ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 34

„Geografia Moldovei” din 1795

 

O carte ,,pentru învăţătura Gheografiei celorŭ ce voescŭ a şti locurile de fieşte care parte de a pământuluă, înpărăţi, ţări, cetăţi, munţi şi râuri, care să scriu aicé de rândŭ pentru folosinţa tinerilorŭ de a le ţine minte, care în ce parte de locŭ este şi ce anume are, pe câtŭ s-au pututŭ pănă acumŭ de a se cunoaşte asupra acestui globu de pământŭ şi apă”, publicată la Iaşi, în 1795, cu prefaţa lui Amfilohie Hotiniul (tipografi fiind ierodiacon Gherasim şi Pavel Petrov), mi-a atras atenţia prin capitolul „Împărăţia Turcilor din Europa” (capitolul „Geografie moldovenească” doar enunţă definiţii ale geografiei), care nu înseamnă nici geografie, nici istorie (o penibilitate în raport cu „Descrierea Moldovei), ci o mărturi tulburătoare a unor vremi, în care resemnarea sau poate că chiar împăcarea poziţionau Moldova şi neamul creştinilor români din această provincie în cadrul… măreţului imperiu otoman. Există chiar şi un fel de mândrie, care transpare din text, pe justificarea autonomiei boiereşti de care se bucura patriarhul, precum şi „boierii noştri greci”, semn că, atunci, în 1795, românismul se afla într-o periculoasă derivă, ierarhiile bisericeşti şi de administraţie oscilând între bunăstarea din imperiul turcesc şi bunăstarea şi mai balşoi promisă de revărsarea ţarismului peste geografia Europei răsăritene:

 

 

Împărăţia Turcilor din Europa

 

Împărăţia Turcilor s-a aşezat în Europa în vreme când din învrăjbirea Grecilor întru sine şi a sultanilor Egipetului, li s-a risipit împărăţia şi li s-au luat de turci şi scaunele, care, de la acea vreme, de la anul 1452, împărăţeşte cu o deplină stăpânire toată împărăţia, luându-şi titlul de mare împărat.

 

Această împărăţie se întinde în lungime spre răsărit, de la gradul 35 al apusului, până la al 61 (au 62) al răsăritului, iar în lăţime, de la gradul despre amiazăzi 30, ce este în dreptul Egipetului, până la gradul 46, ce este asupra Moldovii, spre amiază-noapte, care, socotindu-se gradele, are în lungime pe aproape de o mie de lege, iar în lăţime, pe lângă patru sute de leghe, dare nu peste tot pământul, căci ca mai a tria parte este peste ape împărăţia. Însă este îndestulată cu noroade, după măsura pământului, nu numai din legea turcească, dară şi din creştini o mare parte se află, şi din jidovi, şi din alte legi şi neamuri, toţi de obşte supuşi împărăţiei, şi nu sunt siliţi ca să-şi mute legile (au credinţa lor) nici unii: şi dau dajdie fieştecare pentru paza slobozeniei lor.

 

Turcii ţin legea care i-au învăţat al lor proroc Mahomed, asupra ţării împrejur, şi poruncile cele mai mari ale legii lor sunt acestea a se opri să nu bea vin, nici alte băuturi beţive, de a face rugăciune, de a da milostenie şi de a călători la închinăciuni, şi li s-au dat voie cel ce va vrea ca să aibă şi mai multe femei de una, cu a lor cununii.

 

Au boieri din a lor lege la trebile împărăţiei lor, întâi este Muftiul, capul Legii lor, cu o deplină stăpânire (după cum, la noi, Patriarhul), al doilea este Vizirul povăţuitor oştilor, al treilea sunt Paşii care chivernisesc ţările şi ţinuturile, cu cetăţile, care sunt în număr de douăzeci şi cinci, şapte în Europa, şi şaptesprezece în Asia, şi unul în Africa, şi aceştia au toţi tuiuri, care mai multe, care mai puţine, după mărirea lor.

 

Sunt şi alţi 9, care se cheamă Bei (sau Behliarbei), cu deosebită stăpânire, după cum Beiul Egipetului şi al Damascului.

 

Au şi creştinii greci cinste de boierii, după obiceiurile vechi, care se ţin de la împărăţie în loc de pravile, întâi se cinsteşte Patriarhul cu deplină cinste şi cu o deplină stăpânire asupra credincioşilor, la cele duhovniceşti, şi nu-l pogoară din scaun niciodată, de nu vor principii credinţei.

 

A doua mare cinste o au Domnii din Moldova şi din Vlahia, cu o deplină stăpânire asupra supuşilor săi, dar nu-i lasă statornici.

Al treilea, dragomanul, care nu se pune dintr-alte neamuri, fără de cât din creştinii greci.

 

Pământul acestei împărăţii este cel mai bun, decât în toate împărăţiile Europei, dar acum nu se lucrează după cum se lucra în vremi când era sub stăpânirea împărăţiei greceşti, căci supuşii acum nu au atâta silinţă, nici stăpânitorii atâta iscusinţă în lucrarea pământului.

 

Stăpânirea acestei împărăţii în Europa se împărţeşte în două, spre amiază-zi şi spre amiază-noapte. În aceasta, dinspre amiază-noapte, sunt nouă ţări, întâi Krâmul şi Basarabia, Moldavia, Ungrovlahia, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Croaţia, o parte din Dalmaţia, Rumelia, întru care este Ţarigradul şi Adrianopol.

 

Krâmul, în vremile cele de demult, era scaunul împărătesc al Skidilor, care se numea de greci Hersonul tabrii, în care stăpânea Hagan, împăratul Skidilor, şi cuprindea cu stăpânirea şi o parte din Basarabia, iar pe urmă, luându-se sub purtarea de grijă a turcilor, s-a ţinut până la anul 1791, iar întru aceşti ani, la aşezarea păcii ce s-a făcut cu moscalii, s-a dat cu tot locul său supt stăpânirea moschicească, până în apa Nistrului.

 

Iar o parte din Basarabia (care acum se numeşte Bugeag) se stăpâneşte de turci, cu trei cetăţi care se află într-însa, Smilul, Cetatea Albă şi Tighina, care de turci se numesc Ismail, Akerman şi Bender. Această parte de Basarabie odată era o parte a Moldaviei, după cum arată hrisoavele cele vechi ţi semnul Bour, care este în poarta Cetăţii Albe, între Nistru şi Marea Neagră.

 

Moldova are al său Domn, care se numeşte Voievod, are Scaun târgul Ieşului şi al Sucevei, dar fiind ţara închinată turcilor, dă dajdie. Hotarele Moldovei se încep din vârful munţilor, despre apus, şi despre răsărit era, odată, cu Marea Neagră, iar acum cu Bugeagul. Asemenea şi Ungrovlahia are al său Domn, al cărui scaun este în Bucureşti şi în Ploieşti, cu dajdie la Poarta Ţaringradului”[1].

*

Deşi tipărită la Iaşi, cartea, care conţine şi o „însemnare” cu cronologia domniile moldoveneşti, cam ignoră Moldova, deşi are un capitol „Despre Moldova”, un capitol „platonician”, adică întrebare şi răspunsul maestrului, pe care îl translatez şi reproduc:

*

Întrebare:  Ce trebuie să luăm aminte despre Moldova?

 

Răspuns: 1). Precum Ardeal, aşa şi aceasta are îndestulare de vin, pământul gras, heleştee, bivoli şi munţi îmbogăţiţi cu aur şi argint, aşijderea păduri, pomăt mult, de tot felul de dobitoace şi mulţime de miere, cai turceşti şi rumâneşti. Lungimea este de 35 de mile şi lăţimea de 28. Mai demult această ţară se numea Dakie Ripensască (sau Alpest rasască), după aceea, de la multe feluri de neamuri, se numea Gepidia şi Goţia, iar de unguri Kumania. Partea despre miază-noapte, pentru apa Moldovei şi muntele Ceahlăului, anume Moldova, iar partea despre amiază-zi, anume Valahia de peste munţi, care, până la anul 1449, da bir ungurilor, iar apoi dă turcului, pe fieştecare an: 58.000 galbeni italieneşti, cai 500 şi şoimi 300.

 

2). Norodul ţine legea grecească şi este supus Patriarhului de Ţarigrad.

3). Românii (sau Romanii) sunt amestecaţi cu sârbi, bulgari, armeni şi tătari.

 

4). Locul cel dintâi în Moldova se numeşte Iaş sau Eş, care este Mitropolia a tot Principatul, aproape de apa Prutului, ce se numea mai demult Hierasum, unde este curtea Prinţului, pentru care însuşi Traian împăratul în cărţile sale face arătare că ar fi zidită înainte de naşterea lui Hristos, pentru locuirea comisului romanilor şi a străjilor lui, în care curte se numără 16.000 de odăi. După aceea, nu puţini ani trecând la mijloc, între toate răzmeriţele s-au înnoit şi s-au scăzut la 20.000 de odăi şi mai mult, pentru trebuinţa Principelui şi a ostaşilor lui, care, la anul 1460, împreună cu tot oraşul de foc s-au risipit.

 

5). Iaşul a luat nume de la străjile romanilor, ce se chemau iaziges şi de la şanţul cel de bătaie, întru care oraş este scaunul arhiepiscopiei.

6). La anul 1465, Ştefan, principele mai sus numitei curţi sau cetate de iznoavă o au zidit, de la care nu puţini ani şi Iaşul se numea Ştefanoveţia, iar după ce Leşii pe Ştefan Vodă l-au izgonit, la anul 1491, iarăşi din pricina focului s-a prăpădit şi, după aceea, trecând ani la mijloc, nu s-au numărat, într-acel loc, mai mult decât 600 de odăi.

7). Al doilea, oraşul Soceava (sau Suceava), nu departe de apa Siretului, întru care mai cu dinadins şade Voevodul Moldovei”[2].

 

 

[1] Buffier, Claude, De obşte geografie pe limba moldovenească scoasă de pe Geografie lui Buffier, după orînduiala care acum mai pre urmă s-au aşezat în academie de la Parizi, Iaşi 1795, pp. 8-13

[2] Buffier, Claude, De obşte geografie pe limba moldovenească scoasă de pe Geografie lui Buffier, după orînduiala care acum mai pre urmă s-au aşezat în academie de la Parizi, Iaşi 1795, pp. 28-30


Şoseaua franciscană, la 2 noiembrie 1802

Pojorâta, Valea Putnei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

„De la luarea în stăpânire a Bucovinei, s-a construit un drum permanent comunicaţie între regiunea de aici, Transilvania şi Galiţia, pe o întindere de 35 de mile, la care au contribuit băştinaşii, cu munca şi cu cărăuşia, fără de nici o despăgubire. Odinioară nu se putea călători, din Transilvania, în Bucovina, decât călare, şi aceasta numai cu mare greutate; erai lipsit de orice adăpost. Acum care încărcate cu bunuri pot merge încoace şi încolo; se găsesc peste tot case de poştă bine organizate şi se obţin foarte uşor, de la şeful de poştă, cai numiţi de „Vorspann” (cai folosiţi pentru transportul gratuit al funcţionarilor în deplasare – cf notei 17 de subsol), care costă câte unul 10 creiţari, de fiecare milă. Numai în lunile de iarnă, zăpada cade în cantităţi mari şi, prin urmare, nu este de recomandat să călătoreşti. Marele împărat Iosif a fost acela care a pus să se construiască, în anul 1783, o şosea, care, pornind din satul Prundul Bârgăului, în comitatul Doboka, dă posibilitatea călătorului ce merge, din Transilvania, în Bucovina, să facă, într-o singură zi, un drum pentru care îi trebuiau, înainte, şase zile. În anul pomenit mai sus, s-a pus în stare de funcţiune şi un drum de poştă, şi un drum comercial între Sibiu şi Braşov, care parcurge 12 mile ungureşti”[1].

 

Mestecăniş, popasul de poştă – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

[1] Rohrer, Joseph, Relatarea călătoriei prin Moldova şi Bucovina, Academia Română, Călători străini despre Țările Române, Serie nouă, Vol. I (1801-1821), București 2004, pp. 155, 156


Bucovina, în imagini din 1926

Gheorghiu: Ciobani ascultând buciumul

 

Căpitanul Aurel I. Gheorghiu a călătorit prin Bucovina, în 1926, publicând şi o carte de călătorie, în care s-a folosit de fotografiile unor profesionişti din Rădăuţi. Dar iată că, în 1929[1], publică un set de fotografii făcute de el, în zona Straja-Putila-Moldova Suliţa, după cum o sugerează şi portul muntenilor bucovineni, dar şi itinerarul pe care mi-l amintesc din lecturarea cărţii lui.

 

Gheorghiu: Bucovineancă

 

Gheorghiu: De vorbă, la pârâu

Gheorghiu Port bucovinean

Gheorghiu: Ţărani bucovineni sau La sfat în pragul casei

Gheorghiu: Pe gânduri

Gheorghiu: După adunat

Gheorghiu: Munteni bucovineni

 

[1] Ilustraţiunea română, Anul I, nr. 16, 10 octombrie 1929, pp. 10, 11


1914: Un ucrainean condamnat pentru spionaj

1917, Bojan: Untersuchung Spionageverdächtiger

 

În 18 iunie 1914, s-a judecat, la tribunalul din Cernăuţi, procesul de spionaj al detectivului Poliţiei din Cernăuţi, Vladimir Seniuk. Încă în martie al anului curent, fu prins detectivul Seniuk, din Noua-Suliţă, că stă în slujba Moscalului, făcând, pe lângă slujba sa de detectiv austriac, şi pe spionul Rusiei, pe plăţi bună, bineînţeles. Cât timp a făcut acest Seniuk pe spionul rusesc şi ce documente o fi dat moscalilor de la noi, de aici, din Bucovina, aceasta nu se ştie şi nici tribunalul n-a putut să afle lucrul acesta, dar atâta s-a dovedit, că Seniuk, de fapt, a fost spion moscălesc, că a stat în relaţiuni de corespondenţă cu oameni din Noua-Suliţă rusească, că făcea adese preumblări peste graniţă, supt pretext că caută pe hoţii fugiţi din Austria, preumblări de care ştiau autorităţile poli­ţieneşti ale noastre, pe lângă altele, făcute în taină, cu ajutorul unui certificat eliberat de autorităţile moscăleşti. Corespondenţa din Rusia o primea Seniuk prin mijlocirea unei tinere evreice, Fani Ioinovici. Atât Seniuk, cât şi mijlocitoarea Ioinovici, fură aflaţi vinovaţi de-a fi făcut slujbă de spionaj în Bucovina, în favorul Rusiei. Drept aceea, tribunalul i-a condamnat pe amândoi vinovaţii la închisoare grea. Seniuk are să-şi ispăşească vina în criminal, prin decurs de 2 ani, şi evreica Ioinovici are să stea 6 luni închisă.

 

Cazul spionului Seniuk, ca atare, merită o atenţie, întrucât priveşte siguranţa statului, dară, pe de altă parte, el trebuie considerat şi de aceea pentru că spionul în chestie, ca om plătit de stat, îi face slujbă pe bani şi altui stat, şi anume aceluia unde strălucesc nu numai rublele, dar unde îl trăgea şi simpatia. Căci acesta nu e cel dintâi caz unde un ucrainean înclină spre tara moscalului, nu numai cu gândul, ci şi cu fapta. Agentul Seniuk însă n-a fost numai un organ al statului, dar şi persoană de încredere a şefului politic ucrainean, care se girează ca apărător al Austriei faţă de imperiul Rusiei. Acest om, care îi făcea slujbă de agent electoral lui Coco Wassilko, nu se poate, dar, să nu fíe un ucrainean veritabil. Ucrainenii, ca totdeauna, vor căuta, şi de astă-dată, să se lepede de Seniuk, pre­cum s-au lepădat şi de alţii, în momentul când aceştia nu mai au fost în stare să aducă slujbă cauzei lor sau au fost prinşi cu ruble, care, de altfel, le priesc la toţi, cât timp nu află nimeni de ele.

 

Dar după Seniuk vine şi un alt spion ucrainean, de care degeaba ar încerca rutenii să arate că nu e al lor. E vorba de studentul gimnazial Zapotocki, care chiar a crescut în internatul ucrainean (Bursa Fedkowicza), care e crescut cu mijloacele ucrainene şi în spiritul ucrainean, de care am vorbit în numărul trecut.

 

Ne vine să ne întrebăm, acuma, ce deosebire s-ar putea face între moscofilii Gerowski -Zurkanowicz etc., ale căror societăţi şi insti­tute de cultură fură desfiinţate de autorităţile austriece, din pricina icoanelor moscăleşti atârnate de păreţi, şi între ucrainenii care se feresc să atârne chipurile moscăleşti de păreţi, dar cu atât mai bine ştiu să-i sălăşluiască în inimile lor. Unii declară pe faţă că sunt aderenţi ai moscalului, cei din urmă strigă în gura mare că sunt buni patrioţi austrieci, însă, cântând „Sce ne umerla ucraina” şi „Ne pora”, lucră în taină pentru moscal (vezi Seniuk-Zapotocki). De altfel, şi unii şi alţii, bat drumul netezit de rublele ruseşti. Moscofilii pierd terenul de supt picioare, graţie muncii „patriotice” a lui Coco Wassilko, bine remunerată din fondurile de dispoziţie ale guvernului, iar numărul şi puterea celor de felul ăstor mai noi spioni descoperiţi încă nu este cunoscut. Că ei nu vor fi singurii aderenţi ai ţarismului rusesc putem vedea de acolo că fuga fra­ţilor Gerowski a fost înlesnită de alţi ucraineni, îmbrăcaţi în uniformă împărătească (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Anul III, Nr. 15 şi 16, Cernăuţi, 20 iulie 1914, pp. 236).


Caragiale, despre Eminescu: În Nirvana

Sunt peste 20 de ani de atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamnă, şi aceste pasări călătoare se întor­ceau pe la cuiburile lor. Văzându-mă că citeam întruna, actorul îmi zise cu un fel de mândrie:

 

– Îţi place să te ocupi cu literatura… Am şi eu un băiat în trupă, care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nem­ţeşte şi are mare talent: face poezii; ne-a făcut câ­teva cuplete minunate. Eu cred că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti.

 

Şi-mi povesti cum găsise, într-un hotel din Giurgiu, pe acel băiat, care slujea în curte şi la grajd, culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan, biblioteca băiatului, plin cu cărţi nemţeşti.

 

Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin, de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare.

 

Actorul îi propuse să-l ia sufler, cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie, îşi luase biblioteca şi acum se afla în Bucu­reşti. Seara, trebuia să vie la directorul lui, astfel puteam să-1 văd. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce îmi închipuiam pe tânărul aven­turar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare. În închipuirea mea, văzându-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se estrag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deşi, în genere, teoria de la care plecam eu, ca să gândesc astfel, că adică un om mare trebuie în toate să fie ca neoamenii, era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.

 

Tânărul sosi. Era o frumseţe! O figură clasică, încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari, la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înlăuntru; un zâmbet blând şi adânc me­lancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană, un copil pre­destinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri vii torturătoare.

– Mă recomand, Mihail Eminescu.

 

Aşa l-am cunoscut eu. Câtă filozofie n-am de­pănat împreună, toată noap­tea aceea, cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entuziasm! ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înşelase… Era un copil minunat.

 

Într-o noapte, mă pusese în curentul litera­turii germane, de care era încântat.

 

– Dacă îţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis… Am aflat eu că dumneata ai şi scris.

– Da, am scris.

— Atunci, şi mie îmi place poezia, deşi nu pot scrie, fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de dumneata.

 

Eminescu s-a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actriţe, de care el era foarte înamorat… De-abia mai ţin minte. Ştiu atâta că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian, nenorocit de o pasiune contrariată… cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat, prin 68 sau 69, în „Familia” din Pesta.

 

A doua zi, seara, ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi, o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mâh­nirea regelui asirian. Eminescu era, de astădată, tăcut şi posomorât, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea, pe care o cunoşteam. A plecat să se culce devreme şi, dimineaţă, la amiazi, când m-am dus la el, l-am găsit tot dormind.

 

L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre Daci, despre Ştefan cel Mare, şi mi-a cântat doina. Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălu­cirea lui.

 

Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci, apoi, lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bă­trân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciu­dată amestecătură, fericită pentru artist, nenorocită pentru om!

 

Primăvara următoare, a plecat, cu o trupă ambulantă de teatru, prin Moldova. Am aşteptat, toamna, pe Eminescu în zadar – trupa s-a întors fără dânsul. Părintele lui, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar şi, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a trimis la Viena. Am văzut, mai târziu, „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este…”. Emi­nescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare.

 

Mai în urmă, l-am întâlnit, tot aici, pe Emi­nescu, cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare: tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat – o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară, cu talentele-i, şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat.

 

Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a milita­rului, el mi-a răspuns râzând: „Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi”.

 

Peste câţiva ani, a venit în Bucureşti tata lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i dea „din viaţă” o sută de galbini, partea lui de moştenire din averea pă­rintească. L-am întrebat, atunci, pe Eminescu dacă muma lui mai trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplă­cute. Am aflat, apoi, că o soră a lui, care-l iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată, din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de viţiu.

 

Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta, mulţimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor excluziv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi ei defecte.

 

Avea un temperament de o excesivă ne-egalitate, şi, când o pasiune îl apuca, era o tortură nepomenită. Am fost, de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea… Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă, destul de clar, felul cum acest om superior trebuia să sfârşească.

 

Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi, peste două, trei zile, se arăta iar liniştit ca „Lu­ceafărul” lui „nemuritor şi rece”. Acum începea, cu verva lui strălucită, să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni. O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, el nu s-a mai în­chis în odaie, să se culce şi să mai facă ce făcea mai înainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i, încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrece lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei – geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. încercarea, drumul, cătră Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât si de strălucită.

 

În capul cel mai bolnav, cea mai lumi­noasă inteligenţă, cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plâns, când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admi­ratorii şi invidioşii, sub „teiul sfânt”, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieţii, de câte suferise această iritabilă na­tură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.

 

Acest Eminescu a suferit de multe, a su­ferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi vor să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate.

 

Să doarmă în pace necăjitul suflet. Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana – aşa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea de vreme pentru noi.

 

1889, Iunie 18.

I. L. Caragiale

Imagini din VATRA triumvirilor Slavici, Caragiale şi Coşbuc, 1894

(Luceafărul, Anul VIII, Nr. 13, Sibiu, 1 iulie 1909, pp. 288-290).


Pagina 34 din 127« Prima...1020...3233343536...405060...Ultima »