Fereastra lui Constantin-Emil Ursu spre veşnicie

Vreme de câte o lună de zile, în trei ani, Doctorul în Arheologie Constantin-Emil Ursu, managerul Muzeului Bucovinei din Suceava, a făcut săpături pe un deal din vecinătatea aşezării Baia. Au urmat câteva probleme cu sănătatea, care au suspendat continuarea cercetărilor, prin noi excavări, timp în care au putut veni rezultatele de la laboratoarele universităţilor europene, care i s-au alăturat lui Constantin-Emil Ursu, prin reprezentanţi şi prin specialişti din diverse domenii (îmi amintesc despre un om de ştiinţă englez, care cerceta flora mileniului V înainte de Hristos, despre un german care a făcut scanări ale terenului şi despre un basarabean de toată isprava), oameni cu adevărat mari, somităţi recunoscute planetar şi tocmai de aceea nu doar accesibile, ci de-a dreptul sociabile. Am fost pe şantierul arheologic în două toamne, ocazional, şi am văzut cum ieşeau la lumină mărturii străvechi, pe care le-am putut atinge (am dat şi la şpaclu, şi la măturică), încercând să le înţeleg. Pe atunci se credea că este vorba de o aşezare din mileniul III înainte de Hristos (eu, bazându-mă pe simbolistică, mă pronunţasem pentru mileniul V – un om de ştiinţă nu putea risca o astfel de afirmaţie, fără proba datărilor cu carbon). În ultimul an de excavări, când datările de carbon, făcute în Germania şi, dacă nu mă înşel, şi în Anglia, confirmau abandonarea şi incendierea localităţii în mileniul V, iar Constantin-Emil Ursu descoperise o locuinţă amplă, am opinat pentru mileniul VII înainte de Hristos, bazându-mă pe încrustările cu culoare albă (rămăşiţele oaselor străbunilor „înmormântaţi în cer”) şi pe aspectul ritualic al vaselor. Datările încă nu au sosit, dar confirmarea culorii făcute din oase umane s-a făcut imediat.

În expoziţia din Muzeul Bucovinei, am putut vedea vase unice în lume, cu mult anterioare culturii cucuteniene şi chiar pre-cucuteniene (termeni oarecum aproximativi şi oarecum simbolici), vase unice în lume, deci de nepreţuit. Emil nu riscă afirmaţii, reuşeşte să-şi menţină stoicismul ştiinţific, dar cele două şanţuri de apărare, pe care le-au depistat scanările magnetice atenţionează că legendarul conflict Abel-Cain, deci dintre păstori şi agricultori, cum scria Iorga în notele pentru o istorie a umanităţii, pe care nu a mai apucat să o mai scrie, se poate muta, din sfera legendei, în cea a realităţii. S-ar părea că aşezarea antică de la Baia a fost parte în acest conflict legendar, aflându-se, printre obiectele dezgropate, şi câteva „ghiulele”, adică nişte sfere din lut, una neterminată, care putea fi folosite ca proiectile pentru praştii, dar nu în mod obligatoriu. Sferele acelea puteau avea şi alte folosinţe, nu neapărat războinice, ci ritualice. În fond, pe capace, cele trei sfere sunt încrustate, drept cele „trei lumi cunoscute” (şi terestre, şi spirituale). Şanţurile de apărare, însă, nu au nici o altă justificare, decât una războinică. Eu cred că a cam sosit vremea ca, odată cu rezultatele spectaculoase ale cercetărilor arheologice ale Doctorului în Arheologie Constantin-Emil Ursu, să fie mai atent recitite primele cărţi ale omenirii, cele religioase, în care se vorbeşte de o „extindere” a teritoriilor civilizaţiei polare (păstorească şi vânătorească) asupra teritoriilor civilizaţiei boreală (agrară), cu mult anterioară celor trei valuri de migraţiune nordică deja cunoscute (ioniană, aheie şi doriană), despre care îi vorbeşte Sfântul Cer (Ahura Mazda) lui Spitama Zarathustra, în cartea sacră „Vendîdâd” din „Zend-Avesta”, publicată, pentru prima dată, la Oxford, în traducerea lui James Darmesteter, în 1880. Sfântul Cer, fiind întrebat, îi spunea noului său discipol că primul iniţiat, înainte de Spitama Zarathustra, cu care a vorbit Sfântul Cer (Ahura Mazda) şi care a primit Legea, aducând fericire Pământului, a fost „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”)[1]. Deci credinţa iniţială, din care descind toate credinţele de mai târziu, a rezistat 300 de ani, fiind reîmprospătată, din 60 în 60 de ani, când, primind noi prevederi ale Legii, Marele Păstor al triburilor nordice, înmulţindu-se oamenii şi turmele, „a coborât spre spaţiul luminos, spre sud”[2], hotărând ca „acei oameni trebuie să rămână în Varra”[3].

La vasele unicat în Europa, descoperite de Constantin-Emil Ursu la Baia, datând din cel târziu mileniul V înainte de Hristos, ornamentaţia este discretă, cu rol estetic şi nicidecum simbolico-religios; abia la cele cu mult anterior pre-cucuteniene se desluşeşte simbolistica religioasă, teribil de asemănătoare, dacă nu chiar identică simbolisticii scandinave, inclusiv celei vikinge de mai târziu (la ceramica vikingilor nu puteam şti sensul direcţionării influenţelor). Dar vasele de la Baia, altfel decât toate vasele Europa şi din Asia, definesc o civilizaţie distinctă, dar care îşi lua măsuri de prevedere, datorită unor vecinătăţi neaşteptate, Abel apropiindu-se prea mult de Cain şi distrugându-i, uneori, culturile cu turmele lui nesăţioase.

Ceea ce am scris, înseamnă doar un preambul. Viitorul va proba dacă am sau nu dreptate, şi în cele spuse, şi într-o presupunere explicită: locurile acestea aveau, în mileniul VII înainte de Hristos, o populaţie (la fel şi necercetatul Bogdăneşti) care ţinea de o civilizaţie surprinzător de modernă (construcţia caselor, cu fundaţii, chiar dacă din nuiele şi stuf, căptuşite cu lut, ceramica, uneltele o probează) şi care încă se mai prelungeşte, prin osificare, după cum sublinia Blaga, în trista metaforă: „Veşnicia s-a născut la sat” („maiul” sau „ciocanul” din expoziţia lui Ursu se mai foloseşte şi azi – de şi de-o pildă).