BUCOVINA ÎN POEZIE | Dragusanul.ro - Part 10

1848: Gheorghe Sion: Adio la Bucovina

 

 

 

Omagiu familiei Hurmuzachi

 

 

 

O, dulce Bucovină, te las şi înc-odată

Mă-ntorc cu întristare şi ţărna ta sărut:

Eu mă despart de line cu inima curmată

De-atâtea suvenire ce pieptul mi-au umplut.

 

Nu este Istoria ce-mi vine-acum în minte;

Eu uit acuma toate ce ştiu şi-am auzit.

Eu nu mai cânt eroii ce ai tu în morminte,

Nici tristele lor oase, ce-acum au putrezit.

 

Nu plâng eu temple sacre, de dânşii înălţate

Spre binecuvântarea lui Dumnezeu cel bun;

Nici triste monumente, de secoli ruinate,

Ce gloria română acuma încă spun.

 

Românii ştiu prea bine că ţărmurile tale

De multe ori pe Ştefan cel Mare-au legănat:

Căci vechea Capitală peste-a Sucevei vale

Şi-acum şopteşte imnuri ce Ştefan a cântat.

 

Triumfele române şi gloria trecută,

O, nu, nu, nu le uită poporul românesc.

De-or fi supt orice juguri, de-or fi cu gura mută,

Bătrânii le vor spune la pruncii care cresc.

 

Când ora mântuirii va mai suna o dată,

Când tuciul libertăţii semnalul va mai da,

Va şti, va şti românul să-şi şteargă a sa faţă,

Şi-atunci, ca şi-acuma, poetul va cânta.

 

Nu plâng eu nici ursita ce prin diplomaţie

Te-a smuls de lângă muma ce-odată ai avut.

Acum şi tu cu lumea scăpaşi de-o tiranie

Ce-avea de plan să facă poporul tău pierdut.

 

De-acum se schimbă timpii, şi în viitorime

Dreptatea, libertatea protectori vor afla.

Pe tine, Bucovină, nu te va plânge nime:

Un viitor ferice e scris în cartea ta.

 

Naţionalitatea,  Care-ţi era răpită,

Acuma se deşteaptă şi tinerii tăi fii

La gloria română, de ani înăbuşită,

Gândind, şi-aduc aminte că ei sunt încă vii.

 

Eu plâng, o, Bucovino, căci îmi aduc aminte

Că pe-ale tale ţărmuri am plâns de multe ori;

Am plâns după-a mea ţară cu lacrimă fierbinte,

Căci o vedeam supt jugul de-atâţi apăsători.

 

Moldova, bântuită de-un timp fărădelege,

Mă alunga din sânu-i, şi-n lume-am rătăcit;

Şi, cum un flutur locul pe-o roză îşi alege,

Aşa şi eu în tine un leagăn mi-am găsit.

 

Ah, cinsprezece secoli, căci secoli mi se pare

Că-a fost fiece lună trecută în dureri,

Nu mi-am văzut părinţii, ce iar cu întristare

În ţara lor, sărmanii, ei n-au gustat plăceri.

 

Copil fără de mumă, aveam eu fraţi a plânge,

Şi mulţi amici ce poate ca fraţii mă iubea;

Sărman, zvârlit în lume, cu lacrime de sânge

Priveam nenorocirea acelui ce cerşea!

 

Român curat la suflet, a ţării mele soartă

Plângeam întru suspine, plângeam neîncetat,

Plângeam, plângeam poporul care-l vedeam că poartă

Atâtea lanţuri grele, ce l-au martirizat.

 

Plângeam fiinţe scumpe, de moarte secerate,

Al cărora adio, vai!, n-am putut lua;

Plângeam din curăţie familii întristate

De secerea holerei, ce ţara-mi zvântura!

 

Plângeam şi cine oare mă asculta pe mine?

Cu care mângâiere durerea-mi s-alina?

O, dulce Bucovină, de nu eram în tine,

Ce-aş fi făcut eu oare? ce zile m-aştepta?

 

Când vântul de amiază bătea, simţeam că vine

Cu dulcele adio al celor ce iubeam;

Eu auzeam o şoaptă care venea la mine

De la aceia care în visuri o doream;

 

Când vreo păsărică venea în primăvară,

Eu o-ntrebam de ştie ceva din ţara mea:

Aflam o mângâiere la patima-mi amară:

Cuvinte de speranţă credeam că-mi spune ea.

 

Iar când durerea, dorul, mă alungau din lume

Şi mă ducea-n ascunsuri să plâng nemângâiat,

Când m-arunca-n deliruri, dureri fără de nume,

Când pieptu-mi de suspine părea că-i sfâşiat,

 

Atunci, atunci, ah, Doamne, ce dulce suvenire!

Putea-voii să uit oare? O, nu, nu voi uita…

Mă urmărea pe mine chiar o dumnezeire

Ce nu Iaşi un suflet de tot a despera.

 

Vedeam ca-n panoramă, vedeam pe lângă mine

Părinţi, amici ce cerul din cer mi-i trimitea,

Simţeam pe nesimţite că-mi pier orice suspine

Şi om ferice-o clipă ursita mă făcea.

 

Erau fiinţe scumpe, cu suflete de îngeri,

Ce cu-ale mele patimi mult au compătimit;

Care-au privit cu lacrămi la ale mele plângeri

Şi toată-a mea durere cu vorbe-au măgulit.

 

Erau bătrâni ce-n lacrămi scăldau a mea simţire:

Patriarhale case lăcaşul lor era.

Părinţi cu simpatie afla-n nenorocire

Acel ce pierdea toate, şi chiar pe muma sa.

 

Erau copii cu suflet, cu inimă-nălţată,

Care sperau ca mine un dulce viitor,

Care plângeau cu mine o patrie lăsată

În voia întâmplării, pe-un drum suferitor.

 

O, nu se uită lesne minutele acele

Ce-mă străpurtau fiinţa în regiuni cereşti,

Când eu cu a mea soartă, cu patimile mele,

Eram ca o nălucă în munci diavoleşti.

 

Adio, Bucovină, te las şi încă-odată

Mă-ntorc cu întristare şi ţărna ta sărut:

Eu mă despart de tine cu inima curmată

De-atâtea suvenire ce pieptul mi-au umplut[1].

 

 

[1] Sion, Gheorghe, Adio la Bucovina, în Poesii ale scriitorilor din epoca Unirii, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte 1909, pp. 78-82

 


1912: Panait Cerna: Spre Bucovina

 

 

 

 

Ducând în inimi cântec şi-nchinare,

Călătoresc în sfânt convoi pioşii.

În drum i-adastă codrii vechi, pletoşii,

Doinind minuni din vremuri legendare.

 

Trecutu-i plin de-avânt, de-apusuri roşii..

El stoarce stropi din sufleteşti izvoare,

Să picure, adânc-cuvântătoare,

Pe locuri unde-au stăruit strămoşii…

 

Suceava-n zări s-a luminat deodată…

Învăluiţi în slava ei curată,

Ei merg cântând, cu frunţile senine.

 

Tăceţi adânc! Păşiţi ca-n sfinte-altare!

Să nu-L treziţi din visuri seculare,

Să-şi vadă sfântul cuib pe mâini străine…[1]

 

 

 

 

[1] Cerna, Panait, Poezii, Editura Cartea Românească, Bucureşti 1913, p. 27

 


1899: Duiliu Zamfirescu: Bucovina

 

 

La o tufă de sulfină

Car cu patru boi

S-a oprit şi ţi se-nchină,

Bucovina, Bucovină,

Leagăn de eroi.

 

Ţi se-nchină, că se duce

Nevoiaşul car

Către valea de la cruce,

Unde omul o s-apuce

Drumul spre hotar.

 

Ah, Ştefane Voevoade,

Scoală din mintean,

Că duiumul de noroade

Inima din el i-o roade,

Bietul pământean.

 

Scoal’ şi buciumă-ţi feciorii

Din Homor la Reni,

Sună să răsune norii,

Să-ţi deştepte roşiorii

De la Războieni.

 

Şi la muchie te arată,

Fioros pe sur;

Prinde-ţi paloşul din spată

Şi-nvârteşte-te o dată

Roată împrejur.

 

Că jidanii şi rutenii

Pripăşiţi pe-aici

Zic că-s dânşii pământenii,

Iar că noi şi moldovenii

Suntem venetici.

Alei, Doamne, dă de frânge,

Frânge-i de la brâu,

Că noi plugurile-om strânge

Şi-om mai semăna prin sânge

Ghindă-n loc de grâu.[1]

 

 

[1] Zamfirescu, Duiliu, Poezii noi, Bucureşti 1899, pp. 7, 8


1904: George Coşbuc: Ştefan Vodă

 

Scoaterea mortului din casă, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

 

 

 

Prin Suceava, Vodă Ştefan, într-o zi de primăvară,

Cu boieri bătrâni ai ţării şi hatmani treceau călări,

Iată-n drum, pe-o stradă strâmtă, ei pe-un mort întâmpinară

Era sărac! Nici lume-n urmă, nici măcar făclii de ceară

Şi nici plâns ca la-ngropări.

 

Un copil ducea o cruce; şi-ngânând cântarea sfântă

După el bătrânul preot vine-ncet în sfântu-i port;

Duc pe umeri patru oameni un sicriu sărac şi cântă,

Ştefan îşi opreşte calul şi de milă se-nspăimântă

Cât de singur e-acest mort!

 

El descăleca şi-azvârle straiul ce de-argint străluce

Unui paj ce lasă calul şi s-apropie grăbit

De sicriu, şi-urmând sicriul, umilit îşi face cruce

Şi purtând în mână coiful, după mort încet se duce

Ca după-un amic iubit.

 

Sfetnicii şi-oştenii ţării stau miraţi şi n-au putere

Să-nţeleagă cine-i mortul cel necunoscut ca viu,

Văd în capul gol pe Ştefan şi zdrobit ca de-o durere

Îşi descopăr şi ei capul şi s-apropie-n tăcere

Şi se duc după sicriu.

 

Şi cu guri făr-de răsuflet stă mulţimea-ntâmpinată

De-acest mort urmat de Vodă şi de curtea sa, pe drum:

Nici ei nu-nţeleg convoiul, dar pornesc cu ei deodată

Şi mulţimi mereu s-adună spre mulţimea adunată

Neştiind de ce si cum.

 

Şi pe stradele Sucevei, înnorate-acum de jale,

După mortul fără nume se strecoară lungul şir

De popor, de Domn şi sfetnici şi de-oşteni în albe zale

Pe-un necunoscut din lume îl petrece-o lume-n cale

Spre mormântul strâmt şi jalnic dintr-un colţ de cimitir.

 

Şi deasupra gropii Ştefan, cu boieri ce-l înconjoară,

Ia sicriul şi-l aşează pe frânghie şi-n mormânt

Însuşi el, prinzând frânghia, cu alţi trei, încet scoboară

Mortul în pământ, el însuşi peste mort întâia oară

Zvârle-o mână de pământ.

 

Spre popor apoi se-ntoarce: De-aţi venit aici cu mine

Nu-ntrebaţi ce mort e-n groapă, prieten ori duşman al meu.

Om a fost şi-n ceasul morţii noi să dăm ce se cuvine

Omului. Iar unde merge, sufletu-i găsească bine

Şi să-l ierte Dumnezeu.

 

Şi-n genunchi se roagă Ştefan, iar poporu-ntreg rosteşte

În genunchi un „Tatăl nostru” şi e sfânt murmurul lor.

Astfel codri-şi cântă psalmii, când frunzişul se clăteşte

Iar deasupra lor în aer Duhul Domnului pluteşte

Cel a tot stăpânitor.

 

Nu-ntrebaţi ce mort e-n groapă! Răsărirea unei spume

Nu e volnică: ea-şi are rostul hotărât de cer!

Când tu crezi că n-ai pe nimeni, fraţi tu ai o-ntreagă lume

Mila lor e Dumnezeul cel ce altfel n-are nume

Pentru cei ce plâng şi pier[1].

 

 

 

 

[1] Calendarul Minervei pe anul 1905, Anul VII, Bucureşti 1904, p. 116


1869: Dimitrie Petrino: Hora Bucovinei

 

 

 

 

Într-un ceas de voioşie,

Când ești mândru, bucuros,

Jocul sfânt de strămoşie

Mult e dulce şi frumos,

Pe-o câmpie înflorită,

Să-l joci, frate, cu amor,

Înfocat de-a ta iubită

Şi de-al țării viitor.

 

Şi-acel joc de fericire

Pentru cei ce se îubesc,

Joc de falnică mărire

Unui suflet vitejesc,

Este hora strămoşească

La români adevăraţi,

Ce-ntr-o țară românescă

Deopotrivă suntem fraţi.

 

Deci românul cu simţire,

Totdeauna cu noroc,

Dovedește a sa fire

La război ca şi la joc;

Căci o ţară glorioasă

Cu mândrie l-a creat:

Duşman celor ce-o apasă,

Frate celui apăsat[1].

Alecu Hurmuzachi, Dimitrie Petrino şi Carol Mikuli

 

[1] Pop, Vasile Gr., Conspect asupra Literaturii române și scriitorilor ei, de la începuturi și până astăzi, în ordine cronologică, Partea II, București 1876, pp. 315, 317

 


Pagina 10 din 15« Prima...89101112...Ultima »