1848: Gheorghe Sion: Adio la Bucovina
Omagiu familiei Hurmuzachi
O, dulce Bucovină, te las şi înc-odată
Mă-ntorc cu întristare şi ţărna ta sărut:
Eu mă despart de line cu inima curmată
De-atâtea suvenire ce pieptul mi-au umplut.
Nu este Istoria ce-mi vine-acum în minte;
Eu uit acuma toate ce ştiu şi-am auzit.
Eu nu mai cânt eroii ce ai tu în morminte,
Nici tristele lor oase, ce-acum au putrezit.
Nu plâng eu temple sacre, de dânşii înălţate
Spre binecuvântarea lui Dumnezeu cel bun;
Nici triste monumente, de secoli ruinate,
Ce gloria română acuma încă spun.
Românii ştiu prea bine că ţărmurile tale
De multe ori pe Ştefan cel Mare-au legănat:
Căci vechea Capitală peste-a Sucevei vale
Şi-acum şopteşte imnuri ce Ştefan a cântat.
Triumfele române şi gloria trecută,
O, nu, nu, nu le uită poporul românesc.
De-or fi supt orice juguri, de-or fi cu gura mută,
Bătrânii le vor spune la pruncii care cresc.
Când ora mântuirii va mai suna o dată,
Când tuciul libertăţii semnalul va mai da,
Va şti, va şti românul să-şi şteargă a sa faţă,
Şi-atunci, ca şi-acuma, poetul va cânta.
Nu plâng eu nici ursita ce prin diplomaţie
Te-a smuls de lângă muma ce-odată ai avut.
Acum şi tu cu lumea scăpaşi de-o tiranie
Ce-avea de plan să facă poporul tău pierdut.
De-acum se schimbă timpii, şi în viitorime
Dreptatea, libertatea protectori vor afla.
Pe tine, Bucovină, nu te va plânge nime:
Un viitor ferice e scris în cartea ta.
Naţionalitatea, Care-ţi era răpită,
Acuma se deşteaptă şi tinerii tăi fii
La gloria română, de ani înăbuşită,
Gândind, şi-aduc aminte că ei sunt încă vii.
Eu plâng, o, Bucovino, căci îmi aduc aminte
Că pe-ale tale ţărmuri am plâns de multe ori;
Am plâns după-a mea ţară cu lacrimă fierbinte,
Căci o vedeam supt jugul de-atâţi apăsători.
Moldova, bântuită de-un timp fărădelege,
Mă alunga din sânu-i, şi-n lume-am rătăcit;
Şi, cum un flutur locul pe-o roză îşi alege,
Aşa şi eu în tine un leagăn mi-am găsit.
Ah, cinsprezece secoli, căci secoli mi se pare
Că-a fost fiece lună trecută în dureri,
Nu mi-am văzut părinţii, ce iar cu întristare
În ţara lor, sărmanii, ei n-au gustat plăceri.
Copil fără de mumă, aveam eu fraţi a plânge,
Şi mulţi amici ce poate ca fraţii mă iubea;
Sărman, zvârlit în lume, cu lacrime de sânge
Priveam nenorocirea acelui ce cerşea!
Român curat la suflet, a ţării mele soartă
Plângeam întru suspine, plângeam neîncetat,
Plângeam, plângeam poporul care-l vedeam că poartă
Atâtea lanţuri grele, ce l-au martirizat.
Plângeam fiinţe scumpe, de moarte secerate,
Al cărora adio, vai!, n-am putut lua;
Plângeam din curăţie familii întristate
De secerea holerei, ce ţara-mi zvântura!
Plângeam şi cine oare mă asculta pe mine?
Cu care mângâiere durerea-mi s-alina?
O, dulce Bucovină, de nu eram în tine,
Ce-aş fi făcut eu oare? ce zile m-aştepta?
Când vântul de amiază bătea, simţeam că vine
Cu dulcele adio al celor ce iubeam;
Eu auzeam o şoaptă care venea la mine
De la aceia care în visuri o doream;
Când vreo păsărică venea în primăvară,
Eu o-ntrebam de ştie ceva din ţara mea:
Aflam o mângâiere la patima-mi amară:
Cuvinte de speranţă credeam că-mi spune ea.
Iar când durerea, dorul, mă alungau din lume
Şi mă ducea-n ascunsuri să plâng nemângâiat,
Când m-arunca-n deliruri, dureri fără de nume,
Când pieptu-mi de suspine părea că-i sfâşiat,
Atunci, atunci, ah, Doamne, ce dulce suvenire!
Putea-voii să uit oare? O, nu, nu voi uita…
Mă urmărea pe mine chiar o dumnezeire
Ce nu Iaşi un suflet de tot a despera.
Vedeam ca-n panoramă, vedeam pe lângă mine
Părinţi, amici ce cerul din cer mi-i trimitea,
Simţeam pe nesimţite că-mi pier orice suspine
Şi om ferice-o clipă ursita mă făcea.
Erau fiinţe scumpe, cu suflete de îngeri,
Ce cu-ale mele patimi mult au compătimit;
Care-au privit cu lacrămi la ale mele plângeri
Şi toată-a mea durere cu vorbe-au măgulit.
Erau bătrâni ce-n lacrămi scăldau a mea simţire:
Patriarhale case lăcaşul lor era.
Părinţi cu simpatie afla-n nenorocire
Acel ce pierdea toate, şi chiar pe muma sa.
Erau copii cu suflet, cu inimă-nălţată,
Care sperau ca mine un dulce viitor,
Care plângeau cu mine o patrie lăsată
În voia întâmplării, pe-un drum suferitor.
O, nu se uită lesne minutele acele
Ce-mă străpurtau fiinţa în regiuni cereşti,
Când eu cu a mea soartă, cu patimile mele,
Eram ca o nălucă în munci diavoleşti.
Adio, Bucovină, te las şi încă-odată
Mă-ntorc cu întristare şi ţărna ta sărut:
Eu mă despart de tine cu inima curmată
De-atâtea suvenire ce pieptul mi-au umplut[1].
[1] Sion, Gheorghe, Adio la Bucovina, în Poesii ale scriitorilor din epoca Unirii, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte 1909, pp. 78-82
