ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 61

Un important tezaurizator şi al cântecelor noastre

Jan z Lublina culture tabulatura organowa jana z lublina

*

Despre Jan z Lublina sau Joannis de Lublin, probabilul organist al mănăstirii din Králik, de lângă Lublin, nu se ştiu prea multe lucruri, în afară de faptul că a trăit la începutul al XVI-lea, cu posibilă naştere în cel anterior. Muzician înzestrat, care a cules numeroase cântece ale naţiunilor, de-a lungul vieţii, inclusiv „Haiducki” şi „Coloman” (unul dintre primii conducători ai românilor), Ioan din Lublin a creat, în anii 1537, 1548, celebra tablatură pentru orgă „Tabulatura Ioannis de Lyublyn Canonic. Reg. de Crasnyk 1540”, cu 350 de compoziţii personale sau ale cunoscuţilor, pe atunci, Nicolaus Cracoviensis, Josquin, Heinrich Finck, Janequin, Ludwig Senfl, Claudin de Sermisy, Philippe Verdelot sau Johann Walter.

*

Cele două dansuri româneşti, „Haiducii” şi „Coloman”, atestate ca fiind cântate, în 1502, la încoronarea regelui Poloniei, de către lăutarii suceveni, care însoţeau delegaţia lui Ştefan cel Mare, avea să se răspândească, în curând, în întreaga Europă, variante interesante supravieţuind în Ungaria, în Polonia, mai ales în Podhala şi Małopolski.

*

Cum Jan z Lublina este un important tezaurizator şi al cântecelor noastre străvechi, folosind imagini de pe un site polonez (http://culture.pl/pl/dzielo/tabulatura-organowa-jana-z-lublina), ţin să-i aduc un omagiu şi în acest neînsemnat colţ de pagină, care nu adăposteşte decât un oarecare suflet de român.

*

Jan z Lublina culture tabulatura organowa jana z lublina manuscris

*

Constat, cu bucurie, că peste tot, în lume, renaşte pasiunea pentru muzica străveche, demers în care noi, românii, nu am mai rămas de pripas, datorită zicălaşilor Ionuţ Chitic, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru, Răzvan Mitoceanu şi Petrică Oloieru.


Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (IV)

Fabian Epitaf Foaea nr 34

„un monument după stilul romanilor, vechilor noștri strămoși,

încă și acesta nu pe marmore poleite, de care era vrednic,

ci numai pe hârtie curând trecătoare”

*

În anul 1826-7[1], se vede a fi fost în casa boierului Lascarache Bogdan, de care fu trimis în Basarabia, în niște pricini de judecată, unde a zăbovit mai mult de un an, tocmai întru această vreme în care, din toate părțile, fumegau veștile războiului, care era a se începe între Rusia și Poarta Otomană[2], către sfârșitul anului 1827. Epitropia școlilor, ale cărei mădulare erau Prea Sfinția Sa Mitropolitul, k. k. Mihail Sturza și alți doi, iarăși s-au socotit despre deshiderea unui Gimnaziu Național; pentru aceea, făcu o anafură sau relație către domnul stăpânitor de atunci, Io Sandul Sturza, de care fu coroborată, cu 5-6 zile înainte de intrarea rușilor în Moldova.

*

În anul următor, la 1 ianuarie, s-a început cursul învățătorilor. În acest gimnaziu, a fost rânduit și răposatul Famian, ca profesor al matematicii, geografiei și al limbii latine, și, în vara aceluiași an, între zgomotul armelor, a făcut cu tinerimea un examen, cât s-au bucurat toți auzitorii de sporul școlarilor, ce vorbeau științe în limba patriei[3].

*

După un timp de șapte ani, în care atâtea necazuri pătimise, acum i se ivise o stea mai favorabilă, după a cărei curgere aștepta a ieși la un liman mai adăpostitor, însă și această stea puțin a lipsit ca să ajungă la sfințitul sau apusul său. Rușii, după multe și crunte, dar nu tocmai fericite bătălii, ce au avut, în anul acesta, asupra turcilor, s-au întors, spre iernatec, în Țara Românească și Moldova, însă cu bolnavi nenumărați, cai prăpădiți și muniții zdruncinate, cu un cuvânt – mai mult învinși, decât învingători; pentru mulțimea bolnavilor, au vrut să ia școlile, pentru spital, care lucru prea lesne s-ar fi și întâmplat, dacă Prea Sfinția Sa Mitropolitul nu le-ar fi apărat[4]. În acest gimnaziu a rămas el, ca profesor ordinar, până la anul 1834, în care timp se vede a fi scris „Starea Moldovei din anul 1829”, cu o poezie a cărei înălțime și delicatețe nu se pot prețui, la anul 1834, când s-a statornicit la Academia Mihăileană în Iași; luându-se în băgare de seamă meritele lui, nu numai că a fost întărit ca profesor de filosofie, dar și cu titlul de „Paharnic” fu dăruit. Acest titlu, care i se dădu de către un prinț domnitor și deosebit protector al științelor, reînnoi zelul și râvna în el. Către sfârșitul acestui an, ca o lebădă, despre care se zice că, simțind că i se apropie moartea, cântă un cântec duios, „carmina qui moriens canit exequialia”, a scris acele frumoase versuri, la moartea școlarului său Ștefan Șendrea, sub titlul „Supliment de geografie”, în care, cu o nespusă poezie, a descris țintirimul sau acea țară în care avea el, în scurtă vreme, a se așeza:

*

Unde aerul cel rece în așa țară străină

Trage vânturi ce cu jale acum gem, acum suspină.

Roua cerului ce cade în picuri amestecate

Cu amară lăcrimare din dureri nevindecate[5].

*

În cursul profesoratului său, a scris, în limba română, și vreo câteva cărți scolastice (manuale – n. n.), din care o parte s-au și tipărit. În postul acesta de profesor a rămas acest bătbat până la anul 1836, când, după o îndelungată și plină de dureri boală, și-a dat sufletul în mâna aceluia de la care l-a luat, în vârstă de 40 de ani, 3 luni, 7 zile, în 7 aprilie 1836. Cu un cuvânt, în cea mai frumoasă floare a bărbăției.

*

 Domnul Popescul Scriban află, în caracterul acestui bărbat, trei virtuți de căpetenie: 1. era neinteresat; 2. avea un cuget curat; 3. avea iubire către nație și omenire. Lângă aceste așa nobile virtuți, cu drept pot să adaog și eu încă trei: 4. era religios, fără de fariseism; 5. prieten curat, fără de fățărnicie; 6. era un geniu peste veacul său, așa cât, dacă ar fi avut mai bună norocire, în tinerețile sale, și dacă ar fi avut o viață mai îndestulată, de care era vrednic, ar fi făcut epocă în literatura națională.

*

Cursul  bolii acestui bărbat nime nu poate, nici mai acurat, nici cu mai mare și adâncă simțire a-l descrie, de cum l-a scris domnul Popescul Scriban, care, ca un al doilea Ioan, nu s-a mișcat de lângă pieptul dascălului său, până la cea de pe urmă răsuflere. Din care toate se vede că Fabian a murit așa precum a viețuit, adică ca un om bun și creștin adevărat.

*

Trupul lui s-a înmormântat în 9 aprilie 1836, la 8 ceasuri dimineața, cu toată pompa care i s-a cuvenit, în biserica Sfântului Nicolae, ce se zice a Academiei[6]. Lângă mormânt i s-a ridicat, pentru aducerea aminte, și o piatră, pe care s-a scris, în limba națională, un epitaf foarte frumos și bine potrivit, în care, pe scurt, se cuprind toate însușirile lui. Noi, pentru depărtarea locului, nu avem nimic cu ce să împodobim mormântul acelui dulce prieten și adevărat patriot, decât, pe lângă fierbințile lacrimi și adesele suspinuri și oftări, a-i ridica un monument după stilul romanilor, vechilor noștri strămoși, încă și acesta nu pe marmore poleite, de care era vrednic, ci numai pe hârtie curând trecătoare, care așa urmează:

*

Fabian Epitaf in Monumentul pe hartie

*

Lângă această inscripție se mai adaugă, întru memoria răposatului, ca unui adevărat poet, următorul epitaf:

*

Fabian Epitaf in versuri
*


[1] Foae pentru minte, inimă și literatură, nr. 34, 16 august 1840, pp. 265-268

[2] „Scrisoarea domniei tale din din 28 septembrie 1826 am primit-o în Basarabia, unde mă aflam pe vremea aceea, cu niște pricini de judecată ale boierului Lascarache Bogdan. Zăbava de un an și mai bine, ce am stătut într-o țară unde scrisorile trecătoare peste hotar au cele mai grele împiedicări, și mai ales într-o vreme când, din toate părțile, fumegă veștile războiului, a cărui pară ne cuprinde astăzi; iarăși, după trecerea mea înapoi, la Moldova, alte împrejurări cu zătihnire și nestatornicii ajungându-mă, într-o așa vreme, dintr-o nedumerire, într-alta, nu mi-a lăsat nici un curaj a-ți scrie și a te mai supăra cu așa fel de lamentații” (Epistola din Iași, 7 decembrie 1828).

[3] „Mai întâi, fac știut domniei tale că, la noi, în Iași, s-a deschis un curs gimnazial de învățături, despre al cărui așezământ pleroforisi mai mult din copia anaforalei, ce s-a făcut în pricina aceasta de către Epitropia școlilor naționale, ai cărei mădulari sunt Prea Sfinția Sa Mitropolitul, k. k. Mihalache Sturza și încă doi. Această anaforă s-a alcătuit, s-a înfățișat și s-a coroborat cu întăritură domnească de către fostul Moldovei Domn Ioan (Sandul) Sturza (acel „Ioan”, care ținea loc de străvechiul „Io”, care însemna știutor, inițiat, s-ar traduce prin „știutorul de cer”, Io-Anu, deși Sandul Sturza numai în chestiunile metafizice nu se putea pronunța – n. n.), numai cu nu mai mult de 5, 6 zile înaintea intrării rușilor aici. De atunci merg școlile. Am făcut, în vara trecută, un examen și s-au bucurat toți auzitorii de sporul școlarilor, ce vorbeau științe în limba patriei” (Epistola mai sus numită).

[4] „De mirare și însemnate au fost trecerile lor (ale rușilor) înapoi, spre iernatec, cu bolnavi nenumărați, cai prăpădiți și munițiile zdruncinate, cu un cuvânt – s-au întors, de obște, cu un aer mai mult de învinși, decât învingători. Au rut să ia școlile pentru spital. Prea Sfinția Sa (Mitropolitul) le-a apărat, până acum, dar urma va alege” (Epistola mai sus pomenită).

[5] Foaea, 1839, nr. 15, p. 113

[6] Aceasta o adeverește aici această țidulă, care așa sună: „Domnul Paharnic Vasile Fabian, profesor de Filosofie la Academia Mihăileană, după o îndelungată boală răposând la 7 ale aceștia, în vârstă de 45 de ani, toți prietenii și elevii sunt poftiți, din partea Direcției învățăturilor publice a fi față la înmormântarea ce i se va face la Biserica Academiei, joi, în 9 a acesteia, la 8 ceasuri dimineața – Iași, 1836, în 8 april”.


Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (III)

Foae nr 33 11 august 1840

*

Însă să ne întoarcem de unde am lăsat firul[1]. După trecerea a câtorva luni de zile, lipsit fiind de tot ajutorul și asigurarea personală, Vasile Fabian năzui către protectorul său, domnul Gheorghe Asachi, care se afla în Basarabia (ocupată de ruși – n. n.), scriindu-i că el mai mult nu mai poate sta în Moldova, și numai sfătuirile lui l-au mai ținut legat cu cevași iubire către acela. Protectorul său îl îndemna către răbdare, aducându-i felurimi de mângâieri; însă acum nu mai aveau loc nici sfătuirile, nici mângâierile, ci era trebuință de mână de ajutor. Așa i se făcu mijlocire de a trece în Basarabia.

*

În anul următor, 1822, spre toamnă, fu numit Domn Moldovei Io Sandul Sturza, întâiul Domn național, după Dimitrie Cantemir. Cu întoarcerea acestuia de la Constantinopol, s-au întors mulți și din boierii fugiți, între care se vede a fi fost și Gheorghe Asachi, pentru că acesta, la întronarea Prințului, care s-a întâmplat în 8 octombrie 1822, a scris și a tipărit o frumoasă odă de gratulație.

*

Răposatul Fabian se vede a fi fost, atunci, încă în Basarabia; pentru că, într-o alizie („Allusio”) latinească, în versuri eroice, pe care a scris-o asupra „Odei” domnului Gheorghe Asachi, la sfârșit stă scris: „feci Khischinovii in Bassarabia”. Precum în versurile românești, în toate bucățile sale s-a ivit, cu ușurința și dulceața unui Ovidiu, tocmai așa în această „Aluzie”, atât cu curățenia limbii latinești, cât și cu seriozitatea și înălțimea ideilor ce le ivește, un al doilea Virgilius.

*

Eu nădăjduiesc, domnule redactor, că, precum celelalte bucăți poeticești ale acestui patriot au aflat loc în „Foaea” dumitale, așa va afla și această „Aluzie” locul său, cu atât mai mult, cu cât că scopul autorului se vede a fi fost ca, prin aceasta, să facă și Europei literate cunoscută acea epocă înspăimântătoare, în care Moldova, după 110 ani, iarăși a dobândit Domn național din sânul său[2].

Titlul acestei „Aluzii” așa urmează:

*

Allusio ad Odam

*

Ocasione restitutae indigenis

Moldaviae Principibus coronae

Ac Solemnitatis, qua serenissimus

Princeps patriae filius

Joannes Sturdza

Sedem Principatus conscendit,

Genti Moldavae per clarissimum

D. G. Asaki mense octobris

1822 dicatam.

„Nulla salus bello, pacem te poscimus omnes[3]

Virgilius

 

Pulchrior ergo tuo tandem rediviva sepulcro

Nasceris, et lacrymas versis Moldavia fatis

In nova post longos permutas gaudia luctus![4]

etc.

 

Nu după multă vreme, s-a întors și el la Iași, unde a petrecut ca profesor ca profesor privat pe la osebite case boierești, însă nu fără vază și oareșce încredințare nu numai în lucruri private, dar și în lucruri care se țin de binele statului; pentru aceea, în iarna anului 1824, fu trimis cu depeșe, la Sibiu, către domnul general-consul rusesc, care, pe acele vremi, se afla acolo. Venirea și întoarcerea i-au fost pe la Brașov, unde și-a încredințat „Aluzia” mai sus numită ca un suvenir al vechii prietenii. Pe aceste vremi, dânsul se vede a fi fost în casa marelui vistier Katargi, pe care îl numește „le grand Tresorier” și către care scrie să i se trimită scrisorile. În această casă slăvită trebuie să fi fost foarte bine primit, pentru aceea o numește „cuib bun și călduros”[5].

*

Lângă toate aceste bune primiri, totuși nu era mulțumit cu soarta sa. Aducerea aminte a multora necazuri, ce a pătimit în vremea revoluției, aruncându-se dintr-o țară într-alta, îl făcu a-și aduce aminte și despre părăsirea sa de către unchiul său, Episcopul Bob, tocmai atunci când avea mai multă trebuință de el[6]. Și, deosebit, părerea de rău că a zădărnicit așteptările și nădejdile acestui făcător de bine, precum părăsirea acelor pe care putea a-i ferici, foarte mult îl neodihni[7].

*

Critica stare a țării de atunci[8], greutățile în care se afla, din pricina armiei turcești, care încă era acolo[9], nemulțumirea boierimii cu prințul ocârmuitor și, dimpotrivă, și tristele urmări, care s-au născut din aceasta[10], neființa unei școli de obște, neprețuirea unei literaturi solide, mulțimea vagabonților din Franța și Italia, care, ca dascăli, umpluseră țara[11], erau pricini îndestulate pentru el a-i mai mări nemulțumirea și a-l face ca să piardă tot rostul spre o literatură frumoasă și solidă, cu atât mai mult că și sănătatea i se stricase[12]; și era mulțumit că are ce mânca, ce bea și cu ce se îmbrăca, un chip de trai care nu era tocmai după gustul lui[13] (va urma).

*


[1] Foae pentru minte, inimă și literatură, nr. 33, 11 august 1840, pp. 257-259

[2] Așa este, domnul meu, ar fi pagubă ca acea „Aluzie” a lui Fabian să rămână necunoscută publicului nostru; însă părerea noastră ar fi ca a se putea face aceeași tuturor, fără deosebire, cunoscută, să se traducă în românește, tot în versuri – n. Foaea.

[3] Nu există nici o siguranță în război, cu toții dorim pacea.

[4] Frumos, în cele din urmă, din propriul mormânt

A renăscut și lacrimile predestinate au transformat Moldova

Într-o nouă fericire, după o zi lungă de doliu!

[5] „Cuibul bun, în care mă aflu astăzi, atâta mă înlesnește, cât, cum ies pe afară, răcesc” (Epistolă).

[6] „Te încredințez, domnule și prietene, că dacă Excelența Sa Bob ar fi făcut asupra mea măcar numai atâta reflecție câtă Faurul lui Horațiu asupra acelui ajutor, aș fi găsit, cu ce meritam, prieteșugul dumitale” (aceeași epistolă).

[7] „Izolat de toate facerile, folosirile de rodul învățăturilor câștigate cu atâta osteneală în cheltuiala tinereților pierdute, de părinți, prieteni, cunoscuți, în scurt de toate acelea cu care omul atârnă de viață în sânul unei nații liniștite; cu pierderea tuturor acestora pierzând și gustul unui trai trist și plin de amărăciune, nu mă mai țineam că trăiesc, și dacă a mai putut lupta sângele în venele mele, nimic nu a fost alt ce l-ar mai fi minunat, decât patima părerii de rău și neîmpăcării cugetului de a fi înzădărnicit așteptările și nădejdile făcătorului meu de bine, ținute mai mulți ani cu cheltuieli și faceri de bine. Acest ghimpe singur a rămas cu mine și în amarul vremilor turcești, întovărășindu-mă în toate pribegirle și nevoile, pe unde m-a purtat soarta mea; o greșeală la care brugia tinereților ne duce adeseori. Dacă s-ar putea spăla cu izvorul lacrimilor ale acestei nenorociri, și cu sudoarea nevoilor și trudelor, fără nici o nădejde ce le-am vărsat, aruncându-mă dintr-o țară într-alta ca un prăpădit, aș putea nădăjdui încă a fi iertat de către Excelența Sa și m-aș bucura mai mult la o sufletească blagoslovenie, decât la o milă sau ajutor, care acum ar fi târzii. Mi se pare, însă, iarăși, că bănatul de a fi părăsit de cei ce îi puteam noroci este cu atât mai greu, cu cât e mai rar prilejul de a-i mai afla” (Epistola din 29 aprilie 1824).

[8] „Tout le principat se trouve dans un etat de crise, dont il est difficile a deviner l’is sue” (Letr. de 17 avr. 1825).

[9] „Kousuk Ahmet sold ses troupes avec 40 mille piastres par mois – et un Divan-effendi a un salair de 5 mille par mois, les Turques n’ont pas encore evacué ces principaute” (ibidem).

[10] „Vei fi auzit de soarta acelor nenoriciți patru boieri din forul diplomaticesc, ce, purcezând la Țarigrad, în puterea unui firman, care împuternicește pe fieștecare, care vrea să meargă, de aici, cu vreo jalbă la Poartă, fură surghiuniți, cum arată firmanele ce au venit mai în aceste zile, de la Înalta Poartă” (Epistola din 23 martie 1824).

[11] „Personne n’a pas encore ouvert une ecole, a l’exception de deux ou trois pensions, ou les stragemaitres, les tambours, les musiciens et toutes sortes de vagabonds de France et d’Italie etalants ses fanfaronades donnent de leçons a de petits singes, et qelque sorte de kokonaschs infatue’s de je de leur savoir” (Letr. de 17 svr. 1825).

[12] „Le mauvois etat de ma santé toujours chancelante m’oblige de faire un voyage jusque a Gadinz, une tenne de mon Bojard, prez de Roman. Je suis determiné de m’occuper ala chasse en persequitant les pauvres animaux, etant de les de ne rien faire, et commençant insensiblemant a degenerer, je craigne de ne pas reusir par perdre tout afait le gout des lettres, qui me ranimait encore” (Letr. de 9 mai 1825).

[13] „Nous avons assez a boir, et a manger, de quois nous habiller, et du temps a dormire, voila notre maniere a vivre; jugez je vous prie si une bête est plus mal’ – ou heureuse que nous” (Letr. de 17 avr. 1825).


Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (II)

Foae nr 31 28 iulie 1840

*

Prea Sfinția Sa Veniamin Costachi[1], Arhiepiscopul și Mitropolitul Moldovei, îndată după primirea înaltei sale păstorii, în anul 1804, cu evlavnică și patriotică râvnă a ridicat, în Mănăstirea Socola, aproape de Iași, un Seminariu, în care acei care voiau a primi statutul preoției să învețe, în limba românească, Istoria, Aritmetica, Geografia și Teologia. Încă acest seminar, precum se vede, pentru războiul care, în scurtă vreme, a urmat între Rusia și Poarta Otomană, poate și din alte pricini, așa a scăzut de tare, încât, pe la anul 1820, numai un profesor se mai afla acolo, care învăța pe tinerime gramatica, după aceea a răposatului protopop și director Radu Tempea. Dar, cu cât scăpătase mai mult acest curat național seminar, cu atât mai mult s-a înălțat școala grecească, care se afla în poziție însăși una și singură, mistuind toate veniturile școlilor naționale, și, pentru moldavo-românul și limba lui, nimic altceva mai rămăsese, decât acea cerșită grație de a putea ține lângă școala grecească și un profesor, care, în limba românească, să învețe Matematica teoretică, cu aplicație de Geodezie și Arhitectură.

*

Această înapoiere și scădere a Seminariului Național din Socola și a limbii românești din nou a mișcat inima preotului patriot, părintele Veniamin, Mitropolitul; pentru aceea, în anul 1820, luând lângă sine sa Sinepitrop (ca Director) pe Domnul Mihail Sturdza, care, acum, cu atâta înțelepciune ocârmuiește acel Principat, în al nouălea an, au chibzuit despre reînnoirea acelui seminar, cu totul deosebit de planul cel vechi. Planul i-a fost acest următor. 1). Pe lângă gramatica românească să se învețe și gramatica latină, cu toate părțile ei, ca gramatica limbii strămoșești, fără de ale cărei cunoștințe anevoie se poate îndrepta și îmbogăți limba românească; 2). Să se învețe Retorica și Poetica limbii latine ca niște științe în care se află cele mai originale și frumoase idei; 3). Să se învețe Filosofia și Filologia, adică alăturarea limbii românești cu cea latină și derivațiile. Un plan după starea vremilor de atunci, foarte bine chibzuit.

*

Spre realizarea acestui scop, în vara anului 1820, fu trimis, despre partea Epitropiei Școlilor, domnul Gheorghe Asachi, ca, însuși îndemnător și împreună lucrător, cu scrisori, în Transilvania, către contele G. Banffy, guvernatorul țării, de atunci, ca să binevoiască a da voie a scoate de aici doi sau trei tineri, care ar fi în stare de a duce slujbele de profesori în științele de mai sus numite. Baza unei Epitropii a școlilor din Moldova, al cărei cap era un mitropolit, nestrămutata prietenie a acestor două principate vecine și adânca politică a contelui G. Banffy erau îndestulate pricini spre a nu avea nici o îndoială despre cătăparea acelei dorite slobozenii. Domnul Gheorghe Asachi, după ce a căpătat dorita slobozenie, s-a dus, de la Cluj, la Blaj, cu socoteala că în Academia de acolo va căpăta tineri destul de gătiți pentru catedrele noului seminar și nici că s-a înșelat.

*

Aici, s-a învoit cu domnul Ion Costea, ca profesor de retorică și poezie, și cu domnul Ion Manfi, ca profesor gramaticii latine. Aflat-a aici domnul Asachi pe răposatul Vasile Fabian – aici sau la Cluj, nu știu, atâta știu că, după scurtă vreme, însoțit de acești trei tineri, a venit la Brașov. „Aici am văzut, întâiași dată, pe acest tânăr, în cea mai frumoasă floare a tinereților. După cum l-am văzut, strâmtorat și mai desculț, mărturie destul de grăitoare a greutăților cu care a avut de a se lupta, însă, lângă toate acestea, voios și cu o inimă întrăzneață, ca unul care era din lăuntru învins, că Sic male nunc, non sic et olim (Răul de acum nu e atât de vechi), dacă e acum nefericit, în viitorime poate și trebuie să fie fericit”.

*

Domnul Asachi, în ființa sa, în Brașov făcu cunoștință du domnul Dr. Vasile Popp, care, pe acel timp, se afla acolo, pe care îl îmbie cu profesoria filosofiei și a filologiei, precum și cu directoratul Seminarului. Domnul Popp primi această chemare, sub oarecare condiții cinstite. Însă fiindcă domnul Asachi nu avea îndestulată plenipotența de a încheia un contract așa de însemnat și domnul Popp încă nu vroia a merge, fără de oareșicare învederată asigurare, fu silit a scrie la Epitropie pentru o deosebită plenipotență, spre întărirea acestui contract. Până a merge și a veni răspunsul, era trebuință de vreme mai lungă. Într-această vreme, acești trei tineri, despre o parte – pentru înconjurarea cheltuielilor în acest oraș scump, iară despre altă parte – ca să facă ceva experiență în această romantică periferie, s-au sus la Satul-lung, nu departe de Brașov, unde fură de către protopopul locului, Radul Verza, cu toată cinstea bine primiți și ospătați. Pe la sfârșitul lui octombrie, se aflau acești tineri încă acolo.

*

Pe la începutul lui noiembrie, domnul Asachi, întovărășit de profesorii mai sus numiți, se întoarse în Moldova, unde, ajungând la Iași, domnii profesori Popp, Costea și Manfi se duseră la stația lor, la Mănăstirea Socola, unde li s-au rânduit cost și sălașe, iară răposatul Fabian rămase în Iași, lângă domnul Asachi, ca profesor sau privat – nu știu, atâta știu că la Socola nu a fost. Silința domnilor profesori din Socola și istețimea tinerimii moldovene făgăduiau un spor frumos pentru cele viitoare. Și, în adevăr, aceste Muze naționale, măcar că locuiau la câmp și în căsuțe mici, pentru că în poliție și în palate se răsfățau cele străine, erau să gătească cel mai frumos drum spre suirea în Parnas, dacă acea nefericită revoluție, care, în 22 februarie 1821, abia trecând trei luni de la începutul cursului, ca o săgeată din ascuns ivindu-se în Moldova, nu le-ar fi alungat din dulcea lor odihnă. Cu ivirea revoluției se ciunti deodată tot cursul învățăturilor. Tinerimii scolastice i se dădu voie, ba și îndemn de a se duce la casele părintești.

Geografia lui Vasile Fabian

Geografia lui Vasile Fabian

*

Domnii profesori chibzuiau această revoluție ca un trup meteoritic putred, care, aprinzându-se în înălțimea văzduhului, face oareșcare puțintică lumină la întuneric și se isprăvește cu un tunet degrabă trecător; pentru aceea, în mijlocul acestui foc au mai zăbovit trei săptămâni, mângâiați de o dulce nădejde că, în scurt timp, vor putea iarăși începe întreruptul curs. Însă, văzând, mai pe urmă, că răul se tot întinde (atunci a fost ars, de pildă, conacul lui Balș din Plopeni, de lângă biserică, partea dinspre pod, de către eteriști – n. n.), și nici cinstita epitropie, nici k. k. Agenție (consulatul austria din Iași, condus de eruditul bucovinean Vasile Conta, autor de gramatici și dicționare românești – n. n.) nu făgăduiesc vreo asigurare învederată, fură siliți a se întoarce în patria lor, și, precum urmările au dovedit, nu fără cuvânt; pentru că, după câteva zile după plecarea lor, fugi și prințul stăpânitor și, cu dânsul, cea mai mare parte a nobleții. Singur, răposatul Fabian rămase în Iași, ca unul care nu mai avea nici o patrie, care, în așa fel de întâmplări, să-l primească cu sânul deschis, lăsându-se încotro îl vor duce valurile întâmplărilor. Aici, dar, a rămas el până la venirea armiei turcești și înfrângerea voluntarilor, și așa, prin urmare, mai tot anul 1821, dar nu după lungă vreme se văzu mai de toți răsplătit, căutându-și fiștecare asigurarea vieții și a averii în țările învecinate. Fuga nobleții, tulburarea poliției, zgomotul poporului, nerânduiala voluntarilor, sosirea armiei turcești și crunta luptă, care urmă la Sculeni, lângă Prut, dădură materie muzei lui de a alcătui niște bucăți poetice pline de geniu, sublime și delicate. Puternica Semilună, cruzimile omenirii, încruntatele unde ale Prutului[2] au aflat într-însul pe al lor cântător.

*

Trista stare a Moldovei, în epoca de atunci, nimeni nu e în stare a o descrie mai frumos și ai viu, de cum a descris-o condeiul acestui deosebit talent.

Îngăduie, domnule Redactor, ca să însemnez aici vreo câteva versuri din acela care a scris despre starea Moldovei din anul 1821, ca să fie spre pildă tinerilor noștri poeți. Eu socotesc că, adică, această tipărire nu va fi niciodată de prisos. Ascultă cum cântă acest dumnezeiesc poet:

 *

S-a întors maşina lumii[1], s-a întors cu capu-n jos

Şi merg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos.

Soarele de-acum răsare, dimineaţa, la apus

Şi apune, despre seară, către răsărit în sus.

*

Apele, schimbându-şi cursul, dau să-ntoarcă înapoi

Ca să bată fără milă cu izvoarele război;

S-a smintit, se vede, firea lucrurilor, ce la cale

Aflându-se din vecie, urma pravilelor sale.

*

Şi-au schimbat, se vede, încă şi limbile graiul lor,

Că tot una va să zică de mă sui sau mă pogor[3].

 *

Câtă înălțime, câtă frumusețe și măiestrie, în aceste versuri! (va urma).

*


[1] Foae pentru minte, inimă și literatură, nr. 32, 4 august 1840, pp. 253-256

[2] Acest râu, care, oarecând, curgea prin inima Moldovei și care, acum, desparte Moldova de Rusia, a fost pentru el tocmai așa precum a fost Simois, râul Troiei, pentru geniul lui Virgilius – nota autorului studiului.

[3] Adevărat că aceste idei le-a împrumutat răposatul din Ovidiu, favoritul său, și deosebit din Libr. 1-0, Trist. Elg. VIII… Alăture, acum cineva, acele versuri ale lui Ovidiu cu cele ale răposatului Fabian și prea lesne va vedea că în aceasta este numai un schelet de idei sau numai cele dintâi trăsături ale unui tablou fără fețe, fără vopseli și fără nici o umbrire, și cititorul este silit însuși a-și chibzui cele ce lipsesc.


V. Fabian: Moldova la anul 1821

Razboiul ruso turc moldoveni

*

S-a întors maşina lumii[1], s-a întors cu capu-n jos

Şi merg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos.

Soarele de-acum răsare, dimineaţa, la apus

Şi apune, despre seară, către răsărit în sus.

*

Apele, schimbându-şi cursul, dau să-ntoarcă înapoi

Ca să bată fără milă cu izvoarele război;

S-a smintit, se vede, firea lucrurilor, ce la cale

Aflându-se din vecie, urma pravilelor sale.

*

Şi-au schimbat, se vede, încă şi limbile graiul lor,

Că tot una va să zică de mă sui sau mă pogor;

Toate pân-acuma câte se păreau cu neputinţă,

Ieşind astăzi la iveală, vor putea avea credinţă;

*

Vreme multă n-o să treacă şi-a ara plugul pe mare,

La uscat corăbierii nu s-or teme de-necare:

Ce să zică-atunci pescarul, când în ape curgătoare

Îi va prinde mreja vulturi şi dihănii zburătoare,

*

Ce să zică vânătorul, când în loc de turturele

Nevăzând nici câmp, nici codru, va puşca zodii şi stele?

Nătărăule ce umbli pe a cerului faţadă,

Zicu-mi de, ieri noapte, Luna, întâlnită-n promenadă,

 *

Suma veacurilor scrise, pentru tine-n acest loc,

S-a deşirat de pe crugul Soarelui cel plin de foc,

Iar de eşti vre o cometă, rătăcită dintre stele

Şi umbli fără de noimă, ieşită din rânduiele,

 *

Ce zăbavă peste vreme te ţine calea cerească

De îngâni cu migăiele Armonia îngerească?

Dacă eşti planetă nouă şi nu ţii tovărăşie

Colindând pe lângă Soare, în sistema ce se ştie,

*

La depărtare căzută, te întoarce pe o cale

Şi nu ieşi nebuneşte pe hotarul sferei tale,

Cutezător mai aproape vei fi ars de multă pară,

Vrei să degeri dimpotrivă, de te vei depărta iară,

 *

Iată, Aurora vine cu veşminte luminate

Alungând spaimele nopţii peste clime depărtate;

Iară steaua Afroditei, vărsând rouă şi răcoare,

Deschide cu-a sale raze porţile sfântului Soare,

 *

Vrea nu’ş’ce să mai zică şi de-abia numai-ncepură,

Când un nor, venind cu ploaie, îi spălă vocea din gură.

Cât era maşina lumii întoarsă cu capu-n jos,

Mergeau toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos.

*

Iată că de-acum răsare soarele la răsărit

Şi apune cu zâmbire despre sară la sfinţit;

Luna, stele şi câte planete umblă pe ceri

Au intrat ca din vecie iar în scrisele lor sferi

*

Şi stihiile râd toate, bucurându-se, văzând

Că armonia cerească, întocmită de curând,

Le aşează-ntr-o unire, dându-le sfinte măsuri

Şi le pune iar la cale, după vechile scripturi,

*

Într-o nouă atmosferă, ce din veacuri cu noroc

Se deşiră de pe crugul Soarelui cel plin de foc,

Iată că răsar pe roata pământului întocmit

Ca din morţi, la înviere, noroade ce-au fost pierit.

 *

Iată, marea şi uscatul stau în hotarele lor

Deschise pentru viaţa făpturilor tuturor,

Apele, păzindu-şi cursul, n-au să-ntoarcă înapoi

Ca să bată, fără milă, cu izvoarele război,

 *

Nici munţii ţin vârfuri nalte să-şi surpe stâncile-n văi

Peste munca şi sudoarea locuitorilor săi,

Toate până-acuma câte nu se puteau pe pământ

Ieşind astăzi la iveală pot să aibă crezământ.

*

A trecut, se vede, vremea când ara plugul pe mări,

La uscat corăbierii n-aveau frică de-necări,

Au trecut şi-acele zile, spaima nopţii când umbla

Ziua mare, la lumină, fără a se ruşina.

 *

Astăzi păstorul se culcă fără frică lângă oi

Şi cu fluierul la gură uită grija de nevoi,

Ce-au să zică-acum pescarii, când în Prutul cel curat

Nu va prinde mreaja vulturi şi dihănii de zburat;

*

Ce-au să zică vânătorii, când, în loc de turturei,

Văzând iarăşi câmp şi codru, n-or puşca zidii şi zmei,

Mira-se-va şi plugarul, când vara, la seceriş,

Vor sta spice-naurite pe mărăcini şi scăişi.

 *

Dumnezeule, de unde peste nişte ţepi aşa

Se revarsă cu-ndurare aşteptata mila ta?

Se revarsă şi ne află înecaţi în lăcrimări,

Ca copiii fără maică, cătând urme de cărări.

 *

Lăsând urma părintească, moldoveanul amăgit

A intrat în căi străine şi de-atunci a rătăcit.

Că îs căile-nverzite pe unde cel vechi călca

Şi-n pământul cel de astăzi nu-şi cunoaşte casa sa.

 *

A tunat la miază-noapte şi săgeata a zburat,

Spărgând cetăţi întărite peste munţi a fulgerat:

Spuneţi, munţilor, voi toate şi, văi care v-aţi deschis

Spăimântate dinaintea trăsnetului cel trimis,

*

Acolo neşters rămâne sângele atâtor bărbaţi

Cu care ne vedem şi noi azi răscumpăraţi.

Împărate, prea mărite, nu-ţi întoarce faţa ta

De la neamul care jură că în veci nu va uita

 *

Faptele milostiviei, ce reverşi numelui său

Cu nespusă îndurare din slava tronului tău,

Cu lacrămi udam ţărâna pământului dobândit

Ce-l vedem de-mpărăteasca pavăză astăzi umbrit.

 *

Cu lacrămi de mulţumire urma ta o sărutăm,

La icoana feţei tale din inimă noi săltăm,

Cu gurile amorţite glasurile nu-ndrăznesc

Şi ce poate biata limbă, cu tot graiul omenesc!

*

Când inima, leşinată după-atâtea nedreptăţi,

Se despică de durere la a tale bunătăţi?

Fost-au când, odinioară, un arbore odrăslit

Pus de mână strămoşească multă vreme ne-a umbrit,

 *

O sabie cercuită ce nu-i trebuia tălmaci

Dacă, când la cules rodul, ea dărâmă pe copaci,

După multă pustiire şi braţul său cel speriat,

Ajungând până aicea, au venit şi l-au tăiat,

 *

L-au tăiat şi-n putrejune doarme astăzi pentru toţi

Cel ce avea să umbrească pe copii şi strănepoţi.

Ah, a-l scoate la-nviere cu lacrimi, de se putea,

De atunci şi până-acum, de câte ori înflorea!

 *

Ce pot lacrimi şi suspinuri, când de mult s-a prorocit

Că el numai în grădină, de virtute îngrădit,

Cu munca ta, moldovene, şi sudoare-nrourat,

Va putea ajunge, iară, la floarea ce a picat.

 *

Aici, dară, trebuieşte minte numai şi bărbat

Când în mână şi unealtă, şi grădină ţi s-au dat,

Căci scumpa sămânţă încă, la adânc, în rădăcini,

Şade-ascunsă şi aşteaptă să se cureţe de spini,

 *

De dudău, de buruiene, de scaiul nepriincios,

Ca aşa, răsărind iară, să dea roadă şi folos,

Dar cu vremile de astăzi, pân-atunci şi tot aşa,

Patriotule iubite, ce mai putem aştepta

*

Când acea pasăre rară, ce-a vestit după senin

Oarecând scăparea lumii cu o frunză de măslin

La noi încă, până-acuma, într-un veac mai prefăcut

De potopul altor rele să străbată n-a putut;

 *

Şi-o corabie ce poate, fără cârmă, când pe mări

A rămas după furtună părăsită la-ntâmplări?

Cele măguri viforoase fumegând tot ploi, de ceri,

Îşi îngână cu-a lor neguri mersul nopţilor pe ceri,

 *

Când el vrea să se răzbune, i se-ntorc în sus şi-n jos

Nor pe nor tot se ridică, car’ de car’ mai sperios,

Şi-n a lor învăluire ca balauri încleştaţi

Mii de spaime şi năluci fac ochilor întristaţi

 *

Astăzi, când aiurea toate, din pământ, până la ceri,

Se slăbesc în armonia luminătoarelor sferi,

Astăzi, când lumea cea lină într-o pace ce-a încins

Cu-ale sale braţe-atâtea noroade ce s-au fost strâns,

 *

Noi sunt care cu altă lume nu ne mai vedem

Şi la orişice scăpare dumiri nu ne putem,

Nici căldură, nici răceală vreodată mai simţim,

Având firile luate, de ce mergem, amorţim.

 *

Tinde, tinde, milostive, puternică mâna ta,

În noianul fără margini să pierim nu ne lăsa!

Tinde mâna şi ne scoate la limanul arătat

Cu cea biată luntrişoară, ce de valuri s-a sfărmat,

 *

Căci din aşa haos numai virtutea braţului tău,

Sprijinită de puterea unui singur Dumnezeu,

Atunci mântui-ne poate, când cu traiul ticăit

Vom dezbrăca şi veşmântul veacului nenorocit.

*

(Foae pentru minte, inimă şi literatură, nr. 13 şi 14, duminică 26 martie 1839, pp. 97, 98 şi duminică 2 aprilie 1839, pp. 105, 106).

*


[1] Mare bucurie ne-ar face cineva, când ne-ar împărtăşi mai multe amănunte din viaţa acestui bărbat vrednic. Noi nu ştim mai mult despre V. Fabian, decât că dânsul a fost născut aici, în Ardeal, nepot al vestitului Episcop Unit Ioan Bob. De aici, în junia sa, a trecut la Moldova, unde, ca Profesor, a deschis visteria ştiinţelor pentru tinerimea românească de acolo – n. Foae pentru minte, inimă şi literatură.


Pagina 61 din 129« Prima...102030...5960616263...708090...Ultima »