ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 10

Începuturile Societăţii Scriitorilor Bucovineni

 

Mircea Streinul – desen de Radu Bercea

 

Societatea Scriitorilor Bucovineni ar fi trebuit să fie, conform visurilor iniţiatorului ei, Mircea Streinul, o nouă mişcare literară, după cea a iconarilor, deja interzisă de propagandiştii lui Carol al II-lea. Numai că mişcarea iconaristă, provocată de Iancu Nistor şi sprijinită de Iancu Nistor, de N. Tcaciuc-Albu şi de Traian Brăileanu, mobiliza şi elibera generaţia tânără de „raţionalismul sec al bătrânilor”, ceea ce nu mai era posibil, în 1938, când bătrânii, osificaţi de „o pasivitate specific bucovineană”, cum nota George Ionaşcu, în Societatea pentru cultură şi literatură română în Bucovina, aveau un cuvânt greu de spus, iar o nouă generaţie scriitoricească se întrezărea greu şi anemic, prin condeiele unor Aurel Bogaci, Aurel Fediuc, Ştefan Baciu, Victor Săhleanu, Neculai Tăutu, Dimitrie Loghin, Petru Rezuş, Dragoş Vicol, Ben. Mihăescu sau George Sidorovici, poeţi necopţi şi deja ademeniţi de mondenitatea pseudoeroică a „Străjii Ţării” (cazul lui Neculai Tăutu sau al Silviei Bălan-Brătianu).

 

În jurul lui Mircea Streinul se grupaseră, iar, poeţi adevăraţi, precum Iulian Vesper, nepotul lui Iancu Nistor, E. Ar Zaharia, George Drumur, Vasile Posteucă, Teofil Lianu, Neculai Roşca sau George Antonescu, dar nici ei nu mai aveau zvâcnetul acela de generozitate şi de comunitarism, care justificase conceptul „scriitorului regional”, formulat şi reformulat de Mircea Streinul, care îşi propusese să înfiinţeze, în toamna anului 1938, la Cernăuţi, „o Academie liberă” care să se delimiteze strict şi ostil de literatura românească la modă („va şti să nu dea premii pentru savante opuri asupra cărăbuşilor sau pentru poeţi de talia lui Vasile Militaru”). Fiecare poet bucovinean avea, deja, un statut scriitoricesc recunoscut la nivel naţional şi, drept consecinţă, interese proprii şi interese de grup, cristalizat în jurul unor reviste literare, de regulă bucureştene, începeau să-i desolidarizeze discret.

 

Societatea Scriitorilor Bucovineni, visul lui Mircea Streinul, începe să existe din 12 noiembrie 1938, dar ca secţie a Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, sub prezidenţia lui Grigore Nandriş, preşedintele SCLRB, cu Mircea Streinul vicepreşedinte şi cu 20 membri: Constantin Loghin, N. Tcaciuc-Albu, Leca Morariu, Claudiu Usatiuc, George Antonescu, Octav Rusu, Sebastian Popovici, Liviu Rusu, Traian Cantemir, Aurel Fediuc, George Ionaşcu, George Voevidca, George Drumur, Iulian Vesper, Neculai Roşca, Leon Ţopa, George Fonea, George Ionaşcu, Procopie Milişte şi Traian Chelariu.

 

Constantin Loghin – desen de Radu Bercea

După şedinţa inaugurală, din 12 noiembrie 1938, şi, mai ales, după prima şezătoare externă, cea de duminică, 14 decembrie 1938, numărul membrilor SSB creşte (Rudd Rybiczka, Constantin Turtureanu, Ionel Negură, Neculai Pavel, Octavian Gruia etc.). În 14 decembrie 1938, preşedintele Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, Grigore Nandriş, se retrage din conducerea Societăţii Scriitorilor Bucovineni, încredintându-i-o vicepreşedintelui său de la SCLRB, Constantin Loghin, care, în anii următori, va organiza sărbători aniversare doar în 14 decembrie, deşi SSB fusese întemeiată în 12 noiembrie 1938.

 

Visată drept „o Academie liberă”, dar aflată sub „raţionalismul sec” mult prea monden şi fălos al autocraţilor din Societatea pentru cultură şi literatură în Bucovina, secţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni este, la începuturi, „nici moartă, nici vie”, după cum scria George Ionaşcu, iar dinamicul Mircea Streinul încearcă două diversiuni constructive: o colecţie editorială, intitulată „Gruparea de Nord” şi, odată cu înfiinţarea ziarului „Suceava”, la 1 ianuarie 1939, datorită demersurilor făcute de Mircea Streinul pe lângă profesorul Gheorghe Alexianu, Rezidentul Regal în Bucovina, o „grupare de literatură şi artă”, care poartă numele noului cotidian, „Suceava”, ambele menite întăririi Societăţii Scriitorilor Bucovineni. Din nefericire, singurul program al noului preşedinte era acela de a promova doar scriitorul tânăr, indiferent unde trăia acel tânăr, iar ideea conturării unei noi mişcări literare nu-i surâdea deloc. Constantin Loghin urmărea, în fapt, doar anihilarea „revoltei împotriva raţionalismului sec”, propusă de Iancu Nistor, în ianuarie 1932, şi aducerea tinerilor sub ascultarea bătrânilor, într-o armonie disciplinată a generaţiilor, care să sugereze solidaritate bucovineană, deşi însemna doar duplicitate. Şi Mircea Streinul, şi Constantin Loghin militau pentru o publicaţie literară („cât mai multe reviste literare, chiar dacă nu le citeşte nimeni”, cerea Mircea Streinul), revista însemnând un îndemn la scris, dar şi o disciplinare, văzută diferit de cei doi lideri ai tinerei Societăţi a Scriitorilor Bucovineni. Visul devine realitate, deşi cumva o altfel de realitate, la începutul anului 1939, când, datorită lui George Alexianu, un mare admirator al scriitorimii şi universitar de prestigiu, apare, finanţat de „ţinutul Sucevii”, cum i se zicea, pe vremea dictaturii regale, Bucovinei, un ziar, pe care Mircea Streinul îl poate transforma rapid într-o revistă literară (o pagină de literatură pe zi, format A2, înseamnă, în realitate, o revistă literară lunară suficient de consistentă).

 

Streinul îşi pregătise, din vreme, reţeaua de colaboratori pentru o viitoare revistă literară, vizitând, în toamna anului 1938, oraşele provinciei, în care avea prieteni scriitori. Vine şi la Suceava, în noiembrie, ca să-l întâlnească pe Valerian Doboş-Boca şi, prin intermediul acestuia, să inventarieze resursele scriitoriceşti sucevene. Doboş-Boca avea să-l urmeze, de altfel, la Cernăuţi, Streinul mediindu-i, prin intermediul liderilor Societăţii pentru cultură şi literatură, ocuparea funcţiei de administrator al universităţii cernăuţene. Cu ocazia vizitei la Suceava, Mircea Streinul a scris şi un reportaj, în coordonatele recunoscute ale prozei sale, adică o simbioză ciudată de mit, de realitate şi de trăire lăuntrică, desfăşurată în spaţiul unei dureroase timidităţi, care explodează, adesea, în tuşe umoristice sau doar satirice. Reportajul, publicat abia în 1939, sub titlul „Cetatea Sucevii”, e scris cu subtitluri incitante şi cu o vioiciune care ascunde, discret, o inefabilă amărăciune.

 


Bucovina, în fotografii ale unor repatriaţi germani

 

 

 

Renumit cercetător al dialectelor enclavelor germane din întreaga lume, membru al consiliului de administraţie al Institutului „Bukowina“ din Augsburg şi profesor emerit la LMU München, Kurt Rein vehiculează câteva fotografii din Bucovina, într-o broşură[1], cu rol de introducere explicativă la un CD audio, cu înregistrări dialectale şvabe, boeme zipsere, făcute în anii 1950 cu emigranţii din Bucovina, care povesteau despre localităţile lor natale şi despre obiceiurile practicate în acele locuri.

 

Ca iconografie, domnul profesor Kurt Rein a folosit fotografii din Cernăuţi, Rădăuţi, Gura Humorului, Iacobeni, Ilişeşti, Suceviţa, Putna şi Vadu Negrilesei, toate din arhivele repatriaţilor germani, inclusiv două, la Putna cu convoaiele repatrierii ordonată de Hitler. Păcat că povestirile din CD despre oameni şi locuri din Bucovina nu au fost publicate în limba germană literară, ca să însemne mărturii şi dialectal, dar şi ca rememorări.

 

 

 

[1] Rein, Kurt, Buchenlanddeutsche Mundartproben / Zeugnisse einer Sprachinsel-Landschaft (Eşantioane dialectale în Bucovina germană / Dovezi ale unui peisaj lingvistic insular), Institutul „Bukowina“ Augsburg, 2015


Melosul străvechi și lăutarii bucovineni

 

Lăpuşna, institut de scalde – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

 

Pentru că nu au fost de nimeni ascultate, cântecele moldoveneşti din Bucovina au fost în permanenţă ignorate, iar lăutarii, cu excepţia lui Picu şi Vindereu, legendaţi de familia Hurmuzachi şi de Leon cavaler de Goian, au fost păstraţi sub colbul ignoranţei, deşi au luminat existenţele atâtor generaţii de străbuni. O poveste temeinică a lăutăriei bucovinene nu s-a scris niciodată, dar ea poate fi recuperată măcar parţial, datorită numărului însemnat de partituri ale melosului bucovinean şi a referinţelor rătăcită prin cărţi şi gazete de mult uitate. Ca şi lăutarii.

 

Conform mărturiilor, deşi toate mănăstirile şi toţi boierii aveau tarafuri proprii, istoria lăutăriei bucovinene începe abia odată cu desprinderea provinciei din trupul Moldovei şi includerea ei în imperiul habsburgic.

 

Ion Angheluţă din Suceava, lăutar de pe la 1774, până pe la 1850, considerat de Ubicini[1] şi de Vaillant „printre cei mai importanţi”[2], introdus de Diaconovici într-o elită lăutărească, din care făceau parte „Barbu şi Angheluţă în Iaşi, Nastase în Botoşani, Nicolescu în Bucureşti, Chrisoscoleu în Buzău” [3], avea să cânte, după 1812, la Iaşi, unde taraful vestitului George (după alţi autori, Vasile, care era, în fapt, fiul lui George) Barbu Lăutarul se numea, iniţial, al lui Barbu şi Angheluţă. În ultimele decenii, lui Angheluţă i se alăturase şi un alt sucevean, Nicolai Picu, apoi şi Ionică Batalan din Călugăriţa, care revin în Bucovina, pe la 1840, unde formează un taraf propriu, în care intră ca secund şi Grigori Vindereu, cel care va prelua ulterior taraful lui Nicolai Picu. O splendidă descriere a bandei lui Angheluţă şi Barbu, cântând la o nuntă în conacul boieresc din Bursuceni, o făcea, în 1851, Wilhelm Kotzebue: „Dar când cântă lăutarul ţigan Barbu sau Angheluţă de joc, apoi tot ţi se învârtesc altfel picioarele! Uitaţi-vă la acea orchestră minunată; dar trebuie să ieşiţi în tindă, în sală chiar n-aţi putea sta, şi apoi nici nu miroase oamenii aceia a paciuli. Priviţi aceste obrazuri negre, expresive! Părul cel lung, negru, se scutură sălbatic încoace şi încolo, căci capul ajută la bătaia tactului, şi nu numai capul singur, ci şi ochii se învârtesc mereu, colţurile gurii se mişcă şi chiar nările se umflă şi nechează parcă ar vedea armăsarul o iapă! Trei sau patru cântă din vioară, trei sau patru trag cu o pană pe strunele cobzei, alţii suflă, cu adevărată furie în nai, totul împreună alcătuieşte o armonie aşa de deosebită şi de iritabilă, încât tânărul trebuie să joace, cu voie sau fără de voie, bărbatul aşezat ridică picioarele în tact şi-şi aduce aminte de tinereţe, când îşi ţinea şi el drăguţa în braţe, şi bătrânul mişcă cel puţin din degetele de la picioare şi se uită zâmbind la tineretul cel zburdalnic. Şi unde pui că ţiganii aceştia n-au o idee despre note – cântă totul după auz!”[4]. Cântecele acestui taraf, culese de Efitimie Murgu şi publicate de gazeta germană „Allgemeine musikalische Zeitung” din 1821 şi 1822, cu o cronică muzicală semnată de profesorul gălăţean Otto Wagner[5], cuprind un repertoriu care, de altfel, le-a şi fost atribuit: Moldauische Hochzeit-Musik, ohne Worte (Muzică de nuntă din Moldova, fără cuvinte), Moldauisches Lied (Cântec din Moldova), Moldauisches Lied (Cântec din Moldova), Moldauischer Tanz (Dans moldovenesc) şi, respectiv, Griechisches Lied, welches in der Moldau gesungen wird (Cântec grecesc, care este cântat în Moldova). Dar, în afară de aceste cântece, pot fi puse şi în sarcina lui Ion Angheluţă din Suceava, cântecele pe care, între anii 1848-1852, Nicolai Picu le-a cântat pentru a fi notate de surorile Hurmuzache şi prelucrate pentru pian, spre a fi publicate, de Karol Mikuli. Se ştie, din rechizitoriul lui Bujor[6], că renumitul „Cânticul lui Bujor”, notat de austriacul Franz Rouschitzki, a fost compus de Ion Angheluţă din Suceava, o variantă mai tehnicistă fiind cântată, ulterior, şi de taraful lui Nicolai Picu.

 

 

Legendarul Nicolai Picu, lăutarul bucovinean, de la care Franz Liszt a preluat, în  noaptea zilei de 24/25 mai 1847, la Cernauca, două „corabești”, pe care le-a folosit în „Rapsodia română”, s-a născut în 1807, Suceava, plecând în lumină încă tânăr, tot din Suceava, în 2 octombrie 1864. Liszt a venit în Bucovina la invitația lui Karol Mikuli, cu care se împrietenise, la Paris, între anii 1844-1847. La Cernauca, unde marele muzician al Europei a cântat pentru boierii invitați de Doxache Hurmuzache, Franz Liszt l-a ascultat uluit pe Nicolai Picu, reproducându-i la vioară, fără greşeală şi doar în baza „memoriei auzului”, o complicată compoziţie pianistică, din concertul la pian al lui Liszt, în sala hotelului „Moldova”, din vecinătatea bisericii ortodoxe Sf. Parascheva. Întâmplarea a fost pusă pe seama lui Barbu Lăutarul, care era cobzar, nu violonist, de un francez, Carles del Perriéres[7], dar „Rapsodia Română”, de Franz Liszt, scrisă în anii 1846 şi 1847, probează că toate melodiile, nu doar „Corabeasca”, au fost preluate de la Nicolai Picu. Dr. Octavian Beu, cel care a descoperit manuscrisul, cu autograful lui Liszt, în Gesellschaft der Musikfreunde din Viena, în 1930, scrie că: „Motivul introductiv din „allegro vivace“, grefat pe acompaniamentul de cobză al Bătutei este identic cu melodia cu care începe Imnul Regal Român (compus ulterior de Hubisch – n. n.). Acest motiv îşi are probabil originea într-unul din vechile imnuri domneşti. Liszt, în dorinţa de a-şi arăta recunoştiinţa pentru grandioasa primire de la Palat, a început rapsodia cu această închinare Domni­torului. / „Hora bătrânească“ „allegro moderato“, cu largi acorduri, e scrisă in ritmul hore­lor româneşti. Tema, grefată pe un acom­paniament de triole, se leagănă în nota specific românească a horei. Prima parte e mai mult instrumentală. În partea a doua iese în relief mai mult caracterul vocal al dansului, care, în unele ţinuturi, se joacă cântând. Hora poartă indicaţiunea „Hermannstädter“, adică de la Sibiu, o dovadă că Liszt a auzit-o în acel oraş. Dansul este însă moldovenesc (cred că este vorba de Hora I – Boiereasca a lui Nicolai Picu, notată astfel de Karol Mikuli – n. n.). Este una din numeroasele hore, care, trecând Carpaţii, s-a popularizat şi în Ardeal. / După un moment de reculegere, acom­paniamentul de cobză, cu care începe Rapsodia, anunţă o Bătută din Ardeal (allegretto vivace). Rapsodia e construită pe osatura acestui dans. În jurul Bătutei se grupează celelalte dansuri româneşti. Totul poartă pecetea personalităţii mare­lui romantic. Melodia, prinsă într-un ritm fantastic, rămâne până la sfârşit clară şi luminoasă. Această claritate, caracteristi­că coloritului muzical românesc, nu se întunecă nici în cele mai mici amănunte ale dansului. La a doua reluare, o uşoară înclinare spre melancolie, cu rar accent oriental, dau un caracter moldovenesc Bătutei din Ardeal (în 1640, la asediul Oradei Mari, o cânta taraful călăreților moldoveni, fiind cântecul din 1502, cântat la Krakowia și notat de Jana z Lublina drept Haiducii, pentru că îl dansau gărzile domnești; este, de fapt, melodia notată și de Sulzer, înainte de 1781, și de Ferrio, în 1830, și de Burada, în 1915, drept Călușarii – n. n.). Este de remarcat că melodia ardeleană este altoită pe un acompaniament pur moldovenesc. Dansul prelucrat de Liszt este identic cu bătu­tele care se joacă și azi în valea Someşu­lui şi în regiunea Sibiului. Tema Bătutei apare în finalul Rapsodiei pentru a treia oară. După Bătută, urmează o Ţiitură, pe care o cântă lăutarii ca preludiu la dansu­rile de Brâu (în 1889, la Paris, taraful lui Dinicu a cântat-o drept Țigăneasca – n. n.). Şi în Rapsodie, Ţiitura este o introducere la dansul moldovenesc Corăbeasca (în 1889, așa s-a cântat și la Paris – n. n.). Din Ţiitură, se trece în „tempo decizo“, la dansul moldovenesc Corăbeasca. Ritmul hotărât al acestui dans este o complectare a ritmului aşa de variat al celorlalte dansuri din Rapsodie. Ţiitura și Corăbeasca se repetă la a treia reluare, non legato, în forma unei variaţiuni. Dansul Corăbeasca încheie ciclul melodiilor a căror origine românească este indiscutabilă. / În afară de melodiile pur româneşti, Liszt a prelucrat, în prima parte a Rapso­diei (lento a capriccio malinconico) o ro­manţă. Această melodie a introdus-o Liszt, mai târziu, şi în a VI-a rapsodie ungurească, în care a tratat-o însă mult mai scurt și cu o stilizare diferită de cea din Rapsodia română. Nu încape îndoială că prelucrarea mai liberă din Rapsodia română este anterioară celei mai închegate din rapsodia ungară. / În partea care urmează. după a treia reluare a dansului Corăbeasca, apare un grup compus din fragmente de teme de dans, împletite cu pasagii cromatice de mare efect pianistic. O parte din aceste teme Liszt le-a prelucrat, mai târziu, și în partea „Stretta“ din a XII-a rapsodie ungurească, luându-le tot din Rapsodia română[8].

 

Cântecele lui Nicolai Picu au fost adunate, în principal, de surorile Eufrosina şi Eliza Hurmuzachi, de la Moş Niculai Picu „vechiul amic, ultimul lăutar Niculai”[9], Karol Mikuli fiind angajat de către cele două surori pentru „punerea pe note”[10] după modelul occidental[11]. În familia Hurmuzache, așa cum avea să mărturisească Alecu Hurmuzache într-un necrolog, „Moș Niculai” beneficia de statutul de rubedenie asumată, de „unchi” iubit de toată lumea. Un portret din tinerețe, pus pe seama lui Franz Xaver Knapp, cel care pictase taraful lui Picu, la Lăpușna, cu Grigori Vindereu din profil (încă nu-i cunoștea bine trăsăturile), a fost făcut, de fapt, de Friedrich von Schiller și reprodus de o mulțime de graficieni, de-a lungul timpului. Nicolai Picu a beneficiat, pe merit, de o largă mediatizare, fiind încredințat memoriei românești cu o aură legendară, dar cu mult sub cea meritată cu adevărat. Leon cav. de Goian, de pildă, povestește că, începând cu „vara anului 1851 sau 1852… la Lăpuşna, staţiune climaterică şi hidro-terapeutică lângă Berhomete” cânta, cu stagiuni permanente „banda de lăutari a vestitului violonist şi capelmaistru Nicolai Picu, căruia i se zicea numai „Moş Niculai”. Banda aceasta consta din vreo 12 oameni, între care un naiargiu, unul sau doi cobzari, un violoncelist, încolo numai scripcari şi poate unul cu viola… Moş Neculai, om de statură mijlocie, bălan, în portul vechi moldovenesc, cu zobon, anteriu, brâu, pe cap cu un fes mic, roşu, cu canaf albastru, era un măiestru pe vioară… O amintire dragă de la Moş Niculai îmi este o horă, pe care am învăţat-o şi deprins-o de la el însuşi; este Hora în G-moll (sol minor), publicată în colecţia lui Carol Miculi, intitulată „12 (48) avit nationaux roumains” (nr. III, din fascicola dedicată Doamnei Catherine de Rolla)… Trebuie să adaug că Picu nu era Ţigan, ci Român, de legea greco-ortodoxă, cetăţean din Suceava; el se bucura, oriunde, de cea mai mare stimă, pe care o merita pe deplin, atât prin arta sa, cât şi, mai ales, prin ţinuta şi purtarea sa foarte cinstită şi plină de nobleţe. A murit, în Suceava, cam pe la anul 1867”[12].

 

„Profesorul Leca Morariu, în lucrarea sa „Ce-a fost odată”, precizează că Neculai Picu s-a născut în anul 1789 şi moare la 2 Octomvrie 1864; trăieşte, deci, 75 de ani”[13], iar imaginea naționalistă, promovată de Leca Morariu, avea să fie preluată și de Poslușnicu, și de folcloriștii de mai târziu, în dauna patrimoniului de spiritualitate străveche, care mai supraviețuia prin Nicolai Picu. Două exemple: „Hora Buciumul”, fără partea „alăutelor care îl cinsteau pe Dumnezeu” – cum scria mitropolitul Dosoftei[14], ci numai cu „glasul Muntelui, glasul lui Dumnezeu” și „Ciobănesc” sau, cum a fost păstrat de secui, până pe la anii 1700, „Fata de român care și-a pierdut turma”, în care „fata de român” („Fata sărmanului”, la Paul Eszterházy) este de fapt Venus (Sfânta Vineri)[15], care își pierduse, în vremuri imemoriale, credincioșii. Melodia aceasta stranie, pe care au interpretat-o „Zicălașii” în concertul „Ultimii lăutari ai Bucovinei: Nicolai Picu”, merită o lectură muzicală comparată cu „Fata de român care și-a pierdut turma”, pe care să o facă specialiștii în muzică, întru dovedirea rădăcinii comune a temei, dar și o alta, dinspre istoria și filosofia culturii, care să deslușească „aderența” neamului nostru la un anumit „scenariu mitic inițial”, care, vorba lui Mircea Eliade, poate spune mai multe despre „firea intimă a neamului nostru decât o întreagă înșiruire de fapte istorice”[16].

 

În repertoriul lui Nicolai Picu se găsesc, încredințate memoriei de Karol Mikuli, două doine, două corăbești (ambele Vivace), cincisprezece hore (Moderato, Allegretto, Andantino, Allegro maestoso, Allegro spirit, Allegretto comodo, Hora be – Moderato, Allegretto, Con fuoco, Allegro, Moderato, Allegretto, Moderato, Allegretto, Con fuoco), plus una ancestrală, pe care o găsim și la Dimitrie Cantemir, „Buciumul” (Lento), „Arcanul”, „Oborocul”, precum și „Cîntecul lui Dari” (Sostenuto), născocit de cimpoieșul Ionică Bordeian din Volovăț, conform mărturiei lui Iraclie Porumbescu („Zece zile de haiducie”), și „Bujor” (Moderato), cântec născocit de Ion Anghel sau Angheluță din Suceava, în 1809, la Iași, și moștenit de taraful lui, încredințat lui Nicolae Picu. Alte cântece: „Muntenesc”, „Pe o stâncă-naltă”, „Du-te, du-te la bărbat”, „Ce tot fugi, iubită”, „Pasăre galbenă”, „Vin’ de mă sărută”, „Sub o culme de cetate”, devenit, datorită refrenului lui Gheorghe A. Dinicu, „Cântecul lui Iancu”, „Soarele în vârf de munte”, „Ciobănesc” – un cântec ancestral, asemănător cu „Fata de român care și-a pierdut caprele”, care se cânta prin Ardeal și prin secuime, „Foc la mine, foc la tine”, „Puiculița mea”, „Hâți, cumătre”, „Plinu-s, plinu-s de dușmani”, „Copilă frumoasă și tânără”, „Ah, suflete” – cântec vestitor al stiulului lui Grigori Vindereu, în care strofa este baladescă, iar refrenul foarte rapid, „Lunca țipă, lunca zbiară”, „Sub poală de codru verde”, „Frunză verde de piperi”, „Ah, tu dormi, dormire-ai, moarte”, „Arde-te-ar focul, pământe!”, „Văcăresc” și „Oițele” , cu rădăcini în colindele străvechi, și superbul cântec de joc „Aleargă, puiule”. Toate aceste cântece erau folosite, la nunți și hramuri, în toată Moldova de pe ambele maluri ale Prutului, între Dunăre, Mare și Ceremuș, unele dintre ele fiind cântate, în 1814, în Basarabia, cu ocazia vizitei Țarului, de bandele de lăutari ale lui Gheorghe Lomiș din Bălți, în care cântau Dinicu și Ciolacu, al lui Barbu și Angheluță din Iași și al lui Năstase, fiul lui Angheluță, din Botoșani.

 

 

În taraful lui Nicolai Picu au cântat și doi viloniști de excepție, legendarul Grigori Vindereu din Suceava, care va prelua „capela” – cum scria Leon cavaler de Goian, și pe nedrept uitatul Ionică Batalan din Călugărița, care s-a însurat la Voitinel, dar a trăit, după 1900, la Marginea, unde avea să-l întâlnească, în 1908, Alexandru Voievidca. Batalan își petrecea serile de iarnă în casa lui Calistrat Șotropa, din Horodnic, autorul gazetei muzicale „Muza Română” din Cernăuți, cântându-i, rând pe rând, mii de cântece lăutărești, pe care Șotropa le nota răbdător, publicând doar o parte dintre ele în foița lui pe deplin mărturisitoare. Printre altele, Batalan și Șotropa au salvat de la pierdere definitivă o piesă culeasă de Ciprian Porumbescu de la lăutarul stupcan Traian Bidirel, „Hora lui Traian” (64), cu nota de subsol: „Hora aceasta a fost auzită de bardul popular Batalan (vezi. No. 25, de la micul Ciprian Porumbescu”.  În numărul 25, printr-o notă de subsol la „Hora lui Batalan”, Calistrat Șotropa scria: „ION BATALAN, vestitul bard popular al Bucovinei, s-a născut şi a murit în satul meu natal Horodnicul de Jos (de fapt, în Călugărița – n. n.). Nu era o petrecere mai de seamă, nu era un bal sau o nuntă, într-o casă boierească, fără Batalan cu ai săi doisprezece tovarăşi, ca doisprezece apostoli. / De pe toate meleagurile româneşti alergau admiratori ai muzicii populare ca să asculte vioara sa vrăjită. În preajma sezoanelor de băi, se grăbeau patronii staţiunilor climaterice şi balneare din Vatra Domei, Slănic, Olăneşti, Govora ca să-l angajeze, cu tovarăşii săi, pentru staţiunile lor. La întoarcere, îi străluceau ochii de bucurie, când, abătând pe la mine, îmi putea cânta vreo câteva cântece sau dansuri noi. / Timpul liber îl petrecea, cu săptămânile, la mine, care, profitând de ocazie, am adunat, în formă de lecţiuni particulare, vreo două mii din cântecele şi dansurile sale. Cele mai multe cântece şi dansuri le-am scos din colecţia aceasta, un izvor nesecat de inspiraţie muzi­cală, ca să nu se dea uitării nişte mărgăritare aşa de preţioase ale poporului. Nici n-am publicat, în prima această ediţie, toate strofele care curgeau pe nesfârşite din memoria sa fenomenală pentru fiecare cântec. Într-o ediţie viitoare voi publica însă toate strofele care aparţineau cântecelor marelui şi talentatului maestru, care nici nu voia „să mă înveţe“ alt cântec, până ce nu copiasem, cu ajutorul vioarei sau al pianului exact cântecul său şi, dacă îi observam că unele cântece de ale sale, ca „Barbu Lăutarul“, „Câte flori pe Dorna-n sus”, „Bulgăraş de gheaţă rece“, reprezintă nişte variaţiuni faţă de cântecele auzite prin alte părţi, Batalan se înfuria grozav şi striga: „Păi, domnişorule, ăia sunt nişte stricători de datini şi cântece străbune, căci aşa l-am auzit eu cântecul acesta din gura acelora pe care Dumnezeu i-a lăsat să cânte”, şi apoi povestea, cu multă duioşie, cum şi-a petrecut tinereţea, în bandele marilor maeştri populari Ciolac, Şolcan, Năstase, Paraschiv, Grigore Vindereu şi alții, de la care a învăţat a propaga adevărata artă populară”.

 

Dintre creațiile lui Ionică Batalan, două sunt sigure: „Hora lui Batalan” și „Hora lui Ionică Batalan”, devenită ulterior „Hora mireselor”, cântată sub acest titlu de Ilie Marcu din Frătăuții Noi (1910) și „Hora bradului”, cântată, în 1911, de Gheorghe Chiciu din Gura Solcii, iar astăzi, prin adopție folclorică, „Hora Câmpulungului”, total diferită de cea numită astfel, în 1908, și răspândită de cântăreața sătească Paraschiva Erhan-Cnejac din Gura Sadovei. În 1908, la hram la Gemenea, Batalan cânta cu lăutarul humorean Alecu Marcu, de 60 de ani, ceea ce înseamnă că rămăsese fără banda lui cu doisprezece vioriști, dar mai înseamnă și o probă că, însoțindu-se lăutari din diferite zone ale Bucovinei, ei cântau un melos tradițional unitar și pentru provincia românească a imperiului habsburgic, și pentru cea a imperiului rus, Basarabia, dar și pentru Moldova fostă turcească, individualizată acum în regatul român. Semn că Ubicini avea dreptate, atunci când susținea că abia se naște un cântec, într-o localitate a românilor dintr-una din provinciile celor trei imperii, iar cântecul acela se răspândește cu viteza fulgerului în toate localitățile românilor din cuprinsul celor trei imperii.

 

Chir Grigorie Vindereu

 

Grigori Vindereu s-a născut, la Suceava (alte surse indică Tișăuții), în 21 ianuarie 1830, plecând în eternitate în 2 mai 1888, din Suceava, și, spre deosebire de alți lăutari, fiind înmormântat cu cinste în cimitirul orașului. Starostele unui taraf de lăutari suceveni, din care mai făceau parte şi Andrei Ursachi, Mihail Lucaciuc, Grigore Cozma, Gavril Ghiţescu şi Lazăr Luţa, Grigore Vindireu, lăutar legendar,  încredinţat memoriei de Leon cavaler de Goian, încă îşi mai poate face auzit inegalabilul repertoriu, înveşnicit de colecţia „Muza Română” a lui Calistrat Şotropa: „Hora Rădăuţilor”, „Câte flori pe Dorna-n sus”, „Arcanul”, „Cozăceasca”, „Sârba Corabească”, „Hora Dornenilor”, „Rusasca”, „Hora Rodica”, „Hora Bătrâneasca”, „Bătrâneasca”, „Hai la raci cu nădragi!”, „Hora Gura Sucevii”, „Sârba Ropoțelul”, „Sârba popilor”, „Hora lui Grigori”, „Hora Aurora”, „Mărită-te, draga mea!”, „Hora Jeni”, „Căci a fost pe gustul meu”, „Fă-mă, Doamne, cărărușă”, „Sârba colacilor”, „Sârba Ielelor” etc.

 

„În 1855 sau 1856, se afla, în banda lui Picu, un prim-violonist destoinic, Grigori Vindereu, Român, pe care l-am aflat, în 1868, în Suceava, capelmaistru al unei tovărăşii de lăutari, înfiinţată de el, şi cu care, mai târziu, m-am întâlnit adesea în muzicalibus… Era un om frumos, inteligent, cu maniere fine; niciodată nu era supărat, totdeauna era mulţămitor, fie şi pentru un dar cât de mic. Avea tehnică frumoasă, deşi nu tocmai deplin dezvoltată; îl tulbura nervozitatea, care se manifesta mai ales în anii din urmă, stricând efectul, mai ales la compoziţiuni line. El ştia, încă, întreg repertoriul lui Picu. Mie îmi cânta, cu taraful său, de Paşti, de Crăciun şi de anul nou; la prilejuri de aceste, luam şi eu vioara mea, de cântam, cu Grigori şi cu oamenii săi cântecele care îmi erau dragi, reamintindu-mi de anii copilăriei. Capela aceasta, fiind unicat în Suceava şi jur, era foarte căutată: baluri, serate, onomastice şi alte petreceri nici că se puteau închipui fără Grigori; îl chemau în toate părţile, fie în oraş sau la ţară. Se înţelege că el cânta mai ales dansuri, foarte bine, cu multă vervă; cânta şi „Carnavalul în Veneţia”, a lui Paganini, dar variaţiunile şi le potrivise după ştiinţa sa, căci era autodidact şi nu ştia notele. În anii 1868/69 şi 1870, pe când se construia calea ferată Cernăuţi-Iaşi, se aflau în Suceava mai mulţi Englezi, ca antreprenori, şi mai mulţi Poloni din Galiţia, ca tehnicieni. Mai ales Britanii ascultau cu mare plăcere ariile româneşti. Ca să se poată bucura, în voia inimii, de plăcerile muzicale, dar şi de cele luculice, Englezii hotărâră, pentru convenirile lor, localul de dejun al magaziei de coloniale Samuel Gewolb; în toată după-amiaza, după ce-şi isprăveau lucrul, se adunau toţii Englezii acolo şi nenea şi Grigori, cu taraful său, având ordin o dată pentru totdeauna. Se înţelege că mai venea şi altă lume şi, apoi, începea a curge în pocale vinul de Ale şi Porter, şi cei de faţă se desfătau la sunetele muzicii româneşti. Nu mai încape vorbă că convenirile acestea erau foarte profitabile pentru Grigori, căci, adese, căpăta câte un galben, mai ales de la Briţii cei totdeauna generoşi”[17]. „A murit…  la 12 mai 1888, de 58 ani, în urma unei boli de inimă”[18].

 

În epoca lui Vindereu, când la Cernăuţi vieţuia un alt taraf de frunte, cu Aleco Lupaşco drept staroste, iar la curtea lui Flondor, de la Storojineţ, erau nelipsiţi lăutarii din Dealul Crivei ai căruntului Ionică Borşan („decimaţi prin foametea şi holera de la 1866”[19]), începe să o interesantă evoluţie a cântecului lăutăresc, pentru că „nişte stricători de datini şi cântece străbune”, cum îi numea Batalan, împletesc frazele muzicale ale scurtelor hore străvechi în compoziţii ample, din care nici ecourile valsurilor, polcilor şi mazurcilor, cântate pentru boieri de legendarii Angheluţă şi Barbu, nu lipsesc. Iar Vindereu, care iubea baladele, nu le abandonează cu totul, ci concentrează în strofe nesfârşitele „arii triste ale baladelor”, apoi „face variaţiuni fantastice cu arcul său asupra temei”[20], prin ceea ce, după moda germană, se va numi refren. Astfel, cu rădăcini în balade, apar „Câte flori pe Dorna-n sus”, „Să mă-nsor, să nu mă-nsor” sau „Sârba popilor”, pe care Muzicescu, prelucrând-o pentru cor, avea să o numească „Numai popă să tot fii” şi, sub acest titlu, a fost tradusă, de Sigismund Paulman, şi în limba germană, sârba lui Vindereu bucurându-se de un mare succes şi printre nemţii din Austria şi Prusia.

 

În aceeaşi perioadă, apar şi horele dedicate unor notorietăţi ale locurilor (Hora Jeni – soţia proprietarul hotelului Langer din Suceava, Hora Marioarei – poştăriţa, etc.), dar şi horele dedicate lăutarilor sau compozitorilor care le-au creat sau reluat şi reaşezat în memorie, după o îndelungată perioadă de uitare (Hora lui Grigore Vindereu, Hora lui Ionică Batalan, Hora lui Traian Bidirel, Hora lui Iancu Paranici, Hora lui Tudorică Flondor sau Hora lui Goian). Horele dedicate unor localităţi sunt puţine, toate născocite de Grigori Vindereu (Hora Dornenilor, Hora Rădăuţilor, Hora Gura Sucevei) sau de „lăutarul cărunt Borşan”, cum îl numea Grigorovitza (Hora Storojineţului, Hora Prutului), dar, pe la anii 1900, putem afla o mulţime de melodii vechi, inclusiv cântecul din 1502, care, în aparenţă, sunt dedicate unor localităţi bucovinene, deşi acestea sunt hore adoptate, deci cântece cu mare priză în anumite localităţi şi care devin, pentru obştile respective, adevărate imnuri ritualice sau, dacă vreţi, runa sau blazonul muzical al aşezării, deşi nu erau cântate de lăutari localnici, ci de cei aduşi din satele care-i aveau şi care ştiau unii de la alţii că, la Stroieşti – de pildă, fie nuntă sau hram, te alegi cu bacşişuri bune dacă, sub numele de „Stroieşteanca”, vei cânta „Bătuta ardelenească” sau „Ardeleanca”, adică două părţi din „Haiducii” din 1502, prima cu ţiitură mai îndesată, iar a doua mai molcomă.

 

 

Printre horele adoptate în Bucovina se numără, la începutul secolului XX, cu rădăcini străvechi uşor de identificat, următoarele melodii: „Dolhasca” – Foca Cobzari din Bălăceana (1908), „Bădeuceanca” – Gheorghe Luța din Horodnicu de Sus (1909), „Sadoveanca” – Nicolai a lui Iacob Cosma din Gura Sadovei (1908), „Ciocăneasca” – Nicolai al lui Iacob Cosma din Gura Sadovei (1909), „Vicoveanca” – Gheorghe Luța din Horodnicu de Sus (1909), „Vicovanca” – Alexandru a lui Vasile Bujdei din Vicovu de Sus (1912), „Hora Câmpulungului”, alta decât cea de astăzi, un cântec patriotic, răspândit de cântăreața sătească Paraschiva Erhan-Cnejac din Câmpulung (1908), „Hora Frătăuțului” – Ilie Marcu din Frătăuții Noi (1910).

 

Cântecele foarte vechi, care se mai păstrau pe la anii 1900, pierduseră caracterul sacru, fiind „ornate” cu texte băşcălioase, inclusiv ca titluri. Astfel, „Haiducii”, din 1502, cel mai vechi cântec căluşăresc al românilor, devine, ca „Bătuta ardelenească” sau „Ardeleana”, „Stroieșteanca” lăutarului Ambrozie Sfrijan din Băișești (1908), a lui Nicolai Pazariu din Gura Sadovei (1908) şi a lui Miron Samson din Suceava (1914). „Cucuruz cu frunza-n sus”, publicat de Joachim Schlutter în 1531, se cânta la Ilișești, în 1908, de învățătoarea Aurelia Colesniuc drept „Am un leu și nu-i al meu”, el fiind lăţit anterior peste întreaga Moldovă drept „Am un leu şi vreu să-l beu” sau drept „Două fete spală lână”. Doar câteva cântece din cele anterioare anului 1848 se mai păstrau, aşa cum au fost, şi după 50-60 de ani; „Ce tot fugi, iubită”, al lui Nicolae Picu, încă îl cânta, în 1908, la Arbore, Eugenia Boca; „Hai la raci!”, cântecul lui Grigori Vindereu, îl cânta, în 1908, lăutarul Alecu Marcu din Gura Humorului, iar străvechiul cântec al Cetăţii Suceava, „Pe o stâncă-naltă”, aflat şi în repertoriul lui Nicolai Picu, încă se mai cânta, în 1911, de lăutarul Bujdei Ion Ienciu din Gura Solcii.

 

Lăutarii de peste veac ai Bucovinei, care au trăit măcar până în preajma Primului Război Mondial, au fost, sunt şi vor fi (asta a fost raţiunea înfiinţării trupei de recuperatori de melos românesc „Zicălaşii”): Ion Bidirel (Stupca, născut în1860), Ambrozie Frijan (Băișești, născut în 1870), Foca Cobzari, fiul lui Papa Luca din Ilișești – scripcar şi staroste de lăutari venit din Topliţa, în 1772, ceilalţi fii ai lui Luca numindu-se… Scripcaru (Bălăceana, născut în 1867), Constantin Mihailescu (Bosanci, născut în 1882), Ilie Marcu (Frătăuții Noi, născut în 1870), Pamfil Furcaș (Frătăuții Noi, născut în 1857), Iordachi a lui Ioan Gherasim (Grănicești, născut în 1869), Mihalachi a lui Vasile Moroșan (Grănicești, născut în 1875), Alecu Marcu (Gura Humorului, născut în 1848), Nicolai a lui Iacob Cosma (Gura Sadovei, născut în 1852), Nicolai Pazariu (Gura Sadovei, născut în 1870), Nichita Zlotar (Gura Sadovei, născut în 1884), Gheorghe Chiciu (Gura Solcii, născut în 1875), Niculai Ienciu (Gura Solcii, născut în 1851), Bujdei Ion Ienciu (Gura Solcii, născut în 1851), Gherasim Pribagă (Gura Solcii, născut în 1884), Gheorghe Luța (Horodnicu de Sus, născut în 1887), Ion Zlotar (Păltinoasa, născut în 1880), Gheorghe Cherar (Părhăuți, născut în 1867), Iancu Paranici (Pârteștii de Jos, născut în 1870), Ilie a lui Maftei Bubă (Putna, 1891), Gheorghe Rostoș (Șcheia, născut în 1880), Ioan Popovici (Sfântu Ilie, născut în 1887), Miron Samson (Suceava, născut în 1856), Matei Onofrei (Suceava, născut în 1879), Mihai Branu (Uidești, născut în 1854), Samuil Plaiu (Valea Sacă, născut în (1870), Nicolai Turcu (Vama, născut în 1869), Alexandru a lui Vasile Bujdei, care menţinea cu stăruinţă numele de „zicală”, dat melodiilor destinate flăcăilor, mireselor, babelor, nevestelor etc. (Vicovu de Sus, născut în1835) şi Constantin Şoltan (Zaharești, născut în 1867).

 

Tot pe la 1900 aveau să apară şi străbunele interpretelor de folclor, numite, de Alexandru Voievidca şi nu doar de el, cântărețe sătești, cele mai renumite fiind Paraschiva Erhan-Cnejac (Gura Sadovei, născută în 1871), Floarea Gherasim (Grănicești, născută în 1891), Pentelei a lui George Portică (Poieni, născut în 1860), Casandra lui Alexa Bacrău (Uidești, născută în 1849) şi Anica Tan (Uidești, născută în 1889).

 

Storojineţ, Institutul idropatic – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Lăutarii de la cumpăna veacurilor şi-au legat numele nu doar de interpretarea, ci şi de atestarea unor hore româneşti, care încă se mai jucau nu doar în satele lor, ci şi la hramurile şi nunţile din satele în care erau chemaţi să cânte. Cu variante diferite ale unor „zicale străvechi” (cele identice nu au fost notate de Voievidca), lăutarii bucovineni de la cumpăna veacurilor au ţinut vii, în vremea lor, următoarele melodii:

 

Alivanca” – Nicolai Bogatu din Uidești (1908)

Arcanul” – Ilie Marcu din Frătăuții Noi (1910), – Nicolai a lui Iacob Cosma din Gura Sadovei (1908), Gheorghe Chiciu din Gura Solcii (1911), Gheorghe Rostoș din Șcheia (1908)

Ardeleneasca” – Lazar Mândru din Drăgoiești (1908), Mihalachi Moroșan din Grănicești,  (1907), Gheorghe Chiciu din Gura Solcii (1911, drept „Ardeleanca”), Simion Pral din Soloneț (1907), Dimitrie Gemeniuc din Stroiești (1907), Miron Samson din Suceava (1914), Nicolai Bogatu din Uidești (1908)

 

Balercuța” – Nicolai a lui Iacob Cosma din Gura Sadovei (1909)

Baraboi” – Nichita Zlotar, din Gura Sadovei, în Horodnicu de Sus (1909)

Bărbuncu” – Nicolai a lui Iacob Cosma din Gura Sadovei (1908)

Bătrâneasca” – Nichita Zlotar dun Gura Sadovei, în Horodnicu de Sus (1909), Vasile Chira din Straja (1909), Filip Cârdei din Voitinel, la Chilișeni (1909)

Bătuta” – Precop Hău din Valea Putnei (1908)

Boiereasca” – Alexandru a lui Vasile Bujdei din Vicovu de Sus (1912)

Brâu” – Axinte Nițan din Drăgoiești (1908), Ilie Marcu din Frătăuții Noi (1910, numit „Brâu Moldovenesc”), Mihalachi Moroșan din Grănicești (1907), Nicolai Pazariu din Gura Sadovei (1908), Gheorghe Rostoș din Șcheia (1908)

Busuioc” – Ambrozie Sfrijan din Băișești (1908), Constantin Mihailescu din Bosanci (1908), Mihalachi Moroșan din Grănicești (1907), Nicolai Pazariu din Gura Sadovei (1908), Bujdei Ion Ienciu din Gura Solcii (1911, drept „Chindie. La masă”), Nicolai Hlușcă din Măzănăești (1907), Gheorghe Cherar din Părhăuți și Gheorghi Rostoș din Șcheia (1907), – Nicolai Turcu din Vama (1908), Gheorghe Gal din Vorniceni (1907, drept „Chindia”), Constantin Soltan din Zaharești (1907)

 

Caiser” – Nicolai Aliman din Bosanci (1907)

Caleapu” – Filip Cârdei din Voitinel, la Chilișeni (1909)

Cărărușa” – Nicolai Bogatu din Uidești (1908)

Cărășel” – Pamfil Furcaș din Frătăuții Noi (1909), Nicolai Pazariu din Gura Sadovei (1908), Ion Nichifor din Vatra Moldoviței (1908)

Chiperi” – Foca Cobzari din Bălăceana (1908)

Ciofu” – Foca Cobzari din Bălăceana (1908), – Filimon Ursu din Dorna Candreni (1908, cântă „Ciofu dornenilor”), Pamfil Furcaș din Frătăuții Noi (1909), Gheorghe Rostoș din Șcheia (1908)

Ciobănașu” – Ilie Marcu din Frătăuții Noi (1910), Gheorghe Chiciu din Gura Solcii (1911, drept „Ciobăneasca”), Precop Hău din Valea Putnei (1908, drept „Hora ciobanului”), Alexandru a lui Vasile Bujdei din Vicovu de Sus (1912, drept „Ciobanul”)

Ciocălău” – Nichita Zlotar, din Gura Sadovei, în Horodnicu de Sus (1909), Gheorghe Luța din Horodnicu de Sus (1909)

Coada. Un joc” – Gheorghe Luța din Horodnicu de Sus (1909)

Corabasca” – Ambrozie Sfrijan din Băișești (1908), Foca Cobzari din Bălăceana (1908), Mihalachi Moroșan din Grănicești (1907), Ioan Andruhovici din Satu Mare (1909), Gheorghe Rostoș din Șcheia (1908), Ioan Popovici din Sfântu Ilie (1908), Simion Milici din Soloneș (1907), Ion Nichifor din Vatra Moldoviței (1908)

 

Danțu” – Ilie Marcu din Frătăuții Noi (1910), Iordachi Gherasim din Grănicești (1910), Ilie a lui Maftei Bubă din Putna (1908, drept „La scoaterea danțului”), Alexandru a lui Vasile Bujdei din Vicovu de Sus (1912)

Dica Neagul” – Ilie Marcu din Frătăuții Noi (1910)

Doi cu doi” și „Câte doi” – Constantin Mihailescu din Bosanci (1908), Gherasim Pribagă din Gura Solcii (1911, drept „De la una pân’la două), Gheorghe Luța din Horodnicu de Sus (1909, drept „Câte doi”), Samuil Plaiu din Valea Sacă (1908)

Drăceanca” – Ambrozie Sfrijan din Băișești (1908)

Durduleana” – Ambrozie Sfrijan din Băișești (1908)

Drănicioara” – Gheorghe Luța din Horodnicu de Sus (1909)

 

Floarea” – Pamfil Furcaș din Frătăuții Noi (1909)

Fudula” – Constantin Mihailescu din Bosanci (1908), Ilie a lui Maftei Bubă din Putna (1908)

 

Golăneasca” – Ilie Marcu din Frătăuții Noi (1910)

Greceasca” – Pamfil Furcaș din Frătăuții Noi (1909), Nichita Zlotar din Gura Sadovei, în Horodnicu de Sus (1909, drept „Greceasca”)

 

Hora babelor” – Gheorghe Rostoș din Șcheia (1908), Alexandru a lui Vasile Bujdei din Vicovu de Sus (1912, drept „Zicală pentru babe”), Bujdei Ion Ienciu din Gura Solcii (1911, drept „Jocul babelor”)

Hora bețivului” – Gheorghe Luța din Horodnicu de Sus (1909)

Hora flecăilor” – Gheorghe Luța din Horodnicu de Sus (1909), Alexandru a lui Vasile Bujdei din Vicovu de Sus (1912, drept „Zicală pentru flecăi”), Gheorghe Chiciu din Gura Solcii (1911, drept „Hora tinereţilor”), Axinte Nițan din Drăgoiești (1908, drept „Jocul flecăilor”)

Hora lui Franț” – Gheorghe Chiciu din Gura Solcii (1911)

Hora lui Moș Cimpoi” – Nicolai Turcu din Vama (1908)

Hora frăției” – Niculai Ienciu și Gheorghe Chiciu din Gura Solcii (1911)

Hora frumoasă” – Ion Bidirel din Stupca (1908)

Hora leliței” – Constantin Mihailescu din Bosanci (1908)

Hora mielului” – Ambrozie Sfrijan din Băișești, 1908)

Hora nevestelor” – Gheorghe Luța din Horodnicu de Sus (1909)

Hora Paușa”, a lui Grigori Vindereu – Nichita Zlotar din Gura Sadovei (1908)

Hora mare” – Ion Bidirel din Stupca (1908)

Hora mireselor” (hora lui Ionică Batalan din Călugărița, astăzi „Hora Câmpulungului), Ilie Marcu din Frătăuții Noi (1910) a fost cântată, în 1911, de Gheorghe Chiciu din Gura Solcii drept „Hora bradului”

Hora Prutului”, a lui Ionică Borșan din Dealul Crivei, cântată și de Vasile Berna din Hlinița – Gheorghe Luța din Horodnicu de Sus (1909), horă din care s-a desprins cântecul „Tudoriţă, nene”

Hora scuturată” – Constantin Mihailescu din Bosanci (1908), Ilie Marcu din Frătăuții Noi (1910)

Hora țupăită” – Ion Bidirel din Stupca (1908)

 

Ileana” – Alecu Marcu din Gura Humorului și Ionică Batalan din Călugărița, mutat la Marginea (1908), Niculai Ienciu și Gheorghe Chiciu din Gura Solcii (1911, drept „Hora Lenuței”), Ion Bidirel din Stupca (1908)

Încâlcita” – Filimon Ursu din Dorna Candreni (1908)

Jâdăucuța” – Filimon Ursu din Dorna Candreni (1908), Gheorghe Luța din Horodnicu de Sus (1909)

 

Lespejoara” – Nichita Zlotar din Gura Sadovei, la Horodnicu de Sus (1909)

Malanca” – Pamfil Furcaș din Frătăuții Noi (1909)

Mărunțica” – Axinte Nițan din Drăgoiești (1908), Ioan Colibaba, învățător în Frătăuții Noi (1909)

Mocanu” – Foca Cobzari din Bălăceana (1908)

Moldoveneasca” – Lazăr Mândru din Drăgoiești (1907), Pamfil Furcaș din Frătăuții noi (1909, numită „Moldovenească veche”, în două variante), Niculai Ienciu și Gheorghe Chiciu din Gura Solcii (1911), Nicolai Muscă din Măzănăești (1907), Ion Zlotar din Păltinoasa (1907), Pentelei a lui George Portică din Poieni (1909), Ilie a lui Maftei Bubă din Putna (1908), Nicolai Bogatu din Uidești (1908), Alexandru a lui Vasile Bujdei din Vicovu de Sus (1912), Gheorghe Gal din Vorniceni (1907)

Muntenească” – Ilie Marcu din Frătăuții Noi (1910), Nicolai a lui Iacob Cosma din Gura Sadovei (1908), Bujdei Ion Ienciu din Gura Solcii (1911, drept „Hora muntenească”), Dimitrie Gemeniuc din Stroiești (1908), Ion Nichifor din Vatra Moldoviței (1908)

 

Oleandra” (așa se numea dansul călușeresc „Războiul” în Bucovina) – Pamfil Furcaș din Frătăuții Noi (1909), Gheorghe Luța din Horodnicu de Sus (1909, drept „Buleandra”), Miron Samson din Suceava (1914)

Pădureanca” – Nichita Zlotar din Gura Sadovei (1908)

Păunașu” (la Grigori Vindereu, „Sârba Păunașilor”) – Nichita Zlotar din Gura Sadovei, la Horodnicu de Sus (1909)

Pripoianca” – Mihalachi Moroșan din Grănicești (1907), Gheorghe Luța din Horodnicu de Sus (1909, drept „La pripoi”)

Poloboc” – Mihail Verenca din Rus Mănăstioara (1908), Samuil Plaiu din Valea Sacă (1908)

Puiculița” – Ion Bidirel din Stupca (1908)

 

Rândunica” – Ilie Marcu din Frătăuții Noi (1910)

Româneasca” – Iordachi Gherasim din Grănicești (1910)

Rotututunda” – Gheorghe Luța din Horodnicu de Sus (1909)

Rusască” sau „Bătuta moldovenească” – Gheorghe Cherar din Părhăuți (1907), Pentelei a lui George Portică din Poieni (1909), Ioan Popovici din Sfântu Ilie (1908), Samuil Plaiu din Valea Sacă (1908), Gheorghe Gal din Vorniceni (1907)

 

Sârbă” – Nicolai Ienciu și Gheorghe Chiciu din Gura Solcii (1911, drept „Sârba noastră”), Ion Zlotar din Păltinoasa, 1907, drept „Sârbeasca”), Gheorghe Cherar din Părhăuți (1907, drept „Sârbeasca”), Lazăr Cherar din Părhăuți, la Șcheia (1907), Ioan Popovici din Sfântu Ilie (1908, „Sârba Anicuța”), Matei Onofrei din Suceava (1908)

Șepteleanca” – Ilie Marcu din Frătăuții Noi (1910), Niculai Ienciu și Gheorghe Chiciu din Gura Solcii (1911, drept „Șepte frați”),

 

Trampalana” – Alexandru a lui Vasile Bujdei din Vicovu de Sus (1912)

Trandafir” – Nicolai Pazariu din Gura Sadovei (1908)

Triileșești” – Gheorghe Chiciu din Gua Solcii (1907), Simion Milici din Soloneș (1907, drept „Trii leșești”)

Tropoțică” – Constantin Mihailescu din Bosanci (1908), Iordachi Gherasim din Grănicești (1910), Ion Nichifor din Vatra Moldoviței (1908, drept „Tropăita”), Alexandru a lui Vasile Bujdei din Vicovu de Sus (1912)

Turceasca” sau „Jocul Cerbului” – Nicolai Aliman din Bosanci (1907)

 

Țărăneasca” – Filimon Ursu din Dorna Candreni (1908, „Țărăneasca pe laiță”), Nicolai a lui Iacob Cosma din Gura Sadovei (1909), Gheorghe Luța din Horodnicu de Sus (1909, drept „Hora țărănească”), Iancu Paranici din Pârteștii de Jos (1907, drept „Un jos țărănesc”), Petrea Șecman din Stulpicani (1908), Ion Bidirel din Stupca (1908), Ion Nichifor din Vatra Moldoviței (1908)

Țigăneasca” – Foca Cobzari din Bălăceana (1908), Gheorghe Rostoș din Șcheia (1908)

Țânțăroiu” – Nicolai Aliman din Bosanci (1907), Ilie Marcu din Frătăuții Noi (1910), Pamfil Furcaș din Frătăuții Noi (1909), Ioan Colibaba, învățător în Frătăuții Noi (1909)

Ursăreasca” – Nicolai a lui Iacob Cosma din Gura Sadovei (1909)

 

Horele acestea, care şi-au pierdut, între timp, semnificaţiile ritualice străvechi, inclusiv cele care le rostuiau drept momente distincte ale nunţii româneşti tradiţionale, reprezintă specificităţi coregrafice, şi nicidecum muzicale. „Hora bătrânească”, splendida creaţie a lui Grigori Vindereu, preluată fără corecturi de George Enescu, o horă amplă, care valorifica, într-o arhitectură muzicală perfectă, hore din bătrâni, deci anterioare străbunilor, adică din vremurile „moşilor” sau „stâlpilor” cu care încep şirurile strămoşilor, devenea un gen coregrafic în sine, cu melodii aşezate, de tip „Boiereasca”, iniţial, adică pe la 1900, în zona Rădăuţilor, dansate, adeseori poznaş, mai ales de oameni în vârstă, promotori ai acestui gen coregrafic străvechi, cu melodii potrivite, fiind Alexandru a lui Vasile Bujdei din Vicovu de Sus, Nichita Zlotar din Gura Sadovei, care cânta „Bătrâneasca” în Horodnicu de Sus, Vasile Chira din Straja şi Filip Cârdei din Voitinel. La Straja, pentru că veni vorba şi pentru că, în manuscrisele lui Voievidca sunt menţionaţi, generic, doar „lăutarii tarafului sătesc”, trebuie precizat că ei se numeau „Meţcan, Perdeica şi Porşuga şi sunt toţi fierari şi muzicanţi”[21].

 

Trecuse vremea când lăutarii se afirmau cântând prin iarmaroace şi la sărbătorile „breslelor reunite”, precum cea din 30 septembrie 1904, când „muzica vestitului Pletosu din Suceava”, un emigrant transilvănean din Pintic, stabilit, în 1772, împreună cu ginerele şi doi feciori ai săi, la Brăieşti, de unde a plecat la Suceava, unde a înfiinţat un taraf „care a constat din două viori, 1 corn de vânătoare (Waldhorn: numit şi „corn francez”, adică un „instrument din alamă, cu tub înfășurat circular, muștiuc în formă de pâlnie, suport proeminent și trei supape” – n. n.) şi un clarinet”[22], statutul de „lăutar vestit” dobândindu-se prin stagiuni permanente în staţiunile balneare de la Iacobeni, Lăpuşna, Storojineţ, Solca, Gura Humorului şi Vatra Dornei, iar tarafurile, din nevoia de a fi cât mai sonore, cooptau lăutari din mai multe locuri pentru a spori nu doar numărul viorilor, cobzelor şi naiurilor, ci şi pentru a introduce instrumente noi în structura instrumentală ancestrală (gorduna, ţambalul, braciul, trompeta sau pistonul, clarinetul). Cântecele circulau dintr-o parte în alta a Bucovinei şi se înrădăcinau, pentru două, maximum trei generaţii, ba ici, ba colo, de cele mai multe ori cu interpretări mai simple şi cu titluri schimbate din nevoia de a adapta melodiile la necesităţile sărbătoreşti locale. „Țiganii, acești copii ai Indiei orientale, această castă cea mai răspândită a hindușilor, ai căror urmași bântuie pretutindeni… se găsesc și aici în număr mare. Melodiile compuse de ei se prezintă cu iscusință neobișnuită și simțire. Numele unor Anghel, Gheorghe și Suceava sunt cunoscute în întreaga Bucovină. Instrumentele pe care le folosesc la cântarea melodiilor sunt viori, naiul și un fel de lăută, pe care cântă cu un arcuș. Dacă muzica și poezia sunt acordurile de căpetenie ale sufletului, care izvorăsc la unele națiuni, dar și la toate națiunile, în forme atât de variate, să acordăm atenția cuvenită și acestor sunete ale naturii”[23]. „Sunt mulți țărani, care mai joacă și din vioară, dar artiștii acestui instrument se află, mai cu seamă, printre țigani, care sunt adevărații muzicieni ai orașelor: aceștia se slujesc și cu naiul, și cu cobza, un soi de mandolină cu coarde de metal, pe care le ating cu o pană. Capul trupei execută melodia pe vioară; naiul face să se audă mai tare, în sunetele ascuțite, pasajele cele mai pătimașe; cobza ține loc de bas și mai totdeauna e jucată de către cel mai în vârstă dintre artiștii țigani, care execută, pe acest instrument, acompaniamentele cele mai grele, cu o îndemânare vrednică de mirat. Pe acești lăutari îi întâlnești în toate sărbătorile; ei poartă, mai totdeauna, haine orientale. Când cineva îi aude executând, cu un chip serios și melancolic, care niciodată nu-l lasă, ariile naționale române, într-o societate aleasă, adăugind muzicii instrumentelor lor un cântec plin de tristețe, și când vede cineva impresia ce o produc asupra auzitorilor, atunci pricepe că, deși toți românii care au primit o educație, cât de puțin îngrijită, au luat manierele și năravurile societății moderne, dar, cu toate acestea, sentimentul național există în toată virtutea la dânșii și pătrunde lustrul modelor străine”[24].

 

Textele cântecelor cu adevărat lăutăreşti, inclusiv cele ale horelor şi sârbelor care „se cântă şi se joacă”, sunt născocite într-o limbă română curată, spre deosebire de cele ţărăneşti, care sunt alterate de pronunţii regionale, liderul indiscutabil al „poeţilor” viorii fiind suceveanul Grigori Vindereu, care, chiar şi în versurile de umplutură foloseşte formulări care ţin cont de morala tradiţională a neamului nostru (de pildă, din respectul aproape religios pentru părinţi, Vindereu formulează „Of, of, măicuţa mea” şi nu „Of, măicuţa mea, măi”, cum încropesc, cu o inconştientă lipsă de respect, interpreţii de astăzi). Construcţia poemului cântat este, la Grigori Vindereu, expresivă, narativă şi impecabilă. Un exemplu: „Câte flori pe Dorna-n sus, / Eu cu mândra mea le-am pus, / Eu cu mândra mea le-am pus // Am iubit un an şi-o vară / O puică şi-mi era dragă, / Şi-am lăsat-o să mai crească, / Minte-n cap să dobândească. / Puica mea s-a pricopsit, / Minte-n cap n-a dobândit”. Strofa, din două versuri, cu al doilea vers repetat, este narată baladesc, în vreme ce refrenul dublu este plin de vioiciune. Iar cântecul povesteşte, mai departe, folosind un al doilea refren (S-a dus puiul, m-a lăsat, / La toţi pare bine-n sat, / Şi-a luat, s-a măritat / Şi pe mine m-a lăsat), o întâmplare amăruie de dragoste, care îl rupe şi însingurează pe îndrăgostit (poetul lăutar) în vesela lume a satului românesc, definită de voioşenia refrenului care se tot repetă, după fiecare strofă: „Şi cât prund pe Dorna-n jos / Eu cu mâna mea l-am scos, / Eu cu mâna mea l-am scos // Şi mâncatu-s de duşmani / Ca iarba de boi bălani, / Ca iarba de boi bălani. // Şi mâncatu-s de zile grele / Ca iarba de miorele, / Ca iarba de miorele. // Vai, vai, vai, inima mea / Multă-i bună, multă-i rea, / Multă-i bună, multă-i rea, // Mult se arde şi se frige / Şi n-are gură să strige, / Şi n-are gură să strige, // Că de-ar striga numai o dată, / Auzi-re-ar lumea toată / Auzi-re-ar lumea toată”[25].

 

Odată şi odată, ar trebui adunate textele lui Grigori Vindereu şi analizate şi din perspectiva creaţiei lirice, pentru că ele înseamnă o poezie frumoasă, modern şi dezinvolt concepută, inclusiv atunci când se adresează sarcastic noii mode a târgului Sucevei, în care adoptarea pantalonilor nemţeşti de către tineretul român din Suceava îi sugerau lăutarului nişte „raci cu nădragi”: „Cine dracu-a mai văzut / Rac cu coada înainte, / Om bătrân şi fără minte; / Hai raci cu nădragi, / Ţânţăraşi cu cizme largi! // Cine dracu-a mai văzut / Domnişoară cu paftale, / Cârciumar să nu înşale; / Hai raci cu nădragi, / Ţânţăraşi cu cizme largi! // Cine dracu-a mai văzut / Broască lungă şi subţire, / Om bătrân fără ruşine; / Hai raci cu nădragi, / Ţânţăraşi cu cizme largi! // Cine dracu-a mai văzut / Iepure trăgând la plug, / Cocostârcul semănând; / Hai raci cu nădragi, / Ţânţăraşi cu cizme largi! // Cine dracu-a mai văzut / Gheaţă friptă pe grătar, / Domnişoară pe măgar; / Hai raci cu nădragi, / Ţânţăraşi cu cizme largi! // Cine dracu-a mai văzut / Găină cu cioc de puică / Şi cizmar să nu bea ţuică; / Hai raci cu nădragi, / Ţânţăraşi cu cizme largi! // Cine dracu-a mai văzut / Cojocar cu sula-n piept, / Cârciumar cu kilul drept; / Hai raci cu nădragi, / Ţânţăraşi cu cizme largi!”[26].

 

Umorul spumos şi satira discretă la adresa parvenitismului social este o caracteristică a cântecelor cu rădăcini baladeşti ale lui Grigori Vindereu, „târgoveţ de viţă veche”, onorat cu titulatura grecească, tradiţională în Moldova, de „Kir” (Domn), inclusiv într-un cântec preferat de Ion Creangă: „Toată lumea strigă tare: / Nu-s parale, nu-s parale, / Nu-s parale, nu-s! / Sunt parale mititele, mărunţele / Şi fetiţe ochişele, frumuşele, / Sunt fetiţe sunt! // Toată lumea toba bate: / Nu-i dreptate, nu-i dreptate, / Nu-i dreptate, nu-i! / E dreptate, e dreptate, strâmbătate, / E dreptate, oase frânte, capetele sparte, / E dreptate, e!”[27].

 

Ciprian Porumbescu şi lăutarii stupcani – Amicul Poporului, nr. 12, 1889

 

[1] Ubicini, Jean Henri Abdolonyme, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285

[2] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 264-266

[3] Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul III, Sibiu 1904, p. 65

[4] Kotzebue, Wilhelm, Lascăr Viorescu /O icoană a Moldovei din 1851, în România Liberă, Nr. 3457, Anul XIII, marţi 28 martie / 9 aprilie 1889, p. 2

[5] Wagner, Otto, Zustand der Musik in der Moldau (Muzica din ţara Moldovei), în Allgemeine musikalische Zeitung, nr. 30, din 25 iulie 1821

[6] Urechia, V. A., Istoria Românilor / Seria 1800-1830, Tomul IX, Bucureşti 1896, pp. 469-471

[7] În Gil Blas, anul 21, nr. 7580, 19 august 1900; Figaro, anul 46, nr. 231, 19 august 1900, p. 2; La Presse, nr. 983, 13 februarie 1891, p. 3; La Charente, nr. 7563, 20 februarie 1891; Le Figaro, anul 40, nr. 300 din 27 octombrie 1894

[8][8] Beu, Octavian, Franz Liszt / Rumänische Rhapsodie, Viena 1934, pp. 2, 3

[9] Şaptezeci de ani de la Înfiinţarea „Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina” / 1862-1932, Cernăuţi 1932, p. 86

[10] „Bariţiu istoriseşte că doamnele Eufrosina şi Eliza Hurmuzachi au început, încă în anul 1849 „punerea în note” a cântecelor româneşti, iar mai târziu, şi-au asociat, pentru aceeaşi lucrare, pe cel mai de seamă compozitor bucovinean din acel timp, pe Miculi” – Chendi, Ilarie, Alecsandri şi Românii din Bucovina / Material biografic, în Tribuna, Anul VIII, Nr. 220-239, 21 nov. / 4 dec. 1904 – 19 dec. 1904 / 1 ian. 1905

[11] Până acum, scrie Costantin Hurmuzachi lui George Bariţiu, cu data de 5 octombrie 1851, acest rar talent (artistul Miculi) a transcris, sub nemijlocita asistenţă şi îmboldire a mea şi a surorii mele Săftica (Eliza), după executarea celor mai buni lăutari, ce i-am adus din toate părţile, mai bine de 36 de cântece naţionale din cele mai frumoase, care, curând, se vor trimite la Lipsca” – Chendi, op. cit.

[12] Goian, Leon cav. de, Viaţa mea musicală, în „Viaţa Nouă”, nr. 163, pp. 1, 2

[13] Poslușnicu, M. Gr., Istoria muzicei la Români, Bucureşti, 1928, pp. 624

[14] Psaltiria dențăles a s(fâ)ntului înpărat pror(o)cŭ David tipărită întru bl(ago)sl(o)vite zâlele mării sale prealuminatului întru Is. Hs. Ioan Duca Voevoda, cu mila lui D(umne)zău d(o)mnŭ țărâi Moldovei cu cheltuial(a) mării sale și cu poslușaniia smerenii noastre Dosothei mitropolitŭ Suciavei, în timpanița s(f)intei mitropolii în Iași. Vleat ot sz. Mir 7188 (1680 – n. n.), msța. aprilŭ 11 dni

[15] Compromiterea sacralităţii ceremoniei totemice a muntelui, în care intră toate „horele păstoreşti”, cu trimitere la Marele Păstor, nu la oierit, şi toate „horele buciumului” ale „răspunsului Pământului şi al Cerului”, cumva similar ziguratelor (temelii pământene, în cele pătrate, şi cereşti, în cele cilindrice sau conice), s-a făcut printr-o uriaşă „cercetare ştiinţifică”, făcută de cei care interpretau imanentul care urcă din perspectiva transcendentului care coboară. Cu alte cuvinte, intrarea în armonia universală a fost ignorată voit, în favoarea coborârii cerului pe pământ, prin personificări făcute difuz după modelul grecesc. Un spaţiu de sacralitate niciodată nu va fi înţeles prin platitudinea extazului în faţa unor coordonate estetice, care încântă ochiul şi auzul, dar fără a însemna cu adevărat ceva, chiar dacă sublimează poporul prin capacităţi creatoare de genul „Mormântul Eroului Necunoscut”, capacităţi inexistente, chiar dacă recunoaştem în mimeticile moşteniri folclorice „lumescul care ascende spre divinitate, ca o dominantă spirituală proprie culturii autohtone” – Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, p. 357

[16] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221

[17] VREMEA NOUĂ, nr. 169/1915, p. 3

[18] MORARIU, LECA, Cum a fost odată, p. 64

[19] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 205, 206

[20] Familia, II, nr. 41, 4/16 decembrie 1866

[21] Dan, Dimitrie, Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi 1897, p. 22

[22] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 353, p. 566

[23] Schneidawind, Franz Joseph Adolph, Cântecele populare românești, în Călători străini despre țările române, în secolul al XIX-lea / 1831-1840, Serie nouă, vol. III, Ed. Academiei Române, București 2006, pp. 69-71

[24] România liberă, Nr. 9, 27 februarie 1855

[25] Şotropa, Calistrat, Muza Română, nr. 16, Cernăuţi 1890

[26] Ibidem, nr. 58

[27] Ibidem, nr. 30


Bulgăraş de gheaţă rece, la muncă în Germania!

 

 

 

Niciodată nu mi-am putut explica textul minunatului cântec „Bulgăraş de gheaţă rece” sau „Izvoraş cu apă rece”, prin care fata bucovineancă, plecată printre străini, îşi plânge dorul de mamă şi de satul natal: „Izvoraş cu apă rece, / pe la poarta mamii trece, / iese mama să se spele, / dă de lacrimile mele” şi, desigur, întreabă drumeţii dacă n-au văzut, n-au cunoscut, prin cele ţări ale lumii, odorul sufletului ei. Cântecul era atât de tulburător încât îl avea în repertoriu, cu acelaşi mesaj, toate bandele de lăutari, dar parcă nimeni nu-l cânta mai sfâşietor decât solcanii. Şi iată că, din întâmplare, îmi iese în cale un text publicitar, „Referinţe favorabile de câştig pentru familiile de lucrători în câmp în Germania”, care probează că mulţi bucovineni tineri, ca şi acum, luau calea Germaniei, ca să câştige o pâine nu mai uşor, ci cu o răsplată a muncii cât de cât mai rezonabilă decât în Bucovina şi în România, unde, iarăşi, plecau tinerii, la muncile agricolo. În anunţ, nu se face referire la etnici germani, pentru că în toate şcolile provinciei se învăţa limba germană, aşa că bucovinenii, ca şi galiţienii, erau considerţi ,,germani”.

 

Durează, fiind din ce în mai actual, de mai bine de un veac anunţul acesta de recrutare a forţei de muncă bucovinene pentru muncile agricole din Germania. Şi mă doare actualitatea lui atât de adânc, încât pun anunţul ca fundal, ca simbol al lumii halucinante în care îmi petrece ultimii ani de viaţă.

 

,,Biroul german pentru lucrători de câmp” în Berlin caută, pentru întreaga împărăţie germană, familii germane de lucrători de orişice ex­ploatare pe moşii cavalereşti şi domenii. Familiile se pot obliga la lucru şi pe mai mulţi ani şi referinţele de simbrie respective de câştig sunt foarte bune. Fiecare familie capătă locuinţă gratuită, care constă din o odaie, o cămară, o bucătărie şi grajduri, precum şi o încăpere comodă pentru încălzire. Pentru aceasta capătă ca daruşag, de la conducerea moşiei, trei paturi cu şase lăicere, un dulap, o bancă, două scaune, doua mese şi aca­returi de spălat, mâncat şi copt pentru patru persoane. Numai pentru lu­cruri eventuale de mână are să grijească familia singură. Pentru un lucru de douăsprezece ore pe zi, se plăteşte, pentru un an, în bani gata, urmă­toarele: Unui bărbat – 120 mărci, în rate lunare câte 10 mărci pe lună (douăsprezece coroane) şi la finea anului, un premiu de 24 coroane. Mai departe, un centnar de grâu, 12 centnare de secară, 4 centnare de orz, 2 centnare de mazăre, 2 centnare de ovăz, 80 centnare de barabule şi încălzire cu totul gratuită. Pe lângă aceasta, circa 8 prăjini de pământ, un strat arat pentru curechi şi o bucată de grădină lângă casă. Trăsurile necesare pentru gospodărie se capătă de la conducerea moşiei. O femeie capătă, ca simbrie zilnică, iarna, 50, vara 60 şi în timpul recoltei (şase săptămâni) 75 bani. Pe lângă acestea, mai capătă o femeie o coroană 80 bani pentru mulsul vacilor. De se întâmplă că un bărbat se întrebuinţează mai mult timp ca servitor de cai sau la îngrăşat vite, atunci capătă el un onorar deosebit, de 36 coroane, bani gata, şi 5 centnari de secară. Mai departe, îi este permis unei familii să ţie o vacă gratuit. În caz că nu se întâmplă aceasta, atunci capătă, de la conducerea moşiei, două capre bune de lapte şi două litre şi jumătate de lapte zilnic. Fiecare familie capătă, afară de acestea, gratuit, doi mascuri (purcei – n. n.) câte de 10 săptămâni spre creştere, care abia după 8 luni se pot tăia sau vinde. Creşterea de gobăi e tot gratuită. Dacă sunt într-o familie băieţi de 15 ani, atunci aceştia pot fi întrebuinţaţi ca băieţi de curte. Întâiul băiat de curte capătă, afară de simbria obişnuită, de 50, 60 şi 75 de bani 10 centnare de secară şi 15 de barabule, precum şi o remuneraţie de 15 mărci. Al doilea sau alţi băieţi de curte capătă, pe lângă plata zilnică de 60 bani (iarna), 70 bani (vara) şi 85 bani (pe timpul recoltei), 14 centnari secară, 20 de barabulo şi 15 mărci premiu. Familii germane care nu pot exista, din cauze felurite, în patria lor, ar face bine să plece la Germania, la lucru. În vreo câţiva ani pot să-şi câştige sume frumoase de bani şi, întorcându-se acasă, vor putea restaura cu succes gospodăria părăsită. Pentru ţăran este, în Germania, totdeauna mai bine decât în America şi România. Anunţuri de la familii ţărăneşti germane, care reflectează la un lucru de agricultură în Germania le primeşte şi le dă desluşiri / mijlocitorul general pentru Bucovina şi Galiţia estică:

Hermann B. Langberg, Cernăuţi, strada principală, Nr. 37, mijlocitor de lucrători, concesionat de înaltul i. r. guvern”[1].

 

 

[1] Apărarea Naţională, Nr. 28, Anul III, duminică 12 aprilie stil nou 1908, p. 4


Povestea instituţiilor de cultură ale Sucevei

 

Teofil Lianu

 

Erau vremuri ciudate, vremuri în care omul întâmpina dimineţile conştient că trăieşte într-o lume într-una schimbată. Vremuri ale istoriei cu grumazul întins pe butucul călăului, vremuri pentru orbi, cărora li se vorbea despre lumină cu atâta forţă persuasivă încât orbii, în nevinovăţia lor, întrezăreau, undeva, în adâncuri, conturul fascinant al soarelui pe care nu l-au văzut niciodată.

 

La porţile zilelor, pândarii cântăreau umbrele cu ochi tulburi. Fiecare orb, târându-şi umbra după sine, pipăia umbrele cu umbra şi se închipuia văzător. Erau vremuri ciudate, vremurile pândarilor Enea Ţurcanu, Ştefan Şvabu, Ion Farmatu, Ilie Vinaru, Vasile Ghiaţă, Ion Pânzaru, Laurenţiu Mihăescu, Iuliu Schorr, Constantin Miclea, Atanasie Mitric, vremuri în care porţile temniţelor se transformaseră în fălci apocaliptice, mereu lacome, mereu nemiloase, vremuri în care cărţile neamului erau smulse de prin rafturi şi de prin suflete pentru a fi arse, într-un rug uriaş, într-o vâlvătaie funebră, în curtea interioară a închisorii din Suceava. Erau vremurile cuvântului tras pe roată, cum avea să strige, din celula vecină rugului, Vasile Pânzariu, un tânăr poet care n-a mai ajuns poet decât cumplit de târziu, poemele lui purtându-l prin închisori politice până aproape de bătrâneţe.

 

În vremurile acelea, cărturarii Bucovinei interbelice îşi aşteptau, resemnaţi, sentinţele de condamnare. Aveau văz, pricepeau, ştiau să arate orbilor drumul cel bun. Deveniseră un pericol, făcliile lor făcând să freamăte umbrele. Scriau poeme de dragoste, pe care cenzura de partid le mutila, atribuindu-le titluri neghioabe. Un astfel de cântec, o adevărată evadare din ţinutul umbrelor a poetului iconar Teofil Lianu, avea să fie „botezat” !Cântecul ovăsului”, pentru a fi publicat în ediţia din 1 septembrie 1948 a ziarului judeţean „Lupta poporului”. Apoi, în 27 septembrie, acelaşi ziar anunţă că fostul iconar lucrează la volumul „Flamuri în zori”, volum „în care cântă marile transformau ce au loc în ţara noastră şi munca şi lupta poporului de la sate”. Numai că Lianu, conştient fiind că umbra temniţelor deja îi apasă pe creştet, scrie cu sufletul, iar Dragoş Vicol, responsabilul paginii literare („Vieaţa culturală”) din ziarul „Lupta poporului”, publică poemele adevărate, precizând, cu superbă şi benefică ipocrizie, că ele ar face parte din volumul care nu se va scrie niciodată, „Flamuri în zori”.

 

 

Dragoş Vicol

 

Dragoş Vicol, comunist convins, dar şi activist cultural la fel de sincer, desfăşoară, începând cu anul 1948, o activitate publică interesantă. Interesantă prin atitudini contradictorii, dictate şi de aderarea la comunism, dar şi de solidaritatea culturală, o solidaritate care făcea parte din fiinţa lui lăuntrică, de poet născut, iar nu făcut. Ca activist comunist, Dragoş Vicol „fabrică” o operă proprie, de care se va dezice, în parte, mai târziu, şi contribuie din plin la contrafacerile culturale specifice epocii. Din postura de activist comunist, Vicol interzice tradiţii sau doar produse ale unei tradiţii seculare. Un vechi obicei, o aparentă satiră la adresa pripăşitului în spaţiul nostru cultural, numită, pe vremea lui Cantemir, „Turca”, iar mai nou „Malanca”, displace poetului bucovinean pentru că în ea cică „se cultivă ura şovină şi caricaturizarea evreului şi a ţiganului”; prin urmare, el cere să se interzică „Malanca”, obicei multimilenar şi planetar al omagierii naşterii luminii întărite, sau îndeamnă să caricaturizeze sătenii, în „Malanca”, în spiritul epocii, „chiaburul hrăpăreţ, care nu-şi însămânţează ogoarele, care fură munca celui sărac”. Tot Dragoş Vicol „recomandă” ca „locul „domnilor şi boierilor” din colinde şi uraturi să-l ia muncitorul şi ţăranul muncitor, care luptă pentru altă lume”. Iar în spaţiul acesta ideologizat, în care un poet autentic precum Teofil Lianu nu mai avea loc, un muncitor analfabet din Putna, pe nume Marcu Zubaş, capătă valoare de simbol, încropiri rimate de genul „Ciocan-Seceră-Condei” devenind mostre de poezie militantă. Nici măcar Vicol nu-şi poate refuza gloriosul statut de „om al vremurilor noi”, explodând în paginile ziarului judeţean cu un exaltat „Cântec de dragoste pentru strung”.

 

În vremea asta, „Casa Naţională” din Suceava, acest sanctuar al culturii bucovinene de altădată, este naţionalizată, iar elitele bucovinene, devenite „clică de acţionari şi reacţionari”, sunt arestate, pe motiv că ar fi transformat „Casa Naţională” într-un „club în care se practicau jocurile de noroc şi se făcea politică ostilă regimului democrat”. Renovată în pripă şi rebotezată „Palatul Cultural”, fosta „Casă Naţională” devine, începând cu 15 noiembrie 1948, sediul noilor instituţii culturale ale regiunii, toate înfiinţate simultan: Ateneul Popular „Ciprian Porumbescu” (cor şi orchestră, conduse de profesorul Grigore Macovei), Muzeul regional al Bucovinei, Biblioteca publică (cu 5.000 volume), Consilieratul judeţean al Ministerului Artelor şi Informaţiei, condus de Dragoş Vicol, Conducerea judeţeană a Căminelor Culturale, condus de Ilie Grămadă (actualul Centru al Creaţiei Populare) şi Cenaclul Suceava (condus de acelaşi Ilie Grămadă, viitorul cenaclu „Nicolae Labiş”, de decenii desfiinţat).

 

Odată cu inaugurarea instituţiilor comuniste de cenzurat actul cultural, în Dragoş Vicol se trezeşte din letargie poetul, adică fiinţa capabilă de solidaritate culturală, deja întrezărită în atitudinea difuz protectoare faţă de iconarul Teofil Lianu. În jurul lui Dragoş Vicol încep să se adune condeiele adevărate ale acestui nord de ţară românească şi, pe lângă compromisuri, actul cultural autentic începe să-şi facă loc.

 

Dumbrăveni, dezvelirea bustului lui Eminescu.

 

Totul începe cu Eminescu, redescoperit, la sărbătorirea centenarului, în primăvara anului 1950, mai întâi prin „Ai noştri tineri” şi „Proletarul” (un fragment din „Împărat şi proletar”), un Eminescu despre care Dragoş Vicol conferenţiază peste tot, cu patimă şi cu hărnicie, un Eminescu tras spre „vremurile noi”, căruia George Sidorovici, marele prozator de mai târziu, îi dedică poemul „Strungarul despre Eminescu”, în care îşi imaginează o caraghioasă împăcare cu Poetul. Strungarul lui Sidorovici, acest simbol al cuceririlor tehnologice comuniste, îşi mărturiseşte sensibilitatea artistică, adresându-i celui căruia, prin vrednicie profesională şi prin militantism de stânga, i-a devenit egal: „Tovarăşe poet, obosită mâna de la strung răsfoieşte-n scara asta paginile albe”. Cenuşa cărţilor lui Eminescu, arse în curtea interioară a închisorii din Suceava, încă nu se spulberase în cele patru vânturi, când „s-a dat drumul la Eminescu”, încercându-se nu o reparaţie, ci o stranie falsificare. Ceea ce avea să se întâmple, doi ani mai târziu, în 1952, şi cu Caragiale, al cărui centenar se sărbătoreşte aidoma, prin conferirea unei năstruşnice, dar revoltătoare, vocaţii de stânga.

 

Sub linţoliul ideologic, realitatea, ascunsă sau disimulată, gemea de lacrimă, de sânge şi de suferinţă. Oamenii liberi, hăituiţi prin munţi, schingiuiţi prin închisori şi prin colonii de muncă forţată, trăiau revelaţii interzise şi erau, la rândul lor, interzişi ca revelaţie. Tot ce avusese mai bun neamul acesta era etichetat drept reacţionar şi bandit, iar mulţimea, dibaci manipulată, începea să accepte, iar uneori să şi creadă, adevărurile care n-au fost niciodată şi ale ei. Iar tineretul creştea cu adevăruri contrafăcute, se adăpa din surogatul luminii, pe care, într-o primă fază, îl fabricau de zor ideologi ai condeiului îndemânatec precum Dragoş Vicol, Ilie Grămadă, George Dan, Valeria Boiculesi, Traian Filip (autor şi al unui roman superb, „Calipso”), Ecaterina Mihăescu, George Sidorovici sau Ilarie Poştariu. Ei, condeierii zilei, drogau o generaţie, şedinţele Cenaclului literar al filialei Uniunii Scriitorilor din Suceava având, din ce în ce mai des, invitaţi din rândul pionierilor. Numai că primele „tinere condeie” vin în lumea contrafacerilor cu ceva proaspăt, cu o vibraţie interioară care copleşeşte şi încântă, primul poem vestitor de înnoire fiind dedicat „Lui Eminescu” de către o elevă din Gura Humorului, Oltea Paşcovici, care avea să eşueze, totuşi, în jurnalism, ce-i drept, unul de calitate. Apoi, în 2 iulie 1950, un pionier din Burdujeni, pe nume Norman Manea, marele scriitor planetar de mai târziu, fascinează scriitorimea suceveana, citindu-şi versurile la o şezătoare literară organizată de Cenaclul Suceava. Probabil că de aici, de la licărul de lumină pură pe care-l reprezenta Norman Manea, se naşte ideea unui concurs literar, care se organizează în şcoli, cu prilejul „Lunii prieteniei româno-sovietice”, juriul fiind format din Dragoş Vicol, Eugen Fetchin (Frunză) şi Nicolae Vlad. Un fericit joc al sorţii face ca festivitatea de premiere să aibă loc, duminică, 2 decembrie 1951, la Câmpulung Moldovenesc, iar câştigătorul să fie un tânăr, elev în clasa a X-a la Liceul de Băieţi Fălticeni, care, în acea zi, împlinea 16 ani, şi care se numea… Nicolae Labiş.

 

Cât de ciudată e voia sortii! Unul dintre organizatorii concursului literar, din cadrul „Lunii prieteniei româno-sovietice”, Eugen Frunză, avea să devină, după 1989, în amurgul ideologiei pe care, alături de alţii, a impus-o, mare „anticomunist”, iar tânărul acela de 16 ani, vibrant şi curat sufleteşte cum n-a mai fost un altul în toată istoria literaturii române, avea să devină, prin voinţa „anticomuniştilor” de tip Fetchin-Frunză, singurul poet interzis în România „democratică”, pe motiv că poetul revoluţiilor (nu al comunismului, ci al înnoirilor) ar fi fost… poet comunist. De parcă Nicolae Labiş, geniul care n-a mai avut când să păşească din adolescenţă, ar trebui să-şi asume păcatele unei epoci, o epocă pângăritoare, dar care pe el n-a izbutit să-l maculeze în nici un fel. Pentru că, dacă i se poate reproşa ceva poetului Nicolae Labiş, apoi i se poate reproşa forţa fantastică în rostire, o forţă pe care n-a mai avut-o nimeni niciodată. Dacă-l păstrăm în memoria neamului, nici un alt poet român nu o să ni se pară, prin comparaţie, decât un spuitor de metafore, mai dibaci sau mai puţin dibaci. Or, noi nu ştim să păstrăm iniţiindu-ne. Noi preferăm, de veacuri, să îmbrâncim în anonimat tot ceea ce ne eclipsează şi ne complexează.

 

Celelalte voci poetice ale primului concurs literar organizat în Bucovina postbelică aveau să se piardă pe parcurs, dar numele tinerilor premiaţi, de Ziua Poetului, în 2 Decembrie 1951, merită păstrate măcar prin ipostaza de martori ai primei confirmări. Prin urmare, consemnăm că s-au împărtăşit din fericirea Geniului de la Mălini OlteaPaşcovici, pe atunci elevă în anul al III-lea la Şcoala pedagogică Gura Humorului, Anişoara Dumitraş, pe atunci elevă în clasa a IX-a la Fălticeni, şi rădăuţeanul George Muntean, cărturarul bucovinean de mai târziu.

 

Dacă s-ar fi născut cu zece ani mai devreme sau dacă măcar ar fi trăit încă zece ani, Nicolae Labiş ar fi ajuns, probabil, coleg de celulă cu Vasile Pânzariu, poetul „cuvântului tras pe roată”. Dacă s-ar fi născut mai devreme, dacă ar fi crescut în legile nescrise ale satului nostru tradiţional, Labiş, cu firea vulcanică şi sinceră pe care i-o ştim, cu verbul său viguros, pe care doar anume vietăţi ale pădurii par a le întrupa, ar fi fost tribunul încruntat al satului tradiţional, cum, de altfel, se şi arată într-unele din poeziile sale. Prin urmare, chiar şi „Moartea căprioarei” ar fi fost interpretată ideologic şi condamnată la tragerea pe roată. Numai că Labiş s-a născut cu o anume menire şi a trăit doar atât cât a fost nevoie pentru ca, prin mitul poetului tânăr, să se legitimeze o generaţie nouă de scriitori, apoi, în baza aceluiaşi mit, sub aura lui Nicolae Labiş, să fie confirmaţi, în Bucovina, mai toţi marii poeţi ai contemporaneităţii noastre. Dacă n-ar fi murit prea curând, Nicolae Labiş, deja trăind dezamăgirile lui Panait Istrati, deja înfierat, „cu mânie proletară”, de unii dintre colegii săi de la Şcoala de literatură, cu siguranţă că ar fi sfârşit în hrubele în care cuvântul a fost tras pe roată.

 

 

În Bucovina unei vremi pe neaşteptate îmbătrânite, zilele de 2 iulie 1950 şi 2 decembrie 1951, zilele când lumea culturală regională avea să freamăte de admiraţie în faţa unor scrieri proaspete şi revelatoare, prelinse din condeiele adolescenţilor Norman Manea şi Nicolae Labiş, pun temelie durabilă mitului poetului tânăr. Sclipirile acestea de lumină cosmică pregătesc debutul literar, publicistic şi civic al colegilor lor de generaţie, născuţi în acest spaţiu sau doar în trecere pe aici. Unul după altul, în şedinţele de cenaclu şi în paginile ziarului judeţean debutează Platon Pardău, George Damian, Marcel Mureşeanu, Pan Solcan, Arcadie Arbore, Clement Antonovici, Florin Bratu, Ion Beldeanu, Constan­tin Ştefuriuc, iar instituţiile ideologice ale regiunii sunt populate cu tinerii aceştia, care, cu fiecare zi care vine, ignoră sarcinile ideologice pentru a-şi asuma rolul cultural la care-i obliga statutul lor de creatori.

 

Încă din 1951, elevul fălticenean Nicolae Labiş devenise un mit atât de magnetic, încât dascăli din întreaga regiune îşi fac de lucru prin oraşul lui pentru a-l cunoaşte, pentru a vedea cu ochii lor nu un poet de geniu, ci un adevărat prooroc. Pentru că aşa îl receptau toţi, după cum îmi mărturisea legendarul profesor Ioan Nemeş, drept un fel de prooroc, drept ceva divin şi intangibil, care îţi copleşea sufletul cu o ciudată armonie, ceva între împăcare şi mângâiere, ceva între speranţă şi certitudine. În prezenţa adolescentului Nicolae Labiş, dascăli cu faimă trăiau ciudata senzaţie a deschiderii unei ferestre spre lume, o fereastră prin care năvalnic se risipea lumina peste lumea orbilor, lumea în care cunoaşterea se făcea prin pipăirea umbrelor cu umbra. Odată deschisă fereastra aceea, unii orbi au început să vadă, apoi au aprins făcliile şi pentru alţii. Prin aprinderea făcliilor, instituţiile ideologice s-au transformat în lăcaşuri de cultură, iar ziarul judeţean (iniţial, „Lupta poporului”, apoi, din 1 iulie 1951, „Făclia Sucevei”, cu redacţie la Câmpulung) a primit, în 20 decembrie 1951, numele de „Zori noi”, paginile sale de „Coordonate literare” însemnând, vreme îndelungată, tot un fel de fereastră spre lumina cea adevărată. Din 22 decembrie 1989, după două ediţii purtând pe frontispiciu numele Sucevei, ziarul tradiţional judeţean a primit, din iniţiativa studenţilor, numele „Crai nou”, păstrându-şi identitatea culturală deja consacrată şi care, în fond, e singura care contează cu adevărat în lungul drum de la „Lupta poporului” la „Crai nou”. O identitate culturală impusă de şefi de ziar precum Platon Pardău, Ion Paranici, Ion Nedelea, Dumitru Teodorescu sau Dorin-Liviu Clement, adică de scriitori care au trăit din publicistică.

 

“Năpasta” lui Caragiale, jucată, la Suceava, în timpul vieţii autorului

 

Consilieratul judeţean Suceava

al Ministerului Artelor şi Informaţiei

 

Înfiinţat de Dragoş Vicol, primul culturnic, dar şi primul om de cultură al regimului comunist, Consilieratul judeţean al Ministerului Artelor şi Informaţiei se transformă, în baza HCM nr. 542/1953 a Sfatului popular regional Suceava, în Comitetul regional de cultură (în parte, actuala Direcţie pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu, în parte. Şi anume cea care vizează creaţia şi arta spectacolului, Centru pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale), adică într-o instituţie de propagandă, dar care îşi abandonează repede menirea, pentru a-şi confirma numele şi pentru a crea o stare culturală în care actul artistic să fie bine recepţionat. O stare culturală care mai supravieţuieşte şi astăzi, ce-i drept – cam înţelenită, cam năpădită de buruieni şi de nepăsare. O stare de cultură în care se simţea nevoia unei galerii de arta, a unei reviste literare, a unui teatru orăşenesc, o stare de cultură re-trezită dibaci. Nu una contrafăcută, ci una reconstituită pe temelia culturală a Bucovinei de altădată. Cu toate calităţile şi defectele acelei culturi, în care făloşenia şi, implicit, parvenitismul erau la mare preţ.

 

În tradiţia culturală bucovineană, izolarea în acţiuni şi producte proprii, ceva de genul „avem şi noi faliţii noştri”, reprezenta o condiţie de bază a puseului cultural, care, în fond, reprezenta mai curând o mondenitate decât o asumare de jertfă. Din epoca austriacă, Bucovina moşteneşte tentaţia unui elitism parşiv, specific târgoveţului băştinaş, elitismul unui târg ca Suceava, colbuit şi uitat de vreme, dar care simte mereu şi mereu nevoia să se producă artistic în sălile Hotelului „Langer”, în spectacole muzicale şi în călătorii maiale, săvârşite în luna mai, călătorii spre sate din vecinătatea târgului, în care orăşeanul să se producă artistic, inclusiv prin cuvinte potrivite – nu pun ghilimele, pentru că nu e vorba de arghezienele „cuvinte potrivite”, ci de nişte făcături (vag de sorginte folclorică) prin care târgoveţul să-i arate ţăranului că el e domn, şi încă un domn de sorginte central-europeană. Adică vienez prin pretenţii şi dac prin fire, dar un dac din continuata frază a lui Herodot referitoare la „cei mai viteji şi mai înţelepţi dintre traci”, adică „leneşi, scandalagii, beţivi şi îşi vând copiii”.

 

În Bucovina istorică, în care reuniunile corale şi gazeta săptămânală sau lunară (un cotidian ar fi fost prea obositor, ar fi putut produce un adevărat surmenaj intelectual) reprezentau embleme nobiliare, dintre manifestările culturale profesioniste numai teatrul de turneu avea căutare, şi asta pentru că bucovineanul era, prin definiţie, pe lângă poet şi muzician, întotdeauna un mare actor. Dar în toate bucovineanul era un diletant, iar la statutul lui de amator ţinea cu tărie. A fi poet, muzician sau actor diletant reprezenta o coordonată a nobleţei. Centrul târgurilor era populat de o aristocraţie pentru care diletantismul reprezenta un blazon mai lustruit chiar şi decât averea. Faptul că un oarecare avocat Iulius Morwitzer, om bogat, cultivat şi cu stare, ajunge primar al Sucevei nu contează în ochii obştenilor cât contează că primarul avea o fiică talentată, care putea cânta la pian şi solo voce tot felul de bucăţi din muzica europeană. Posibilitatea unei valorificări a talentului progeniturii nu l-a interesat niciodată pe bucovineanul istoric, pentru că a trăi din actul creator şi a te dedica în întregime lui era, în accepţiunea bucovineană, ceva lipsit de demnitate.

 

Odată cu ocupaţia bolşevică, tradiţiile acestea sunt curmate brusc, în 1948 fiind naţionalizat şi ultimul bastion al diletantismului artistic bucovinean, „Casa Naţională” din Suceava. În Palat, devenit al tuturor şi, ulterior, dărâmat, au păşit oameni precum Dragoş Vicol şi Ilie Grămadă, cărora li s-a trasat sarcina de partid de a construi o nouă tradiţie şi o nouă cultură, iar ei şi-au luat sarcina în serios. Şi tocmai de asta principalele tare ale diletantismului bucovinean se păstrează, devenind, ulterior, şi tare ale culturii din vremea comunismului, în democraţia noastră originală izbucnind şi cu mai multă gomoşenie. Practic, între pagina literară „Vieaţa culturală” din ziarul comunist „Lupta poporului” şi celebrele reviste ale Bucovinei istorice („Foaea Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”, „Aurora Română”, „Revista Politică”, „Junimea literară”, „Deşteptarea”) nu există mari diferenţe. Ici-colo, „poezii poporane”, două trei poeme diletante (în adevăratul sens al cuvântului), o povestioară înjghebată cu dichis şi câteva „veşti culturale”, de fapt referiri la fel şi fel de mondenităţi. Cinstit vorbind, Bucovina nu a avut niciodată (şi, în ciuda aparenţelor, nici nu are) o revistă literară care să se individualizeze pozitiv în spaţiul cultural românesc tocmai din cauza diletantismului, adică a fanfaronadei care exclude din teritoriul civic al creaţiei pe creatorul autentic. Tocmai de asta, când au vrut să-şi valorifice vocaţia, bucovinenii (T. Robeanu alias George Popovici, Mircea Streinul, E. Ar. Zaharia, Vasile Posteucă, Iulian Vesper şi aşa mai departe, până la Eusebiu Camilar sau Vasile Andru, Matei Vişniec sau Nichita Danilov) au evadat din „vesela grădină” a veşnicului diletantism, revenind rar, cu aură mistică, în teritoriul dumnezeiesc în care nu şi-au putut valorifica harul.

 

Instituţiile culturale comuniste, inaugurate în 15 noiembrie 1948, redescoperă tradiţionalul diletantism bucovinean, pe care îl impun în tot şi în toate. Aşa-zisa „cultură de masă” din vremea comunismului nu reprezintă o noutate în spaţiul bucovinean, ci o revenire la tradiţii. Prin urmare, deşi găzduieşte Ateneul Popular „Ciprian Porumbescu”, Muzeul Regional al Bucovinei, Consilieratul judeţean al Ministerului Artelor şi Informaţiei, Conducerea judeţeană a Căminelor culturale şi Cenaclul Suceava al Uniunii Scriitorilor, fosta Casă Naţională din Suceava îşi păstrează specificitatea, toate aceste instituţii trudind din greu, dar umăr lângă umăr, la glorificarea diletantismului. În Casa Naţională s-au schimbat chiriaşii, dar felul de viaţă şi obiectivele au rămas acelaşi. Tocmai de asta, din pricina diletantismului tradiţional, Bucovina nu a avut şi nu avea să aibă prea curând un teatru profesionist, o revistă literară de anvergură, un muzeu sau o bibliotecă implicate în viaţa vie a unui oraş din ce în ce mai mort. Instituţiile acestea, în baza tradiţiei, au tras cu tăvălugul, egalizând totul, dar egalizarea aceasta are şi partea ei bună. În fond, când dispar văgăunile e un lucru benefic, chiar dacă, pentru umplerea lor, trebuie dărâmaţi nişte munţi.

 

Egalizând, instituţiile culturale comuniste din Bucovina au creat un mediu al consumatorului de artă, un acvariu superb în care s-au adus, foarte rar, peşti de împrumut, iar toate vietăţile naturale au fost fie distruse, fie folosite doar ca decor.

 

Tragic este că, odată cu oamenii îndepărtaţi dintr-un paşnic mediu al veşnicului diletantism, a fost ştearsă şi memoria vie a Bucovinei de altădată. Au fost dărâmate şi clădiri, şi mituri, iar în locul lor nu s-a mai pus nimic. Suceava a devenit teritoriul pustiu al diletantismului. Teritoriul în care clipa, oricât de măreaţă ar fi ea, nu lasă nici o zestre viitorimii, localnicii grăbindu-se, cu incredibilă încăpăţânare, să cureţe după clipe, a avut, totuşi, o viaţă culturală frenetică şi profundă, în ciuda ignorării urmelor, iar meritele în faţa clipei aparţin celor care le-au săvârşit. Dacă vom avea răbdare şi dacă vom căuta, cu migală, în groapa de gunoi a istoriei, şi vom aduna cioburile clipelor luminoase din trecutul urbei, s-ar putea reface o anume construcţie, în care măcar viitorimea să poată locui confortabil. Tocmai de asta îndrăznim să cătăm cu înţelegere, ba chiar cu simpatie spre chiriaşii comunişti ai fostei Case Naţionale din Suceava, pentru că şi ei sunt complicii comiterii acestui adaos de veşnicie. Fără îndoială, contribuţia lor ar fi putut fi mai însemnată, dacă, vorba cronicarului, nu s-ar tot afla omul sub vremuri, ci vremile sub oameni. Dacă n-aş fi fost fiu de ţăran, dacă aş fi huzurit pe seama bunăstării funcţiei de activist comunist al unui alt tată, probabil că m-aş fi grăbit să dau cu maiul şi în oameni, ca să mă pricepeţi şi percepeţi drept mare opozant al comunismului. Fiu de ţăran fiind şi îndrăznind, cândva, să păşesc, cu suflet pierit, treptele spre birourile funcţionarilor culturii, nu pot uita că, mai peste tot, cu am întâlnit oameni, semeni gata să mă ajute, să mă respecte, să mă înţeleagă. Şi-atunci, de ce ar trebui, astăzi, să le întorc binele cu o neghioabă făţărnicie? Ca să mă încolonez în noua făţărnicie a timpului, ca să continuu tradiţia diletantismului bucovinean, cel care creează elite false, izgonind omul, cu trăirile lui licurinde, din bezna ancestralelor făloşenii? Eu încă mai sunt convins, iar Matei Vişniec mi-a şi demonstrat-o recent, că respectul faţa de fiecare om în parte (respect care impune şi negarea individuală a fantoşelor) îndreptăţeşte la respect, adică la condiţia de bază a asanării diletantismului. Scriind şi apreciind toate contribuţiile, motivezi contribuţii viitoare. În fond, în absenţa memoriei, motivaţia pentru viitor nu se mai justifică.

 

Consilieratul judeţean Suceava al Ministerului Artelor şi Informaţiei şi-a intrat în pâine luni, 15 noiembrie 1948, după o duminică sărbătorească, în care Palatul Cultural (fosta Casă Naţională proaspăt renovată) s-a inaugurat cu dichis, printr-un spectacol al Ansamblului artistic al Ateneului „Ciprian Porumbescu” din Suceava, cor şi orchestră, ambele dirijate de fostul mare muzician cernăuţean prof. Grigore Macovei. Primul lider al consilieratului a fost Dragoş Vicol, secondat îndeaproape, pe probleme de învăţământ (de „informaţie”), de Eugen Fetchin-Frunză, „anticomunistul” de după căderea comunismului. Consilieratul, transformat, în 1953, în direcţie regională pentru cultură, iar, după anii ’70, în comitet de cultură şi educaţie socialistă, capătă o identitate culturală distinctă, începând cu anul 1968, când la conducerea lui este numit Eugen Pleşca, deşi primele evenimente culturale ale Sucevei datează din 1965, când a fost vernisată, la Suceava, „Expoziţia Ţuculescu” (60 lucrări, aduse de la Paris, despre artist şi creaţia sa vorbind Baruţiu Arghezi şi pictorul Constantin Dipşe) şi a fost tipărită antologia de poezie şi proză „Rezonanţe”, îngrijită de poetul Marcel Mureşeanu.

 

Consilieratul a fost slujit, de-a lungul timpului, de oameni (cu păcate şi calităţi, dar care n-au fost nici Ana Pauker, nici Gheorghe Gheorghiu-Dej) care şi-au dorit să slujească în templul nevăzut al culturii. Dintre ci, timpul îi reţine, în baza faptelor bune şi rele, pe preşedinţii (directorii) Dragoş Vicol (1948-1965), Gheorghe Pintilescu (1965-1867), Eugen Pleşca (1968), Ioan Siminiceanu (1969-1970), Octav Monoranu (1971), publicistul Petru Rusşindrilar (1972), Dumitru Hreciuc (1973-) 974), publicistul Alexandru Toma (1975-1989), profesor Ileana Şutac (noiembrie-decembric 1989, timp suficient „să nu lase să moară Labiş-ul”), scriitorul Marcel Mureşeanu (1990-1993), istoricul Vasile Demciuc (1994-1996, 2002-2003), Aurel Buzincu (1997-2001) şi Constantin-Emil Ursu (interimar, în 2003 şi, probabil, în baza calităţilor, director din 2004, transferat ulterior ca manager al Muzeului Bucovinei, Emil Ursu fiind cel mai tânăr conducător al instituţiei, la doar 32 de ani).

 

Florin Boeru, Dumitru Oniga, Mihai Pânzaru-PIM, Dumitru Cucu, Vasile Pînzaru, Ion Drăguşanul, Constantin Ungureanu-Box, Vasile şi Gheorghe Iftode, Orest Onofrei, Gavril Mîrza, Constantin Sofroni, Doru Octavian Popovici, Gigi Tătaru, Marcel Mureşeanu, Mihail Iordache şi Cezar Straton

 

Omul numărul unu al instituţiei şi al vieţii culturale sucevene, vreme de 32 de ani, a fost poetul Marcel Mureşeanu, care, indiferent de funcţiile deţinute în sistem, ardelean fiind, s-a tot străduit să determine o ieşire din izolarea diletantismului, punând bazele tuturor manifestărilor culturale de interes naţional (de la Concursul de poezie „Nicolae Labiş” şi până la Festivalul „Umor la… Gura Humorului”), izbutind, împreună cu Alexandru Toma, cu ceilalţi şefi de instituţii culturale judeţene şi cu scriitorimea suceveană, apariţia suplimentului literar „Pagini bucovinene” (după 1990, revista „Bucovina literară”) şi înfiinţarea unei secţii de teatru profesionist la Suceava, pe care a şi condus-o, vreme de vreo trei-patru ani. Lui Marcel Mureşeanu şi lui Alexandru Toma li s-au alăturat, de-a lungul anilor, cu contribuţii mai mari sau mai mici, Ioan Iacoban (1967-1983), Emanoil Rei (1967), Lidia Andriescu (1967-1969), Georgeta Lucaci (1967-1970), Oltea Buzilă (1967-1982), Mihai Tusciuc (1969), muzicianul Andrei Lipovan (1969-1971), Dumitru Găinaru (1969-1971), Elisabeta Mihalache (1969), restauratorul Mihai Jelesneac (1969, 1972-1975), Cristian Tit (1969), Ovidia Pentelescu (1969), Dragoş Popovici (1969-1972), Georgeta Lucaci (1969-1983), Domnica Ilinca (1969), Aurica Toma (1969-1973), Margareta Cărpuş (1969), Teodor Crasi (1970-1974), publicistul Ioan Pînzar (1971), Lucreţia Mandache (1972-1974), poliglotul Ianoş Horvat (1972-1989), Mihai Jora (1972-1973), Sorin Hulubaş (1972-1973), Mircea Prohase (1973-1976), Aurelia Lungoci (1973), Radu Andrieş (1974-1976), Costache Dumitriu (1975-1983), Viorica Horga (1976-1989), Nicu Chircă (1977-1981), publicistul Petru Drişcu (1977-1983, 1990-1996), publicistul Mihai Ghergu (1978-1989), Vasile Florea (1981-1989), Maria Pătraşcu (1984-2004), poetul Victor Rusu (1984-1988, 2000-2020), Corina Ignat (1984-1989, 1995-2020), publicistul Ion Mihail Spânu (1990-2000), muzicianul Sever Dumitrache (1990-1992), Cecilia Caziuc (1990-1996), Domnica Semenciuc (1990-1995), Olga Diaconu (1990-2004), Elena Nitişor (1990-2004), Cornel Dănăilă (1991-1994), George Filipiuc (1994-1997), Svetlana Niculescu (1995), Aneta Palievici (1996-2004), Cristinel Pădurariu (1996 şi în prezent), folcloristul Ioan Ilişescu (1998-2004), poetul de limbă ucraineană Ioan Negriuc (1998), Eusebie Frăseniuc (1999-2000), Iulia Andrieş (2001-2018), Constantin-Emil Ursu (2001, în prezent manager al Muzeului Bucovinei), George Alexandru Burac (2001 şi în prezent), Ion Viorel Blănaru (2001 şi în prezent), Claudiu Vasile Alesăvetei (2002 şi în prezent), protopopul Mircea Nuţu (2002-2004).

 

Instituţia aceasta a funcţionat ireproşabil, asumându-şi şi meritându-şi statutul de primă instituţie culturală a judeţului între anii 1965-1993 (iar perioada coincide, nu întâmplător, cu cea în care scriitorul Marcel Mureşeanu a fost lider al vieţii culturale sucevene). Din 1993, când, datorită unor intervenţii politice brutale, coordonate de prefectul anticultural Ioan Băncescu, direcţia pentru cultură este politizată excesiv, instituţia decade, se anonimizează şi nu mai atrage atenţia Sucevei decât prin tot felul de scandaluri, toate cu rădăcini politice, toate determinate de lăcomoasă pohtire a banului public de către bicisnice cete politice. Manifestările culturale judeţene de tradiţie sunt abandonate, în marea lor majoritate, şi, tocmai de aceea, preluate, asumate şi, adesea, amplificate ca fenomen de Centrul Creaţiei Populare. Abia de curând, în 2003, după finalizarea unei dispute a vanităţilor înscăunarde între prefectul Ioan Cuşnir şi ministrul academician Răzvan Theodorescu printr-un armistiţiu (adică prin numirea directorului interimar Constantin-Emil Ursu), Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu pare să-şi fi regăsit, doar pe durata scurtului mandat al lui Emil Ursu, în primul rând prin comunicarea care determină colaborarea, ceva din gloria de altădată, mai curând strălucirea, dar nu şi materia care-i asigura acea strălucire. Dacă interesele, şi cele ale politicienilor, şi cele ale clerului, nu vor interveni brutal, sub imboldul clientelismului, în viitorul apropiat al culturii, probabil că se vor dura clipe de excepţie şi, de ce nu?, va renaşte pentru a nu mai fi uitată vreodată memoria Sucevei care să merite Suceava memoriei.

 

Platon Pardău

 

Conducerea judeţeană Suceava a Căminelor Culturale

 

Conducerea judeţeană a căminelor culturale, instituţie înfiinţată, în 15 noiembrie 1948, sub autoritatea lui Ilie Grămadă, care era şi liderul Cenaclului Suceava a Uniunii Scriitorilor, se transformă, în baza HCM nr. 542/1953 a Sfatului popular regional, în Casa regională a creaţiei populare. Existase şi în perioada interbelică o astfel de instituţie culturală bucovineană, coordonată de cărturarul Procopie Jitariu din Berchişeşti.

 

La Conducerea judeţeană a căminelor culturale, Casa regională a creaţiei populare de mai târziu, au slujit şi oficiat, cu statut de directori sau de simpli funcţionari, scriitorii Pan Solcan (1957-1960), Traian Filip (1958-1960), George Muntean (1958-1960), Platon Pardău (1961-1965), George Damian (1965), Radu Mareş (1965-1969), Marcel Mureşeanu (1965), Dumitru Ţiganiuc (1966-1969), Florin Bratu (1972-1980), Vic­tor Rusu (1982-1986), Alma Blanaru (1995-2003), Ion Drăguşanul (2001 şi până astăzi), compozitorii şi dirijorii Ştefan Pintilie (1957-1981), Dragoş Lucan (1957), Grigore Macovei (1958-1960), Nicolae Muşat (1961-1962), Filarel Oloieru (1960-1961), Andrei Lipovan (1962), Marian Palade (1983-1986), Sever Dumitrache (1989-1990), George Sârbu (2001-2004), pictorii Corneliu Paşcanu (1958-1959), Vigh Istvan (1961-1965), Elena Bardă (1962-1963), Gheorghe Ostafi (1961), Ioan Ustenco (1966-1970), profesorii Ioan Iacob (1956-1958, 1964-1969), Ioan Cuciurean (1966-1969), Nicu Chircă (1970), Mihai Spînu (1970), Rodica Dominte (1985-2000), Alexandru Amăriucăi (1989-1991), Dorin Curechian (1989), Mihai Căruntu (1990), Ileana Şutac (1991-2008), Pavel Blaj (2001-2010), Doina Lavric (2001-2003), coregrafii Comeliu Dumitrescu (1957-1960), Adriana Ioachimciuc (1959-1962), Aurelian Ciornei (1962-2006), oamenii de teatru Ilarie Curcchianu (1970-1980), Adrian Badiu (1972-1982), Rozalia Humescu (1956-1959), Gheorghe Atanasiu (1957), Aurora Foit (1957), Domnica Ilinca (1959), Adriana Panaitescu (1959), Eleonora Ilică (1960), Roza Covalschi (1960-1964), Ioana Posteucă (1961), Ilarie Ionesei (1962), Viorica Faur (1963-1965), Maria Sava (1963), Vasile Istrate (1963), Vasile Beraru (1964-), Mihai Păduraru (1964), Maria Manole (1964-1965), Maria Serediuc (1964), Viorica Robu (1965-1970), Viorica Horvat (1966), Vasile Iancu (1967-1969), Argeş Epure (1967-1969), Viorica Horga (1967), Ioana Leuştean (1970), Alexandrina Albici (1970-1982), Elena Smuc (1970), Mihai Guzu (1970), Constantin Spac (1970), Neculae Maga (1970), Constantin Sofian (1970), Aurel Iţco (1970), Liviu Mureşeanu (1970), Ioan Clim (1970), Alexandru Banciu (1970), Aurelia Şerbiuc (1973-1978), Aurica Toma (1975-1980), Vasile Maximesi (1976-1978), Mihai Filote (1978-1990), Vladimir Tudose (1981), Nicoleta Vlad (1981-1985), Cecilia Caziuc (1982-1990), Radu Ştefănescu (1983-1992), Gheorghe Senciuc (1983 şi până astăzi), Elena Fărtăiş (1984), Doina Covalschi (1985-1988), Ilarion Palade (1987-1988), Corina Scripcaru (1987-1990), Silvia Haidău (1987-1998), Cornelia Savu Ţipuleac (1987-1988), Angela Sulugiuc (1991-2012), Nicuşor Gabor (1991), Ecaterina Vasincu (1991-2004), Gheorghe Mihalciuc (1991-1992), Dănuţ Lungu (1991, 2003 şi până astăzi), Dan Croitoru(1991), Constantin Brezu (1992), Grigore Marcel Horodincă (1995-2014), Aurel Alexa (1995-2015), Anca Rebenciuc (1994-1995), Viorel Varvaroi (2000-2017), Lili Curie (2002-2004), Corina Scîntei (2002 şi până astăzi), Ion Băiţan (2003 şi până astăzi, dar ca director al Şcolii de Arte „Ion Irimescu”).

 

Conform tradiţiei elitismului românesc, vom reproduce, în ordine cronologică, şi pomelnicul directorilor, cu atât mai mult cu cât fiecare dintre ei a fost, în adevăratul sens al cuvântului, o personalitate: Ilie Grămadă (1948-1956), Ioan Iacob (1956-1960), Platon Pardău (1961-1965, când trece la conducerea redacţiei „Zori noi”), Ioan Cuciurcanu (1966-1969), Ilarie Curechianu (1970-1982), Rodica Dominte (1985-1989 şi 1991-2000), Alexandru Amăriucăi (1989-1991) şi Pavel Blaj (2001-2009).

 

O păguboasă tradiţie românească anonimizează, odată cu trecerea timpului, personajele aparent nesemnificative ale epocii anterioare, mutând sudoarea şi implicarea în zestrea ideologică a liderului, care, astfel, capătă valoare de simbol. Pe asta se şi bazează, în fond, istoricismul elitist al neamului nostru, un istoricism care ignoră programatic toate investiţiile de suflet, în favoarea fantoşelor ideologice. Şi pentru că nouă ne repugnă atitudinile acestea selective, vom abandona tradiţia, încercând (după puteri, după „fântâni” –cum ar zice Hasdeu) să recuperăm contribuţiile fiecăruia la consolidarea unui fenomen cultural în Bucovina de după cel de-al doilea război mondial. Cu bună ştiinţă nu folosim majusculele atunci când e vorba de cel de-al doilea măcel planetar. În fond, suferinţa risipită peste omenire nici nu merită să devină reper, orele astrale ale omenirii fiind, în opinia noastră, doar cele menite să mângâie şi să vindece.

 

După confiscarea Casei Naţionale din Suceava, care cică ar fi fost, până în 1948, cuibul unei „clici de acţionari şi reacţionari”, după tragerea cuvântului pe roată prin închisorile politice ale României, urmează haosul cultural care, încet-încet, începe să se aşeze (asemeni pâclelor din zori) pentru a face loc primelor străluminări. Din trecutul Bucovinei, la Su­ceava mai pâlpâia (asemeni unei lămpi cu gaz, rămasă printre ruinele unui oraş bombardat) doar „poetul-zugrav” Teofil Lianu, cel preschimbat „când şi când, / în Crai-Noul fulgerând”. Numai că Teofil Lianu, prins în chingile unei epoci excesiv ideologizată, nu acceptă cadenţa, se rupe din încolonare şi are de suferit prin închisorile comuniste umilinţe inimaginabile, murind „faţă de lume împreună cu camarazii mei de război şi de gratii”. Odată cu el, se preling de pe cer în cenuşa clipei toate cărţile lui („Rod”, „Stampe în lumină”, „Cer valah”, „Curcubeu peste ţară”, „Cartea stihurilor”), celelalte rămânând de-a pururi nescrise. Pentru că, atunci când se reîntoarce în lumea morţilor vii, Teofil Lianu nu mai este poetul de odinioară, ci un filosof care acceptă să devină Teofil Dumbrăveanu şi, sub noua identitate artistică, să mai scrie doar poeme dedicate copiilor. Poate fi zărit şi printre invitaţii concursului care poartă numele lui Nicolae Labiş, dar aparenta recuperare culturală înseamnă, de fapt, o continuă supraveghere securistă, anii de recuperare civică alternând, la nesfârşit, cu cei de reîncarcerare.

 

Teofil Lianu, stând „cu luna în exil / Printre ulmi, printre mesteceni”, a trăit într-o epocă în care „pe la noi tăcerea-i rugăciune”, influenţând discret, dar durabil starea poetică, în vreme ce doar prietena lui pentru totdeauna, luna, îi scria chipul pe nisipul rece. Exilul de atunci poate fi iertat, dar exilul de după, adică uitarea de care au parte poetul şi opera sa şi după moartea omului, reprezintă o culpă colectivă a societăţii bucovinene contemporane.

 

Contemporan cu suferinţele lui Lianu, Dragoş Vicol rămâne un personaj cultural controversat, dar cu certitudine un personaj cultural. Lui i-a revenit rolul de a pune temeliile unei noi culturi, dar nu înainte de a le dărâma şi risipi în pustie pe cele vechi. Peste entuziasmele lui risipitoare trebuie să trecem, totuşi, cu îngăduinţă, reamintindu-ne zisa cronicarului referitoare la omul aflat sub vremi. Ceea ce trebuie să reţinem, dacă vrem să adunăm, fir cu fir, zestrea spiritualităţii bucovinene, este contribuţia lui la afirmarea generaţiei lui Labiş şi a celor de după Labiş.

 

Dragoş Vicol s-a străduit să încropească o generaţie de scriitori “de tip nou”, capabilă să slujească ideologia comunistă. A afişat deasupra lumii un orizont fals, apoi a prins să rătăcească prin mulţime în căutarea unui eroism nespectaculos, eroismul cotidianului, eroismul celor tară viitor şi tară trecut. A scris mult prea mult faţă de disponibilităţile sale literare, din dorinţa de a aduna lumina şi a o scutura în poeme („Muguri”, „Poemele de-acasă”, „Arboroasa” etc.), căutând „într-un adânc de ceas” argumentele care să dea rotunjime drumului „dintr-un timp în altul”. Generaţiile de scriitori de după el îi datorează o solidaritate dusă până în pragul prieteniei, iar Nicolac Labiş îi datorează prima confirmare poetică, cea din 2 decembrie 1951.

 

Ion Paranici

 

Viaţa culturală a Sucevei începe să însemne ceva odată cu Platon Pardău, scriitorul dornean care, odată sosit la Suceava, în 1961, indiferent de instituţia de cultură pe care o conducea, nu ostenea să adune în preajmă-i condeie viguroase, care să contureze un spaţiu literar distinct. Abia după aceea avea să afle şi răgazul pentru o operă proprie, suficient de cunoscută şi de recunoscută în întreg spaţiul românesc. La Suceava, Pla­ton Pardău, care-şi dorea cu patimă o revistă literară, în care să valorifice o producţie scriitoricească din ce în ce mai valoroasă, izbuteşte să scoată revista „Suceava”, din 1964, şi tot de atunci „Coordonatele literare” ale ziarului „Zori noi”, pagini de literatură păstrate cu sfinţenie şi, uneori, cu uriaşe eforturi şi sacrificii, şi de Ion Paranici, conducătorul de mai târziu al ziarului şi un poet înnăscut, iar nu făcut.

 

Odată cu Platon Pardău începe o epocă, iar afirmaţia nu este cu nimic gratuită. În jurul lui gravitează nume mari şi nume obişnuite, dar toate contribuind la închegarea unei stări de spirit distincte, care individualizează Suceava ca ţinut românesc într-un spaţiu cultural deja în refacere, în regăsire de sine.

 

Până la sosirea lui Pardău în Suceava, Casa regională a creaţiei populare, cum s-a numit din 1953 fosta Conducere judeţeană a căminelor culturale, înfiinţată în 15 noiembrie 1948, a grupat primele energii cul­turale ale regiunii. Instituţia, condusă de Ioan Iacob, un scenarist cu reuşite notabile, un om sensibil şi cu disponibilităţi culturale de necontestat, a fost, câtăva vreme, un excelent areal al diletantismului, exemplul tipologic constituindu-l activistul bucureştean Corneliu Dumitrescu, trimis la Su­ceava să revigoreze mişcarea artistică de masă, din postura de coregraf ad-hoc. Dumitrescu, dansator de ocazie într-un ansamblu muncitoresc din Capitală, încearcă să impună în folclorul local câteva dansuri cu tradiţie incertă şi, în mod categoric, străină de Bucovina. Omul scapă curând de povară, spre binele lui şi al folclorului bucovinean.

 

Din aceiaşi generaţie a diletantismului face parte şi Ştefan Pintilie, un muzician rafinat, un om delicat ca o trestie, care izbuteşte să lase după sine şi o operă muzicală interesantă, tot aşa cum izbuteşte să reactiveze vechile coruri bucovinene, cărora le stabileşte repertorii interesante, cel mai adesea apropiate de tradiţia muzicală a Bucovinei. Lui i se alătură, cu contribuţii impresionante în domeniul folclorului muzical, Dragoş Lucan, ambii descinzând, prin ucenicie, din Grigore Macovei, marele muzician cernăuţean, care va pune bazele Ansamblului artistic „Ciprian Porumbescu” orchestră şi cor, ansamblu care, în 1953, va participa la Festivalul mondial al tineretului, la Bucureşti. Prozatorii Traian Filip (autorul unui superb roman cu tematică suceveană, intitulat „Calipso”) şi Pantelimon Solcan întregesc echipa de „creaţie” într-o epocă a colectivismului diletant în domeniul cultural.

 

De-a lungul anilor, graniţa şubredă dintre diletantism şi creaţie se păstrează, graniţa aceasta fiind nu atât un atribut al comunismului, cât unul al oportunismului românesc tradiţional, care face loc în sistem nechemaţilor, atraşi de lumea culturii, de statutul social onorabil şi de salarii sigure. Unii dintre aceştia aveau să se remarce, ulterior, în domenii megieşe, cum este cazul inginerului economist Corneliu Paşcan, metodist cu probleme de artă plastică, viitor profesor de liceu şi universitar, care a scris lucrări „despre istoria şi industria lânii, despre tehnologii mo­deme în industria textilă” etc.

 

George Damian, iniţiatorul nostru în iconarism

 

Accesul creatorilor în instituţia parcă menită pentru a le pune în valoare vocaţia se face începând cu anul 1961, sub directoratul lui Platon Pardău. Scriitorul îi angajează la Casa creaţiei populare pe Vigh Istvan, graficianul de mare forţă, care se va stabili, mai târziu, în Canada, pe Elena Bardă, pictoriţa redutabilă de mai târziu, pe Aurelian Ciornei, un adevărat străjer al tradiţiei, cu eforturile răsplătite printr-un titlu de „Academician al satului românesc”, pe Andrei Lipovan, pianist şi compozitor, pe poeţii George Damian şi Marcel Mureşeanu, pe prozatorul Radu Mareş. Datorită lui Platon Pardău, Suceava îşi pune bazele unei elite culturale autentice şi durabile, pe care nici măcar nepăsarea obştească de după 1989 nu avea să o mai spulbere.

 

Datorită „echipei Pardău”, Casa creaţiei populare, indiferent de (titulaturile sub care a funcţionat), avea să reprezinte, de-a lungul anilor, o instituţie culturală în adevăratul sens al cuvântului.

 

Primul eveniment cultural autentic îl reprezintă organizarea, în 1965, a expoziţiei Ţuculescu, în care au fost expuse 60 de lucrări ale marelui artist român, aduse de la Paris de pictorul Constantin Dipşe şi de Baruţiu Arghezi. Iniţiatorul evenimentului a fost poetul Marcel Mureşeanu, adus de la liceul din Prundu Bârgăului de către acelaşi Pla­ton Pardău, şi care, şi din dorinţa de a însemna ceva, încerca un demers cultural strălucitor. Expoziţia, găzduită de Muzeul regional, care funcţiona într-o clădire aflată în centrul oraşului, acolo unde avea să se construiască noua Casă de Cultură din Suceava, a fost deschisă cu întârziere de trei zile, în ciuda eforturilor depuse de poet şi de directorul muzeului, Octav Monoranu. Abia atunci când Baruţiu Arghezi, cu autoritatea numelui pe care îl purta, a apelat la sprijinul autorităţilor comuniste judeţene, expoziţia cu cele 60 de lucrări semnate de Ţuculescu a fost deschisă. A urmat Festivalul naţional de poezie „Nicolae Labiş”, precedat, în decembrie 1968, de Festivalul judeţean de datini şi obiceiuri de iarnă „Porniţi plugul, feţi frumoşi!”, festival iniţiat de Aurelian Ciornei, neobositul veşnic tânăr învăţăcel şi, în acelaşi timp, dascăl al satului bucovinean.

 

Mihai Unguraşu, Nicolae Cârlan, Ioan Cocuz, Teodor Hauca, George Damian, Gheorghe Flutur, Mircea Motrici şi Ioan Iftode

 

În vreme, Casa (Centrul) creaţiei populare a împământenit un adevărat calendar cultural pe teritoriul judeţului, reprezentat de Festivalul interjudeţean de folclor „Hora la Prislop” (la Pasul Prislop, din 1970), de Saloanele anuale ale artiştilor plastici amatori (sculptură, pictură şi grafică, la Suceava, din 1976), de Festivalul naţional de film de scurt metraj şi diaporamă „Toamnă la Voroneţ” (la Gura Humorului, din 1980), de Festivalul „Umor la… Gura Humorului” (din 1990), de Festivalul de muzică religioasă corală ortodoxă „Buna Vestire” (la Fundu Moldovei, din 1990), de târgurile meşterilor populari de la Gura Humorului şi Su­ceava (din 1990), de festivalurile de folclor „Arcanul” (la Rădăuţi, din 1991), „Comori de suflet românesc” (pe teritoriul întregului judeţ, din 1992) şi de „Şezătoarea” (la Fălticeni, din 1992), precum şi de cel internaţional, „Întâlniri bucovinene” (la Câmpulung Moldovenesc, din 1999), de Festivalul de poezie şi proză scurtă „Magda Isanos – Eusebiu Camilar”, cu un premiu special „Constantin Ştefuriuc” (la Udeşti, din 1995, festival debutat ca iniţiativă privată, confiscat de Societatea Scriitorilor Bucovineni şi „pasat” ca responsabilitate financiară Centrului), de Festivalul teatrelor populare „Ion Luca” (la Vatra Domei, din 1997) şi de Festivalul de creaţie plastică „Ion Irimescu” (la Fălticeni, din 2003).

 

Activitatea editorială a Casei (Centrului) creaţiei populare Suceava cuprinde reviste anuale de pluguşoare, colinde, uraturi, antologia de poezie şi proză bucovineană „Rezonanţe” (îngrijită de Marcel Mureşeanu şi publicată în 1965), „Caietele Labiş”, volumele de debut ale câştigătorilor Festivalului „Labiş”, culegeri de muzică, îngrijite de Ştefan Pintilie, revistele „Etnos”, „Comori de suflet românesc” şi, iniţiată de istoricul-director Pavel Blaj, „Lumea Carpatică” (cu numere bilingve), o antologie a folclorului obştesc de iama, „Veniţi de vă veseliţi!”, de Aurelian Ciornei şi Ion Drăguşanul, un „Dicţionar de termeni păstoreşti”, de Alma Blanaru, câteva monografii şi lucrări monografice, antologii ale epigramei „Umor la… Gura Humorului” şi „Gura humorului bucovinean”, precum şi două restituiri de excepţie, „Cartea sângelui”, de Ion Grămadă, şi „Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine”, de Ciprian Porumbescu.

 

 

Un loc aparte în spaţiul cultural sucevean, un loc, din păcate, pierdut pe cer, îl ocupă Teatrul Popular „Matei Millo”, înfiinţat în 31 ianuarie 1975 de soţii Rodica şi Nistor Dominte. Pe scena pasiunii şi a dăruirii de sine, s-au jucat, printre altele, piesele „Un fluture pe lampă”, de Paul Everac, „Viaţa unei femei”, de Aurel Baranga, „Gaiţele”, de Al. Chiriţescu, „Drumul spre Everest”, de G. Genoiu, „Cum s-a făcut de-a rămas Catinca fată bătrână”, de N. Ionescu, şi „Chiriţa în provincie”, de Vasile Alecsandri.


Pagina 10 din 127« Prima...89101112...203040...Ultima »