ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 60

1921: Regulamentul Legii Agrare pentru Bucovina

Bucovineni tarani

*

Pentru că sintagma „pământului strămoșesc”, pe care suntem datori să-l sfințim cu jertfă, nu-mi prea dă pace, aidoma oricărei alte demagogii, am decis să caut și să aflu istoricul brazdelor sfințite și cu sudoare de bucovineni, istoric funciar care poate avea contururi clare doar în „Monitorul Oficial al României” Mari, în care particularitățile de aplicare ale Legii Agrare nu se poate să nu fie puse în evidență de către regulamente speciale, care țineau cont de realitățile diferite din provinciile românești, cuprinse de o graniță lingvistică și parțial etnică unitară. Și, într-adevăr, în baza art. 121 din Legea pentru reforma agrară în Bucovina, promulgat prin înaltul decret regal cu No. 3.608 din 23 iulie 1921, s-a publica, în M.O. din 26 noiembrie 1921 (pp. 8108-8127), „Regulamentul Legii Agrare pentru Bucovina”, promulgat, tot prin decret regal, cu No. 4.823, în 22 noiembrie 1921, sub semnătura ministrului Agriculturii Constantin Garoflid.

*

Regulamentul e lung, dar pe mine mă interesează (cred că și pe dumneavoastră) doar raportul dintre mica și marea proprietate, care, dacă este să vorbim cu onestitate, este cel dintre credincioșii ortodocși și structura metropolitană, adică între hatul săracului și întinsele moșii ale opulentei ierarhii clericale, veșnic la fel de lacomă după averi lumești, cum s-a întâmplat și în ultimele două decenii. Iar după câte înțeleg, dintr-o primă vedere, legiutorul încerca, în 1921, o timidă dreptate socială. În Bucovina exista o structură a micii proprietăți, inclusiv a celei comunale (imașuri și păduri), înfiripată încă din 1785 și consolidată în 1848, dar păcatele lumești ale firii românești, întotdeauna aceeași, în contextul unei aprige pofte călugărești de revenire la structura proprietății feudale, măcar prin redobândirea, chiar și numai în administrație, a Fondului Religionar, o cam șubrezise, ca să nu fac trimitere spre verbul a spulbera.

*

1921 Regulamenul legii agrare

*

În favoarea micii proprietăți, Regulamentul stabilea, în temeiul prevederilor Legii No. 3.608/1921, înlesniri remarcabile, exceptând de la expropiere „vânzările până la 10 ha, de fiecare cumpărător, făcute până la promulgarea legii, către țărani, invalizi, văduvele și orfanii de război, agronomi, preoți, învățători, cultivatori de pământ. Pământul astfel vândut se scade din întinderea totală a moșiei” (art. 4), dar și „proprietățile comunelor rurale și urbane și pădurile tovărășiilor” (art. 9).

*

În privința proprietăților clericale, „Se declară expropriate în întregime: a) Proprietățile rurale, fără deosebire de caracter și întindere, ale tuturor persoanelor juridice de drept public, fără considerarea oricărei clauze contrarii. / Se exceptează de la expropriere terenurile mănăstirilor Dragomirna, Putna, Suceava, Sucevița, până la 100 ha. / Se mai exceptează 50 ha din pământul cultivabil al fondului bisericesc ortodox oriental pentru Mitropolia din Cernăuți; alegerea acestui teren de 50 ha va fi făcută de Mitropolitul din Cernăuți” (art. 8). Atât, deci un maximum de 450 de hectare, însemna, conform legii din 1921, proprietatea ecleziastică, pe care ar fi fost îndreptățită să o revendice, în ultimele două decenii, Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților. E adevărat, se exceptau de la expropiere și „pădurile fondului bisericesc ortodox oriental, afară de părțile mărginașe din apropierea satelor, pe care comitetul agar le va afla proprii pentru defrișare, în scop de a întemeia gospodării țărănești și pășuni comunale” (art. 9). „Se declară expropriate parţial: a) Sesiile existente pentru parohii până la 12 ha şi sesiile existente pentru cooperatori (preoţi ajutori) până la 6 ha” (art. 19).

*

Legea şi regulamentul ei de aplicare relevă că proprietăţile bisericeşti din Bucovina sunt bine delimitate, fără a permite confuzii cu Fondul Religionar, care e cu totul altceva. Nicăieri nu scrie în lege, de pildă, că parcul şi Cazinoul din Vatra Dornei ar aparţine Mitropoliei Bucovinei, pentru că se ştia că sunt proprietăţi ale Fondului Religionar, deci ale unei fundaţii cu regim de personalitate juridică de drept public, autorităţile de aplicare a legii fiind pe deplin competente în gestionarea unei astfel de reforme. „Comisiunea regională de expropriere şi împroprietărire îşi are sediul în Cernăuţi şi se compune din 8 membri: doi membri ai Curţii de apel sau, în lipsă, doi judecători de la tribunalul din Cernăuţi, desemnaţi de preşedintele Curţii de apel, din care unul ca preşedinte şi unul ca vicepreşedinte; doi delegaţi ai proprietarilor; doi delegaţi ai Casei centrale a împroprietăririi şi doi delegaţi ai sătenilor. Comisiunea se împarte în două comisiuni compuse din câte un membru din fiecare categorie arătată mai sus şi prezidată de către membrul judecător. Odată cu desemnarea membrilor judecători, preşedintele Curţii de apel din Cernăuţi va desemna şi un supleant care va înlocui pe membri în caz de lipsă” (art. 68).

*

Nu intenţionez să mă ocup în amănunţire de regulamentul împroprietăririi, ci doar să semnalez că el există, urmând să caut, în zilele următoare şi cazurile concrete de expropriere şi de împroprietărire, scopul legii fiind, în fond, o aproximativă dreptate socială (pentru că „se parcelează spre a se vinde în loturi ţăranilor muncitori de pământ, parohiilor ortodoxe creştine, ca sesie pentru cooperatori, cantori şi pălimari şi şcolilor ca teren de experienţe agricole” – art. 116).

*

O scurtă trecere în revistă a proprietăţilor bisericeşti însumează: 50 ha pentru Mitropolie (Arhiepiscopie, în cazul nostru de astăzi), 100 ha terenurile celor 4 mănăstiri, plus sesiile bisericeşti, între 12 şi 18 ha de parohie, adică de sat, pentru că nu se înmulţiseră parohiile precum ciupercile buticarismului religios din ultimii ani. Nici vorbă de păduri în proprietatea bisericească, nici vorbă de staţiuni balneare, cazinouri, şcoli sau alte clădiri de interes public, toate durate din banii Fondului Religionar, care însemna o avere obştească a tuturor românilor bucovineni, şi nicidecum din banii bisericii, care, desigur, a avut, are şi va avea cel mai important rol în obşte, acela de iluminător şi nu de proprietar cu biciul şi blestemul în mâini.


Ciprian Porumbescu, „adusu-mi-am aminte”!

Porumbescu Ciprian AMICUL FAMILIEI n 12 1889 sepia

*

„Adusu-mi-am aminte” la vreme că, mâine, 6 iunie 2017, se vor împlini mult prea mulţi ani de la moartea lui Ciprian Porumbescu, moarte sărbătorită anual şi nicidecum comemorată în judeţul Suceava. Din vremea aceea, a nedreptăţii comise de soartă în dauna neamului românesc, a supravieţuit un singur necrolog, care le-a rămas necunoscut chiar şi savanţilor porumbescologi de astăzi şi, cu atât mai abitir, mulţimilor folcloroase ale mititeilor şi ale valurilor de bere. Treaba lor, ei nu mă interesează.

*

Şi totuşi, deşi necrologul înseamnă, întotdeauna, doar o glorificare a unei vieţi care merită încredinţată memoriei, am să „ilustrez” singurul necrolog adevărat al lui Ciprian Porumbescu, publicat târziu, în toamna anului 1883, cu cântecele tarafului stupcan al lui Ion Bidirel (în prim-plan-ul desenului de mai sus, publicat în 1889), dar şi ale altor lăutari contemporani cu Porumbescu, cântece scoase din bezna uitării de zicălaşii Petru Oloieru şi Răzvan Mitoceanu, pe care Ciprian le-a iubit atât.

*

Porumbescu Ciprian Romania Juna

*

Înmormântarea profesorului de muzică Ciprian Porumbescu.

*

În 25 mai (6 iunie) a. c., repauză, la Stupca, în Bucovina, în casa părintească, Ciprian Porumbescu, absolvent auditor de teologie și filosofie, în etate de 29 de ani.

*

p5

*

Răposatul fu născut în Șipot, în 2/14 octombrie 1854. Gimnaziul îl termină la Suceava, iar teologia, în Cernăuți, fiind, totodată, și alumn al Seminarului arhidiecezan. În decursul studiilor teologice și după terminarea lor, răposatul (ca cunoscător de artă muzicală, care din frageda sa copilărie o cultiva cu predilecție, și anume pe vioară și clavir) se ocupa și cu cântarea corală, atât bisericească, cât și lumească, parte ca cântăreț și parte ca componist al mai multor piese liturgice și funebrale. În cele lumești, compuse răposatul mai multe cântece românești, atât în text, cât și în melodie, numite „studențești”, care și apărură, mai pe urmă, la Viena, într-o cărticică.

*

p6

*

După finirea teologiei, nutrind răposatul intensiv dor de a se perfecționa în arta muzicală, se decise a studia filosofia și a face cursul muzical la Conservatorul din Viena, spre a putea deveni, cândva, profesor gimnazial de muzică.

*

p3

*

Primul an al cursului filosofic (neiertând mijloacele materiale ale părintelui său, să-l trimită la Viena) îl făcu la Universitatea din Cernăuți, iar ultimii doi ani, la Viena, în care timp studia și la Conservatorul de acolo, „învățământul de armonie”, „de compoziție” și „contrapunctul”, cu succes excelent.

*

p7

*

În timpul acesta, arătă răposatul continuă progresare și dezvoltare în arta muzicală, și anume ca componist al mai multor opuri, publicate și interpretate, cu multă laudă, de cei competenți, dintre care opuri se execută unul (valsul „Camelii”) chiar și de renumitul artist Ed. Strauss, cu capela sa, la balul românesc din Viena, în anul 1880.

*

p8

*

Îi mai rămase răposatului a se perfecționa încă în arta muzicii superioare, special bisericească. Spre acest scop, Î. P. S. părintele Mitropolit al Bucovinei îi mijloci, pentru un an, un stipendiu din Fondul religionar gr. or. al Bucovinei, pe care răposatul îl și întrebuință, spre a petrece acel an în Viena și, parte, a lua lecții speciale de la artistul și organistul de Curte, dl Krenn, parte, a participa la toate executările (concertele – n. n.) mai principale bisericești de acolo, ce-și împlini, cu succes de tot lăudat, exprimat într-un testimoniu (certificat – n. n.) de la numitul organist.

*

p9

*

Numele răposatului ca componist cu talent și zel era, în public, bine cunoscut. Ziarele românești îl amintiră, în mai multe rânduri, cu laudă. Deci primi îndemnarea să se pună în competiția pentru postul de învățător de muzică, la școlile centrale române din Brașov și pentru postul de direcor (dirijor – n. n.)  al corului de la biserica Sf. Nicolai de acolo, care posturi le și ocupă, în toamna anului 1880.

*

p10

*

În Brașov, manifestă răposatul, în ambele sale pozițiuni, zelul și capacitatea cea mai mare, recunoscute de toți cu laudă deosebită. În cele bisericești, organiză el un cor de 20 de studenți gimnaziali (liceeni – n. n.) și 12 damicele, pe care răposatul îi instrui în cântările liturgice, cele mai multe de dânsul compuse, și așa execută cântarea corală, la numita biserică, cu cel mai frumos succes și spre cea mai deplină mulțumire a creștinilor ortodocși orientali de acolo. În cele lumești, compuse răposatul opereta „Crai nou”, reprezentată, în Brașov, de trei ori, prin diletanți, cu succesul cel mai aplaudat chiar și de publicul străin, mai multe cântări și opuri, atât solistice, cât și orchestrale, toate executate în Brașov, parte într-un concert public, dirijat de răposatul, și parte de capela orășenească de acolo, la multe ocaziuni publice, apoi lăudate în ziarele române și germane.

*

p20

*

Aceste lucrări multe, grele, continue îl prea obosiră pe răposatul și-i atraseră o boală de piept, care, în toamna anului trecut (1882 – n. n.), progresase într-atâta, încât medicii îl sfătuiră să meargă, peste iarnă, la Italia, ceea ce și făcu.

*

p164

*

În Italia, și anume în Nervi, mai la vale de Genoa, petrecu răposatul, din decembrie, până în martie. Însă, spre nefericire, iarna aceasta (iar mai cu seamă lunile Faur, Marte și April) fu, și în Italia, excepțional de rece și furtunoasă, și el nu simți oareșcare folos pentru sănătatea sa. Făcu, însă, numai o călătorie până la Roma, unde petrecu zece zile, și veni, apoi, acasă, la părintele său, cu scopul de a călători, în vară, la Gleichenberg; pătimi, însă, tot mai greu, 12 săptămâni, până ce, în urmă, nemiloasa moarte îi curmă viața.

*

p165

*

Iată cum se exprima „Gazeta Transilvaniei”, nr. 63 din 1/13 iunie 1883 (număr de gazetă deja pierdut – n. n.), asupra răposatului:

 *

„Cu adâncă întristare, venim a înregistra pierderea unuia dintre cei mai zeloși și mai talentați dintre puținii noștri cultivatori ai artei muzicale, în genere, și ai muzicii naționale românești, îndeosebi. Miercurea trecută, în 25 mai vechi, a răposat, în comuna Stupca, din Bucovina, tânărul Ciprian G. Porumbescu, profesor de muzică la școlile centrale române de aici, din Brașov, și director al corului la biserica Sf. Nicolai. Mult regretatul răposat a suferit de o cumplită boală de piept, agravată din ce în ce mai tare, prin neobosita și poate prea încordata sa activitate. În zadar a consultat pe cei mai experți dintre medicii brașoveni, în zadar a petrecut iarna trecută în Italia… neîndurata moarte tot l-a răpit din brațele familiei sale, din brațele amicilor săi, din mijlocul neamului românesc, căruia i-a făcut, i-ar fi putut face, de aici, înainte, însemnate servicii pe terenul artelor frumoase. Foaia noastră a vorbit, în mai multe rânduri, despre lucrările răposatului Porumbescu, accentuând talentul, zelul și diligența tânărului compozitor”.

*

p4

*

Înmormântarea răposatului urmă în 27 mai vechi, în Stupca, funcționând protopresviterul Humorului, dl de Andruchovici, cu parohii I. Procopeanu, din Capu Câmpului, și C. Tușinschi, din Bucșoaia, acompaniat de corul Seminarului din Cernăuți, transmițând gremiul acestui institut și o cunună de doliu fostului și neuitatului său coleg.

*

p53

*

În biserică, cuvântă parohul I. Procopeanu, iar la mormânt, protopresviterul Andruchovici, după care vorbiră și doi academici, A. Procopovici și G. Popovici (poetul T. Robeanu, preşedintele, de atunci, al „Junimii” – n. n.), în numele Societății academice „Junimea” din Cernăuți, care societate trimise și o cunună de doliu emeritului său membru Porumbescu. Atari cunune trimiseră și damicelele corului bisericesc din Brașov, și Societatea „România Jună” din Viena, dimpreună cu scrisori de condoleanță foarte onorante pentru memoria răposatului.

*

p72

*

La înmormântare fu de față nu numai întreaga comună Stupca, cu mic, cu mare, ci mare mulțime și din comunele vecine, Ilișești, Drăgoiești și Corlata.

*

p2

*

Era un moment în care toți erau pătrunși de cea mai adâncă jale, când corul Seminarului, însuși mișcat, execută, la mormânt, cântarea „Adusu-mi-am aminte”, propria compoziție muzicală a celui ce, acuma, era în pământ. În timpul acestei cântări, mai că nu vedeai față fără lacrimi, iar cei mai de aproape ai bietului Ciprian erau învinși de durere. Facă prea bunul Dumnezeu ca, în curând, să se aline această durere a familiei și, îndeosebi, a părintelui duios, lovit, în mai multe rânduri, de întâmplări ca aceasta, rourându-i în inimă balsamul mângâierii și întărindu-l cu brațul său înalt, ca să-și poată împlini chemarea nu numai ca preot, dar și ca părinte de familie, față cu care, fiind văduv de mai mulți ani, are de îndeplinit datorii duble (Amicul Familiei, Anul VII, Nr. 16, 1/13 septembrie 1883, pp. 140, 141).


8 august 1926: Ce s-a petrecut la Putna?

Eminescu 3

*

O consfătuire a „tinerei generaţii” – Sforţări pentru a salva unitatea Ligii Creştine – Defilarea arcaşilor

 *

Din iniţiativa societăţii „Arboroasa” (muzică, sport, dansuri), a avut loc, în ziua de 8 august 1926, în curtea mănăstirii Putna, solemnitatea, solemnitatea dezvelirii bustului lui Mihail Eminescu, datorat sculptorului Oskar Hahn. Satele din împrejurimi şi un mare număr de intelectuali bucovineni au fost de faţă la ceremonie. Nu trebuie să ne surprindă amploarea serbărilor de la Putna. Bucovinenii au tradiţia acestor serbări pur patriotice, tolerate şi sub fosta stăpânire austriacă. În această veche provincie a Moldovei, amintirea lui Ştefan cel Mare a luat formele unui adevărat cult. E binevenit orice prilej de pelerinaj la mormântul atât de apropiat al Voievodului: ţăranii participă cu miile.

*

Între această manifestare pioasă a sentimentului popular şi demonstraţia politică, pe care au încercat-o cuziştii şi fasciştii, nu e nici o legătură. Ambele grupuri au ţinut să speculeze spectacolul mulţimii adunate pentru reclama de partid. Oficialitatea a înlesnit, pe cât i-a fost cu putinţă, aceste tendinţe. La sfârşitul solemnităţii, după plecarea principesei Ileana, cuziştii şi fasciştii au purces la răfuială. În realitate, a fost de faţă un singur partid, cel cuzist. Fasciştii n-au găsit cu cale, încă, să se dezvăluie sau să se afirme ca atare, în această împrejurare.

*

Semnătura lui Oscar Han

Semnătura lui Oscar Han

*

Spre seară, deci, şi-au făcut apariţia 15 cuzişti, care au convocat, pe loc, o consfătuire a tinerei generaţii. Au luat parte, în total, patruzeci şi doi de membri ai ambelor fracţiuni ale Ligii Creştine (evident, cei zece mii de participanţi la serbare manifestau, faţă de aceste istorice dezbateri, o indiferenţă jignitoare). Au început incriminările: cuziştii pretindeau că nemulţumirile din Ligă trebuiau dezbătute în sânul Ligii. Orice altă acţiune nu e decât rezultatul vanităţilor personale şi al intrigilor… jidoveşti. Adversarii domnului Cuza îl învinuiau pe acesta: 1). că s-a vândut guvernului; 2). Că vrea să paralizeze acţiunea violentă şi imediată a tineretului, pentru una legală şi parlamentară, ceea ce înseamnă moartea mişcării antisemite.

*

Placa comemorativă

Placa comemorativă

*

Cei 15 cuzişti au propus o moţiune de blam la adresa domnului Zelea Codreanu. Partizanii domnului Zelea Codreanu au căutat un teren de înţelegere. Ei cer domnului Cuza să rupă orice relaţie cu guvernul şi să aprobe tactica violenţei, cerută de tineretul din partid. Din grupul parlamentar al Ligii, şapte din cei zece deputaţi antisemiţi s-au raliat propunerilor domnului Zelea Codreanu. Propunerile s-au completat astfel: să fie proclamat preşedinte de onoare al Ligii domnul A. C. Cuza, iar preşedinte activ, domnul Zelea Codreanu. Dacă însă domnul Cuza respinde prezidenţia domnului Codreanu, ca pe o insultă personală (lucrurile au ajuns departe!), adversarii săi îl propun pe domnul Cătuneanu, de la Cluj. În cazul când domnul Cuza n-ar accepta nici acest compromis, partizanii „acţiunii violente şi libere” nu vor participa la congresul de la Iaşi al Ligii, lăsând domnului Cuza răspunderea rupturii.

*

Semnătura autorului soclului

Semnătura autorului soclului

*

În sfârşit, pe o ploaie torenţială, s-a produs lovitura de efect, „numărul” de senzaţie al zilei politice. Un număr mare de tineri, în hainele tradiţionale ale arcaşilor, au defilat, în pas militar, prin faţa domnului Zelea Codreanu. Arcăşimea a fost organizată de bucovineanul Tudosie Popescu. Domnul Zelea Codreanu a primit defilarea, din tribuna oficială. Pentru teatralizarea momentului, s-a căutat noului Duce un cal alb. Nu s-a găsit decât o iapă, care zvârlea, şi pe care comandantul fasciilor n-a putut-o încăleca. Totuşi, în timpul defilării, cu mâna dusă ostăşeşte la pălăria-i „borsalină”, domnul Zelea Codreanu a găsit privirea cezariană şi atitudinea statuară de circumstanţă. După defilare, un discurs violent al domnului Zelea Codreanu. Apoi, o purtare în triumf… Şi ploaia care nu mai contenea… Şi bustul proaspăt al lui Eminescu, privind toată această zadarnică agitaţie / Ald (Adevărul, anul 39, nr. 13082, miercuri 11 august 1926, p. 4).

*

Eminescu carte

 


1926: Noi nu pomenim niciodată pe nimeni

Gura Humorului

*

Cândva, totul le aparţinea, iar zăgăzuirile anotimpurilor doar pentru ei se săvârşeau. Erau oameni importanţi, cărora li se închinau zilele la picioare. Erau şi oameni neînsemnaţi, dar care îşi ignorau bicisnicia. Iar timpul, în încremenita lui cruzime, i-a spulberat cu totul. Nici măcar amintirea nu le-a mai rămas. „Să trăiţi şi să-i pomeniţi!” e o şmecherie clericală. Noi nu pomenim niciodată pe nimeni. Noi suntem singurii care contează. Cătând spre ei, am ciudata senzaţie că am căta înspre noi, cei care nu vrem să pricepem că deja suntem colbul de pe tălpile viitorimii. De asta şi insist în a tot căuta, ici, un nume, dincolo, altul, închipuindu-mi că aş lecui de pustietate. Şi ce trist este pentru un popor să nu-şi poată căuta străbunii prin cronici, cronologii şi calendare, prin cărţi mărturisitoare şi de importanţă comunitară!

*

Numiri de judecători. „În circumscripţia tribunalului Fălticeni. D. Dimitrie Chirică, judecător inamovibil la judecătoria Şarul-Dornei, din judeţul Fălticeni, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Liteni, din acelaşi judeţ, în locul nou înfiinţat. D. loan Silivestru, ajutor de judecător la judecătoria Şarul-Dornei, din judeţul Fălticeni, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Liteni, din acelaşi judeţ, în postul nou înfiinţat” (p. 29).

*

„În circumscripţia tribunalului Câmpulung, D. Wilhelm Praglovschi, judecător inamovibil la judecătoria Stăneşti din judeţul Storojinet, se transferă judecător-şef la judecătoria Câmpulungul Moldovenesc mixt, în locul dlui Octavian Aurite, trecut în alt post. D. Traian Tomoioagă, supleant cu examen de capacitate, de la tribunalul Cernăuţi, se înaintează judecător inamovibil la judecătoria Câmpulungul Moldovenesc mixt, în locul dlui Leon Matasar, trecut în alt post. D. Beno Romanovschi, judecător de instrucţie inamovibil la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător inamovibil la judecătoria Gura Humorului din judeţul Câmpulung, în locul dlui Norbert Buzek, trecut în alt post” (pp. 29, 30).

*

„În circumscripţia tribunalului Cernăuţi, D. Ioan Sbiera, judecător cu titlul de consilier de Curte de apel, la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător-şef la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Victor Tomasciuc, judecător cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Constantin Dracinschi, judecător cu titlul de consilier de Curte de apel la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Ştefan Baculinschi, judecător inamovibil la tribunalul Cernăuţi, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Otto Plitter, judecător de instrucţie cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Octavian Tarnavschi, judecător inamovibil la tribunalul Cernăuţi, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Vasile Hrincu, judecător inamovibil la Cernăuţi, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Cernăuţi mixtă D. Abraham Steiner, judecător cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Sigmund Bibring, judecător inamovibil la tribunalul Cernăuţi, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Cernăuţi. D. Carol Hilsenrad, judecător cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Oton Toxovici, judecător cu titlul de consilier de Curte de apel la tribunalul Suceava, se numeşte judecător la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Franz Gaschler, judecător cu titlul de consilier de Curte de apel la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Xenofon Siretean, supleant cu examen de capacitate la tribunalul Cernăuţi, se înaintează judecător inamovibil la judecătoria Cosmeni mixtă din judeţul Cernăuţi, în locul vacant. D. Vasile Corniciuc, supleant la tribunalul Suceava, se numeşte ajutor de judecător la judecătoria Zastavna din plasa Cernăuţi, în locul dlui Ilarion Nastasi, trecut în alt post” (p. 30).

*

„În circumscripţia tribunalului Rădăuţi. D. Nicolae Sulcină, judecător de instrucţie cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Suceava, se numeşte judecător-şef la judecătoria Rădăuţi mixtă, în locul dlui Artur Hnidei, trecut în alt post. D. Wilhelm Peter Greculessy (nu mă aşteptam să dau, vreodată, peste un nume precum acesta, de care Alecsandri făcea mare haz! – n. n.), judecător cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător la judecătoria Rădăuţi mixtă, în locul dlui Adalbert Paul, trecut în alt post: D. Maximilian Bruker, judecător de instrucţie inamovibil la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător inamovibil la judecătoria Siret din judeţul Rădăuţi, în locul dlui Melentie Canţer, transferat. D. Severin Velehorschi, supleant cu examen de capacitate la tribunalul Suceava, se înaintează judecător-şef inamovibil la judecătoria Vicovul-de-Sus, din judeţul Rădăuţi, în locul nou înfiinţat. D. Victor Bendeschi, ajutor de judecător cu examen de capacitate la judecătoria Slăveşti din judeţul Teleorman, se înaintează judecător cu titlu provizoriu la judecătoria Vicovul-de-Sus din judeţul Rădăuţi, în locul nou înfiinţat” (p. 30).

*

„În circumscripţia tribunalului Storojineţ. D. Meletie Canţer, judecător inamovibil la judecătoria Siret, din judeţul Rădăuţi, se transferă judecător-şef la judecătoria Storojineţ mixtă, în locul dlui Ştefan Tomovici, trecut în alt post. D. Paul Ustianovici, judecător cu titlu de preşedinte de tribunal la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător la judecătoria Storojineţ mixtă, în locul dlui Emanoil Lictenfeld, trecut in alt post. D. Teodor Florişteanu, ajutor de judecător la judecătoria Cozmeni din judeţul Cernăuţi, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Stăneştii-de-Jos din judeţul Rădăuţi, în locul vacant” (p. 30).

*

„În circumscripţia tribunalului Suceava. D. Eusebie Sârbul, procuror la tribunalul Suceava, se numeşte judecător-şef inamovibil la judecătoria Suceava mixtă. D. Edmund Persfeld, judecător cu titlul de consilier de Curte de apel la tribunalul Suceava, se numeşte judecător la judecătoria Suceava mixtă. D. Adolf Kupferberg, judecător cu titlul de consilier de Curte de apel la tribunalul Suceava, se numeşte judecător la judecătoria Suceava mixtă. D. Aleis Anton Provasi, judecător cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Suceava, se numeşte judecător la judecătoria Suceava mixtă. D. Ioan Gaube, judecător cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Suceava, se numeşte judecător la judecătoria Suceava mixtă. D. Ludwic Löwy, judecător cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Suceava, se numeşte judecător la judecătoria Suceava mixta. D. David Geller, judecător inamovibil la tribunalul Suceava, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Cernăuti mixtă. D. Otto Tomasczuk, judecător inamovibil la tribunalul Suceava, se transferă judecător-şef la judecătoria Dărmăneşti din judeţul Suceava, în locul nou înfiinţat. D. Simion Boca, supleant cu examen de capacitate la tribunalul Cernăuţi, se înaintează judecător inamovibil la judecătoria Dărmăneşti din judeţul Suceava, în locul nou înfiinţat. D. Grigore Danciu, supleant cu examen de capacitate la tribunalul Suceava, se înaintează judecător-şef inamovibil la judecătoria Ilişeşti din judeţul Suceava, în locul nou înfiinţat. D. Valdemar Hopp, judecător inamovibil la judecătoria Rădăuţi mixtă, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Ilişeşti din judeţul Suceava, în locul nou înfiinţat” (Monitorul oficial al României, nr. 3, 3 ianuarie 1926, pp. 29 şi 30).

*

Prin „deciziune ministerială” din 5 ianuarie 1926, se numeau noi secretari de plasă: „În judeţul Fălticeni: 1. Mateescu Constantin. 2. Gabor Gheorghe” (Monitorul oficial al României, nr. 4, 5 ianuarie 1926, p. 86).

 *

Ministrul secretar de stat de la departamentul de interne, lua în examinare rapoartele prin care prefectul judeţului Storojineţ cerea demiterea consiliului comunal din Bobeşti, ca urmare a demisiei primarului Gheorghe Medwaczky, în locul demisionarului neputând fi nimeni numit „ca primar, neştiind carte”. În cele din urmă, consiliul comunal s-a dizolvat, afacerile comunale urmând să fie girate de un interimat, din care făceau parte: „David Dolinschi, ca preşedinte, cărui i se stabileşte ca salariu o diurnă zilnică de lei 20, iar ca membri: Michailo Moscal, Eugen Neagu, Eugen Ucraineş, Tanasi a Pano Moscaliuc, Ion Mantiuc, Toader Zubec şi Alexe Grigoriciuc” (Monitorul oficial al României, nr. 4, 5 ianuarie 1926, p. 92).

*

În 18 ianuarie 1926, prin decret regal, care sancţionează raportul Ministerului de Interne nr. 27.054/925, „se aprobă de Noi instituirea de noi comisiuni interimare care să gireze afacerile următoarelor comune rurale până la alegerea şi instalarea de consiliu comunal”:

 *

„Judeţul Fălticeni. La comuna Dolheşti: Ştefan Puică, preşedinte; Ion Todireasa, vice-preşedinte; Dumitru T. P. Marian, Vasile C. Pantelimon, Ion C. Mitruţă, Ion Ilie Buculei, Ion Ion Sandu; Vasile Alex. Tanasă, Gheorghe Şerban Stoleru, Petrea C. Pelin, C. V. C. Marian şi Const. Gh. Befu, membri” (Monitorul oficial al României, nr. 14, 19 ianuarie 1926, p. 1).

 *

„Judecătoria Mixtă Suceava. Judeţul Suceava. Extras din procesul-verbal al adunării generate extraordinare, din 6 septembrie 1925, a băncii populate „Sf. Ilie”. Adunarea generală extraordinară a băncii populare „Sf. Ilie”, cu sediul în comuna Sf. lie, judeţul Suceava, s-a întrunit în ziua de 6 septembrie 1925 şi a întocmit statutele acestei bănci, din care extragem următoarele.

1. Firma societăţii este Banca Populară „Sf. Ilie”.

2. Sediul societăţii este în comuna Sf. llie, jud. Suceava.

3. Scopul societăţii este de a înlesni creditul pentru membrii ei şi a fructifica economiile lor (Art. 2).

4. Durata societăţii este nelimitată (Art. 4).

5. Capitalul social este variabil şi se formează din părţile sociale vărsate de membri (Art. 21).

6. Societarii răspund solidar pentru obligaţiunile societăţii cu de 5 ori capitalul subscris (Art. 17 al. c.).

7. Societatea este administrată de un consiliu de administraţie, compus din 7 membri; comisiunea cenzorilor se compune din 3 cenzori activi şi 3 supleanţi (Art. 58 şi 67).

8. Societatea este reprezentată prin preşedintele consiliului de administraţie, iar in lipsa acestuia, printr-un alt membru din consiliu anume delegat de consiliu prin proces-verbal.

9. Societatea cu numele de Banca Populară „Sf. Ilie”, va funcţiona în baza legii băncilor populare şi a statutelor adoptate”.

După acelaşi tipic judecătoresc, s-a mai înfiinţat, în 6 septembrie 1925, şi banca populară „Albina” din Bosanci (Monitorul oficial al României, nr. 14, 19 ianuarie 1926, p. 647).

*

În 1 octombrie 1925, se înfiinţa în comuna Arbore, printr-o decizie a judecătoriei Solca, „o societate cooperativă de producţie forestieră cu numele Zimbrul Moldovei”, scopul declarat al societăţii (să vedeţi ce demagogii urmează) fiind „de a lua păduri în exploatare sau în plină proprietate, de a înfiinţa ateliere şi fabrici pentru lucrarea lemnului şi a deschide depozite de desfacere a produselor lemnoase, pentru ca, pe deoparte, membrii să poată găsi de muncă în condiţiuni mai bune şi să poată desface pe piaţă produse cât mai ieftine, combătând specula, intermediarii şi câştigul fără muncă, iar pe de altă parte, printr-o exploatare raţională a pădurilor, să contribuie la conservarea şi mărirea avuţiei naţionale” (Monitorul oficial al României, nr. 17, 22 ianuarie 1926, p. 832).

*

Un divorţ la Zvoriştea, în faţa instanţei din Dorohoi „Astăzi, 5 ianuarie 1926, s-a prezentat înaintea noastră, în camera de consiliu a acestui tribunal, d. căpitan Aurel lonescu, din comuna Zvoriştea, cerând a fi divorţat de soţia sa, Emilia Ionescu, cu domiciliul necunoscut, pentru cauze determinate. În camera secretă, am dat reclamantului consiliile necesare spre a conveni la împreună convieţuire, dar, nereuşind, am primit prezenta reclamaţiune, depusă în două exemplare, pe care am parafat-o conform art. 219 din codul civil. Văzând dispoziţiunile art. 220 din codul civil, dispunem: Înfăţişarea părţilor înaintea noastră pentru ziua de 6 fevruarie 1926, pentru când serviciul de portărei va scoate cuvenitele citaţiuni, comunicând părţii o copie de pe prezenta ordonanţă. Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal, semnat de noi, grefier şi reclamant, / Preşedinte, Sachelarescu. Prim-grefier, / Gh. I. Franc. / Reclamant, / Căpitan Aurel lonescu” (Monitorul oficial al României, nr. 20, 25 ianuarie 1926, p. 955).

 *

„Subsemnatul, veteran de la 1877, pierzând titlul de pensie cu No. 161.459 al orfanilor lui Cost. Ungureanu, îl declar nul şi fără valoare, în mâinile oricui s-ar găsi. / Gheorghe D. Mironeasa, tutore, comuna Boroaia, judetul Fălticeni” (Monitorul oficial al României, nr. 20, 25 ianuarie 1926, p. 957).

 *

„Asociaţia generală a invalizilor din război, filiala Câmpulung (Bucovina), pierzându-se biletul de reformă definitivă No. 10 T. t., din 6 iulie 1920, eliberat de comisia medico-militară Rădăuţi invalidului din război Ungureanu Dumitru, din comuna Fundul-Moldovei, judeţul Câmpulung, se declară nul şi fără valoare, în mâinile oricui s-ar găsi” (Monitorul oficial al României, nr. 20, 25 ianuarie 1926, p. 957).


Ion Grămadă: De prin anii 1848 şi 1849

Coperta Ion Gramada 1

*

Nu-i mult de atunci: vor fi vreo şaptezeci şi opt de ani. Şi acum mai afli bătrâni de aceia care au văzut cu ochii lor acele vremuri de grea cumpănă, prin care a trecut mult încercata noastră ţară. Dar tinerii, oameni noi pe acest pământ vechi, nici nu visează la suferinţele strămoşilor noştri, căci prea uşoară li se pare viaţa şi prea sunt multe ale ei momeli.

Ion Gramada*

Era pe vremea când nu se încuibaseră atâtea mode, nici sărăcie straşnică; când ţăranul, deşi iobag, nu lua calea grea a pribegiei spre America. Pe atunci, deputaţii bucovineni din sfatul împărătesc din Viena erau, cei mai mulţi, ţărani, ca de pildă, Vasile Morgoş din Coţmani, Miron Ciupercovici din ţinutul Humorului, Vasile Cârste din Boian, George Timeş de pe lângă Cernăuţi şi Mihai Bodnar din ţinutul Rădăuţilor. Nu erau tobă de carte, căci învăţaseră buchiile de la dascăli ambulanţi, care pribegeau pe la răzeşi, pe la popi şi pe la boieri, din casă în casă, dar, totuşi, au lucrat pentru despărţirea Bucovinei din împreunarea necurată cu Galiţia, au cerut slobozenia tiparului şi au desrădicat boierescul, iar în sfatul împărătesc de la Kremsier au vorbit cu atâta dragoste şi căldură despre durerile ţărănimii împilate, încât toate gazetele nemţeşti şi „Bucovina” fraţilor Hurmuzachi scriau că „deputaţii ţărani din Bucovina îşi cunosc chemarea”.

*

Nici poştă îndemânoasă ca acum nu se pomenea, dar nici drumuri de fier care să aducă străini în ţara noastră; dacă aveai de trimis veşti grabnice la prieteni din ţară sau la cei din Moldova şi din Ardeal, le trimiteai prin curieri sau ştafete. Acestea erau nişte căruţe cu două roţi înalte, trase de cai iuţi şi pietroşi, care ţineau lungă vreme la drum. În căruţă, deasupra lăzii cu răvaşe, şedea curierul, pe pieptul căruia atârna, pieziş, o goarnă cu canafi şi cu găitane negre-galbene, care sunt culorile împărăţiei. Alături de curier, ghemuit într-un colţ, îi ţinea tovărăşie un soldat înarmat până-n dinţi, care era pus spre paza scrisorilor şi a banilor, căci era mare primejdie să treci, pe acele vremi, prin codri şi zăvoaie pustii.

*

Caii porneau la goană pe drumul de ţară plin de hârtoape, iar curierul sufla în goarnă ca să se ferească oamenii şi, cu toate acestea, se-ntâmpla să fie zdrobiţi călătorii ce nu se dădeau repede în lături.

*

Cale de o poştă, adică atât cât putea alerga o ştafetă până să obosească caii, se afla o staţie. La staţia poştei, erau han pentru călători, grajduri pentru cai proaspeţi şi locuinţa poştaşului. Aici, deshămau curierii caii cei vlăguiţi şi luau alţi olăcari, împărţeau şi luau scrisori, şi îmbucau ceva pentru drumul cel lung.

*

În Suceava, era poştăriţă Popovicioaia, o văduvă bogată şi frumoasă, care avea poştă lângă biserica unită, două hanuri alăturea şi grajduri pentru vreo treizeci de cai, frumoşi şi graşi cum e linul.

*

Monument realizat de Cezar Popescu

Monument realizat de Cezar Popescu

Birjari cu trăsuri arcuite nu se aflau în Suceava, tot aşa în toată ţara Cordonului (Bucovinei). De plecai undeva, la drum, pe vreme lungă, năimeai un jidov prăpădit – căci ei singuri erau căruţaşi – cu o haraba hârbuită, trasă de doi cai slabi, o haraba prin care trecea vântul, şi acoperită cu o covergă veche, afumată. În coşul harabalei puneai fân sau paie ca să nu te scuture aşa de tare „rădvanul”, te rugai lui Dumnezeu să vii înapoi cu ciolanele întregi şi haide, băiete!, căci bun e Domnul şi meşter e dracul!

*

Dar, să fi avut graba cea mai mare, trebuia să te supui toanelor cărăuşului tău, că, îndată ce însera şi-l prindea sabăşul pe cale, să-l fi tăiat pe jupân şi nu se mişca din loc. Dumnealui se oprea într-un sat sau la vreun han jidovesc din câmp, îşi făcea rugăciunea de seară şi, apoi, se culca; iar ţie nu-ţi rămânea alta decât să înjuri toţi patriarhii şi bătrânii poporului lui Israel, începând cu Avram şi sfârşind cu rabinul de la Sadagura.

*

Oraşul Suceava nu era aşa ticsit de jidovi ca acuma, căci, până la anul 1848, n-aveau drepturi ca ceilalţi supuşi ai împărăţiei. Ei locuiau separaţi de ceilalţi târgoveţi, în cartierul lor, numit „Ghetto”, unde mişunau ca viermii. La sărbători, bărbaţii îmbrăcau caftane lungi, iarmurcă de mătase şi pălărie de catifea, iar în picioare – pantaloni strâmţi, până la genunchi, şi colţuni albi. Fetele purtau cordele cusute cu fir de aur şi de argint, caţaveică cu blană, iar pe cap, de la tâmple-n sus, aveau nişte coarne de argint, groase de un deget şi lungi de o şchioapă; grosimea şi lungimea lor atârna de la avuţia celei ce le purta. Astfel îmbrăcaţi, ieşeau, în sabăş sau în alte zile de sărbători, să se plimbe pe stradă. Semnele până unde aveau dreptul să se plimbe erau nişte sârme de-a curmezişul străzii, ca la stâlpii de telegraf. Şi acum se mai văd în Suceava semnele acelea, şi anume pe uliţele ce duc spre satul Bosanci, spre mahalaua Arenilor, spre mănăstirea armenească Zamca şi spre gara Iţcani.

*

În partea târgului dinspre asfinţit şi miezul nopţii, era cartierul armenilor paşnici, care aveau casa cu cerdac dinainte şi fete oacheşe şi frumoase; ei erau negustori chiaburi şi isteţi, mai ales băcani, cu prăvălii în vatra târgului. Unii ţineau şi hanuri, precum şi cofetării întocmite după gustul vremilor acelea, unde vindeau îngheţată, şerbeturi şi plăcinte turceşti, rahat, alviţă, dulceaţă şi alte bunătăţi. Ei singuri mai păstraseră vechiul port al işlicelor mari cât o baniţă, de aveau de ce face haz târgoveţii români; se îmbrăcau cu giubea şi anteriu şi se încălţau cu târlici, iar Armencele mai ţineau în modă neîndemânosul crinolin, ce-nfoia rochia ca o turlă de biserică. Păcat că această naţie de oameni cu care se-nvoiau românii atât de bine s-a stins, încetul pe-ncetul, aşa că, acum, se află numai vreo cincisprezece familii în vechiul lor cartier; mulţi au sărăcit şi au pribegit din pricina vestitelor incendii ce-au pustiit „târgul” armenesc din Suceava, în mai multe rânduri.

*

Românii erau meşteşugari, împărţiţi în bresle, bogaţi şi ei, cu locuinţa în vatra târgului, nu ca acum, în mahalale şi prin suburbii. Portul lor era asemănător cu al armenilor, afară de işlice. În mahalaua Cutului de lângă Areni, erau şi lucrători de pământ, iobagi, ca şi ţăranii. Deoparte, cam pe lângă biserica vechii mitropolii, unde se păstrează moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, erau împrăştiate şi vreo douăzeci de fumuri ţigăneşti, în care trăiau fierarii şi lăutarii târgului.

Nemţi erau puţini şi mai toţi funcţionari.

Mormântul Eroului Bucovinei

Mormântul Eroului Bucovinei

*

Paza oraşului era încredinţată desetnicilor (poliţiştilor), înarmaţi cu săbii şi cu suliţi, iar la ţară ţineau ordine în public vatamanii (jandarmii călări). Pentru ţinutul Sucevii, se alegeau numai doi vatamani; pe la anul 1848, erau rânduiţi fioroşii Budean şi Tott, care era Neamţ; aceştia cutreierau călări, zi şi noapte, prin toată împrejurimea Sucevii, ca să pedepsească cu bătaie pe clăcaşii ce nu ieşeau la robotă (boieresc) şi să bage hoţii în fiare. Purtau la oblânc două pistoale grele, ferecate în alămuri galbene, la şold aveau sabie şi-n spate – puşcă lungă, cu cremene. Împreună cu mandatarii, care erau notarii de la sate, băteau ţăranii, la scară, cu harapnice de piele, încât le sfâşiau bucăţi de carne de pe trup şi veneau câinii să lingă sângele de sub scară.

*

În Suceava, oamenii trăiau în pace şi se-nvoiau bine unii cu alţii, dar, în anul 1847, nu se făcuse pâine în ţara întreagă şi, de aceea, era mare groază de foamete. În anul următor, dădu o secetă cumplită, de secară toate izvoarele şi fântânile, până şi cea de la Areni, dimpreună cu şipotul oraşului, a cărui apă vine de sub pământ, tocmai de pe dealul Tătăraşilor. Mai rămăsese numai fântâna din ograda mănăstirii Zamca cu apă destulă şi rece, cum nu afli pe toate meleagurile acelea.

*

Pe cer, se iviră semne: stele cu coadă şi pânze de foc, ce fluturau noaptea dinspre asfinţit. Zodierii şi vracii, care, întotdeauna, au înfricoşat lumea cu porogăniile lor, ziceau că au să vină peste ţară multe plăgi: lăcuste, foamete, boli şi, la urmă, chiar război. De astă dată, li s-a împlinit prorocirea.

*

Deodată cu vânturile cele calde, ce băteau din jos, veniră roiuri mari de lăcuste. În ziua când s-au ivit, era o arşiţă grozavă, de nu puteai merge desculţ pe drum, căci te frigea colbul. Iată, însă, că, fără de veste, se întunecă soarele de-a binelea, iar oamenii auzeau prin văzduh pârâiri ca de trestie uscată, când o calci cu piciorul; pe sus treceau nouri grei de lăcuste înspre văile Siretului, ale Prutului şi ale Nistrului, unde au ros alăturea cu pământul cele din urmă rămăşiţe de holde. Pe ţarinile Sucevii nu s-au lăsat, căci zburau prea sus, numai cele obosite de îndelungata cale peste ţări şi ape căzură la pământ. Oamenii le luau în mână, privindu-le cu mirare, căci pe aripile lor aveau nişte semne ciudate. Toţi ziceau că-s slove; unii mai fricoşi şi bisericoşi credeau că sunt slove trimise din cer, ca să se pocăiască oamenii; alţii, iarăşi, care auzeau şi toaca din cer, socoteau că-i vreo scrisoare de la vreun fel de oameni, căci, ziceau ei, pe podul pământului sunt multe feluri de naţii şi de limbi, şi anume, în toată lumea, sunt şaptezeci şi şapte şi jumătate de naţii; şaptezeci şi şapte sunt naţii întregi ca şi noi, iar jumătate de naţie sunt ţiganii. De aceea, oamenii căutau cărturari bătrâni să le dezlege slovele acelea.

*

"Naţiunea Poeţilor", omagiindu-şi Eroul

“Naţiunea Poeţilor”, omagiindu-şi Eroul

*

Şi cine era mai iscusit cărturar în Suceava decât Serafim Cărăşel, diacul de la biserica Sfântul Neculai, care „ştia limbă” şi ţinea gazetă? Umblase lumea în lungiş şi în curmeziş, când fusese douăzeci de ani cătană la împăratul; a fost cu împăratul Napoleon Bunaparte în ţara Moscalului şi în a Parisului, apoi se bătu în oastea împăratului nemţesc de la Beci cu franţujii, ba fusese chiar şi în Paris. Dar Serafim era un pezevenchi şi jumătate, care ştia să scape din încurcătură spunând că nu-i bine de cercetat voinţa lui Dumnezeu şi că el se teme să nu-l trăsnească din senin, dacă va dezlega slovele cele ciudate.

*

Din pricina secetei – căci nu plouase de lungă vreme – şi a lăcustelor, izbucni o foamete cumplită. Mai ales în nordul Bucovinei oamenii mâncau, acum, de luni întregi, mămăligă cu jir măcinat şi amestecată cu rugumătură de fierăstrău. De băut, beau apă fiartă cu ciocani de păpuşoi. Zile întregi, rătăceau pe câmpii, după măcriş, şi prin păduri, după jir. Mai târziu, când bântuia războiul între unguri şi între împăratul, se urcase preţul bucatelor grozav de mult şi era şi lipsă de bani, căci „toţi banii de aur şi argint erau trimişi în ţara Talionului şi la ungur”’, cum ziceau bătrânii. Nici bani mărunţi nu erau în ţară. Pe atunci, umblau nişte bancnote de hârtie, în preţ de un franc, care se chemau „leu şain”. Spre a se ajuta la nevoie, oamenii rupeau o astfel de hârtie în patru părţi şi un sfert se chema grivnă; cele ungureşti erau roşii, iar cele împărăteşti – negre.

*

Pe lângă toate aceste nenorociri, mai veni şi holera să nimicească ce a mai rămas pe urma foametei. Cumplita boală izbucni, mai întâi, în Galiţia, de unde se răspândi cu iuţeala fulgerului şi în Bucovina. Vânturile cele calde duceau germenii bolii prin toate colţurile ţării. Dar mai aprig, bântuia la Suceava, unde murea tot al doilea om, până şi copiii. Cioclii umblau prin oraş, cu căruţele lor negre, de la casă la casă, şi întrebau ori de nu sunt bolnavi sau morţi în familie, ca sa fie îndepărtaţi din mijlocul celor sănătoşi. Spre a nu se molipsi, oamenii se afumau cu bălegar de vită şi cu ierburi uscate, iar dinaintea uşii se afla un hârdău cu apă, peste care trebuia să treacă fiecare, când intra în casă.

Adevărul, 17 aprilie 1915

Adevărul, 17 aprilie 1915

*

Se iscă, atunci, zvonul că holera e o femeie cu părul despletit, frumoasă, dar palidă la faţă, şi umbla pe hotare, arătându-se străjerilor, noaptea. Dacă o primeşti şi-i dai de mâncare, apoi nu se atinge de căsenii tăi; iar dacă o alungi, trebuie numaidecât să-ţi moară cineva. Iată, însă, că atunci se rătăci prin târgul Sucevii – Dumnezeu ştie de unde – un bătrân, voinic şi roşcovan la faţă, ce colinda din casă în casă şi învăţa lumea să fiarbă spini albaştri de holeră şi să bea fiertura ca să scape de boală. Oamenii îl ţineau de sfânt şi nimeni nu ieşea din cuvântul lui. Cu apropierea toamnei, se schimbă şi boala şi nu mai era aşa de primejdioasă: rar unde se auzea că a picat cineva. Iarna, apoi, puse capăt acestei plăgi care secerase aşa de crud în rândurile oamenilor.

*

De la o vreme, se zvoni prin Bucovina că în ţara franţuzească şi pe la Viena e prăpădenie, că se surpă temeliile drepturilor boiereşti, că „dobitocul” de ţăran cere şi el să fie om, că se pustiesc şi se ard moşiile domnilor şi curge sânge…

*

Sucevenii se strângeau cârduri pe drumuri, vorbeau, şopteau şi clătinau din cap. Tot la zece zile, venea ştafeta cu gazetele de la Beci şi de la Cernăuţi, cu foi volante şi cu lexicoane întregi, în care le tălmăcea pe înţelesul tuturor ce-s acelea „constituţie, parlament, deputaţi” şi alte bazaconii, despre care nu mai auzise neam din neamul lor.

*

Şi în Bucovina erau nemulţumiţi ţăranii, căci multe din jalbele trimise la împărăţie, prin deputaţii ţărani, n-au fost ascultate. Se mai povestea, iarăşi, că, în munţii huţăneşti, se ridicase „craiul” Cobiliţă, cu huţanii săi, pustiind şi arzând moşiile domnilor, că ar fi ţinut la Vijniţa o adunare numeroasă de huţani, că scotea vornicii (primarii) din vornicie şi punea alţii în loc, lua bir câte o dimirlie de porumb şi douăzeci de creiţari de om şi precum că s-ar fi aflând cu o gardă de huţani tineri, înarmaţi cu ciomege şi cu suliţi. Ba, ce-i mai mult, că ajuta pe unguri, pe sub mână, împotriva împăratului, care trimisese oaste să răscolească munţii huţăneşti şi să-i spânzure pe buntujnicii de huţani. Chiar Cobiliţă singur a murit în ştreang, mai târziu. Şi colonia ungurească Hadicfalva, de lângă Suceava, se răsculase, aşa că groaza de năvălirile ţăranilor în oraşe creştea pe zi ce merge. Mai ales jidovii se boceau de frică pe străzi, îşi strângeau catrafusele să plece, dar tot pe loc rămâneau. Pretutindeni era clocot şi fierbere mare, şi toţi aşteptau să se surpe temeliile lumii celei vechi şi să răsară alta nouă.

*

În Moldova, la Iaşi, se ridicară boierii cei tineri contra stăpânirii, dar fără ispravă, căci mulţi au fost prinşi, iar alţii trimişi în surghiun. În Bucovina, se dăduse poruncă, pe la toate cerdacurile din ţară, ca să lase graniţa deschisă pentru toţi boierii fugari din ţara Moldovei. Necontenit, soseau în Suceava, peste graniţă, bejenari în chervane grele, braşoveneşti, ferecate cu lanţuri şi înconjurate de feciori călări şi înarmaţi până în dinţi. Stăteau o zi-două în Suceava, se închinau la moaştele Sfântului Ioan, se îngrijeau cu de-ale gurii şi, apoi, carele greoaie plecau, scârţâind, spre Cernăuţi, unde casele marelui vornic Doxachi Hurmuzachi îi găzduiau mai pe toţi boierii fără ţară. Acolo petreceau Vasile Alecsandri, cu fratele său Iancu, apoi Domnitorul de mai târziu Alexandru Cuza, Costache Negri, dimpreună cu două surori ale sale, care erau călugăriţe, Kogălniceanu, principele Moruzi, George Sion, cântăreţul limbii româneşti, şi alţii. În tovărăşia acestora mai veni şi Aron Pumnul, luminătorul românilor bucovineni, care, rupt de oboseală şi slăbit în urma bolii de holeră, de care suferise, numai cu mari greutăţi putu trece graniţa dinspre Moldova, intrând, în puterea nopţii, în Cernăuţi. Şi George Bariţ, liberat de familia Hurmuzachi din ghearele zbirilor lui Barco, afla refugiu în „sânul lui Avram”, după cum numeau surghiuniţii casa bătrânului şi bunului Doxachi.

*

În toate dimineţile, bătrânul Doxachi Hurmuzachi, îmbrăcat în antiriu şi cu giubea, cu fes pe cap şi încins cu un şal de mătase, încăleca pe un cal focos, ce juca sub călăreţ, şi colinda pe la conacurile boierilor pribegi, chemându-i la cafeaua de dimineaţă, cu cuvintele poetului Alecsandri:

*

– Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,

N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător…

*

De altfel, nu le mergea rău pribegilor, ci dimpotrivă, după cum ne povesteşte Iraclie Porumbescu, surghiuniţii petreceau foarte bine la Cernăuţi, numai în banchete şi petreceri, de s-au fost speriat cernăuţenii de galantomia boierilor „valahi”. Alte dăţi, mergeau în cete prin grădina publică, cuprinşi de după cap şi cântând „Marsilieza”, de se uitau trecătorii cu gurile căscate după dânşii.

*

Pentru că în ţară era puţină oaste şi n-avea cine să ţină ordine în publicul ce părea foarte agitat, se formară gărzi naţionale prin toate oraşele. În ziua când se răspândi vestea că şi Suceava are voie să-şi facă o gardă naţională de cetăţeni, colinda pe uliţele târgului un crainic, însoţit de un toboşar şi de un gardist, ce pofteau lumea să intre în gardă. Cetăţenii lăsară tejghelele, calupul şi acul, şi alergară de bună voie în rândurile gardiştilor. Mai ales erau mulţi români şi armeni tineri, care stăteau alături cu bărboşii starosti de isnafuri sau bresle.

*

Căpitanul întregii gărzi era berarul jidov Fischhoffer, scurt şi gras cât o bute. Garda era împărţită în două părţi: o parte se deprindea în meşteşugul armelor pe imaşul Mirăuţilor, sub conducerea lui Fischhoffer, cealaltă, în târgul vitelor de lângă Areni, sub ascultarea lui Serafim Cărăşel, diacul de la biserica Sfântului Nicolai. Uniforma gardiştilor era: pantaloni surii de dril, tunică albastră cu parole roşii, adică în culorile ţării; pe cap purtau o pălărie mare calabreză, cu un fleonc roş-albastru – ca panaş, şi cu numărul companiei. Cei mai mulţi aveau săbii şi suliţi, şi numai foarte puţini se procopsiseră şi cu o puşcă ruginită sau cu o pereche de pistoale vechi. Pe dealul Tătăraşilor, se uneau amândouă companiile şi făceau „manevre”. La început, îi muştruluia Fischhoffer pe toţi gardiştii, dar, mai pe urmă, nu voiră să asculte pe jidov, care nici nu se pricepea la comandă, şi, de aceea, îl aleseseră toţi, într-un glas, pe Serafim Cărăşel căpitan, care cunoştea meşteşugul armelor în fel şi formă.

*

Îndată cum veni diacul la cârmă, puse numaidecât pe gardişti să meargă în pas alergător, spre hazul tuturora, căci fostul căpitan, gras cum era, de-i atârna bărbia peste guler, rămânea totdeauna în urmă, gâfâind. Noaptea, patrulau pe străzile târgului şi pe la margini, dar, de cele mai multe ori, se afundau în vreo crâşmă, „La şapte draci” şi „La Craiul negru”, unde cinsteau vin de contrabandă, adus din Moldova, şi ascultau palavrele lui Serafim Cărăşel, care, după cum zicea el, numai în piatră seacă n-a fost.  În Cernăuţi, şi seminariştii, şi liceenii din clasele superioare făceau parte din garda naţională a oraşului.

*

Viaţa în Suceava era foarte neliniştită, mai ales în zilele de târg, joia şi duminica. Pe piaţă, la Bărbunc („bărbunc” înseamnă recrutare şi vine de la cuvântul nemţesc „Werbung”), se auzea cântând muzica, iar lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În mijlocul pieţii, se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare, cu chipie ostăşeşti. Primprejur, juca o roată din cei mai frumoşi şi mai voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa din tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea se ferea de „Bărbunc” ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când vedeai cum cătanele luau la joc pe cele mai frumoase fete din împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele cele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc lângă dânsele. Jucai un joc, două, apoi doi căprari cât bradul te duceau de subsuori, cu vorbe dulci, la o vivandieră, care te cinstea din ploscă şi-ţi dădea buzele ei subţiri şi roşii. Ofiţerul îţi punea, pe dinapoi, şapca-n cap şi erai, de acum, vrând-nevrând, cătană la împăratul.

Fotografia din ADEVĂRUL

Fotografia din ADEVĂRUL

*

Scumpă, însă, era, pe atunci, sărutarea unei guri frumoase, căci doisprezece ani trebuia să duci raniţa împărătească în spate, tocmai prin fundul lumii, pe la Beci (Viena) şi în Lombardia. De aceea, voluntarii erau bociţi de neamurile şi de drăguţele lor ca şi morţii. În vremea asta, vestita bandă a lui Grigore Vindereu, ţiganul, zicea să-ţi rupă inima, iar feciorii, după ce erau juraţi sub steagul cel mare, ce flutura în mijlocul pieţii, se cuprindeau de după cap şi cântau din gură, însoţiţi de plânsul nevestelor şi al drăguţelor:

 *

Vino, mândră, pân’ la cruce

De vezi neamţul cum ne duce,

Că ne duce ca pe boi

Şi ne tunde ca pe oi,

Ne-aruncă păru-n gunoi,

Vai, săracii, vai de noii…

 *

Aveau toată dreptatea bieţii să se vaiete, căci grea era slujba cătăniei, pe vremile acelea, şi cea mai mică greşeală o pedepseau nemţii cu „stroiul”. Pedeapsa asta crudă se aplica în modul următor: pe toloacă sau într-o ogradă, se aşezau ostaşii, cincizeci sau o sută la număr, în şiraguri, formând o uliţă strâmtă. Dinaintea lor ţineau, cu stânga, puşca, iar în dreapta avea fiecare câte o nuia de lozie. Cel ce avea să treacă prin „stroi” îşi dezbrăca trupul, de sus, până la brâu, şi păşea, de la un capăt, la altul al uliţei, ca să aibă când să-l croiască fiecare soldat peste spatele gol. Dacă cel pedepsit păşea dintr-un capăt, atunci, în partea opusă, bătea un tambur toba, ca să nu se audă strigătele de durere ale osânditului; tot astfel, bătea toba alt toboşar, când osânditul se întorcea. Drumul încolo şi înapoi se numea o „uliţă”. Cătanele mai bătrâne, care nu erau aşa de haine la inimă ca tinerii, rupeau nuiaua de se ţinea numai în coajă şi, în locul rupt, puneau policarul de la mâna dreaptă, aşa că varga se îndoia tare, când loveau pe cel bătut, însă nu-l durea mai deloc. După ce făcea osânditul „uliţele” hotărâte, i se punea pe spate o prostire înmuiată în slatină, ca să scoată „focul” dintr-însul şi ca să nu leşine sau să piardă sânge prea mult.

*

În mijlocul gălăgiei iscate din pricina „Bărbuncului”, se oprea câte o ştafetă, cu caii în spume, ce aducea veşti din împărăţie şi de pe câmpul de război din Italia. Se adeverise, în fine, vestea că „craiul Kossuth” se ridicase împotriva împăratului cu oaste, că în ţara ungurească e răzmeriţă straşnică, iar împăratul e dovedit şi ungurul vrea să intre în ţară. Urmarea a fost că se desrădicară gărzile naţionale şi se confiscară toate armele, căci peste întreaga ţară s-a fost decretat stare de asediu. Era oprit chiar de vândut seceri, topoare şi furci, iar oamenii n-aveau voie nici măcar să poarte cuţite lungi de vânătoare pentru spintecat cerbii. De la zece ceasuri, seara, trebuiau să fie toate uşile închise şi lumina din casă stinsă; pe uliţi umblau patrule de cătane, care împrăştiau orice strânsură de oameni, chiar ziua, în amiaza mere. Petrecerile aveau să dureze numai până la miezul nopţii şi, atunci, încă în prezenţa mai multor vătăjei. Paşapoartele bejenarilor ce treceau graniţa în Cordon erau foarte minuţios revizuite. Ţăranii care aveau trăsuri trebuiau să meargă la „Voşpont” (Vorspannwagen – care de transport) şi să ducă merinde cătanelor. Cei ce se codeau căpătau cătane jecuiţi (executori) în casă, până ce erau siliţi să plece cu carul. Carele acestea erau greoaie şi aveau două proţapuri: când se apropia duşmanul, dintr-o parte, oamenii desjugau boii şi-i puneau la proţapul dindărăt, căci, din pricina drumului celui rău, nu era chip să întorci carul.

*

Ca din senin, se răspândi, într-o bună dimineaţă, vestea că oastea împărătească se bate cu „Craiul” lângă graniţa Bucovinei dinspre Ardeal. De fapt, se lupta colonelul Urban cu insurgenţii generalului unguresc Bem. Urban avea puţină oaste, dar vitează, compusă aproape numai din grenadiri şi grăniceri români. Despre aceşti români vorbeşte Urban, într-o scrisoare către maiorul Wieser, când zice: „Românii sunt oamenii dracului; ei merg ca diavolii”. De fapt, aşa şi era: trupele de români ale lui Urban făcuseră, într-un singur marş, în aceeaşi zi, de la Dorna Candrenilor, până la Murăşenii Bârgaielor, şapte mile nemţeşti!

*

Altădată, se lăţi zvonul că colonelul Urban s-ar fi retras dinaintea ungurilor, care au intrat pe pământul Bucovinei şi că au ajuns până la Podul Verde, de la Dorna. O spaimă nemaipomenită îi cuprinse pe cei de la sate; cei mai mulţi îngropară averile în zămnice făcute în pământ şi ascunseră banii sub cărămizile vetrei, apoi alergară, cu puţinul avut ce-l puteau duce, spre munţi. Urban, însă, cu cei 1.800 de oameni ai săi şi cu puţină artilerie, a stat vreo cinci săptămâni, de la sfârşitul iernii anului 1848, la Câmpulung, aşteptând ajutoare. După câteva isprăvi milităreşti, s-a retras mai spre Vama, dar mulţi feciori cădeau de lungoare (tifos) şi, afară de aceasta, erau lipsiţi de veşminte şi de mâncare.

*

Coperta Ion Gramada 2

*

Sucevenii stăteau, zi şi noapte, pe ruinele cetăţii, fumau şi povesteau, ca oamenii ce n-au de lucru; când se întâmplă ceva straşnic, ei tâlcuiesc în fel şi formă orice întâmplare sau veste cât de neînsemnată. De pe cetate, se auzea, noaptea, când bătea vântul dinspre munţi, cum bubuiau tunurile lângă Prundul Bârgăului şi Poiana Stampei; zice-se că omul care avea ochi buni zărea cum se deschide cerul, uneori, ca tăiat de o sârmă de foc. Din oraş, plecau, noaptea, boierii şi neguţătorii cei bogaţi, încărcând scumpeturile lor pe care braşoveneşti, ferecate cu lanţuri, şi apucau calea spre ţara muscalului, unde era linişte, lăsând acasă numai slugile şi odăile pustii. Săracii, însă, care n-aveau ce pierde, rămaseră să-şi apere pământul, care, la moarte, avea şi aşa să le astupe gura cea flămândă.

*

Dar iată că muscalul se hotărî să treacă graniţa cu oastea sa şi să-i ajute împăratului. Ştirea despre asta venise încă prin mai 1849, când se porunci ca în toată ţara să se strângă provizii de fân, de ovăz, de paie şi să se cumpere vite pentru înjunghiere. Mai ales s-au adunat cantităţi uriaşe de rachiu: în Suceava, erau vreo 3.000 de vedre de rachiu pentru oştirea muscălească, căci, după cum se ştie, cătanele sfintei Rusii sunt beţivani de aceia care-şi vând şi nevestele pentru rachiu.

*

În ajunul zilei, când aveau să sosească, în Suceava, muscalii, umbla un pristav pe uliţi, cu poruncă de la comună ca, a doua zi, să nu treacă trăsurile şi oamenii pe calea ce duce spre Tătăraşi; să se strângă tarabele de pe lângă drumuri, iar plozii să stea acasă, pentru ca să nu cadă în picioarele cailor. Oraşul era bucşit de lume străină, căci, a treia zi, era iarmaroc (bâlciul) şi sărbătoare, anume Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, care-i patronul ţării şi, de aceea, se adunase mulţime de peregrini din ţări depărtate. Tocmai de la Zolkiew, din Galiţia, veniseră, pe jos şi în trăsuri, rusniaci cu picioarele însângerate de cale; printre aceştia, se amestecau ţăranii din Maramureş, cu sarici miţoase, huţani unsuroşi, ai căror cioareci păreau însângeraţi, lipoveni voinici, în ciudatul lor port de pe atunci, cu pălării înalte cât o cofă şi curmate, pe la mijloc, jidovi şireţi şi iuţi cum e prâsnelul, care amăgeau lumea cu marfă proastă; felurite limbi loveau auzul şi nenumărate feluri de porturi ciudate împestriţau uliţele vechiului oraş. Prin spuza asta de oameni, se furişau, tăcuţi ca nişte umbre, călugări în rasele lor cafenii, cu feţele smerite şi uscate de atâta post şi rugăciune, veniţi de la mănăstirile din ţară şi de la Sfântul Munte. Unii vindeau icoane ce-nchipuiau muncile iadului sau judeţul din urmă, alţii, iarăşi, făceau negoţ cu ierburi şi cu „lacrămile” Maicii Domnului, ce cresc pe Sfântul Mormânt din Ierusalim.

*

Oamenii făcuseră greaua şi îndelungata cale ca să se vindece la moaştele Sfântului de bolile ce-i chinuiau, să plătească slujbe pentru sănătatea lor şi a neamurilor şi să ducă cu dânşii câteva crengi verzi, de tei sau de plop, cu care va fi împodobită racla mucenicului. Oraşul vuia şi se zbătea ca o mare înfuriată, ale cărei ape ameninţă să iasă din matcă.

*

Dimineaţa de 13 iunie a anului 1849 era frumoasă şi senină. Orăşenii şi străinii se suiră pe ruinele cetăţii, ca să poată zări mai degrabă cele dintâi şiraguri de muscali, alţii, însă, merseră lângă măreţul pod de peste apa Sucevei, ca să-i vadă mai degrabă. Era acest pod o minune de meşteşug, cum nu mai afli altul în ţara noastră. Deasupra, era acoperit cu draniţă, iar pe de-alături avea fereşti, şi o lungime de 300 de paşi. Înăuntru, ardeau lămpi, zi şi noapte, ca să i se vadă calea călătorului. Meşterul îl clădise numai din lemn de stejar, pe căpătâi tare de piatră. Spre apărarea podului de puhoaie şi de năvala sloiurilor, se făcuseră astfel de întocmiri încât se frângea gheaţa; credeau oamenii că această puternică clădire, făcută de împărăţie în secolul al optsprezecelea, va dura încă veacuri, dar marele puhoi din anul 1803 l-a rupt, în iunie, la 3 ore după miezul nopţii. Un călător străin, V. Batthyani, de la începutul secolului al nouăsprezecelea, scrie că a auzit următoarea poveste despre acest pod minunat. Pe când Bucovina făcea încă parte din Moldova, trăia, în Suceava, un paşă turcesc, care avea o iubită dincolo, peste apa Sucevei, şi, când însera, încăleca şi trecea apa călare de ceea parte. Câteodată, însă, ploua la munte şi se umflau apele aşa de tare că nu putea trece dincolo, unde-l aştepta iubita lui şi, de aceea, a pus să se zidească acel pod.

*

Într-adevăr, în zori de zi, se înalţă departe, pe drumul împărătesc ce vine, prin Milişăuţi, spre Suceava, un nour de colb. Lumea strigă:

– Muscalii! Muscalii!

*

Lângă Iţcani, se desluşi şiragul nesfârşit de cazaci şi de care de transport, ce se apropiau încet, dimpreună cu nenumăraţii peregrini din Galiţia. La apropierea lor, începură să tragă clopotele de la toate bisericile. În Suceava, ferestrele şi porţile erau ticsite de oameni; unii se agăţară pe case, pe copaci chiar, ca să poată privi mai bine.

*

Cazacii, cu chivere înalte, erau îmbrăcaţi în tunici albastre-întunecate şi înarmaţi cu suliţi lungi şi cu carabine. Veneau câte opt în rând, călări pe cai sirepi şi frumoşi, cum numai în stepele Donului şi ale Volgăi pot creşte. Fiecare regiment avea caii numai de o culoare: acum se perindă unul cu cai negri ca noaptea, apoi altul cu roibi, al treilea avea caii albi ca neaua şi aşa mai departe. Muscalii erau oameni înalţi şi voinici, dar îi sluţeau ochii lor mici şi feţele pătrate, urâte, care erau pline de colb.

*

Cum intrară în oraş, începură să cânte cântece de război: fiecare companie avea corul ei, iar cântarea se răspândea, de la companie, la companie, de la regiment, la regiment, până spre capătul oştirii, ce nu se zărea din cauza colbului.

*

După amiază, pe la ojina cea mică, intrară cele din urmă rânduri de muscali, ce călăreau dinapoia carelor de transport. Pe Tătăraşi, au întins corturi lângă corturi, de ajungea tabăra lor până în marginea satelor Ipoteşti şi Lisaura. Îndată se ridicară fumuri din tabără, oamenii mişunau încoace şi încolo, ducând caii la adăpat, de gândeai că vor soarbe toate pâraiele de pe lângă Suceava.

*

Prima ispravă ce-au făcut-o a fost când s-au slobozit câţiva cazaci, prin lunca Sucevei, unde păştea o cireadă de vite, din care au furat vreo zece: le mânau, călări, la deal, fluturând din săbii. Le-au jupuit de piele şi le-au scos măruntaiele, apoi întregi le-au răsturnat în uriaşele cazane ce clocoteau şi ale căror gropi se mai zăresc şi acum pe Tătăraşi. Înainte de masă, au cinstit fiecare din ei câteva rachiuri, din cele 3.000 de vedre, ce se aflau în buţi uriaşe, aşezate pe roţi înalte. Precum se petreceau credincioşii în ograda mănăstirii pe sub racla Sfântului, aşa se petreceau muscalii pe sub buţile cele mari, din care li se împărţea fiecăruia câte o cinzeacă de rachiu, apoi se duceau la coveţile pline de carne şi de crupe.

*

Spre seară, când toca la mănăstire de vecernie, căpătară, o parte dintr-înşii, voie să meargă prin oraş, ca să se închine la racla cu moaştele mucenicului. Unii se rugau, iar alţii târguiau prin oraş rachiu şi untdelemn în ulcioare strâmte la gârlici, dar largi la fund. În ulcior, puneau un burete şi astfel colindau de la tarabă la tarabă. Dădeau neguţătorului nişte bancnote de schimbat şi, dacă n-avea să schimbe, muscalii turnau rachiul înapoi, mergeau în tabără să stoarcă buretele într-un pahar, apoi iar se slobozeau în oraş cu ulciorul.

*

Despre multe hoţii de ale cazacilor povestesc, şi acum, bătrânii; între altele, era şi furatul fânului. Ţăranii vedeau că se mişcă pe câmp căpiţele de fân, nu ştiau însă de ce. Pricina era că doi cazaci se băgau sub căpiţă, ridicau prepeleacul cu fân în sus ca pe-o umbrelă, iar fânul atârna în jos ca o rochie…

*

Pe la nouă ceasuri, seara, începură pe Tătăraşi să trâmbiţe goarnele strângerea, ca să se adune cătanele de prin crâşme. Oraşul vuia mai departe de tânguirile fluierelor şi ale flaşnetelor, de ţipetele comedianţilor şi de strigătele răguşite ale precupeţilor.

*

Pe pereţii mănăstirii erau lipite lumânări aprinse, ale căror licăriri sfioase se amestecau cu flacăra felinarelor de la tarabe. Suceava părea scăldată într-o mare de lumină şi de fum. În jurul zidurilor mănăstirii, privegheau câţiva păcătoşi ce băteau mătănii în colb; un grup de uniaţi cânta în cor, iar milogii învârteau flaşnetele…

*

A doua zi, după-amiază, oştirea muscălească plecă mai departe, ca să se întâlnească, la Humor, cu cealaltă, care apucase calea peste Vicov. Atunci s-au alăturat şi restul trupelor lui Urban, din Câmpulung, conduse, acum, de alt ofiţer.

*

(Ion Grămadă Din Bucovina de altă dată,

Biblioteca societăţii „Steaua”).


Pagina 60 din 129« Prima...102030...5859606162...708090...Ultima »