ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 10

1883: De la Suceviţa, la Rădăuţi şi Suceava

 

 

 

„Ieşind din mănăstirea Suceviţei şi trecând pe lângă o frumoasă livadă, ce este în afara mănăstirii, plină de pomi încărcaţi cu fructe, am luat drumul la Rădăuţi, acompaniaţi de venerabilul Arhimandrit Filipovici, care ne-a petrecut până la Rădăuţi. De la Suceviţa, la Rădăuţi, este cale ca de două ore. În acest orăşel, ne-am oprit puţin la venerabilul protopop şi paroh Ioan Mândrilă, care ne-a condus la biserică şi ne-a arătat anticităţile ce se cu­prind în ea.

 

Orăşelul Rădăuţi, între mulţi locuitori, de naţiuni şi religiuni diferite, are şi un număr de 3.074 suflete de creştini ortodocşi români. O singură biserică românească, fostă, oarecând, catedrală a Episcopiei de Rădăuţi. Se păstrează încă încăperile vechii reşedinţe episcopale, se înţelege că reformate, şi astăzi toate ocupate de amploiaţi ai guvernului austriac, nelăsând măcar o încăpere pentru locuinţa preotului, care trăieşte în oraş, destul de departe de bise­rica sa.

 

Biserica românească de la Rădăuţi a fost, până nu de mult, lăsată în părăsire şi în o tristă decadenţă; acum însă este restaurată şi zugrăvită din nou. Aceasta este cea mai veche biserică, din câte există astăzi în Moldova şi în Bucovina. De aceea şi forma şi construcţia ei – cu totul particulară. Ea are forma bazilicilor antice. La început, ea se despărţea numai în 3 părţi: nartica, templul si altarul. Biserica, în lungimea ei, este despărţită în trei părţi, prin două rânduri de coloane pătrate, simple. Pe aceste coloane este o boltă lungăreaţă, care se întinde peste toată biserica, în partea ei din mijloc, care, prin boltă, devine mai înaltă decât părţile laterale dintre coloane şi păreţi. Bolta, în lungimea ei, se întrecurmă prin doi păreţi, unul acel de la pridvor, altul între nartică şi templu. Amândoi păreţii aceştia despărţitori au uşi cu uşori de piatră, sculptaţi în rigle şi încheiaţi deasupra în formă gotică de unghi ascuţit. Deasupra bolţilor lăturate dintre coloane şi zid, sub acoperământ, sunt, în jurul bisericii, nişte chiliuţe cu mici ferăstruie, care trebuie să fi fost tainiţe pentru vremi grele, de care adeseori se întâmplau în Moldova, în anticitate. Intrarea în acele chiliuţe se face prin scări aparte, care se încep de la un antret deosebit, ce este din partea din urmă – nartica. Biserica nu are cupolă, ca alte biserici din veacurile 15, 16 şi 17. Acoperământul a păstrat forma antică: ţuguiat, cu streşinile lăsate în jos de cornice ca de doi stânjeni, spre apărarea zidului de umezeala ploilor…

 

Rădăuţi, biserica Bogdania – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

După trei ore de petrecere în Biserica fostei episcopii din Rădăuţi, luându-ne ziua-bună de la părintele Egumenul Suceviţei şi de la protopopul Mândrilă, care, cu toată bunăvoinţa ne-au secundat în cercetările noastre prin Biserică, am părăsit Rădăuţul şi ne-am îndreptat spre Suceava, unde am ajuns aproape de 9 ore, seara.

 

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Suceava. Aici ne aştepta P. Arhimandritul Darie Ternovieţki, la vechea mitropolie a Moldovei, unde am fost găzduiţi. Suceava, vechea capitală a Moldovei, are o poziţiune foarte frumoasă, aşezată pe platoul unui deal, care singur, prin natura sa, are o poziţiune strategică, fiind apărat din toate părţile cu vai adânci. Din vechime, oraşul era numai pe deal, iar acum s-a întins şi pe coastă, în partea dinspre Moldova. Oraşul este tot ocupat de streini, mai ales jidovi; românii au rămas puţini, numai pe mar­gine, prin mahalale.

 

Duminică, în ziua de 29 August, când se serbează tăierea capului Sântului Ioan Botezătorul, biserica vechii Mitropolii era plină de închinători, mai ales de rusnaci, veniţi din Galiţia, spre a se închina la moaştele Sfântului Ioan Noul, care sunt depuse în Suceava încă de Alexandru cel Bun, aduse de la Akerman (Cetatea Albă), unde acest Sfânt primise martiriul de la turci. Aceste sfinte moaşte fac din Suceava un loc de pelerinaje pentru creştini, mai ales din Moldova de sus, din Bucovina, Galiţia şi alte provincii austriece. Credinţa în puterea vindecătoare a moaştelor aduce, în toate zilele, acolo bolnavi la rugă către Sfântul; lângă sicriu de-a pururea găseşti astfel de pacienţi, rezemaţi cu capetele de sicriul Sfântului, rugându-se înşişi şi ascultând rugăciunile preo­ţilor. Credinţa lor cea mare produce efecte miraculoase, care măresc devota­mentul către Sfânt şi i-au făcut un renume mare în popor, nu numai între or­todocşi, dar şi eterodocşi. Toţi îl stimează, fără osebire de cult şi dogmă, ca şi cum ar fi al lor protector şi apărător comun. Rusnacii din Galiţia se deosebesc prin un devotament mai mare. Câte serbări are Biserica ortodoxă, dedicate Sân­tului Ioan Botezătorul, ei în toate văd pe Sfântul Ioan de la Suceava, şi cu cârdul vin de se închină la moaştele lui în acele sărbători”[1].

 

 

[1] Melchisedec, Episcopul, O vizită la câteva mănăstiri şi biserici antice din Bucovina, în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, volumul 2, fascicula 1, Bucureşti 1883, pp. 47-75

 


1883: Vechiul portret al lui Ştefan cel Mare

 

Ștefan cel Mare, portret copiat de Karol Popp de Szathmari după cel de la Putna

 

 

„Cu ocaziunea discuţiunilor urmate în Academia Română, în anul trecut, asupra adevăratului portret al eroului nostru, mulţi credeau că portretul cu­noscut până acum, care reprezintă pe Ştefan în forma unui sfânt, şi cu barbă, ar fi copiat de pe zidurile Bisericii din Mănăstirea Putna, care este ctitorie a Marelui Ştefan, şi unde negreşit trebuia să se fi păstrat adevăra­tul lui portret. Aceasta m-a îndemnat să cercetez, la Putna, despre acest portret. Am văzut, mai sus, că în Biserica de la Putna, afară de mormintele şi odoarele ctitoriceşti, nu s-a păstrat nimica din timpul Marelui Ştefan, fiind totul prefăcut, din temelie, de alţi ctitori posteriori; Biserica nu este îngrădită. Am aflat însă, în trapezarea Mănăstirii, portretul căutat al Marelui Ştefan, care, mai îna­inte, se păstra în Biserică. Portretul, cu rama sa, are o lungime de 1,35 metri şi 98 centimetri lăţime. Draperia pe de laturi este roşie; câmpul icoanei – în raionul ca­pului – albastru, împrejurul capului culoarea albastră formează o aureolă de raze tot albastre. Marele Stefan este reprezentat cu corona în cap. La mijlocul razelor coronei, în partea dinainte, este o ridicătură, pe care este închi­puit Dumnezeu Sabaoth cu globul în mână, iar deasupra ridicăturii, o cruce, care predomină toată coroana. Părul lung acoperă umerii, în frunte despărţit prin cărare; ochii, mai mult închişi, căutând în jos. Bărbia, cu falca de jos, au nu­mai puţine umbre de peri, aşa că, la cea dintâi privire, chipul se înfăţişează numai cu musteţe şi fără barbă. De la bărbie, pe de amândouă laturile feţei, se lasă în jos nişte umbre, în lungime de 8 centimetri, care se împreună la partea de jos în doi cârlionţi, întorşi – unul în dreapta, altul în stânga, iar în dos se unesc cu părul capului. Împrejurul grumazului, Ştefan poartă o alurgidă de aur, lată de 12 cm, cu diferite desenuri pe ea şi cu capete de om. De alurgidă atârnă un engolpiu, lung de 27 cm. La colţul de jos din dreapta, portretul are această inscripţie: „Acesta este chipul lui Ştefan Voevod, fiul lui Bogdan Voevod, cel bătrân, carele au domnit în pământul Moldaviei 47 de ani, s-au scos de pe alt chip foarte vechi din zilele Măriei sale în anii de la Chr. 1456, prin osârdia a Sfinţiei sale Paisie Ionovici Igumenul Sfintei Mănăstiri Putna, şi s-au lucrat de smeritul Vasilie Popovici din târgul Suce­vei la leat 1797. febr. 18”. Iată, dar, foarte bine precizată data zugrăvirii acestui portret: anul 1797, sub egumenul Paisie, de un zugrav de biserici din Suceava. Portretul acestui egumen se păstrează tot în trapezare, şi se spune, în in­scripţie, că el a egumenit de la anul 1796, până la anul 1805. Va să zică, acest egumen, chiar în anul dintâi al egumeniei, a pus pe zugravul Vasilie din Suceava de a zugrăvit portretul Marelui Ştefan.

 

Dar zugravul zice că l-a scos de pe un alt chip foarte vechi (a fost copiat, în 1871, de Karol Popp de Szathmári – n. n.), din zilele lui Ştefan Vodă, din anul 1456. Să admitem că acest chip a putut să fie fost scos de pe un altul foarte vechi, însă acea vechime n-a putut să fie „din zilele măriei sale din anul 1456”; căci atunci Ştefan încă nu era domn; căci, precum se deduce din datele găsite pe acoperământul de pe mormântul Marelui Ştefan, rezultă că el s-a suit pe tronul domnesc în anul 1457, la începutul lunii apri­lie. În portretul acesta, nu este nimica luat de pe natură, ci totul arată pe un zugrav ordinar de icoane, care are ţesute tipuri, pe care le reproduce mai bine sau mai rău, după talentul său pictural şi după uz. Trăsurile principale sunt acele ale chipului lui Christos, care se descriu la finele ceasloavelor celor mari româneşti, anume: părul despărţit deasupra frunţii prin cărare, lăsat pe umeri, creţ în partea de jos, barba despărţită în furculiţă, înfăţi­şare serioasă, frumoasă etc. Dar şi aceste trăsuri ale lui Christos sunt rău reprezentate în portretul de care vorbim : Căutătura semăna mai mult cu a unui om mort. Poziţia alurgidei pe piept este nenaturală, fiindcă lasă sub bărbie o bună parte de piept decoltată. Părul lăsat pe nişte umeri prea laţi este iarăşi ceva nenatural. Haina are forma unul sac larg şi fără deschizătură pe dina­inte, încât îi acoperă şi mâinile; nu are asemănare cu hlamida domnească cunoscută din alte monumente ale picturii antice.

 

Venind la barba şi ne-barba acestui portret, voi mai adăuga, că dl Bucevski, observând acea ne-barbă de pe portretul în cestiune, crede că ar fi umbre, rău copiate de pe portretul cel vechi, dacă acela ar fi existat, sau rău inventate de pictorul portretului actual. Eu cred mai mult că portretul acesta este o invenţie a zugravului din Suceava, din anul 1797, care, spre a-şi recomanda lucrarea şi a dobândi mai mulţi muşterii la atelierul său, a in­ventat copierea de pe un portret foarte vechi, din anul 1456, din zilele Mă­riei sale, Ştefan Voevod.

 

Răposatul Gheorghe Asaki, în zelul lui de a deştepta simţul naţional şi a reînnoi memoria Marelui nostru erou, a copiat portretul de la Putna. Lui însă nu i-a plăcut barba şi ne-barba din portretul de la Putna, de aceea i-a făcut barbă omenească cum se cade şi, în această formă, a publicat portretul, crezut până acum în România, ca al Marelui Ştefan / Episcop Melchisedec[1].

 

 

Ştefan cel Mare, cu barbă inventată de Gheorghe Asaki

 

[1] Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, volumul 1, fascicula 2, Bucureşti 1883, pp. 280, 281

 


1883: De la Cernăuţi, la Storojineţ, Crasna, Vicov şi Putna

 

Mitropolitul Silvestru Morariu, pictat de Eugen Maximovici

 

 

Spre sfârşitul lunii august, începând cu ziua de sâmbătă, 21 august, episcopul Melchisedec, „însoţit de directorul Episcopiei, dl V. Mandinescu, şi de profesorul din Bucureşti, dl Grigorie Creţu”, a făcut „O vizită la câteva mănăstiri şi biserici antice din Bucovina”, cei trei fiind însoţiţi, începând de luni, 23 august, din partea mitropolitului Silvestru Morariu, de „dl pictor Bucevski” (care avea să şi deseneze pietrele mormântale şi inscripţiile de la Putna – n. n.). Din relatarea publicată în 1883[1], am ales doar fragmentele care se referă la unele aşezări bucovinene, în care a poposit, păstrând foarte puţine relatări referitoare la mănăstiri, povestea acestora fiind foarte cunoscută. Aşadar:

 

„Trebuie să adaog că părintele Mitropolitul (Silvestru Morariu), cunoscând scopul excursiunii noastre, a îngrijii, fără a ne spune, ca în toate locurile să fim primiţi şi trataţi frăţeşte: ceea ce aşa s-a şi urmat. Pretutindeni, am fost primiţi şi trataţi chiar pompos.

 

 

În calea spre Putna ne-am oprit în târguşorul Storojineţ, proprietatea dlui Cavaler George Flondor, unul din putinii boieri români ce au mai rămas în Bucovina din vechile familii boiereşti ale Moldovei. Dl Flondor este un bărbat plăcut, afabil, ne-a primit şi tratat cu multă dragoste. În curgere de două ore, cât ne-am bucurat de ospitalitatea dumisale, ne-a desfătat cu mai multe anecdote hazlii despre răposatul Episcop al Bucovinei, Eugenie Hacman. De la Storojineţ plecând, am ajuns, seara, la Crasna, proprietatea dlui Baron Manolaki Stârcea. Timpul a fost forte frumos, în toată excursiunea noastră prin Bucovina. Drumul de la Cernăuţi, la Crasna, este forte plăcut, prin variaţia terenului: dealuri, văi, păduri frumoase şi bine păstrate, sate mari, cu case bune, cu livezi de pomi şi cu grădini; locuitorii parte sunt români, parte ruteni. Românii îşi păstrează intact vechiul costum moldovenesc. Femeile se îmbracă cu materii fabricate de dânsele din cânepă şi lână; variate cămăşi cu altiţe şi catrinţe; iar bărbaţii, cu cămăşi largi, încinşi cu brâne ori curele late, cu nasturi, cu bundiţe cusute cu flori, cu sucmane şi cu iţari de lână; încălţările sunt ciubotele şi opincile, iar în cap, pălării cu bordurile late, prin care ei totdeauna se deosebesc de ruteni, ale cărora pălării au bordu­rile înguste şi capişonul mai înalt.

 

 

În satul Crasna ne-a întâmpinat preotul comunei, părintele Exarh S. Petrovski, care ne-a poftit să vizităm biserica, ceea ce am şi făcut, fiindcă ea era chiar lângă drum. Bisericuţa este frumuşică şi curăţică, bine întreţi­nută de proprietari. La biserică era şi un număr de săteni, cu care am con­versat câtva, şi apoi ne-am dus la casa dlui Baron Stârcea, care ne aştepta. Bătrânul octogenar, Baronul Stârcea, ne-a primit, în curtea sa boierească, cu toată bunăvoinţa şi dragostea frăţească, mai ales că aveam cunoştinţa dom­niei sale mai dinainte.

 

Din întâmplare, tot acolo a găzduit, în acea seară, şi dl Baron Nicu Hurmuzaki, fratele nemuritorului Eudoxiu Hurmuzaki, împreună cu doi copii ai săi, şi care, de la moşia sa, mergea la Cernăuţi. Petrecerea la Crasna a fost o adevărată sărbătoare şi pentru noi, şi pentru gazdă. Bătrânul baron Stârcea, străin de extravaganţele civilizaţiei moderne, uneşte în persona sa, pe lângă calităţile cele bune ale vechiului boier moldovenesc, politeţea şi cultura omului modern.

 

 

A doua zi (marţi, 24 august – n. n.), în călătoria la Putna, amândoi Baronii, Stârcea şi Hurmuzaki, cu fiii săi, ne-au petrecut până la Vicovu de Sus, cale ca o oră, de la Crasna. În Vicov, ne-am oprit la casa parohului Dimitrie Onciul, care este, totodată, şi protopop. Aici, despărţindu-ne de bunii şi iubiţii noştri petrecători, am luat drumul la mănăstirea Putna, care era departe de aici ca la o oră şi jumătate. Atât Crasna, cât şi Vicovul, sunt la poalele Carpaţilor.

 

Numele de Vicov îl poartă două sate mari şi frumoase: Vicovul de Sus, unde noi ne-am oprit, şi Vicovul de Jos. Ele sunt despărţite prin apa Putna, care curge din munţi. Amândouă satele au o populaţiune de peste 7.000 de suflete, toţi români. Trecând apa Putna, am trecut pe lângă o văcărie a statului, unde se întreţin cele mai bune vite, spre a se prăsi şi răspândi în ţară, am mers spre mănăstire, printre munţi, pe lângă o comună nemţească, numită Kaiserberg (Karlsberg – n. n.), până ce am întrat în satul Putna, care se întinde până la mănăstire, cu o populaţiune română de 1.033 suflete. Mănăstirea, fiind situată între munţi, pe valea cea întortocheată a Putnei, nu se vede până ce nu te apropii de dânsa. În satul Putna este o mică bisericuţă de lemn, despre care tradiţiunea spune că ar fi fost durată de Dragoş Vodă, la Satul Olovăţ (astăzi: Volovăţ), apoi strămutată la Putna de marele Stefan, carele a zidit, la Olovăţ, o biserică de piatră. Despre această tradiţiune menţionează şi cronicarul Nicolai Costin (Letopiseţul, tom I, p. 99, în notiţe). Bisericuţa aceasta însă a fost pre­făcută, încât astăzi, după spusa parohului, numai la partea altarului are lemn de stejar de acel vechi, ce se zice că ar proveni de la Dragoş.

 

 

Mănăstirea Putna. Această mănăstire şi-a luat numele de la torentul Putna, pe valea căreia este situată acesta mănăstire, între munţi. Zicerea „Putna” este un adjectiv slavon, derivat de la substantivul „put” – cale, drum. El ne dă a înţelege că, pe valea sau pârâul Putnei, a fost o cale de comunicaţiune cu localităţile de la munte, de la care cale pârâul, cu valea sa, a luat numele de Putna, ceea ce va să zică, pe româneşte: pârâul sau valea căii, a drumului, sau pârâul cu calea, cu drumul (slavoneşte: putna a riecĩka, dolina)”.

 

 

[1] Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, volumul 1, fascicula 2, Bucureşti 1883, pp. 245-281

 


1920: Gospodăria lui Avram Caciuc din Suceviţa

 

 

 

Studiul organizărilor de sate şi gospodării săteşti în Bucovina. Comuna Suceviţa. Se află aşezată la 10-20 km de Rădăuţi, pe şoseaua comunală care trece prin Marginea şi Voivodeasa (Voivadeni, în text – n. n.), de-a lungul văii Suceviţei, strâns între două şiruri de dealuri foarte apropiate, pe care sunt înşirate gospodăriile satului. Este udat de trei pâraie, Bechizul şi Dragosimul, care toate se varsă, în mijlocul comunei, în Suceviţa. Terenurile de cultură sunt la capătul de est al satului, pe ambele părţi ale şoselei, făcând hotar cu comuna Voivodeasa.

 

Satul este aşezat, o parte, pe şoseaua comunală şi, cealaltă, de-a lungul celor două pârâiaşe şi risipite pe deal. Clima, regimul ploilor, al vânturilor şi durata anotimpurilor, aceleaşi ca la Putna (Clima este temperată, cu toamnă foarte lungă, primăvara ploi abundente, în tim­pul verii cald, nopţile reci. Vânturi dominante, iarna, crivăţul de la nord, vara un vânt cald, de la sud-vest. Seceta este foarte rară). Locuitori are 1.400, din care vreo 35 germani, 27 evrei, care toţi au fost goniţi din comună, după război, sătenii considerând că prezenţa acestora este dăunătoare interese­lor lor. Gospodării sunt 300, în total. Satul se întinde, pe şosea, pe o lungime de 6 km.

 

Sătenii acestui sat sunt toţi lucrători în păduri, la exploatarea lemnului de foc şi construcţie, care este ocupaţia lor de căpetenie; se mai ocupă, codaşii în special, cu fa­bricarea cărbunelui de lemn (mangal), creşterea vilelor şi agricultura. Toţi sunt proprietari, însă pământurile de cultură fiind extrem de puţine, numai 5-6 gospodari se ocupă numai cu economia de vite şi pământ, restul sunt obligaţi a lucra, cu ziua, în pădure. Valoarea pământurilor în localitate se socotea, înainte de război: teren de arătură, a 2.400 lei falcea, fâneţele, 800 lei calitatea I-a şi 500 lei calitatea a II-a. Astăzi se socoteşte de 3 şi 4 ori mai mult şi nu se găseşte de vânzare. Catagrafia vitelor, înainte de război: 50 cai, 750 vaci, 180 boi, 200 oi. După război, au rămas cam 60 %.

 

Ca întreprinderi industriale, au o fabrică de cherestea, cu 2 gatere, pusă în mişcare de o locomobilă, şi alta, tot cu 2 gatere, cu turbină. Şoseaua care brăzdează satul este orientată de la est, la vest, are latura de 6 m, e bine pietruită, are şanţuri pentru scurgerea apelor în ambele părţi. Pieţe nu are. Aprovizionarea satului cu apă se face din pâraie şi fântâni, pe care aproape fiece locuitor le are. Sunt construite din piatră, bârne şi se scoate cu cumpăna. Lucrările de amenajare a căilor de comunicaţie şi întreţinerea lor se fac din veniturile comunei. Plantaţiuni sunt făcute pe malurile pâraielor, cu salcie, pentru întărirea lor, căci pri­măvara, când apele sunt umflate, cursul lor se schimbă, făcând stricăciuni. Bâlciurile se ţin la Rădăuţi.

 

 

Stadiul gospodăriilor. Gospodăriile sunt aşezate toate, cu ograda, adică latura mică a proprietăţii, la şosea. Casa de locuit este aşezată, totdeauna, cu faţa la răsărit sau apus, oricare ar fi orientaţia uliţei sau şoselei. Dependinţele, de obicei, nesimetric, în dreapta sau stânga casei de locuit, grădina de pomi în spatele casei, de obicei în partea de nord. Materialul obişnuit pentru construcţie este lemnul de brad, iar sistemul de con­strucţie, acelaşi ca la Putna (materialul întrebuinţat este lemnul, pentru toate părţile construcţiei. Aşezate pe un soclu de piatră, ridicat cam 0,50 m de la nivelul pământului), cu deosebire, că aci se întâlnesc foarte des ceardacele cu stâlpi ciopliţi. De asemenea, mai multă variaţiune în decorarea acoperişurilor, creste şi ciocartani. Exploataţiunile agricole sunt foarte restrânse, lemnul de construcţie, foarte ieftin şi abundent, astfel că construcţiile sunt bine construite şi destul de mari, chiar la codaşi.

 

 

Gospodăria de frunte a lui Avram Caciuc. Ocupaţia de căpetenie a acestui gospodar este agricultura şi creşterea vitelor, anexe albinăritul. Totalul pământului ce-l posedă: 7 fălci (10 ha 0253,6640) împărţite astfel: Teren de arătură: 3 fălci (4 ha 2965.8560); Fâneţe 3 fălci 40 prăjini (5 ha 0126.8320). Casa, cu toată gospodăria şi gradina de pomi şi un mic petec de pădure, din spatele casei. 40 prăjini. Vite are: 3 vaci, 1 bou, 2 viţele, 3 porci, 20 pasări. Maşini agricole are: 1 plug de fier, 1 grapă, 1 tăvălug.

 

Familia, compusă din gospodar şi gospodină şi un moştenitor, care trebuie să sosească. Are un argat plătit anual, care locuieşte în gospodărie, şi este întrebuinţat la lucratul pământului şi, îndeosebi, pentru îngrijirea vitelor. Alţi lucrători nu întrebuinţează, decât la îmblătit, spre sfârşitul toamnei cheamă câteva femei, din satul de colonişti vecini, Voivodeasa, îmblătind fiecare femeie cam 25 kg de grâu pe zi, lucrând 12 ore.

 

Felul culturilor şi întinderea lor: 1 falce porumb (1 ha 4321.9520 m. p.) 40 prăjini grâu (7160.9760 m. p.), 40 prăjini cartofi (7160.9760), 1 falce trifoi (1 ha 4321.9520 m. p.). Restul, până la 6 fălci, 40 prăjini sune fâneţe, 7160,9750 m. p. Rotaţia se face în 3 ani. Producţia aceiaşi ca la Putna. Producţie aproximativă:  Porumb – 2.000 kg, pe pământul calitatea I,  1.500 kg, pe pământul calitatea a doua; Grâu – 2.000, respectiv 1.500; Orz – 1.800, respectiv 1.300; Secară – 2.000, respectiv 1.500; Ovăz – 1.800, respectiv 1.300; Cartofi – 12.000, respectiv 8.000; Trifoi – 4.500-5.000 kg, cosit de 3 ori pe an. Treieratul se face în şură, cu îmblăciul. Toate produsele sunt păstrate în cămară, cerealele în lăzi mari, închise.

 

Acest gospodar se ocupă, cu multă dragoste, de apicultură. Are 60 stupi, aproape toţi transformaţi în stupi sistematici, care îi produc anual, când anul e prielnic, 100-120 kg miere.

 

Ca îngrăşăminte nu întrebuinţează decât gunoiul de vite, cu care îngraşă pământul, în fiecare an.

 

Hrana de căpetenie este mălaiul, cartofii, derivatele laptelui şi unsoarea. Curtea cu clădirile şi grajdurile ocupă cam 40 prăjini. Este aşezata pe colţ, limitată, pe trei părţi, de uliţe. Casa este aşezată cu faţa la drum, retrasă, având curtea în faţa casei; dependinţele sunt grupate în dreapta ogrăzii, în faţa casei, pe hotarul de la drum. Curtea este toată pavată cu plăci de piatră şi este foarte curat întreţinută.

 

Casa de locuit. Materialul întrebuinţat este lemnul de brad. Pereţii, din bârne ecarisate, aparente în exterior şi încheiate în formă de coadă de rândunică, aşezaţi pe o talpă groasă, care se reazemă pe un soclu de piatră de 60 cm; acoperişul, din căpriori laţi şi draniţă. Grinzile, care formează tavanul camerelor, ies peste prispă, iar acoperişul se reazemă pe ele; la colţuri, sunt întăriţi prin două bârne mai lungi, de fiecare latură, formând console. Ceardacul este susţinut de doi stâlpi ciopliţi, peste care sunt două rân­duri de grinzi, formând, la colţuri, acelaşi sistem de console.

 

Planul casei este planul tip românesc, cu tindă, prin care se intră în cele două camere, cea curată, în dreapta, şi comună, în stânga, cu întrebuinţările cunoscute. În spatele acestor camere se află, în dreapta, chilerul care serveşte la depozitarea straielor, putinilor de murături, unelte etc.; în stânga, un grajd pentru oi, cu intrare din şo­pronul din stânga casei, unde se află şi două coteţe, unul de porci şi altul de pasări, cu două etaje. Camerele sunt foarte spaţioase şi bine luminate, cu ferestre destul de mari, astfel că se pot bine ventila. Camera comună este aşezată cu faţada principală la sud-est şi cea laterală spre sud-vest, astfel că e apărată de vânturi aspre, iarna. Camera curată este tot astfel bine luminată, aerisită. Toate sunt podite cu duşumele groase. În tindă, jumătate din tavan este nepodit, pentru evacuarea fumului de la sobă şi vatră.

 

Casele, în această regiune, sunt foarte pitoreşti, prin ceardacele lor, care dau un caracter mai deosebit decât celelalte comune, deja studiate. Mobilierul naţional şi aci s-a pierdut, pe ici, pe acolo, se mai găsesc rămăşiţe încă de la cei bătrâni. Industria ţesutului este foarte dezvoltată, iar casele frumos ornate cu produsele ei, care formează zestrea şi se moştenesc din tată în fiu.

 

Încălzitul camerelor se face astfel: camera curată, cu soba de zid, iar camera co­mună, cu vatra, de obicei foarte mare, unde se află şi cuptorul de pâine şi fripturi; de câţiva ani, s-a adaptat, pe lângă vatră, şi o maşină de gătit, de zid, cu plită. Combustibilul întrebuinţat este lemnul de brad şi fag, cam trei stânjeni pe an. Luminatul, noaptea, se face cu lămpi de petrol.

 

Casa a costat, acum 30 ani (1890 – n. n.), 250 lei şi a fost construită de tatăl săteanului, care a învăţat şi arta de a clădi. Bani şi-a procurat din vânzarea câtorva vite. Şura, cu grajdul, construită acum 10 ani (1910 – n. n.) a costat 500 lei, de asemenea construite de sătean, cu cei doi feciori ai săi. Sistemul de construcţie, acelaşi ca la casă. Grajdul este pe două rânduri, pentru 8 vite şi 2 vitei. Este bine luminat şi ventilat, prin cele două ferestre, aşezate la drum, la 1,50 m înălţime de la pământ. Podul serveşte la depozi­tarea fânului. Şura, în acelaşi corp, serveşte la îmblătitul grânelor şi la depozitarea fânului.

 

Alături de grajd, cu spatele la uliţă, se află cămara, cu două despărţituri; cămara propriu-zisă şi un şopron de lemne. Este construită din bârne aparente, pe un soclu de piatră, acoperită cu draniţă. Podul este întrebuinţat la depozitarea fânului, a costat 200 lei. Latrina este plasată în dosul casei şi este construită din scânduri.

 

Stupii sunt aranjaţi, la rând, subt acoperişul gardului de bârne, ieşite cu un metru, care desparte grădina de pomi de aceea de zarzavat, şi sunt în număr de 60; are o maşină centrifugă de extras mierea şi o maşină de făcut faguri.

 

Platformă de gunoi nu are, el se păstrează, până la întrebuinţare, într-o groapă din dosul grajdului, în grădina de zarzavat.

 

Fântâna este aşezată pe uliţă, în faţa ogrăzii, şi este construită din piatră şi bârne şi se scoate cu cumpăna; a costat 180 lei. Împrejurul ei sunt aşezate dale de piatră şi un jgheab pentru adăpatul vitelor. Curtea este împrejmuită cu gard de scânduri şi stâlpi de stejar, acoperite cu draniţă. Poartă mare şi mică, de asemenea acoperite. Celelalte împrejmuiri din bârne, după sistemul obişnuit în toată regiunea delu­roasă, după cum am arătat şt în comuna Straja (împrejmuirea la ogradă este de şipci, o parte, şi scânduri, partea spre grădina de pomi, între terenul arabil şi livada de pomi împrejmuirea este din răzlogi de brad, construită într-un mod special al regiunii). Grădina de pomi este aşezată în dosul casei, plantată îndeosebi cu pruni şi meri, pentru care a instalat şi un cuptor de uscat prune şi poame.

 

Evaluarea întregii gospodării. Pământ, 3 fălci teren de arătură, a 2400 lei falcea –7.200;  2 fălci 40 prăjini fâneţe calitatea I, a 800 lei – 2000; 1 falce fâneţe calitatea a II-a, a 500 lei falcea – 500; 40 prăjini, casa cu ograda, gradina de pomi şi zarzavat, a 2.400 lei  – 1.200. Total: lei 10.900.

 

Construcţiuni: Casa – 250 lei; Şura şi grajduri – 500; Camera – 200; Fântâna  – 180 lei. Total general: 12.030 lei”[1].

 

 

[1] Nasta, A., Contribuţiuni la cunoaşterea gospodăriei săteanului român, în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, No. 1-3, Anul II, aprilie-octombrie 1920, pp. 276-282


1888, A. D. Xenopol: De la Dorna, la Suceava

 

Dorna Watra: Strassenbild

 

 

„Muntele, pe lângă tot farmecul care îl înconjoară, are şi o parte foarte neplăcută: ploile cele dese, care, când se încing, parcă nu ar voi să se mai istovească. Apoi, adeseori, ele cad, pentru a zice astfel, din senin, încât nu poţi fi sigur, decât foarte arareori, pe o zi întreagă de vreme frumoasă. În timpul petrecerii mele la Dorna, avui prilejul a primi adeseori de aceste băi luate pe îmbrăcatele. De câte ori plecam de acasă cu un soare frumos, neavând nici măcar grija de a lua cu mine o umbrelă, şi mă întorceam udat până la oase, după câteva ore de preumblare prin înconjurimi. De la excursiunea făcută la Haituri, când furăm botezaţi cu ploaia cea atât de îmbelşugată, soarele nu se mai văzu răsărind deasupra Dornei.

 

O perdea nestrăbătută de nori, ceaţă şi apă, îi acoperea strălucitoarea faţă. Din ei se revărsa, de dimi­neaţă, până în seară, o ploaie bogată, care în răstimpuri numai se domolea câte puţin, pentru a începe iar, cu o nouă furie. Orizonul se închidea tot mai tare, sub ne­gurile care înveleau munţii şi, în curând, abia se mai zărea numai baza celor mai apropiaţi. Dorna şi Bistriţa creşteau mereu, umplând patul lor în toată lărgimea lui, fără a putea să se reverse, fiind restrânsă matca lor între dealurile ce le însoţesc cursul. Orăşelul se nămolise cu totul prin scursorile de apă, care se coborau din dealu­rile împrejmuitoare, pe stradele cele nepăvăluite şi pre­văzute numai cu nişte trotuare de scânduri. Locul cel atât de mândru, cu câteva zile în urmă, devenise o mo­cirlă noroioasă, cu neputinţă de străbătut. Era timpul de a fugi din el şi toţi vizitatorii plecau pe întrecutele.

 

Eram hotărât a mă întoarce, cu pluta, pe cursul Bis­triţei, până la Piatra, şi de aceea aşteptai încă câteva zile, sperând în îndurarea cerească. Dar norii se tot adunau, în loc de a se desface şi, uneori, când soarele izbutea a răzbate prin ei, pentru a furişa câte o rază de căldură pe natura înecată, atunci pădurile fumegau cu o nouă putere, trimiţând către el valuri groase şi închise de ne­guri, care, desfundându-şi coastele, lăsaţi să cadă din ele puhoaie de ploaie, decât care mai mari nu cred să fi fost nici pe vremile potopului. Se încinse o luptă cumplită între nori şi soare, între apă şi foc, şi era zadarnic a aştepta rezultatul ei, mai ales că apropierea toamnei slă­bise puterea soarelui şi făcea cam neprobabilă o izbândă pe partea lui.

 

Mâhnit în adânc şi considerând călătoria aproape ca zădărnicită, mă hotărâi să plec iarăşi pe unde venisem. Dar, pentru a varia măcar întru câtva călătoria, apucai calea prin Suceava. Până la Gura-Homorei, revăzui toata acea frumoasă natură, care mă încântase atât de mult la venire, deşi acum era lipsită de farmecul strălucitor al soarelui. Totuşi şi acuma, văzută prin perdeaua de ploaie şi acoperită în parte cu mantiile zdrenţuite ale neguri­lor şi norilor, nu înceta de a avea frumuseţile ei, căci aceasta este darul frumoasei naturi, de a rămânea atare în toate timpurile şi în toate împrejurările.

 

 

De la Gura-Homorei, intrai pe o cale ce-mi era ne­cunoscută, acea spre Suceava. Regiunea este mai plană, orizonul mai întins. Pe alocurea, câmpia se întindea cât cuprindea ochiul, acoperită adeseori cu porumb, plantă ce nu văzusem în partea muntelui. Adeseori străbăteam prin păduri care, deşi mari şi umbroase, erau departe de a avea caracterul măreţ şi impunător al celor de la munte.

 

A doua zi, seara, ajunserăm în vechea capitală a Moldovei, Suceava. Oraşul e mic, aşezat pe ultimele ra­mificări ale Carpaţilor, care se pierd în şesul Siretului. Suceava este aşternută pe mai multe dâmburi, care îşi scaldă picioarele în râul cu acelaşi nume şi, de cea parte de case, se întinde un şes nemărginit, închis de orizon. Interesul acestei localităţi stă în zidirile vechi, parte păs­trate încă, parte în ruină, ce se întâlnesc aici. Dintre bisericile vechi, cităm acea a Sfântului Dumitru, zidită de Ştefan cel Mare, care conţine între altele şi portretul întemeietorului ei, reprezentat cum s-a constatat şi la bi­serica Sfântului Nicolae din Iaşi şi aiurea, încă în timpurile din urmă, blond, cu musteaţă, barbă prea puţină, încât se vede că era spân şi smead la faţă. La această bise­rică se află un aer dăruit de Mihail sin David, neguţător bucureştean, în 3 noiembrie 1764. Altă biserică foarte veche este acuma părăsită şi întrebuinţată ca magazie (biserica Mirăuţi – n. n.), încât nici n-am putut pătrunde în ea. Acoperământul ei, spart prin mai multe locuri, lasă să pătrundă apa în ziduri şi, cu toată extraordinara soliditate a bisericilor vechi, este probabil că nu va putea sta mult timp în picioare, faţă cu neîngrijirea în care e lăsată. Şi cu toate aceste, în Germania şi Austria ştim că ruinele sunt în­treţinute, spre a înfrumuseţa locurile şi a păstra în min­tea poporului amintirea timpului trecut. Oare pentru ce sunt lăsate în părăsire monumentele şi ruinele româneşti? Pentru a stinge în poporul român amintirea neamului şi originii sale? Aceasta putea să fie mai înainte, pe timpul pe când germanizarea era maxima politicii ur­mată de guvernul austriac faţă cu naţionalităţile impe­riului. De când însă această politică a fost părăsită, de când guvernul central a găsit chiar în români un ele­ment întăritor contra preponderenţei slavismului în Bucovina, bine şi înţelept este oare de a lucra pentru stin­gerea constanţei româneşti pe calea istorică? Credem că în această privire este încuibat numai un spirit de ru­tină, moştenit din epoca anterioară în aceasta de faţă, în care el nu mai are motivul de a fi. Ne aşteptăm, deci, în curând, ca guvernul să ia măsuri pentru a se scăpa de pieire şi vechile monumente româneşti.

 

 

Ruina cea mai însemnată a Sucevei este acea a cetăţuii, aşezată pe un deal, despărţit de acel pe care se întinde oraşul prin o râpă adâncă, încât, pentru a te urca pe el, trebuie să faci un încunjur îndestul de îndepărtat. De pe acest deal se domină şesul Sucevei şi al Sire­tului, până se pierde din vedere în negurosul orizont. De câte ori nu au privit românii, de aici, spre acel şes ră­săritean, din care atâtea nenorociri au venit peste ei! Stând aici, pe o fărâmătură dezlipită, ca un bloc uriaş, din uri­aşul zid, priveam spre văzduhul neguros, parcă ve­deam izvorând necontenit din fântâna nesecată a acestui orizont fără fund, roiuri de popoare, care se repezeau ca nişte lupi flămânzi pe frumoasele ţări locuite de ro­mâni. Şi acuma chiar negurile îndepărtării luaseră, în for­mele lor fantastice, chipul unor armate, care înaintau cu pasul greoi iarăşi spre a noastră moşie. Vuietul vag şi indefinit al vântului, ce sporea necontenit, părea a aduce tot mai aproape acele vedenii ameninţătoare. O piatră însă, desfăcută din scobitura în care stăteam, mă trezi iarăşi la realitatea lucrurilor.

 

Începui a explora ruinele, însă lucrul nu era deloc uşor. Recunoscui în curând că numai un studiu amănunţit şi nişte săpături ar putea determina forma precisă a cetăţuii.

 

 

 

În cele mai multe părţi, mai ales în acele ce pri­vesc spre şes, zidurile sunt dărâmate până în fata pământului şi dărâmăturile lor pe de o parte, pe de alta iarba ce le acoperă, fac cu neputinţă recunoaşterea liniei zi­dului. Totuşi, în această parte atât de ruinată, se văd rămăşiţele paraclisului de pe mai multe figuri de sfinţi, ai căror urmă se deosebeşte încă în colori pe o surpătură ceva mai adăpostită. Partea ce vine spre deal este mult mai bine conservată. Se află aici încă în picioare o bună parte din zidurile cetăţii, construite dintr-un amestec de piatră şi cărămidă, prinse într-un ciment atât de consistent, încât par a fi devenit o singură bucată. Zidul are o înălţime de aproape 8 metri, grosime de 2, la bază, şi de unul la vârf, încunjurat de un şanţ, lat de vreo 10 metri şi mai tot atât de adânc. În partea cea mai întreagă a zidului, spre apus, se vede locul unde era poarta, care dădea în şanţ şi peste care conducea, probabil, un pod mişcător. Pe la mijlocul şanţului se află o cărare ridicată, lată numai cât ar călca un om, care slujea pentru comunicarea obicinuită. Întăriturile cetăţuii fac un efect impunător şi se arată ca nişte lucrări puternice, pentru acele timpuri, în care atacul era mult mai slab decât astăzi. Înţelegem, când le vedem, cum de o cetăţuie atât de mică, comparativ cu enormele întărituri din zilele noastre, putea să reţină luni întregi armate duşmane înaintea ei şi să scape, de atâtea ori, neluată de ele. Din ceea parte a Sucevei, din partea opusă cetăţuii, spre nord, se află o mănăstire, şi dânsa întărită, numită Zamca. Această biserică este astăzi armenească şi această împrejurare pare a lăsa neexplicate întăriturile ei. Letopiseţele noastre conţin însă cheia acestei ghicitori, anume: mănăstirea aceasta armenească pare a fi existat mai de mult timp în Suceava, poate de la prima aşezare a ar­menilor în Moldova. Pomenirea ei se întâlneşte însă, pentru prima oară, la domnia lui Constantin Cantemir Voevod (1685-1691), despre care ne spune Neculcea că, întorcându-se craiul Sobieski de prin Moldova de mij­loc, unde fusese până la Iaşi, înapoi în Polonia, spre a nu-l apuca iarna în ţară străină, a lăsat oaste în ceta­tea Neamţului şi în Suceava, în mănăstirea armenească şi în mănăstire în Agapia şi în Secul şi în Câmpu-Lung, şi în Hangu (Letopiseţele, ediţia Cogălniceanu, Iaşi, 1853, II, p. 264). Cauza pentru care Sobieski nu a lăsat oastea lui în cetăţuia Sucevei, ci în mănăstirea armenească, ne-o arată Neculai Mustea, care ne spune că, atunci când s-a întors Sobieski din Moldova, cătră Polonia, s-a dus la Neamţ şi l-a luat în tăria sa, şi de acolo s-a dus la Su­ceava, iar fiind cetatea Sucevei stricată, pus-a de a făcut şanţ la biserica armenească, punând într-însa o sumă de oaste, să-i fie de pază, şi, fiind vremea cam despre iarnă, s-a dus craiul la ţara lui (Letopiseţele, idem, III, p. 27) Acest loc explică întăriturile mănăstirii armeneşti de lângă Suceava.

 

Suceava ar merita a fi studiată mai cu de-amănuntul. Suntem convinşi că în vechea capitală a Moldovei se ascund încă multe secrete ale Istoriei ţării.

 

Dar timpul grăbea şi mă împingea, fără de voie, să mă despart de aceste interesante lucruri şi să caut ia­răşi, în viaţa reflexivă, compensarea frumuseţilor ce le gustasem în această neuitată vacanţă”[1].

 

 

[1] Xenopol, A. D., Amintiri de călătorie, Iaşi nedatat, pp. 39-44


Pagina 10 din 129« Prima...89101112...203040...Ultima »