezare de 7000 de ani

Splendidele simboluri sacre ale fertilităţii, pe un vas care s-a păstrat intact vreme de peste şapte milenii.

Vas ritualic, marcat de iniţierile în astral (vârfurile de munţi).

Alt vas ritualic, aproape intact, după şapte milenii.

Vatra? Altar? Groapă de cereale? Sanctuar?

Noile săpături arheologice, de la Baia, ale lui Constantin Emil Ursu

Un alt “unghi” al şantierului arheologic de la Baia – foto, ca şi la multe din celelalte fotografii, Tiberiu Cosovan

Constantin Papuc: Deocamdată

Constantin Papuc

Un mucalit incorigibil, cu premii pentru caricatură dobândite la Zaporojye (Ucraina), Gura Humorului (România), Margate (Anglia) Legnica (Polonia), Cuneo (Italia) şi cu desene satirice răspândite prin întreaga lume expoziţională, cu expoziţii personale la Suceava, Londra, Iaşi, Sydney, Cambera, deocamdată revinde în atenţia lumii cu „Deocamdată”, un album de caricatură, publicat, în condiţii excepţionale, la Editura „CreArt” din Iaşi, 2020, prin care Constantin Papuc îşi eşalonează o parte a vieţii lui creatoare (2005-2020). Într-o scurtă prefaţă, Mihai Boacă semnala aproape axiomatic faptul că „un volum de caricatură este o victorie a spiritului, a tenacităţii, a credinţei că avem ceva de spus, şi, ca un corolar, o victorie raportându-ne la noi înşine”. Iar Constantin Papuc îşi explică, olograf, ideea noii lui cărţi: „După ce ani de-a rândul am muncit şi a fost cât pe ce să făurim societatea socialistă multilateral dezvoltată, brusc, ei au schimbat macazul şi ne-au propus ceva cu totul şi cu totul original, ajungând cam în acest stadiu, DEOCAMDATĂ!”.

Desenele lui Constantin Papuc sunt tot atâtea filipice, care-i vizează pe „ei”, cei ce „au schimbat macazul”, începând de la tâlharii de pe copertă, care nu sunt bieţi meseriaşi ai şperaclului, ci politicieni, care au palate care i-au costat „doar doi ani de puşcărie” şi promit „lucrul bine făcut” pentru a ne obişnui cu „merge şi aşa”, într-o ţară în care domină şi îşi face de cap prostia agresivă şi nesimţită, rareori aflându-se cât un „cioban”, care să se mulţumească doar cu rosturile lui: „Aş putea să fiu prim-ministru, da’ nu vreau”. Desenele lui Constantin Papuc râd-plâng o ţară a eroismului bagatelizat, în care „tot ce-aţi apărat… s-a vândut” şi în care integritatea este persiflată băşcălios: „N-are nici măcar dosar penal, da’ vrea să candideze!!!”. O Românie plină de grotesc se dezvăluie din peniţa lui Constantin Papuc şi se poate desluşi în textele mucalite, care fac parte din întregul satiric, dar şi dintr-o lehamite generală şi generalizată a românilor faţă de realităţile care îi domină şi îi irosesc. Şi-atunci, ca răsfoitori ai albumului, râdem, ici şi acolo, semn că, vorba lui Romulus Vulpescu, nouă nici măcar plânsul nu ne-a mai rămas.

Doru Olaş: Covid 19. Iubiri

Arhitect vizionar, care iese biruitor din matricea timpului său, dar şi caricaturist inspirat, cu o puzderie de premii naţionale şi internaţionale, suceveanul Doru Olaş scoate, la Editura „Opera Magna”, Iaşi 2020, o aparentă „trăsnaie” editorială, „Covid 19. Iubiri”, în care alternează poeme de dragoste, cu rădăcini stilistice şi discursive în „Cântarea Cântărilor”, şi caricaturi „de text”, care surprind şi ironizează discret mentalităţi şi animozităţi sociale, pe fondul unei prefăcătorii generale de-a înţelepciunea, deci de parvenire individuală prin dominarea celorlalţi cu regulile infailibile ale propriei inculturi. În general, textele caricaturilor se bazează pe jocuri de cuvinte, de genul „Dragă, cu pandemia asta am rămas covidă!”, „Dragă, vara asta se poartă Covid 19, dar la tenul tău cred că ar merge un Covid 20” sau „Dragă, stai şi tu în casă căci cu pandemia asta cine o să-ţi mai vină la înmormântare?”. Există, desigur, şi caricaturi fără cuvinte despre manipulare şi „orbirea” – „ţine-ţi gura” la vot, candidaţii pitindu-şi chipurile sub măşti, masca (botniţa) însemnând o spectaculoasă confundare cu poporul, şi nicidecum întoarcere.

În versuri, Doru Olaş este „lumina sărutului rămasă-n tine”, deci „măsura jumătăţilor”, „lăsând în urmă vechile metehne”, deci un zugrav al lăuntrului şovăielnic („umbra mea rămasă-n tine” sau „prezentul visului din vis”), este un rătăcitor biblic, şoptindu-şi lamentaţiile cu seriozitate: „Mă sculptez, michelangic, în faţă, / păstrând urme vii, păstrate în piatră. / Îndrept tăişul coarnelor aspre, / În singurul corn, inorog, / în singurul loc de piatră, / unde, în urme de pete de fată, / apar michelangiceuri sculptate. / Nu mai sculptez michelangic în piatră, căci răspunsul, sculptat de mine, / este sculptură în om, ce lasă pete în destine”.

Dotat cu puterea tainică de a „răstigni sărutu-n ceară” şi purtând stigmatul de a fi „muşcat de somnul / de după naşteri”, arhitectul şi caricaturistul Doru Olaş se lasă ademenit de poezie şi se caţără „răsturnând, din cer, / iubirea, ce-ntr-o viaţă întreagă / în răstignire şi-a găsit apel”. Nonconformist şi vizionar, dar înrădăcinat în iubire aidoma arborelui cosmic, şi el cu rădăcinile-n cer, Doru Olaş se răsfaţă cu o carte nonconvenţională, care îl reprezintă şi îl defineşte pe deplin.

Aurelian Ciornei, „fascinat de clocotul, de freamătul de prisacă al satului românesc”

Ziua de 25 iulie este o pecete princiară a spiritualităţii româneşti, încă din 1934, când vedea lumina zilei, la Soroca, în Basarabia, Aurelian Ciornei, iar „ursitoarele l-au hărăzit să umble, să afle ţi să iubească acea lume tainică, miraculoasă, care formează istoria imaginarului, iar în labirintul acestei lumi, cu precădere, acea parte în care se concentrează şi se păstrează, imensă, străveche şi în continuă înnoire, estetica oralităţii – lume în care, cine are har şi ştie cum să umble, îşi face inima harpă, descoperă şi trăieşte într-o clipă pulsaţia veşniciei”[1]. Pentru că „Aurelian Ciornei şi-a făcut o profesie de credinţă din a depista, cultiva şi consemna în scris comorile nepreţuite ale cântecului şi jocului popular din Ţara de Sus, punându-le la adăpost din calea uitării”[2] sau, cum singur considera, pentru a desluşi „existenţa, încă din vremuri imemoriale, a unei structuri săteşti spirituale tainic închegată şi fericit controlată tradiţional”[3].

Având ca deviză a blazonului princiar un citat din Alecu Russo: „Datinile, poveştile, jocurile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor. Cu ele se poate reconstitui oricând trecutul îndepărtat”, Aurel Ciornei şi-a trăit cu intensitate viaţa şi nemurirea în dimensiunea spiritualităţii rurale româneşti, unde avea să afle „cât de profunde sunt trăirile umane, iubirea de viaţă şi muncă, dorul şi dragostea pentru frumos şi bine, forţa şi talentul în creaţia artistică ale ţăranului român, reflectate cu măiestrie neîntrecută în ocaziile de petrecere ori de îndurerare”[4], iar ştiinţa aceasta, odată tezaurizată, avea să-i aducă titlul de Membru al Academiei Artelor Tradiţionale din România.

Fermecător, fascinant şi doldora de zâmbete, Aurelian Ciornei îi mărturisea scriitorului plenar Constantin Severin: „M-am născut, probabil, îngemănat cu cântecul şi jocul. Din pruncie am fost fascinat de clocotul, de freamătul de prisacă al satului românesc. Cunoştinţele cele mai temeinice, tainele dansului popular le-am dobândit de-a lungul anilor la adevărata Academie, vie încă, aceea a satului românesc, cu veşnicia lui, cum spune Lucian Blaga, prin dăruiţii profesori care sunt bătrânii satelor. Lor li se cuvin, în primul rând, gândurile mele de dragoste şi recunoştinţă”[5], întrupate în sute şi sute de spectacole şi în câteva cărţi neasemuit de vii, care vibrează încă într-o ţară, în care, conform uneia dintre spusele lui mucalite, „cultu-i liber, dar, din păcate, şi incultul”. Şi astfel, sorbind numai din izvoarele apei vii ale scenariilor mitice ancestrale, moştenite integral doar de neamul nostru, Aurelian Ciornei s-a mutat în cărţile sale drept „dăruit profesor”, dar niciodată bătrân şi întotdeauna înţelept.

[1] Iacobescu, Mihai în Ciornei, Aurelian, La izvor de joc şi cânt / comori folclorice bucovinene, Editura Muşatinii, Suceava 2000, p. VI.

[2] Cozmei, Ion, în Ciornei, Aurelian, La izvor de joc şi cânt / comori folclorice bucovinene, Editura Muşatinii, Suceava 2000, coperta IV.

[3] Ciornei, Aurelian, Drăguşanul Ion, Veniţi de vă veseliţi!, Grupul Editorial Muşatinii – Bucovina viitoare, Suceava 2001, capitolul Ciornei Aurelian, Sărbătorile de iarnă în satele bucovinene, p. 29

[4] Ciornei, Aurelian, La izvor de joc şi cânt / comori folclorice bucovinene, Editura Muşatinii, Suceava 2000, p. 3

[5] Ciornei, Aurelian, La izvor de joc şi cânt / comori folclorice bucovinene, Editura Muşatinii, Suceava 2000, p. X

Din pricina lunii amare, Sanda nu va mai veni la Rock!

Amară este luna aceasta, în care o concretețe existențială inconfundabilă, Sanda Popovici, a renunțat la a mai trăi dumnezeirea între cele două dimensiuni pământești, apa și muzica, pentru a-l căuta în ceruri întru despovărare de suferință. După cum o știu eu, încă din vremea în care eram colegi de an în liceu și nu doar colegi de Bucovina Rock Castle, precum în ultimul deceniu, Sanda, cumplit de nedreptățită de soartă și supusă unui nemeritat martiriu, va retrăi cosmic amarul lui Radu Gyr („Pentru rănile mele nedrepte, / eu, Doamne, te iert!”), apoi se va transforma într-o stea, conform sfatului melodic al lui Kempes, pentru a putea rămâne pentru totdeauna aici, bucurie și părtașă la bucurie, conturată în mod egal și de lumina nemărginirii, și de cea a vibrantei libertăți, pe care o numim muzică rock – „piatra” cu care ne apărăm demnitatea noastră de muritori de credulitatea, dacă nu cumva de prostia universală.

Pasionată, dintotdeauna, de pescuit, pentru că o fascina liniștea vindecătoarea a apei (numele Maicii Sfinte, Maria, Fântână, deci Apă înseamnă), și de muzica stelelor, pe care, din voință divină, doar unora le este dat să o audă și să le-o dăruiască și celorlalți, în anumite clipe ale festivităților universale, Sanda a trăit frumos, profund, reverberant și așa va trăi întotdeauna, pentru că asta i-a fost ursirea, atunci când, prin naștere, i s-au arătat împreună cele trei ursitoare, care, în toate cărțile vechi de înțelepciune ale omenirii, se numesc trecut, prezent și viitor. Pentru că viitorul va continua să existe și pentru Sanda Popovici, chiar dacă, într-o lună amară, a pustiit prin sufletul lui Dodo și al feciorilor lor, în care s-a cuibărit neliniștea. Până o vor zări și vor reînvăța să o trăiască altfel și să asculte muzica stelelor prin ea, îngerul de pază al liniștii apelor și a muzicii. Pace ție, Sanda, și putere nouă, să te putem trăi până la capăt!