1882: Ciprian Porumbescu: Codrul Bucovinei

Polonia-i învinsă, Ştefan a biruit,

Ioan, regele slăvit, e-nfrânt, zace rănit,

Iar douăzeci de mii viteji din oastea-i mare

Prizonieri sunt astăzi, lipsiţi de apărare.

Roş soarele apune pe ceru-nflăcărat,

Parcă şi el băut-a din sângele vărsat

Şi parcă-ar vrea pe calea-i eternă să vestească,

Cu limbi de foc, cea luptă sălbatic-vitejească.

Craiul polon trimite la Ştefan soli de zor,

Greu încărcaţi cu aur roşu-strălucitor:

– La Ştefan-vodă mergeţi, acesta-i închinaţi,

Oştenii pân-la unul să mi-i răscumpăraţi!

Pornesc spre cortul mândru solii îndată,

Vorbesc cu dregătorii şi aur le-arată.

Şi-aceştia gândesc veseli: E chip de câştigat

Şi pentru Ştefan slavă şi pentru voievodat.

– Primeşte-aceste daruri, voivoade luminate,

Dă-acestor prinşi în luptă dorita libertate!

Ia aurul, ridică un monument al ţării

Din piatră, martor vremii, să nu fim daţi uitării!

Se-ncruntă voievodul şi peste câmp priveşte

Unde mai strigă moartea şi sângele-abureşte:

– Din marmora cea rece un monument vreţi voi?

Nu! Altul mult mai falnic va povesti de noi!

Trimiteţi solii-acasă, rămân polonii-aci,

Ei înşişi monumentul cel falnic l-or zidi!

Câmpia bătăliei ei să mi-o are-ndată,

Lungime două mile şi una milă lată,

Şi jir de fag s-arunce-n pământul plin de sânge…

Va răsări un codru ce-n veci nu se va frânge,

În măduva-i, în creanga-i s-a strecurat o dat’

Viteazul nostru sânge, ce astăzi s-a vărsat.

Smucit de vifor, codrul să strige cu tărie:

„Aici a-nvins românul cel tare-n bătălie!”.

Frunzişu-n vântul serii să-ngâne liniştit:

„Somn lin, viteji ce-aicea, luptând, aţi biruit!”.

Şi zi şi noapte-oştenii mândrului crai leşesc

Tot ară şi plantează şi mulţi se prăbuşesc.

Curând pe cea câmpie răsare înverzind

Al Bucovinei codru, izbânda-n veci vestind[1].

Ciprian Porumbescu – desen de Radu Bercea

[1] Porumbescu, Ciprian, Inimă de român, Suceava 2011, pp. 20-23 (bilingv, româno-engleză), apud Leu, Paul, Ciprian Porumbescu, Editura Muzicală, 1978, pp. 174, 175

1925: Vasile Gherasim: Imnul arcaşilor

Sus ţineţi steagul, bravilor arcaşi,

Primit de la străbuni pentru urmaşi;

E steagul înfrăţirii şi-al iubirii,

Al luminării steag, al întăririi

                       Şi-al mântuirii.

Să fâlfâie al păcii falnic steag,

Şi steagul vitejiei scump şi drag;

Avut-au şi duşmanii steagul lor,

Rămas-a dar al nostru tricolor

                        Biruitor.

Fiţi voi urmaşii lui Ştefan cel Mare

Şi ai lui Mircea cel Bătrân şi Tare

Şi-ai Bravului Mihai ce ne-a unit

Şi moartea pentru noi a suferit,

                        Că ne-a-nfrăţit.

Păstraţi a noastră fire, grai şi lege

Şi-l ocrotiţi pe-acel ce le-nţelege;

În cartea vremii-i scris cu slove mari

Că fi-vom printre-acele neamuri rari

                         Ce-s pururi tari.

Apostoli fiţi ai vremilor ce vin,

Mândria neamului şi-al lui destin;

 Să sune-al vostru glas ca o chemare

La muncă între largile hotare,

                         Din munţi, la mare[1].

[1] Gazeta Poporului, Nr. 23, 1925

1891: T. Robeanu: În bolta de la „Craiul Negru”

T. Robeanu (George Popovici) – Luceafărul, nr. 13, 1905, p. 290

Suceava e avută-n turnuri

Ca muntele bogat în stânci,

Ea are strade glorioase

Şi are pivniţe adânci

În bolta de la „Craiul Negru“

Acolo-i vinul minunat.

Acolo trei voinici aseară

Într-un ungher s-au aşezat

Au pene roşii-n pălărie

Şi tinereţe în obraz.

Mustăţile, aşa de dârze

Şi vorbele aşa cu haz.

Crâşmaru-n umbră clipoceşte,

Mănunchi de chei i-atârnă-n brâu,

Nepoata are ochi albaştri

Şi-i blondă ca un spic de grâu.

Aduce vin în cupe clare,

Roşind, celor trei darabani,

Ei au mustăţi atât de dârze,

Ea numai optsprezece ani.

Şi unul sare în picioare,

Zâmbind mânuţele i-a prins.

Guriţa-al doilea îi sărută

În şagă mai, mai înadins.

Iar cel din urmă stă deoparte

Aşa de palid, chinuit –

Ah, mult amar şi, totuşi, dulce

În ochii săi ea a citit[1].

Cartea editată de Şt. O. Iosif. Bucovina încă nu a făcut-o

[1] Convorbiri literare, XXV, No. 6, Bucureşti 1 septembrie 1891, p. 526

1903: George Coşbuc: Mortul de la Putna

Iar la Putna-n mănăstire,

Noaptea, iese din mormânt,

Iese-n plină strălucire

Ştefan cel viteaz şi sfânt,

Lespedea ce-au pus-o popii

Peste groapă-ncet se dă

Îndărăt şi-n fundul gropii

Ştefan în picioare stă,

Şi se-nalţă-ncet eroul –

Deşteptat din lungu-i somn,

Luminat e-ntreg cavoul

Şi sumeţ viteazul Domn.

Albul coif străluce-n lună,

Iar pe zale-i joacă zări

De lumini ce se-mpreună

Ca-ntr-un basm cu arătări,

Lunga suliţă şi-o poartă

Răsucind-o-n mândru chip –

Nu e, nu, o umbră moartă

Ce se mişcă pe nisip,

E un viu! Acum ridică

Ochii săi, parcă-ar lăsa

Peste-o oaste inamică

Toată vrăjmăşia sa.

Apoi stă plecat şi-ascultă;

Poate-aude spre Hotin

Vuiet şi-alergare multă

De Poloni şi Turci, ce vin,

Poate-aude oşti tătare

Şi năvală peste Prut,

Ori, venit din depărtare,

Peste munte i-a trecut

Regele Matei! Vai, cete

De Cazaci şi de Secui,

Dumnezeu acum vă dete

Gata, iar, pe mâna lui!

Da! E zornăit de zale.

Strigăt mare de război,

Ard Moldova noastră-n cale

Câţi duşmani, şi vechi, şi noi!

Ştefan tremură-n mânie,

Iese din tăcutul schit –

Luna-n ceruri, argintie,

Cu nori negri s-a-nvelit,

Şi cumplit din bucium sună

Ştefan Vodă: ca un nor

Ies oşteni şi iuţi s-adună

Roată, lângă Domnul lor.

Iat-o, oastea lui voinică,

Toţi cei buni şi tari ai săi!

Ştefan spada şi-o ridică

Şi porneşte-n sârg spre văi,

Luna tot mai mult s-ascunde,

Tot mai negri nori plutesc

Şi din văi grozav răspunde

Buciumul moldovenesc.

Se tot duce, duce noapte

Zgomotul în jos, spre Prut,

Mai lăsând în urmă şoapte

Din furtuna ce-a trecut.

E pustiu la mănăstire,

Gol, mormântul cel deschis!

Toate-au fost o nălucire,

Toate repezi, ca-ntr-un vis.

Nu ştiu bine-n care parte,

Ştefane, te-ai dus cu oşti,

Ştiu că tu te-ai dus departe

Şi duşmanii ţi-i cunoşti!

Bate-i, Ştefane, Părinte,

Spulberă-i de pe pământ:

Chiar şi mort învaţă-i minte,

Bate-i chiar şi din mormânt![1]

[1] Deşteptarea, Anul XI, Nr. 97, Duminică 7 /20 Decemvrie 1903, p. 1

1875: Dimitrie Petrino: Adio Bucovinei

Pe-ale Molnei triste maluri,

Unde tulburele-i valuri

Mai despart de România pe-o iubită fiică-a sa,

Mă opresc în treacăt încă

Şi cu dragoste adâncă

Vin să-ţi jur, o, Bucovină, că în veci nu te-oi uita!

Vreau să uit a mea durere,

Zile fără mângâiere,

Şi acele nopţi amare care fruntea mi-au zbârcit,

Vreau să uit cu ce urgie

Vremea cu-a sa tiranie

Şi pe tine şi pe mine deopotrivă ne-a lovit;

Dar întâia sărutare

Şi întâia dezmierdare

Nu se uită nici atunce când mormântul le-a-nghiţit:

Mii de glasuri mie sfinte

Veşnic mi-or aduce-aminte

Că în sânul tău odată cu căldur-am fost iubit.

Două cruci de pe-o movilă,

Unde-o soartă fără milă

Pe sub muşchiul veşniciei al meu nume l-a săpat,

Ele-mi spun şi mi-or tot spune

Că sunt umbre din vremi bune

Ce m-aşteaptă şi pe mine, să mai fiu îmbrăţişat.

Deci, iubită Bucovină,

Inima-mi de tine plină

Ea adio nu-ţi va spune; căci cu tine rămân eu

Înfrăţit prin suferinţă,

Într-un gând şi-ntr-o credinţă:

Căci Moldova-i maica noastră, tatăl nostru-i Dum­nezeu!

Şi nu-i fier destul de tare,

Nu sunt dinţi de rele fiare

Să despartă fii de mamă şi credinţa de altar.

Molna-i apă românească:

Marfa poate s-o oprească,

Însă dorul de-nfrăţire nu-l opreşte la hotar.

Mănăstiri cu frunţi plecate,

Catacombe profanate

Ca şi vulturul ce zboară în eterul tău senin,

Tot ce soarele-ţi rodeşte,

Ce-i iubit şi ce iubeşte

Unui Dumnezeu cu toţii româneşte se închin.

De-i frumoasă-ncântătoare

E româncă acea floare

Ce pe-ale Sucevei maluri răspândeşte-un farmec lin.

Ochii mari şi gene brune

Aste sunt comori străbune

Ca şi focul care arde vălul alb pe albul sin.

Duşmanii ar vrea să piară

Tot ce e moşnean în ţară

Tot ce face semnul crucii, tot ce-a mai rămas creştin,

Însă ei să nu sporească

Într-o ţară românească,

Ţară cu Suceava-n frunte şi cu Putna mândră-n sân!

Brazii mândri de la munte,

Văi mănoase, culmi cărunte,

Unde sună printre secoli doina unui brav popor

Ele sunt pe veşnicie

Semne mari c-are să fie

După un trecut de fală, nu un jug drept viitor.

Noi în veci nu vom pătrunde

Taina care ne ascunde

Viitorul ce-şi dă mâna cu trecutul glorios,

Dar crezând în mântuire,

Spunem cu neobosire:

Unde Iuda este-aproape, nu-i departe nici Christos!

Nu ştim ce e scris în stele,

De-o să fie zile grele

Sau de poate sfântul soare va străbate norul greu;

Nu ştim vremea ce-a aduce,

Dar românu-şi face cruce

Şi se-ncrede în puterea unui mare Dumnezeu,

Vremea tot nainte merge

Şi în urma-i lesne şterge

Tot ce spre eternizare sumeţia a creat.

Piramide ea zdrobeşte,

Monumente risipeşte,

Însă sângele în apă nici o vreme n-a schimbat.

Şi din sinul veşniciei

Dumnezeul României,

Fraţi iubiţi din Bucovina, el vă spune: „Sunt cu voi!

Jugul vostru-o să dispară,

Însă nu dispare-o ţară

Care-a fost atâţia secoli leagăn falnic de eroi!”

Deci cum eu nu uit că-n lume

Suvenirul unui nume

A mea soartă, Bucovină, de-a ta soartă-o a legat,

Astfel mândra Românie

N-o să uite-n veşnicie

Că-n pământul tău cu fală este Ştefan îngropat![1]

Alecu Hurmuzachi, Dimitrie Petrino şi Carol Mikuli

[1] Petrino, Dimitrie, Adio Bucovinei, în Convorbiri literare, Nr. 8, Anul IX, Iaşi, 1 noiembrie 1875 pp. 321, 322