ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 80

O importantă mărturie a lui Eminescu. Ignorată!

Eminescu tempera*

În 1531, “Wittenberger Gesangbuch” publica minunatul cântec al românilor “Cucuruz cu frunza-n sus”, care, astăzi, trece drept ardelenesc, datorită teoriei pripite a “vetrelor folclorice”. Ardelenii nu au o mărturie că s-ar fi cântat şi la ei, măcar în secolul al XIX-lea, acest cântec veşnic, pe care l-a ascultat, cu siguranţă, şi Ştefan cel Mare. Noi, cei din “vestitul ţinut al mănăstirilor” cu popime ultraretrogradă, avem o dovadă că, între anii 1859-1871, “Cucuruz cu frunza-n sus” se cânta în Bucovina. Dar asta nu înseamnă că ar fi un cântec moldovenesc sau bucovinean, pentru că, după mărturiile călătorilor străini, care ne-au şi păstrat o parte dintre cântecele neamului, imediat ce se năştea un cântec nou, acesta se răspândea cu iuţeala fulgerului în toate ţinuturile locuite de români. Fiecare cântec devenea identitate naţională şi singurul tezaur pe care l-am putut păstra. Nimic nu aparţinea unui ţinut, chiar dacă stilurile lăutăreşti şi, mai ales, ritmicităţile, difereau, uneori.

*

Iată mărturia care nu a interesat pe nimeni, dar pe care minţile plate o pot folosi întru glorificarea nemeritată a Bucovinei:

*

George Murnu povestea, în 1883, cum l-a vizitat pe Eminescu şi cum Eminescu, „în cele din urmă, începu să fredoneze „Cucuruz cu frunza-n sus”, cântec pe care, zicea el, l-a învăţat în Bucovina” (C. Stăteanu, Figuri din „Junimea”, Editura „Bucovina” Bucureşti, p. 156). Nu în Ardeal, unde călătorise mult, nu în Valahia sau în Moldova, unde trăise, ci în Bucovina. Pentru că, în vremea lui Eminescu, “Cucuruz cu frunza-n sus” s-a statornicit în Bucovina, aşa cum avea să se statornicească, mai târziu, în Ardeal. Dar nici “Cucuruz cu frunza-n sus”, nici vreun alt cântec al românilor nu e proprietatea unei provincii sau a alteia, ci singura dimensiune a identităţii naţionale de care ne-am învrednicit.


Ioan Coclici, pictor deturnat de pe calea vocaţiei

Coclici MANASTIREA DRAGOMIRNA

*

Pictorul Ioan Coclici s-a născut, în 19 mai 1909, la Mitocu-Dragomirnei, acolo unde părintele său, preotul Teodor Coclici, important personaj al vieţii culturale bucovinene, ţinea slujbele de la altarul bisericii mănăstirii. În presa din Ardeal, sunt câteva referiri la preotul Coclici, dar cele mai multe se găsesc în lucrările monografice despre viaţa culturală suceveană. Numele fiului preotului Coclici, Ioan, este menţionat, pentru prima dată în presa suceveană, în 15 octombrie 1933, cu ocazia dezvelirii bustului lui Ciprian Porumbescu, atunci când Ioan Coclici era reprezentantul studenţimii ieşene de sub flamura Societăţii „Dacia”. Era student la Arte Frumoase, după ce deprinsese tainele picturii, la Suceava, cu profesorul Ilarion Şuhan. Ulterior, sub presiunea familiei (Suceava era, conform mărturiilor vremii, „un târg de avocaţi”), Ioan Coclici a abandonat facultatea de Arte Frumoase, pentru a studia Dreptul.

*

Coclici DOAMNA MARIA 1931 32

*

Suceava copilăriei lui Ioan Coclici era una a intoleranţei ortodoxe, sprijinită de politica statală din ce în ce mai naţionalistă. O ştire din „Renaşterea” anului 1924, anul în care preotul Teodor Coclici, licenţiat în teologie, decorat cu „Coroana României în grad de ofiţer”, ocupa catedra de religie a Liceului de fete „Doamna Maria”, iar fiul său, Ioan, termina clasa a III-a, la Liceul greco-ortodox „Ştefan cel Mare” din Suceava, „la tribunalul din Suceava s-a judecat procesul intentat mai multor sectari adventişti, baptişti şi creştini după evanghelie, învinuiţi de a fi călcat art. 303 şi 312 codul penal. Ca expert, a fost ascultat preotul Coclici. Pamfil Morariu din Uideşti, pentru că a batjocorit biserica, crucea şi s-a exprimat în mod jignitor faţă de preoţi în public, a fost condamnat la 14 zile arest. Sectarul G. Carvatchi, din Rus-Mănăstioara, a fost amendat cu 50  lei pentru că în casa lui s-au ţinut adunări clandestine de propagandă sectară” (Renaşterea, Anul VI, Nr. 26, 24 iunie 1924).

*

Coclici cl III 1923 24

Coclici cl IV 1924 25

Coclici cl VII 1927 28

*

Din puţinele date pe care le-am aflat despre Ioan Coclici şi, mai ales, din atmosfera operelor lui, pe care le-am văzut, înţeleg că viitorul artist, timpuriu deturnat de pe calea vocaţiei sale, nu se simţea prea bine în vremurile-i ursite, o dovadă fiind şi faptul că, în anul şcolar 1927/1928, rămâne repetent, ca şi alţi doi dintre colegii lui, Iacob Foit şi Ştefan Hreniuc, toţi din clasa dirigintelui Vasile Iencean.

*

Coclici DOAMNA MARIA 1928 29

*

Deşi îşi păstrase postul de preot al Mănăstirii Dragomirnei (în „Sibiul literar”, Anul I, Nr. 3-6, din iunie 1934, în relatarea „Mănăstirea Dragomirnei”, de Florica Bădiţoiu, pp. 44, 45, este menţionat „părintele Coclici”, care conducea grupul de elevi ardeleni la ctitoria lui Krimca) şi după dobândirea catedrei de la Liceul de fete, Teodor Coclici a fost, mereu şi mereu, un personaj activ al vieţii culturale sucevene.

*

În 2 februarie 1925, făcea parte din „comisia revizuitoare” a Reuniunii muzical-dramatică „Ciprian Porumbescu”, împreună cu Gheorghe Ruptaş şi Nicu Cervinschi. În 6 ianuarie 1926, devine economul Reuniunii, iar din 6 ianuarie 1927 (şi până în 1938), controlor, iar „revista „Făt-Frumos”, an. IV, p. 227, făcând bilanţul ultimelor şase luni de activitate artistică a Societăţii „Ciprian Porumbescu”, scrie: „Din strădania câtorva eminente şi cu adevărat tinereşti energii (ca domnii profesori Ştefan Pavelescu, Eegen Chirovici şi Părintele Teodor Coclici), Suceava, ca pulsaţie culturală, deţine azi locul întâi în întreaga Bucovină”. În 2 martie 1936, când Ionel Teodoreanu a vizitat Suceava, la masa festivă, de la restaurantul „Miclea”, organizată în cinstea marelui prozator, „au vorbit: prefectul judeţului, domnul Dimitrie Cojocariu, primarul oraşului, domnul Gheorghe Doroftei, preotul Teodor Coclici, în numele So­cietăţii Culturale, magistratul Leontie Moţoc, în calitate de coleg al avocatului Teodoreanu, şi, în sfârşit, iniţiatorul şi organizatorul acestei neuitate serbări a Sucevei, domnul Ştefan Pavelescu”.

*

O altă ştire din presa bucovineană sugerează rolul pe care preotul Teodor Coclici îl avea în rândurile elitei culturale şi sociale sucevene: „După ce, în 15 Octombrie 1933, Reuniunea muzicală dramatică „Ciprian Porumbescu” i-a ridicat autorului lui „Crai Nou” un bust, la Suceava, iar în 12 Octombrie 1935, „Ateneul Român” s-a achitat de-o sfântă datorie faţă de memoria folcloristului S. Fl. Marian, eternizându-l în bronz, lângă liceul „Ştefan cel Mare, de curând, a treia serată culturală din Suceava, „Liga Culturală” ne aduce îmbucurătoarea ştire că, la finele acestui an, va desveli un bust celui mai mare poet al Neamului, lui Mihai Eminescu. Bustul va fi executat de domnul prof. Ioan Cârdei, pictor şi sculptor. Liga a pus bazele acestui fond cu 1.000 lei, la care s-a adăugat Reuniunea muzicală dramatică „Ciprian Porumbescu”, cu altă mie de lei; la un loc, 2.000 lei.

*

Să fie într-un ceas bun!…  Ofrandele se vor adresa S.S. Părintelui Toader Coclici, preşedintele Ligii, Suceava. E de remarcat că iniţiativa ridicării celor trei busturi îi revine domnului prof. Ştefan Pavelescu, care a depus şi cele mai mari strădanii pentru realizarea primelor două” („Gazeta Bucovinenilor”, Anul III, nr. 27, 1 februarie 1936, p. 3).

*

Pictorul Ioan Coclici, în "Enciclopedia" lui Emil Satco

Pictorul Ioan Coclici, în “Enciclopedia” lui Emil Satco

*

Valentin Ciucă susţine că, între anii 1930-1936, tânărul Ioan Coclici, „o promisiune a artei din Bucovina” (Un secol de arte frumoase în Bucovina, Muşatinii, 2005, p. 124), ar fi „realizat mai multe lucrări de pictură, îndeosebi peisaje inspirate de cadrul natural bucovinean”, dar ivirea, în spaţiu public, a pictorului bucovinean avea să se facă târziu, la Timişoara, unde se stabilise – probabil că în timpul refugiului din 1944-1945, ca majoritatea cărturarilor bucovineni, şi unde a avut prima personală în 1969. La 60 de ani de viaţă! La începerea unei altei vieţi, pe care şi-a decis-o singur, şi care avea să se „itinereze” din expoziţie în expoziţie, majoritatea în Banat, dar şi la Suceava (1975), Piatra Neamţ (1976) şi Iaşi (1978). Regretatul Emil Satco menţionează şi Baia-Mare, în superba lui Enciclopedie, menţionând, printre lucrările care „emoţionează prin lirismul pe care îl degajă”, „Dragomirna în amurg” (Valentin Ciucă remarcă şi „Dragomirna în zori”), „Cetatea Zamca” şi „Peisaj din Valea Putnei”. Fără îndoială, deşi îşi trăia arta târziu, până spre 19 decembrie 1991, când a plecat dintre noi, Ioan Coclici a fost un pictor înnăscut, iar „ritmul ameţitor al producţiilor artistice şi insistentele întâlniri cu publicul din Bucovina şi din ţară dovedesc un potenţial artistic real, dar şi decalaje de mentalitate cu ceilalţi confraţi de generaţie. Peisajul îi îngădui tandre confesiuni, notaţiile sensibile ale unui poet deghizat. Pare un impresionist care se grăbeşte sub imperiul luminii”, scrie Valentin Ciucă, intuind renaşterea în ursita înstrăinată a acestui pictor bucovinean, cu lucrări în colecţii particulare din Suedia, Elveţia, Germania şi Olanda, faţă de memoria căruia un popor care se respectă pe sine, binemeritând şi respectul naţiunilor, încă mai are mari datorii de împlinit.


Pictorul sucevean Ioan Coclici

Coclici 3

*

De undeva, de prin Europa, nepoata pictorului sucevean Ioan Coclici, doamna Maria Page, îmi scrie: „Va trimit fotografii, realizate de Coclici. Primele două (trandafirii) nu-mi aduc aminte dacă sunt semnate, le făcuse demult; știu că le-a oferit mamei, de ziua ei. În țară, mai am un tablou mare, semnat, „Isus Christos pe muntele Golgota”; este cam de 1.20m/0.80m. Dacă merg în țară, anul acesta, o să fac fotografie. / Aștept noutăți de la d-voastră, cu mulțumiri, / Maria Page”.

*

În mod normal, chestiunea memoriei iconografice ține de Direcția județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu, dar cum Blanaru e ocupat ba cu paharul, ba cu fotografiatul, încă în zorii dimineții de duminică, 21 august 2016, a șanțului Cetății, în speranța că va găsi maldăre de gunoaie (și a găsit o curățenie exemplară, înfuriindu-se), cum ține și de trântorul costisitor al culturii sucevene, Aurel Buzincu, ocupat cu delațiuni în dauna singurei manifestări culturale sucevene cu aderență la publicul tânăr, „Bucovina Rock Castle”, va trebui să o caut eu. Eu, care nu știu nimic despre pictorul Ioan Coclici, dar doamna Maria Page apelează la ajutorul meu, nu la cel al culturnicilor de doi bani, pentru că simte că fiecare nume al reprezentativității noastre identitare va însemna, pentru mine, o prioritate. Și o datorie.

*

Am să caut mărturii, o să le copii și o să le pun la dispoziția celor care au nevoie de ele. Pentru că asta înseamnă, din punctul meu de vedere, să-ți faci datoria față de memorie. Până voi găsi, în locul Direcției județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Suceava, acele mărturii, vă arăt fotografiile tablourilor lui Ioan Coclici, fotografii cu care doamna Maria Page m-a convins că noi, sucevenii, avem o datorie față de memoria marelui artist ignorat al Sucevei. Desigur că orice informație îmi va fi de folos.

*

Coclici 1

Coclici 2

Coclici 4

*


1848: Împrumutând imaginea poetică a poporului său

D2

*

Jocuri, dansuri populare, muzică. Jocurile şi distracţiile favorite ale ţăranilor moldo-valahi, luptele ciobăneşti, dansurile celor de la munte sunt de asemenea cele reînnoite ale romanilor. Sunt două dansuri naţionale în Principate, hora şi jocul căluşarilor. După toate aparenţele, acesta din urmă este vechiul dans al preoţilor lui Marte. Dansatorii aveau un templu, pe colina Quirinale; în idele lui Aprilie, ei executau – recitând rapsodii de abia inteligibile, pe vremea lui Horaţius – dansuri, pe care le conducea un şef sau vates. Azi, dansatorii români poartă, ca şi romanii, două curele, împodobite cu nasturi de alamă, care se încrucişează pe umeri şi din care una reprezintă banduliera; la sfârşitul lui aprilie sau după Rusalii, ei îşi încep dansul, considerat sacru, intervin rotind ciomege şi scuturi, pe care le lovesc făcând mare gălăgie şi numesc pe cel care-o conduce, vătaf. Alţii văd în aceste simulacre războinice o amintire privind răpirea Sabinelor.

*

Hora aminteşte întrutotul carul roman, aşa cum este văzut pe basoreliefurile antice. Dansatorii, bărbaţi şi femei, se prind de mâini şi formează un cerc, în mijlocul căruia se află muzicanţii (lăutari); apoi se rotesc, legănându-şi braţele şi îndoind un picior, în timp ce, cu celălalt, fac un pas, fie în faţă, fie înapoi, se apropie, rând pe rând, şi se îndepărtează de centru, pentru a strânge sau lărgi cercul. În timpul acestor evoluţii, a căror încetineală şi uniformitate dau horei un caracter de indolenţă şi de fatalitate, în completă armonie cu specificul melancolic al poporului român, unul dintre lăutari cântă, acompaniind dansul. Aceste cântece poartă de asemenea numele de hore.

*

Există, de asemenea, jocul numit brâu, tot atât de viu şi rapid, pe cât este hora de lentă şi monotonă. Dansatorii se ţin toţi, cu mâna stângă, de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe umărul vecinului lor; ei încep, mai întâi, încet şi, puţin câte puţin, cresc măsura la o iuţime de neînchipuit.

*

Orchestra ambulantă, alcătuită din ţigani, care merg din sat în sat, ca şi vechii menestreli, este formată, de obicei, dintr-o vioară, un nai şi o cobză, un fel de mandolină cu corzi metalice. Şeful trupei cântă melodia la vioară; naiul reproduce, în sunete ascuţite, părţile melodiei cele mai pasionate; cobza alcătuieşte başii, de obicei o ţine cel mai bătrân dintre artiştii ţigani, care execută, pe acest instrument, acompaniamentele cele mai dificile, cu o îndemânare uimitoare.

Câteodată simpli săteni alcătuiesc orchestra, folosind buciumul (un fel de goarnă din lemn de cireş) sau fluierul, un flaut lung şi drept, tovarăş indispensabil al păstorului român.

*

Arii şi cântece populare. Caracterul şi ritmul muzical al ariilor româneşti este foarte greu de priceput, dacă nu se ascultă în ţară, interpretate de înşişi artiştii păstori sau ţigani. Totuşi, studiindu-se îndeaproape deosebirile dintre ele, acestea pot fi împărţite în patru categorii.

Cântecele bătrâneşti (arii ale baladelor),

Doinele,

Cântecele de lume (romanţe).

Cântece de joc, sau arii ale dansurilor, printre care sunt cuprinse şi horele.

*

Baladele sunt mici piese care preamăresc faptele strălucite ale principilor sau ale eroilor populari ai românilor. Ţăranii din Carpaţi, care sunt adevăraţi barzi români, păstrează valoroasa amintire a acestor arii şi cântece naţionale, pe care un tânăr poet moldovean, domnul Vasile Alecsandri, le-a cules, de curând, traducându-le şi în franceză.

 *

Doinele sunt mici piese muzicale, în versuri, care se aseamănă cu cântecul truverilor, când este tandru, şi cu liedurile germanilor. Doina este inspirată de dor, acel sentiment nedefinit, care aparţine, în acelaşi timp, regretului, speranţei, durerii şi dragostei şi care, se spune, ucide pe cel care a fost cuprins de el. Se cântă pe un ton lent şi duios, într-un ritm muzical cu totul neregulat, lungind sunetele cântecului şi grăbind pe cele ale strigăturilor. Sentimentul de vagă melancolie, de care aceste arii sunt pline, este de aşa natură, încât nu le uiţi, odată ce le-ai ascultat. Adesea, călătorul, la intrarea în Carpaţi, aude, de departe, o doină, a cărei melodie este cântată de o singură voce de femeie; dominat de farmecul necunoscut, el se opreşte şi, fără să vrea, apleacă urechea pentru a asculta aceste suspine ale muntelui.

*

Cântecele de lume sunt melodii adaptate la poezii mai recente decât baladele şi doinele, ele deosebindu-se prin aceea că sunt cântate într-un ritm mai rapid. Ele servesc, de asemenea, drept melodii pentru dans. Melodiile destinate exclusiv acestuia din urmă poartă numele generic de cântece de joc.

*

Există cântece populare, cu un caracter întru totul religios; sunt denumite colinde. În ajunul Crăciunului şi de Anul Nou, grupuri de copii parcurg oraşele şi satele şi se opresc în faţa ferestrelor caselor, pentru a cânta diferite cântece cunoscute din vremuri vechi, precum: Florile dalbe. Plugul etc. Sunt colindele de Crăciun ale Evului nostru Mediu.

*

Cântecele populare nu ni se înfăţişează doar ca nişte creaţii poetice de prim ordin, ele constituie, totodată, expresia cea mai completă şi cea mai sinceră a geniului poporului român. Ele poartă mai ales amprenta plină de vlagă a originii sale latine.

*

Parcurgeţi baladele culese de Alecsandri şi vă veţi găsi în plină mitologie. Soarele vă va apare, ca pe vremea lui Ovidiu, sub aspectul unui tânăr cu cosiţe aurii, purtat într-un car tras de nouă bidivii iuţi. Pan nu a încetat să alerge după fete în pădure. Recunoaşteţi, de asemenea, zeii din legendă, canonizaţi sau feminizaţi de creştinism; Sfânta Joi (Jupiter), Sfânta Miercuri (Mercur), Sfânta Vineri. Dacă Naiadele au fugit de pe solul României, poezia populară le personifică prin calitatea apelor lor. Astfel, sursa de apă minerală de la Mehadia, din Banatul de Timişoara, este reprezentată sub figura unei tinere, albă, blândă, atrăgătoare, ascunsă în umbra unei stânci.

*

Aceleaşi balade, mai ales cele care aparţin unei epoci mai recente, sunt, în acelaşi timp, dovada unei prejudecăţi inerente, într-un fel, spiritului ţăranului român, pe care-l puteţi vedea domnind, de la un capăt, la celălalt al principatelor. Toate calamităţile, toate nenorocirile, cărora România a căzut pradă, holera, foametea, molimele, lăcustele au venit de pe cealaltă parte a Prutului; şi, în frica sa superstiţioasă, el atribuie apariţiei ruşilor, la malul acestuia, aceleaşi prevestiri sinistre, pe care a dovedit-o, la Roma, sosirea unei comete. De asemenea, Prutul este, pentru el, râul blestemat, Kokytos, cu ape negre, care separă malul infernal de raiul din România, cum îşi numeşte pământul natal. Dovada o constitui frumosul Cântec al Prutului, care răsună, ca un blestem, dintr-o extremă în cealaltă a României.

*

Nu bănuie ignorantul român, iar savanta Europă cu atât mai mult nu ştie că, pe partea malului blestemat, există fraţi de acelaşi sânge, că România nu se termină în munţii care le mărginesc vederea, că peste munţi, până în inima Ungariei, că peste micul pârâu care-l separă de Bucovina, ca şi peste Dunăre, până la marginile Macedoniei şi peste Prut, până la Nistru, munţii şi văile, câmpiile şi malurile râurilor sunt locuite de oameni a căror rasă este a sa, a cărui limbă, religie, obiceiuri sunt ale sale şi care, ca şi el, oricare ar fi stăpânul pământului pe care păşesc, răspund trecătorului care-i întreabă: „Sunt român?”.

*

Sunt, astfel, opt milioane şi mai bine de români, aşezaţi compact în Moldo-Valahia, Ungaria, Basarabia şi în ţinuturile adiacente, fără a mai vorbi de coloniile răspândite, în grupuri, peste Dunăre şi Nistru, deci opt milioane de români, ai căror strămoşi, aşezaţi ca santinelele la porţile lumii barbare, au suportat, fără a se clinti, şocul invaziei, servind ca zid de apărare imperiului roman.

*

Cine ar împiedica de a reînnoi, în zilele noastre, această politică, pregătind principatele dunărene pentru rolul pe care l-a îndeplinit Dacia după Traian? Împrejurările au rămas aceleaşi; nu sunt de schimbat decât numele şi vremurile. Ce rezistenţă n-ar opune invaziei slavismului o masă compactă, compusă din opt milioane de indivizi de origine latină, dacă celelalte naţiuni ale Occidentului ar recunoaşte, pe faţă, comunitatea de rasă şi interese, care leagă destinul lor de al acesteia? Ce garanţie de stabilitate, pentru menţinerea echilibrului în Europa, decât această Românie, atât de generos înzestrată de providenţă, dacă, împrumutând imaginea poetică a poporului său „diversele ramuri ale stejarului, împrăştiate în jurul vechiului trunchi, şi-ar relua vechiul lor loc pentru a reface arborele măreţ, nobilul rege al pădurii!” (Ubicini, Jean Henri Abdolonyme, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285).


1831: Cântecele populare românești în Bucovina

Calatori straini vol III

*

Studiul poeziei populare deschide o nouă pagină interesantă în istoria caracterului unui popor, deoarece ea este aceea care ne îngăduie să cunoaștem poporul dinspre latura ideală. Tot ea este ecoul sunetelor naturale, care, însuflețite de spiritul nobil al poeziei elevate, emană lin, în mod fericit, farmecul ei secret, manifestându-se și transfingurându-se adesea. Vug Stefanovici Karagič a trezit, prin cântecele sale populare sârbești, atenția Europei culte. Involuntar, unele priviri s-au îndreptat spre Nordul posomorât și, în curând, s-a dobândit convingerea că flacăra sfântă a poeziei nu se stinge pe stâncile acoperite de zăpadă și sub cerul veșnic acoperit de nori, ci că răsuflarea ei atoateînsuflețitoare străbate ca arșița sfântă chiar și inimile melancolice ale oamenilor din nord.

*

În străfundurile munților Carpați, mai zac îngropate multe pietre prețioase, iar alte flori înmiresmate înfloresc și se ofilesc, neluate în seamă, pe câmpiile binecuvântate ale Bucovinei, așteptând cu dor clipa în care va ieși, și pentru ele, soarele, a cărui lumină să împodobească, în culori strălucitoare, piatra și florile…

*

Limba română, remarcabilă prin gingășie și armonia sonoră, pare să fi fost făcută pentru cântec și, în ceea ce privește dulceața și duioșia ei, poate fi pusă alături de limba italiană. Poporul simte aceasta și are mereu dorința să cânte. De-abia că apare un cântec nou, că acesta se răspândește, cu iuțeala fulgerului, în întreaga „țară binecuvântată de Dumnezeu” (Bogdama, cum o numesc românii), și aceleași melodii, care se revarsă de pe buzele roșii ale unei moldovence încântătoare, în sunet de alăută, răsună, pline de dor, în acordurile melancolice de trâmbiță, în colibele joase ale țăranilor, pe vârfurile golașe ale stâncilor și în stepă, în lumina mată a Craiului Nou, care se ivește și se stinge în vuietul furtunilor din miazănoapte. Cele mai multe dintre aceste cântece sunt rodul spiritului romantic-poetic al poporului de rând, mai cu seamă ale paznicilor hergheliilor și turmelor. Sub cerul liber, sunt compuse cântece închinate iubirii, iar vederea unor priveliști maiestuoase ale naturii face să scapere scânteia poeziei și o întețește până se transformă în flacără. Atunci când, la apropierea iernii, ciobanii se întorc, cu turmel, în țarcurile de acasă, ei aduc cu sine, de obicei, o bogată comoară poetică. Multe dintre aceste cântece își datorează originea fanteziei înflăcărate a unor boieroaice spirituale și culte. „Ziua, ceasul despărțirii”, compus de o domniță, este unul dintre cele mai frumoase cântece de dragoste din toate limbile. Tema obișnuită a poeziei românlor o constituie tânguirea de dragoste, dar și evenimente importante, care privesc existența sa poetică, îl însuflețește pe românul dornic de cântec cu scânteia poeziei. Astfel, ne-au rămas unele cântece frumoase și însuflețite din vremea răscoalei domnitorului valah Brâncoveanu, iar cântecul delicat și trist al eteristului aflat pe fugă, „Nu-i, nu-i nădejde, nu-i”, poate fi socotit ca un pandant al celestului imn al lui Riga din Tessalia, „Veniți, copii ai grecilor!”. Melodiile, deosebit de simple, au un farmec aparte. Ele evoluează în acorduri în minor, într-un ritm solemn, pline de dor și de simțăminte.

*

Țiganii, acești copii ai Indiei orientale, această castă cea mai răspândită a hindușilor, ai căror urmași bântuie pretutindeni… se găsesc și aici în număr mare. Melodiile compuse de ei se prezintă cu iscusință neobișnuită și simțire. Numele unor Anghel, Gheorghe și Suceava sunt cunoscute în întreaga Bucovină. Instrumentele pe care le folosesc la cântarea melodiilor sunt viori, naiul și un fel de lăută, pe care cântă cu un arcuș. Dacă muzica și poezia sunt acordurile de căpetenie ale sufletului, care izvorăsc la unele națiuni, dar și la toate națiunile, în forme atât de variate, să acordăm atenția cuvenită și acestor sunete ale naturii…

*

De câte, când ori luna își revarsă lumina mată asupra coamelor acoperite cu zăpadă ale Carpaților, am ascultat cântecul unui drumeț singuratic, care pășea prin câmpia pustie, prin liniștea nopții! De câte ori, în umbra întunecată a unei păduri întunecate de stejar sau la vatra ce răspândea căldură, în peștera care adăpostea o familie de țigani, nu m-am cufundat în gânduri tulburi, datorită trilurilor fantomatice ale unei vechi balade! Povestirea cumplită a unui grec, în cafeneaua de la Botoșani, era însoțită de acorduri de lăută îndepărtate și melancolice (Schneidawind, Franz Joseph Adolph, Cântecele populare românești, în Călători străini despre țările române, în secolul al XIX-lea / 1831-1840, Serie nouă, vol. III, Ed. Academiei Române, București 2006, pp. 69-71).


Pagina 80 din 129« Prima...102030...7879808182...90100110...Ultima »