ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 35

1936: Demnitate suprimată în închisoarea din Suceava

 

„La Suceava, deţinuţii politici (comunişti – n. I. D.) sunt izolaţi în celule, fără foc şi fără sobe, fără nici un ajutor medical şi fără medicamente. Din pricina regimului la care sunt supuşi la Suceava, următorii deţinuţi politici au murit, în cursul ultimului an: Dermaugi, Baradj, Sarindar şi Minker; în urma relelor tratamente, în 21 martie 1936 a murit Kisch Ludwig. Deţinuţii care reclamă la director sau la primul procuror sunt bătuţi sălbatic a doua zi, cum este cazul lui Rudenco Feodor, Korolenko şi alţii, precum Artensia Găină, Protopopescu Marin, Luca Rosa, Leibovici Zisu, Rosemberg S., Veinstock, Torban I., Sârbu, Picher, Stoica G., Adler etc.” (La digne supplie des prisonniers politiques en Roumanie, in La Défense, 10 année, No. 377, Vendredi 20 novembre 1936, p. 7)


Iacob Negruzzi: Munţii Bucovinei

Suceava – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Trecând frontiera, am vizitat, mai întâi Suceava, odinioară oraş însemnat şi capitala Moldovei, astăzi în cea mai deplină decadenţă. Suceava se deosebeşte, astăzi, numai prin ruinele cetăţii din marginea oraşului şi prin biserica St. Ioan. În această biserică se află, într-un sicriu bogat, moaştele Sfântului Ioan de la Suceava. Pe capul cadavrului este aşezată o mitră episcopală, împodobită cu multe pietre preţioase. Această mitră, precum şi alte obiecte de preţ, sunt dăruite de către Mitropolia Moldaviei şi Sucevei. Ruinele cetăţii sunt, în adevăr, măreţe: un şanţ gigantic, ce se poate încă bine recunoaşte, le încunjură. Apoi se văd, pe ici, pe colo, rămăşitele unor ziduri uriaşe, pe urmă un alt şanţ mai mic, care încunjură imediat zidurile interioare ale cetăţii.

 

Mai multe ore, am rătăcit prin aceste ruine, îndreptând gândurile noastre spre timpul trecut. De cate ori oştiri străine se vor fi oprit înaintea acestor ziduri şi de câte ori trupe române, ieşind cu furie din cetate, sub comanda unui brav general, vor fi alungat, din ţara lor, pe străinii care cutezau a o călca! Astăzi, autoritatea municipală a Sucevei pune să care pietrele ruinelor şi să paveze cu ele străzile oraşului! Românii din Bucovina, martori la acest sacrilegiu, ce se comite asupra gloriosului lor trecut, sunt siliţi a tace, căci, suspecţi în faţa guvernului străin ce-i apasă, ei trebuie să înăbuşe, precum durerea lor, aşa şi aspiraţiunile spre un viitor mai bun.

 

Nimica nu e mai frumos şi mai pitoresc decât şoseaua care, pornind de la frontiera Cornu Luncii, merge, pe malurile Moldovei, întâi pe la poalele munţilor, până la oraşul Gura Homorei, apoi, prin mijlocul lor, parcurgând Bucovina, de la Est, la Vest, până ce se pierde în Carpaţii Transilvaniei. Şoseaua, de la Gura Homorei, în sus, este o capodoperă: mergând pe valea Moldovei, care curge cu un caracter impetuos şi sălbatic, ea este silită să-şi facă drum prin munţii cei mai groşi şi să treacă, până la Câmpulung, de multe ori Moldova, încoace şi încolo. Călătorul nu se poate sătura, privind munţii între care se află. Varietatea stâncilor ce schimbă de formă în fiecare minut, Moldova care se grăbeşte cu violenţă şi vuiet a intra în adevărata sa patrie, în România liberă, vălişoarele ce se ivesc şi re-dispar cu iuţeală, orăşelele frumoase, toate acestea, împreună cu un aer subţire şi curat, încântă simţurile şi înalţă cugetul.

 

Vama – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Oraşul Vama, cu Stâlpul lui Vodă, are una din poziţiunile cele mai încântătoare. Aşezată într-o verde şi adâncită vălişoară, Moldova şi multe alte izvoare, ce se aruncă în ea, o răcoresc şi munţii umbresc din toate părţile. Îndărătul acestor munţi, ce încunjură Vama nemijlocit, se ridică alţii, de o coloare mai deschisă, în dosul acestora, iar alţii, şi aşa mai multe rânduri, până ce cei de pe urmă se amestecă cu firmamentul.

 

Stâlpul lui Vodă este o columnă pătrată de piatră, cu vârful ascuţit. Ea este tăiată dintr-o singură bucată şi seamănă, în forma sa, cu obeliscurile egiptene. De la vârf, până la temelie, columna e plină de inscripţiuni, al căror înţeles numai un expert l-ar putea pătrunde. După apariţia sa, trebuie să fie o piatră comemorativă unei fapte de bravură. Fiindcă columna e aşezata în mijlocul unui câmp liber, un român, Ioan Moldovanul, a încunjurat-o, nu de mult, cu un zid, pentru ca să nu fie expusă la o grabnică distrugere. Pe zidul de piatră se citeşte inscripţiunea: „Acest zid a fost făcut de Ioan Moldovanul în anul 1852”.

 

Ansicht des Tals von Wama in der Bukowina, de Franz Jaschke

 

Un aspect nu mai puţin frumos decât al Vamei înfăţişează şi orăşelele Cârli-Baba, Pojorâta şi Prisaca. Oprindu-ne peste tot locul, am fost siliţi să mânem la oraşul Câmpul-Lung, unul din cele mai mari din acea parte a Bucovinei. A doua zi, timpul deveni furtunos şi munţii luaseră un aspect de tot sălbatic. Tunetul bubuie nemijlocit asupra creştetului, nourii se ridică de la rădăcina munţilor şi zboară încet şi măsurat spre ascuţitele culmi. Culmile se uită, întâi, cu dispreţ la aburii ce se înalţă cu îndrăzneală spre ei, până ce dispar învăluiţi de nori. Iar norii, ridicându-se şi mai sus, pardosesc munţii care păstrează o răcoroasă veselitoare umezeală.

 

Munţii Bucovinei sunt partea cea mai avută a Carpaţilor Români. Ei cuprind, în sânul lor, toate metalele, în mari cantităţi, şi acestea, exploatate prin mine, aduc împărăţiei austrice un însemnat venit. La Cârli-Baba se scoate aur şi argint, la Pojorâta, aramă din sâmburele munţilor. Minele cele mai însemnate sunt, însă, cele de la Prisaca şi de la Iacobeni, unde se exploatează nemăsurate cantităţi de fier. De când s-a aşezat în Prisaca o colonie de nemţi, numele acesta a fost schimbat în Eisenau şi pare tot aşa de curios de a găsi, în mijlocul unei ţări şi a unui popor exclusiv român o denumire de oraş nemţesc, precum ar părea deşănţat de a afla, în munţii din Germania, oraşe numite Câmpu-Lung sau Prisaca. Asemenea colonizări şi prefaceri cereau, însă, sistemul de deznaţionalizare, prin care îşi menţine Austria, atâta timp, într-unu mod artificial, prestigiul său politic.

 

Iacobeni – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

La Iacobeni, călătorul părăseşte valea Moldovei şi, intrând în valea Bistriţei, aleargă, împreună cu aceasta, la Dorna-Vatra, orăşel cunoscut prin apele sale minerale. Aceste băi sunt frecventate de locuitorii din Bucovina şi din Moldova. Oraşul e aşezat pe malurile Dornei, fluviu care, la capătul târgului, se varsă în Bistriţa. Dorna-Vatra posedă trei biserici, una mică, catolică, două mai însemnate, ortodoxe. Acestea din urmă sunt zidite şi întreţinute de românii dorneni, oameni pioşi şi activi. Poziţiunea Dornei e mult inferioară în frumuseţe celorlaltor oraşe din munţii Bucovinei. Dealurile ce încunjură oraşul sunt goale şi triste, valea Dornei e largă şi înfăţoşează puţina variaţiune, pe de altă parte băile sunt rău căutate şi scăldătorul nu află îndemânările trebuincioase. Societatea, în stagiunea băilor, se compune din poloni, germani şi români, parte veniţi din Moldova, parte din Bucovina. Exclusivitatea predominând mai mult sau mai puţin între aceste naţionalităţi, mişcare mai că nu se vede. În Dorna nu se fac preumblări şi petreceri comune, care dau altor băi atâta viaţă. În zadar se încearcă o mică o mică trupă de lăutari ţigano-ungureni să înveselească societatea Dornei, viaţa rămâne tristă şi uniformă.

 

Vatra Dornei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

După un sejur de patru sau cinci zile în Dorna, ne hotărâm a ne coborî, pe Bistriţa, în munţii Moldovei. Suindu-ne pe plute şi depărtându-ne de Carpaţii Bucovinei, ne despărţim cu durere de aceste frumoase locuri. Orice român călător în Bucovina trebuie să se simtă cuprins de aceleaşi simţiri. Preumblându-se în acei munţi încântători, în mijlocul acelor verzi români, călătorul ar uita că această parte e supusă unei dominaţiuni străine, dacă pajora nemţească, înfiptă în toate părţile, nu l-ar face să-şi aducă aminte de nedreapta dezmembrare a Moldaviei. El îşi oglindeşte, atunci, în gândire modul nedrept în care răpirea fu aşezată şi împlinită de două puteri despotice, fără a considera sfinţenia tratatelor şi dreptului popoarelor. El se simte pătruns de speranţa că, mai curând sau mai târziu, România va redobândi locurile ce i-au fost răpite şi îndreaptă, ca mulţămire, memoria sa spre Grigore Ghica[1], Domnul Moldaviei, care, prin cutezătorul său protest şi patriotica sa moarte, a înscris numele său cu litere de aur în paginile istoriei (Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 311-314).

 

Trecerea din Borşa în Bucovina, la 1807 – acuarelă de Franz Jaschke.

 

[1] Mit fals, care justifică tradiţionala noastră neputinţă – n. I. D.


Em. Grigorovitza: Regimentul 41, Bosnia 1878

 

Cernăuţi, Aniversarea Regimentului de Infanterie 41 Prinţul Eugen

 

Istoria Bucovinei este încă o convenită şi acceptată minciună. Aţi putut vedea, din scrierea celui mai mare arheolog biblic al creştinismului, Isidor de Onciul, că în războaiele napoleoniene nu s-au înscris doar 3 voluntari – cum consacră istoriografia, ci peste 3.700 de mazili şi răzeşi. Din Războiul de Independenţă a rămas menţionat numele unui singur bucovinean, ucis de un glonţ turcesc, pe malul Dunării, înainte de a apuca să o treacă, dar nu şi pe al lui Chibici-Revneanu, cel mai fidel prieten al lui Eminescu, cel care a lăsat posterităţii şi o minunată naraţiune (pe care o voi reactualiza, ca să v-o amintiţi) şi, cu atât mai puţin, pe cele ale sutelor de bucovineni, din Regimentul 41, care au pierit prin Balcani, în efortul comun ruso-româno-austriac de izgonire a turcilor din Europa, efort eroic sublimat în Bucovina printr-un cântec ostăşesc frumos şi cadenţat, „Căpitanul Dan”, care a devenit, ullterior, popular prin adopţie. Mai mult, numele eroilor Bucovinei din bătăliile anului 1878 au fost şi sunt conştient ignorate, în favoarea unui unionism care nu a existat decât ca alternativă între două rele. Găsesc, în mărturiile vechi, o relatare sumară a celui care a publicat pe cheltuială proprie, şi încă în două ediţii, în spaţiul german opera lui Eminescu, cărturarul Em. Grigorovitza, şi o faptă de eroism a tânărului student vienez Ilarion Muntean similară celei a lui Ion Grămadă, dar total necunoscută în Bucovina. Ca şi sacrificiul lui Ion Grămadă, până de curând. Iată, deci, o pagină reală din istoria Bucovinei, dosită de istoriografia ei mincinoasă, dar convenită şi acceptată:

 

 

„La 8 august 1878, Regimentul 41 a părăsit garnizoana din Viena, îmbarcându-se pe vapoare, care l-au dus, pe Dunăre, până la Semlim, iar de acolo, pe râul Save, până la Brod. În yiua de 16 septembrie, oamenii noştri sosiră la Sarajevo şi corpul în care trebuiau înrolaţi a fost însărcinat, fără întâryiere, să cureţe regiunea colinară, din partea de răsărit a oraşului, de insurgenţii mahomedani. Aceştia, ajutaţi fiind, pe faţă, de către trupele turceşti, se împotriveau cu arma în mână, luptând în toată forma în contra ocupaşiunii austriecilor. Masele compacte de insurgenţi se îngrămădiseră mai ales în localităţile Bandin (Odjiac) şi Sencovici. Regimentul 41, care făcea parte din aripa stângă a corpului, şi-a arătat în primul moment bravura, aruncându-se năprasnic asupra înălţimii Mladi, unde, în ziua de 21 septembrie, s-a şi dat lupta mare contra insurgenţilor. Înălţimea Mladi a fost luată cu asalt. Este fapt adeverit că mai mult vitejiei soldaţilor bucovineni a avut a se mulţumi spargerea acestui centru duşmănesc, prin care s-a desăvârşit apoi prima victorie a armatelor împărăteşti, în lupta contra turcilor înverşunaţi. Pierderea Regimentului, în această primă ciocnire, a fost de 7 ofiţeri şi aproape 300 de oameni, ceea ce arată îndestul ce cruntă a fost. Pentru a exploata şi mai bine această izbândă, Regimentul 41 a fost apoi pornit pe valea Drinului, unde a ocupat imediat Vişegradul şi a dezarmat populaţia, răspândind panică şi disperare cumplită printre răsculaţi, care au şi început să fugă, cu ai lor, care încotro.

 

Mulţi oşteni ai regimentului au fost distinşi, cu prilejul acestei lupte sângeroase, care a costat viaţa atâtor tovarăşi, rămaşi pe cîmpul de bătaie, dându-şi sufletul lor nobil pentru o cauză ce nu era a lor, întocmai cum îşi dăduse sufletul cei zece mii de viteji ai României libere, pe câmpiile bulgăreşti, la Griviţa şi Plevna. Între cei supravieţuitori, încununaţi cu laurii biruinţei şi cu semnele de vitejie, ordinele de zi de pe atunci ne pomenesc numele sergentului Paul Spânul, a infanteriştilor Simion Trifon şi Ion Maihailescu, apoi al sergentului Niculai a Fochii, al căprarilor Toader Leuştean şi Simion Ursachi, în sfârşit al sergentului Gheorghe Bolovan şi al infanteristului Zaharie Crăciun.

 

Cernăuţi, cazarma Regimentului de Infanterie 41

 

În urmă, s-a mai dovedit, prin constatări amănunţite, bravura unui număr întreg de ostaşi, pe care cronica Regimentului i-a însemnat pe toţi. Au primit laudă în scris, de la comandantul suprem, următorii soldaţi români: Dumitru Antonovici, Simion Hotopilă, Vasile Chiseliţă, Vasile Ursachi, Ştefan Basarab, Toader Saghin, Vasile Lavric, Gheorghe Chifanaş, Isaia Marginean, Gheorghe Mişu, Petre Tataru, Toader Cârlan, Nicolae Gorghiţa, Ion Andoni, Titu Gribescu şi mulţi alţii.

 

Pe când, însă, ofiţerul de rezervă Constantin Cosovici a avut parte să fie decorat, tot cu acest prilej, un alt ofiţer român, tovarăş de luptă, sublocotenentul Ilarion Muntean, a căyut în straşnica încăierare de la Mladi, după ce îmbărbătase româneşte pe oamenii săi. Sărmanul tânăr s-a târât, după cum s-a aflat în urmă de la soldaţi, greu rănit cum era, până aproape de vârful înălţimii şi acolo a rămas, prăbuşit de un nou glonte, ce-i zdrobise şoldul. Candidat de profesură bine văzut la Universitatea din Viena, nefericitul Munteanu a fost transportat imediat în lazaretul de la Brod, dar rănile sale fiind cumplite, nefericitul a murit, cu toată căutarea, la spitalul militar de acolo. Îşi dăduse şi el viaţa ca obol şi îndeplinire de datorie către patrie.

 

După potolirea răscoalei în Bosnia şi Herţegovina, Regimentul 41 a fost pus la o muncă grea de tot. Un drum vechi şi de multă vreme lăsat în părăsire, ce duce, de la Sarajevo, la Racoviţa, având lungimea de 23 kilometri, a fost pus în stare practicabilă de oamenii Regimentului. Că bieţii soldaţi au avut mult de suferit, în timpul acestei corvade înţelege oricine. Dar mai trist este că, cu acel prilej, a izbucnit între ei epidemia tifosului, care a secerat o mulţime de vieţi” (Gazeta Mazililor și Răzeșilor bucovineni, Anul II, Nr. 5, Cernăuți 20 iunie 1912, pp. 68-70).

 


Expoziția școalei speciale i. r. din Câmpulung

Alois Ziegler loggo Salutări din Câmpulung – Colecţia Vasile Ursache

 

„Petrecând vacanțele la munte, am avut ocazie să vizitez și frumoasa expoziție a școalei speciale (Muzeul Lemnului de astăzi – n. n.), care s-a deschis la 1 august și durează până la 1 septembrie 1912. Am fost însoţit, în toate apartamentele expoziţiei, cu mare amabilitate, de directorul dl Ilie Veslovschi (am publicat fragmente din studiile lui etnografica, răspândite prin presa de specialitate germană – n. n.), dl prof. N. Mintencu şi dl Şt. Şesan. Mi-a impus haina naţională a expoziţiei. Toate lucrurile sunt mândru expuse şi aranjate cu gust estetic; nu-i mirare că expoziţia a avut o mulţime de vizitatori din ţară şi din Regat, care au prenotat multe lucruri spre cumpărare. De tot interesul sunt desenele şi schiţele pentru diferite obiecte, apoi lucrurile de la cursurile de coşărcărit de la Sadova, garniturile felurite de mobile, produsele de pictură şi sculptură (clasă condusă de marele sculptor Ion Pâşlea – n. n.). Mi-a plăcut îndeosebi muzeul antic, în care e expus şi un car gospodăresc, construit din lemn, care s-a întrebuinţat în urmă cu 180 ani (deci până prin 1732, car care încă există în Muzeul Lemnului din Câmpulung Moldovenesc – n. n.) şi a fost aflat în Fundu Moldovei. În două săli se află expuse lucruri de mână, ţesături şi broderii ale Societăţii Doamnelor Române din Câmpulung, adunate de prezidenta societăţii, doamna Aglaia Luţia, soţia parohului dr. George Luţia. Am fost deplin satisfăcut de lucrările expuse, care arată că arta românească are calităţi cu care ne putem mândri şi în faţa scrutătorilor oricât de pretenţioşi” (Gazeta Mazililor și Răzeșilor bucovineni, Anul II, Nr. 8 și 9, Cernăuți 10 septembrie 1912, p. 142).

 

Câmpulung Moldovenesc, în 1918

Câmpulung Moldovenesc

â


1912, în chestia școlii particulare din Breaza

Primarul din Breaza, Gioco Valach – din Colecția poetului și istoricului Vasile Ursachi

 

„De la munte. În 15 august 1912 a vizitat comuna Breaza, cu ocazia unei excursii la Sulița, Lucina și Cârlibaba, harnicul luptător al cauzei naționale din comunele mixte, prof. dr. Iancu cav. de Cuparencu. Răspândindu-se vestea în sat, despre sosirea dumisale, s-au adunat mulți gospodari, care l-au încunjurat și i-au cerut sfatul său în chestia școlii particulare din Breaza. Cu mare dragoste și însuflețire le-a vorbit poporenilor dr. Cuparencu despre școlile particulare, înființate în părțile Prutului, și despre trezirea mazililor și răzeșilor la viață națională. I-a îndemnat pe oamenii din Breaza să nu-și uite limba și legea străbună (populația satului era formată, în treimi egale, de români, ucraineni și huțuli – n. n.), să trimită toți copiii lor numai la școala românească particulară și să curățească munții românești de omida ucraină. A promis tot sprijinul său pentru școală și a remarcat activitatea rodnică națională a neobositului luptător Dionisie cav. de Bejan, care a contribuit mult la înființarea școlii din Breaza. Au mai vorbit domnii Gribovschi, Burduhos, Ghebiuc și Țăran, mulțămind doctorului Cuparencu pentru frumoasele cuvinte și rugându-l să mai vină, cândva, prin Breaza, dimpreună cu consilierul Bejan și să țină o adunare mare.

 

 

Satul Breaza, în 1880

 

La propunerea domnului paroh Gribovschi, s-a trimis o telegramă de aderență și mulțămită domnului Bejan. Cu prilejul acesta, am constatat că dl Gribovschi se interesează mult de școala românească și punem nădejde în străduințele Sfinței Sale (în vremea acestui paroh a apărut, la Breaza, afirmația conform căreia „cea mai frumoasă și adevărată biserică este umbra unui copac” – n. n.). Țin de datoria mea să relevez că dl Gribovschi, ca un adevărat păstor sufletesc, se interesează de toate nevoile țăranilor și astfel a dat de boala ce roade la dezvoltarea stării economice a parohienilor săi. Mulți dintre săteni încăpuseră în ghearele cămătarilor și cât pe ce erau să fie vândute la dobă, înainte cu câțiva ani, gospodăriile celor mai cuprinși munteni. Părintele Gribovschi a dat de urma cămătarilor, a cules cu multă osteneală dovezile necesare și, denunțând pe fruntașii cămătăritului înaintea tribunalului, aceștia au căpătat pedeapsa cuvenită, înfundând pușcăriile, iar sătenii sărmani au răsuflat mai ușor, scăpând de prăpastie, cu averile lor. Părintele Gribovschi și-a câștigat merite nepieritoare cu combaterea cămătarilor și acuma sprijinește năzuințele culturale și naționale ale țăranilor din Breaza și împrejurime. / Munteanul” (Gazeta Mazililor și Răzeșilor bucovineni, Anul II, Nr. 8 și 9, Cernăuți 10 septembrie 1912, p. 135).


Pagina 35 din 127« Prima...102030...3334353637...405060...Ultima »