Aurelian Ciornei, „fascinat de clocotul, de freamătul de prisacă al satului românesc”

Ziua de 25 iulie este o pecete princiară a spiritualităţii româneşti, încă din 1934, când vedea lumina zilei, la Soroca, în Basarabia, Aurelian Ciornei, iar „ursitoarele l-au hărăzit să umble, să afle ţi să iubească acea lume tainică, miraculoasă, care formează istoria imaginarului, iar în labirintul acestei lumi, cu precădere, acea parte în care se concentrează şi se păstrează, imensă, străveche şi în continuă înnoire, estetica oralităţii – lume în care, cine are har şi ştie cum să umble, îşi face inima harpă, descoperă şi trăieşte într-o clipă pulsaţia veşniciei”[1]. Pentru că „Aurelian Ciornei şi-a făcut o profesie de credinţă din a depista, cultiva şi consemna în scris comorile nepreţuite ale cântecului şi jocului popular din Ţara de Sus, punându-le la adăpost din calea uitării”[2] sau, cum singur considera, pentru a desluşi „existenţa, încă din vremuri imemoriale, a unei structuri săteşti spirituale tainic închegată şi fericit controlată tradiţional”[3].

Având ca deviză a blazonului princiar un citat din Alecu Russo: „Datinile, poveştile, jocurile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor. Cu ele se poate reconstitui oricând trecutul îndepărtat”, Aurel Ciornei şi-a trăit cu intensitate viaţa şi nemurirea în dimensiunea spiritualităţii rurale româneşti, unde avea să afle „cât de profunde sunt trăirile umane, iubirea de viaţă şi muncă, dorul şi dragostea pentru frumos şi bine, forţa şi talentul în creaţia artistică ale ţăranului român, reflectate cu măiestrie neîntrecută în ocaziile de petrecere ori de îndurerare”[4], iar ştiinţa aceasta, odată tezaurizată, avea să-i aducă titlul de Membru al Academiei Artelor Tradiţionale din România.

Fermecător, fascinant şi doldora de zâmbete, Aurelian Ciornei îi mărturisea scriitorului plenar Constantin Severin: „M-am născut, probabil, îngemănat cu cântecul şi jocul. Din pruncie am fost fascinat de clocotul, de freamătul de prisacă al satului românesc. Cunoştinţele cele mai temeinice, tainele dansului popular le-am dobândit de-a lungul anilor la adevărata Academie, vie încă, aceea a satului românesc, cu veşnicia lui, cum spune Lucian Blaga, prin dăruiţii profesori care sunt bătrânii satelor. Lor li se cuvin, în primul rând, gândurile mele de dragoste şi recunoştinţă”[5], întrupate în sute şi sute de spectacole şi în câteva cărţi neasemuit de vii, care vibrează încă într-o ţară, în care, conform uneia dintre spusele lui mucalite, „cultu-i liber, dar, din păcate, şi incultul”. Şi astfel, sorbind numai din izvoarele apei vii ale scenariilor mitice ancestrale, moştenite integral doar de neamul nostru, Aurelian Ciornei s-a mutat în cărţile sale drept „dăruit profesor”, dar niciodată bătrân şi întotdeauna înţelept.

[1] Iacobescu, Mihai în Ciornei, Aurelian, La izvor de joc şi cânt / comori folclorice bucovinene, Editura Muşatinii, Suceava 2000, p. VI.

[2] Cozmei, Ion, în Ciornei, Aurelian, La izvor de joc şi cânt / comori folclorice bucovinene, Editura Muşatinii, Suceava 2000, coperta IV.

[3] Ciornei, Aurelian, Drăguşanul Ion, Veniţi de vă veseliţi!, Grupul Editorial Muşatinii – Bucovina viitoare, Suceava 2001, capitolul Ciornei Aurelian, Sărbătorile de iarnă în satele bucovinene, p. 29

[4] Ciornei, Aurelian, La izvor de joc şi cânt / comori folclorice bucovinene, Editura Muşatinii, Suceava 2000, p. 3

[5] Ciornei, Aurelian, La izvor de joc şi cânt / comori folclorice bucovinene, Editura Muşatinii, Suceava 2000, p. X