ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 81

Români bucovineni, în decembrie 1801

Calatori prin tarile romane

*

La Câmpulung, se deschide un şes lung şi roditor. Am dat, acolo, peste un ţăran, care a băut, pe loc, 10 florini, ce îi primise ca arendă pentru lunca sa. Tovarăşii săi şi-au scos, încă de la distanţă, pălăriile, dar, după aceea, când le-am cerut un mic serviciu, au şters-o pe nesimţite. Mai mulţi au sărit din care, ca să fure snopi. Unul ne-a oferit chiar spre cumpărare un drob de sare, pierdut de tovarăşul său, care dormea. Aceasta nu surprinde, într-o ţară care a fost lăsată, atâta vreme, pradă părăsirii şi bunului plac. Urmările unei astfel de stări provoacă, uneori, măsuri care mai curând pot fi criticate, decât schimbate…

*

Boianul este locuit de moldoveni şi ruşi. Prin localitatea aceasta trec, anual, 15 până la 20 de mii de boi, spre Viena, şi 6-7 mii, spre Breslau. Anul trecut, au trecut, cu permisiunea speciala a Porţii, mai multe mii de oi, ce erau mânate spre Prusia. În acelaşi an, Viena a ridicat, de aici, 330 de chintale de bumbac levantin, 300 de chintale de mătase de acelaşi fel, probabil din cauza nesiguranţei drumului prin Serbia. În chip obişnuit, sunt aduse aici, din raia (Hotin) şi din Moldova, haine de tot felul, produse agricole, uneori cai. Aceştia din urmă sunt trecuţi, totuşi, mai deseori prin pasul Bârgău sau Oituz.

*

Comerţul cel mai important îl poartă Boianul cu Brody, din Galiţia orientală. Acolo se întâlneau, odată, comerţul Rusiei, Italiei, Levantului şi Germaniei. Acest avantaj n-a fost pierdut de tot, prin interzicerea mărfurilor străine, căci localităţii aceleia i s-au acordat drepturile unui porto-franco.

*

La o jumătate de oră de aici, se află satul Toporăuţi, căruia, de la luarea în posesie a Bucovinei, i-au sporit familiile, de la 40, la 100. În general, populaţia acestei ţărişoare a sporit foarte mult; la aceasta a contribuit aşezarea multor colonişti, scutirea de recrutare şi rodnicia solului. Dar acest dar al naturii este prea puţin folosit de locuitorii de origine moldovenească. Lor li se pare înjositor să lucreze pentru plată şi sunt gata, totdeauna, să-şi părăsească locurile de baştină. Germanii, imigranţi acolo, unde ocupă sate întregi, sunt disciplinaţi şi activi. Unde însă au fost împărţiţi printre moldoveni, au decăzut la nivelul acelora. Hărnicia lor a dispărut, din cauza exemplului, lăcomiei şi neajunsurilor pricinuite de vecini.

*

Ţăranii din Bucovina produc, pentru stăpânii pământului, foarte puţin şi sunt aproape independenţi de ei, prin intervenţia Oficiului districtual. Rezultatul va trebui să confirme sau să infirme dacă oamenii primitivi devin mai fericiţi şi mai buni, când sunt trataţi la fel cu cei complet civilizaţi (Batthyány, Vincent, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. I – 1801-1821, Bucureşti 2004, pp. 99, 108).


Adevăratul text al imnului „Deșteaptă-te, române!”

Un răsunet coperta

*

Patriotismul exaltat nu are memorie și nici urmă de respect față de ea. El adaptează, fără să o menționeze, el falsifică și tropotește cu ciubotele murdare peste datoriile noastre față de cei care s-au învrednicit întru memorie. Patriotismul exaltat minte chiar și atunci când e vorba de imnul național, menționând numele lui Andrei Mureșan („u” era mut, iar „si” se citea, în epoca etimologistă, „ș”), primul nostru poet adevărat, un Avram Iancu liric și cu un destin la fel de fabulos și de nenorocos. Imnul pe care îl știm, „Deșteaptă-te, române!” (și nu „Deșteaptă-te Române”, cum se scria cândva), este doar parțial al lui Andrei Mureșan, compilația fiind făptuită de naționalismul interbelic, iar muzica este cea a cântecului „La sânul maicii mele”, pe care Andrei Mureșan l-a auzit în Scheii Brașovului, deci nu este „compus” de Anton Pann, care, deși îl culesese și el, nu era nici compozitor, nici măcar lăutar, ca să născocească vreun cântec. Andrei Mureșan alesese o melodie cu mare trecere la poporul căruia i se adresa. Asta nu înseamnă că ar trebui să ne lepădăm de textul imnului încetățenit, ci doar că avem obligația de a ști și textul inițial, dar și întreaga operă a primului mare poet al românilor.

*

Hasdeu, vrând să-și bată de două ori joc de intelectualii făloși ai „Convorbirilor Literare”, dar și de toți criticii literari și de profesorii de literatură, care au urmat, până în zilele noastre, a adaptat poemul lui Andrei Mureșan, în acrostihul „La noi e putred mărul”, convins fiind că, în uitarea în care a fost abandonat de români, Andrei Mureșan se va simți nițel răzbunat. Opera poetică a lui Andrei Mureșan merită o transcripție fonetică, în baza ortografiei actuale, și-i și suntem datori cu o astfel de recuperare autorului imnului cu care ne fălim, urmând să descoperim un spațiu liric mult mai proaspăt și mai viu decât generațiile care suntem și care nu-l merităm.

*

Iată cum arăta, inclusiv în transcripție fonetică,  „Un răsunet” („e”, cu sau fără căciulă, se citea „ă”, acolo unde era cazul), în timpul vieții și în primele decenii de după Andrei Mureșan:

*

Un răsunet 1

*

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă

La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani!

*

Un răsunet 2

*

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman,

Și că-ntr-a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian!

*

Înalță-ți lata frunte, și cată-n jur de tine,

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii,

Un viers ei mai așteaptă și sar ca lupii-n stâne

Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!

*

Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,

Româna națiune, ai voștri strănepoți,

Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,

„Viață-n libertate ori moarte!”, strigă toți!

 *

Pe voi vă nimiciră a pizmei răutate

Și oarba neunire, la Milcov și Carpați!

Dar noi, pătrunși la suflet, de sfânta libertate,

Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!

 *

O mamă văduvită de Mihai cel Mare

Pretinde de la fiii-și azi mâna de-ajutor

Și blestemă cu lacrimi în ochi pe orișicare

În astfel de pericol s-ar face vânzători!

*

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc

Când patria sau mama, cu inima duioasă,

Va cere ca să trecem prin sabie și foc!

*

N-ajunse iataganul barbarei semilune,

Al cărui plăgi fatale și azi le mai simțim,

Acum se vâră cnutul în vetrele străbune,

Dar martor ne e Domnul că vii nu îl primim!

*

N-ajunse despotismul, cu-ntreaga lui orbie,

Al cărui jug, din secoli, ca vitele-l purtăm,

Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,

Să ne răpească limba, dar morți numai o dăm!

*

Un răsunet 3

*

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată,

Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!

Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată

Prin intrigă și silă, viclene uneltiri!

*

Preoți, cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină!,

Deviza-i libertate și scopul e prea sfânt,

Murim mai bine-n luptă, cu gloria deplină,

Decât să fim sclavi, iarăși, în vechiul nost’ pământ!

*

(Cărțile săteanului român, Cartea I, Cursul I, Anul 1876).


Andrei Mureşan, „un răsunet” al memoriei

Muresanu Andrei Familia 20 din 1867

(1816-1863)

*

Moto: „Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,

Rumpe coarda de aramă cu o mâna amorţită,

Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,

Smulge munţilor durerea, brazilor destinu-l spune

Şi, bogat în sărăcia-i, ca un astru el apune,

Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”

 (Eminescu, în Epigonii).

*

Muresanu 1

*

Iubite popor român,

*

Dacă un turc sau un tătar ţi-ar zice: „Scoală-te, deşteptă-te din somnul în care zăcuşi atâtea veacuri, ridică-te la viaţa nouă, prinde minte şi inimă bărbătească”, zic, dacă un străin ţi-ar zice vorbele acestea, tu ar trebui să cinsteşti pe acel om ca pe adevăratul tău binevoitor, ar trebui să pomeneşti, cu evlavie, numele lui, iar rugăciunile tale să le sfârşeşti totdeauna cu vorbele: „Doamne, odihneşte-l întru împărăţia ta”; iar dacă unul dintre iubiţii tăi fii îţi zice vorbele acestea mari, „Deşteptă-te, acum ori niciodată!”, atunci pe acel fiu trebuie, cu drept cuvânt, să-l numeri între sfinţii neamului tău!

*

Nu aceia-s fii într-adevăr vrednici de laudă, care lasă, tac, trecu cu vederea greşelile fraţilor şi părinţilor lor, căci atunci aceia se încred, nefiind cine-i mustra, şi nu se gândesc a fi mai buni, ci zac în ceea ce au apucat, zicând „Aşa ne-am pomenit!”, ci acei ce sunt, în adevăr, pătrunşi de iubirea neamului lor, care nu cruţă a mustra pe frate şi pe soră, pe mamă şi pe tată pentru greşelile ce le vor fi având, cu scop de a-i face mai buni, mai plăcuţi şi lui Dumnezeu, şi oamenilor. Încărcând pe cineva cu laude, din seamă, în afară, îl stricăm cu voie, dar, lăudând ce e, în adevăr, bun în el şi mustrând ce e rău, îl facem să se cunoască pe sine şi să urmeze cele bune, iar cele rele să le înconjure.

*

Un popor e ca şi un om singuratic, are nevoie să se cunoască pe sine, ceea ce nu e lucru uşor; înşişi strămoşii noştri ziceau: „Cunoaşte-te pe tine!”.

*

În vremile cele mai grele, în anii deşteptării neamurilor, a avut şi naţiunea noastră un iubit fiu, care nu înceta a o învăţa, în limba cea îngerească a poeziei şi din inimă în adevăr binevoitoare; el spunea naţiunii tot ce ea avea bun ori rău, frumos sau urât, de lăudat sau de condamnat; el spunea chiar viitorul neamului său: era prorocul neamului! Acesta fu Andrei Mureşan, care, cu vocea lui, scutura lanţul robiei, cu mâna cea amorţită rupea zalele ce ne legau de glia la a cărei glas nu numai omenii, dar şi pietrele chiar stau să învie; cu cântecul lui scotea durerea şi din sânul munţilor, brazilor le prorocea ce soartă îi aştepta; el fu preotul deşteptării noastre, el, profetul nostru! El, sufletul nostru! Acesta fu Andrei Mureşan!

*

Să-l cunoaştem mai de aproape, căci cine dintre români nu-l cunoaşte, acela nu se poate lăuda că cunoaşte pe cel mai mare poet ardelean, pe cel mai mare apostol al deşteptării noastre.

*

Andrei Mureşan s-a născut, la 16 noiembrie 1816, în oraşul Bistriţa, din Transilvania. Tatăl său fu morar. Carte românească a învăţat de la un soldat, grănicer năsăudean, cu numele Dănilă Doboş. Văzându-i părinţii tragerea către învăţătură, îI dădură Ia şcolile nemţeşti de acolo, unde învăţă gimnaziul de jos (şcoala primară – n. n.), iar gimnaziul de sus şi teologia le învăţă în Blaj, unde fu fala profesorilor şi prietenul iubit al colegilor. Ca student de frunte, cântăreţ bun, om isteţ, glumeţ, jucător ales, atrase iubirea tuturor, pentru care daruri-si căpătase numele de „Grădina cu flori”.

*

Pe când Andrei Mureşan se afla în al patrulea an de teologie, în Blaj (1838), îl cerură braşovenii, să meargă profesor la şcoala lor normală românească, iar episcopul de atunci, Ioan Lemeni, îl lăsă şi el merse, unde servi un an, căci, la 1839, fu numit ca profesor la gimnaziul romano-catolic, tot în Braşov, care post îl ocupă bucuros, deoarece, la şcoala românească, pe lângă că avea salariu mic (160-200 florini) nici nu-l putea căpăta regulat, iar la gimnaziul romano-catolic cel puţin căpăta regulat micul salariu, ce i se cuvenea, după munca cea grea.

*

La 1 ianuarie 1838, începuse a se publica „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”, iar în martie, „Gazeta Transilvaniei”, care stă şi azi ca cel mai iubit ziar, dincoace de munţi, iar atunci fu numită „Gazeta de Transilvania”, sub conducerea bravilor bărbaţi George Bariţ şi Iacob Mureşan. La aceste foi lucră şi Andrei Mureşan, cu toată inima; în acel timp, învăţa şi frumoasa limbă italiană, ca să poată lucra şi mai mult în folosul neamului seu.

*

La 1842, se casatori cu domnişoara Susana, fiica cea mai mică a parohului greco-ortodox Vasile Grecean, fiindu-i nănaş dl George Bariţ.

La 1850, după potolirea răzmeriţei, fu ademenit de lăsă profesoratul şi se duse în Sibiu, ca traducător pe limba română a buletinului oficial. Acest post îi ruină sănătatea, căci avea de a traduce pururea, iar traducerile omoară pe oricine.

La anul 1861, era slăbit de tot, de acea muncă grea, atunci apoi îl pensionară, iar la 1863, în 24 octombrie stil nou, muri, lăsând în jale pe toţi cunoscuţii, iar cunoscuţii lui erau întreaga naţiune română.

*

Toată suflarea românească cunoştea cântarea „Deşteptă-te Române”, iar cunoscând-o pe acesta, cunoştea pe autorul ei, pe Andrei Mureşan, pe care-l jelea.   Cu câţiva ani, înainte de moarte, era Andrei Mureşan tot melancolic, adică supărat, şi boala aceasta atâta se mări, încât, în urmă, ura pe toată lumea; era, cum am zice, smintit. Mulţi se întrebau că oare din ce să-i fi venit această boală. Unii ziceau că, de la moartea unei fiice, nu mai avu zi bună; alţii credeau că doar nu ar fi trăit chiar regulat, unii susţineau că certurile confesionale (dintre uniţi şi neuniţi) îl amărâră atât de tare, încât, şi pe patul morţii, nu-l lăsară în pace. Se poate că şi aceste cauze adăugară câte ceva venin, dar adevărata pricină e de a se căuta altundeva; ce a amărât sufletul Iui Iancu, aceea a amărât şi pe Andrei Mureşan. Apriat se vede cauza bolii sale, din cuvintele lui, în poezia scrisă la 1850, „Un devotament familiei Hurmuzachi”:

*

„Trecut-a umbra legii şi darul nu mai vine;

Torenţii graşi de sânge român, nevinovat,

Ce-au curs întru speranţa ca răul să-l aline

La populul ce piere în foc, pentru-mpărat,

Cer dreapta răsplătire, în cer şi pe pământ,

În faptă, în fiinţă, iar nu-n deşert cuvânt”.

*

Da, sângele românilor nevinovaţi cursese, cu nădejdea că răul se va curma; acel sânge cerea răsplătire dreaptă, dar fu plătit numai cu vorbe; şi fiindcă răsplata nu urma în faptă, în fiinţă, Mureşan era mâhnit peste măsură, ca şi Iancu, iar până la urmă, şi unul, şi altul muriră nebuni de supărare că nu văd fericirea neamului lor.

Dar să vedem ce lucră Andrei Mureşan ca poet. Am spus că el descoperea greşelile neamului său, că el ne învăţa cum să vieţuim, dacă voim a fi demni urmaşi ai romanilor celor vechi, ai domnitorilor lumii; ne chiar mustra, ca părintele cel bun pe fiii săi, ca prorocii Vechiului Testament pe poporul jidovesc; de exemplu, în poezia „O mustrare”, strofa a opta, zice:

*

„Crude, ce ţie nu-ţi place,

E viu graiul lui Hristos,

Altuia încă nu face,

Dar la tine-i de prisos”.

*

În „Unu rămas bun de la Braşov” (1840), se vede omul foarte supărat, ca şi când nu de bună voie ar părăsi Braşovul; priveşte în toate părţile şi vede că spre bine nici o cale nu-i este deschisă, vede că soarta are de gând să-l prăpădească. Apoi cheamă soarele, luna şi stelele martori, să spună greşelile lui, şi-şi dictează însuşi pedeapsa, să fie şters dintre cei vii, de a făcut cuiva vreo strâmbătate. După aceea, provoacă la şcolarii săi:

*

„Voi, plăntuţe tinerele,

Mieluşei nevinovaţi,

Ce-aţi fost sub grijile mele,

Spune-ţi, v-am dat să gustaţi

Vreun venin din mugur verde,

Iarba de fier, ce vă pierde?”.

*

Ar putea, oare, toţi dascălii să provoace astfel pe elevii lor; nu i-ar mustra conştiinţa? Mă tem că puţini ar voi să fie confruntaţi cu elevii lor! Apoi îşi ia rămas bun de la toate şi-n final zice:

*

„Oltule, vale frumoasă,

Mult voi fi ţie dator,

De mi-i trece către casă,

Mai trecând să nu m-omori,

Că duşmanii vor fi-n stare

Să nu-mi dea loc de-ngropare!”.

*

În astă stare se află Andrei Mureşan, la anul 1840!

În 1841, din poezia „Aşa mi-a fost ursita”, se vede că el a fost înamorat foarte şi că pe fiinţa iubită nu o poate câştiga, căci scrie el:

*

„Dar unde mă voi plânge, pe cine să pun vina?

Aşa mi-a fost ursita, din veci am fost menit

Să văd mărul de aur, dar să nu-l prind cu mâna,

Să fiu eu mărturia la cel ce-i fericit”.

*

Tot la 1841, din cauza dezbinării religioase, în uniţi şi neuniţi, omul e foarte întristat, ceea ce se vede din „Răsunetul”, cu moto:

*

„De va muri, unde-l vor înmormânta!

La noi, nu; căci e de altă lege”.

 *

Aici, în astă poezia, poetul se roagă de Dumnezeu, zicând:

*

„… spune-mi, o, ceresc Părinte,

Cui eşti tată şi cui vitreg, care ţi-s fii adevăraţi?

Care lege-ţi e mai sfântă si ce fel de rugăminte

E la tine mai primită, de săraci, au de bogaţi?”.

*

Apoi, îşi descoperă credinţa lui, zicând:

 *

„Legea conştiinţii-mi zice: „Onorând pe Dumnezeu;

Înconjură nedreptatea, fugi de rău şi fă ce-i bine;

Cunoaşte pe-al tău de-aproape şi în apusul evreu,

Şi speră o fericire, care din acestea vine”.

Iată adevăratul om moral, nefăţarnic; iată omul care urăşte dezbinările religioase ca pe izvorul nefericirii neamurilor; iată teologul fără bigotism, ci adevărat urmaş al Aceluia care predică iubirea, iubirea generală! EI cânta, mai departe:

 *

„Unde eşti, dar, fiară crudă, ce formezi o despărţire

Între fiii unui tată, părinte îngrijitor,

Care soarele-şi revarsă la toţi, fără osebire,

Şi din roua dimineţii satură pe cerşetor?”.

*

La anul 1842, e foarte supărat pe munteni, desigur pe careva dintre braşoveni, ceea ce se vede din poezia „Alt răsunet”. Aici, după ce blestemă munţii şi pe locuitorii lor, se întoarce iar la Dumnezeu (strofa 6), zicând:

 *

„Fiinţă fără nume, ce viermilor dai hrană

Şi ierburilor rouă, să crească pe pământ,

Mă mir cum laşi se intre în om duh de satană,

Să calce, să izbească tot ce e drept şi sfânt:

Nu-i lege, nu-i iubire, s-au dus de mult din lume,

Pe prieten, şi de aproape, de-ţi place-l cleveteşti,

Străinul ce-ţi va face, de-i strici şi bunul nume,

În piept porţi ura, pizma, iar lui te făţăreşti.

Alergi din casă-n casă şi limba-ţi ascuţită

Ştie vărsa veninul pe cei nevinovaţi;

Îţi saltă negrul suflet, când gura-ţi pângărită

Dărapănă unirea şi pacea dintre fraţi!”.

 *

Din toate poeziile lui, de la 1842, se vede amoros şi mânios pe cei ce se puneau în contra amorului lui.

La anul 1843, aşadar după căsătorie, a scris una dintre cele mai frumoase poezii, „Glasul unui român”, pe care o si punem întreagă, ca să o cunoască şi acei buni cititori, care nu au poeziile lui Andrei Mureşan.

*

„La cer, Părinte bune, de cat cu umilire,

În darn îmi este ruga, deşert al meu suspin!

Un vierme, de se mişcă, Tu ştii de-a lui clătire,

Dar luptele ce cearcă un neam de unde vin?

 *

Se poate că străbunii s-au mormântat în crime,

Dar răul străvechimii doar nu-l cerţi pân’ la noi!

Căci altfel era bine ca fiii din sclavime

Să vie orbi pe lume, născuţi pentru nevoi!

*

Tu zici că ierţi păcatul, nu caţi a lui măsură,

Nu treci la fiu, din tată, de n-a fost vinovat:

Şi iată că pedeapsa, cu-ntreaga ei tortură,

S-a strecurat prin secoli la fiii ce-am urmat!

*

Au doară laşi ursitei să poarte cârma-n lume

Sau sclav veni la gintă şi soţul meu de domn?

Atunci din legea firii s-a şters cerescul nume

De Drept şi de Dreptate, atunci viaţa-i somn.

 *

Atunci întreb ursita cu ce drept ne apasă,

Ajungă-i tirania ce secoli am cercat;

De patru secoli soarta nimic nu va să lasă,

De patru secoli noapte-i şi ceaţă necurmat.

 *

Ieşişi voi, umbre moarte, eroii gintei mele,

Şi daţi dovezi Ia lumea ce-atât v-a înnegrit,

Strigaţi în gura mare că voi, de-atâtea rele,

Ce-ncarcă strănepoţii nu v-aţi vinovăţit!

 *

Să spună Retezatul, acel azil de pace,

De-a fost românul trândav, in timpuri de nevoi,

De n-a păzit credinţa, de n-a vrut toate-a face

Să-şi scape numai ţara din curse de război!

*

La undele de sânge, ce-au curs pe Câmpul Pâinii,

Vărsat, prin iatagane şi paloş, de Osman,

Au n-au avut amestec în parte şi românii?

Au n-a învins Corvinul pe-acel cumplit duşman?

*

Ah, nu îmi pot răspunde străvechile morminte,

Spunând ce ţin la sânu-şi, român au gen străin?

Atunci s-ar frânge cearta, ce curge-acum fierbinte,

S-ar şterge atunci ca ceaţa şi vechiul meu suspin!

*

De tace omenimea, va da glas stânca-n munte

Şi apele un vuiet, prin ton nepomenit.

Nu mai e timp s-apună un gen cea mers în frunte

La toată năvălirea ce ţara-a copleşit.

*

Nu mai e timp s-apună un gen faimos în lume,

Nutrit, prin o minune, din zei prevenitori,

A căruia mărire, virtute şi renume

Pusese sub picioare pe-ai lumii domnitori!

 *

Nu mai e timp s-apună o viţă strălucită,

Ce-a dat in zeci de secoli din sânul său Eroi!

De-a şi supus-o soarta a fi nefericită,

Răsară-i însă steaua şi scape de nevoi!

*

E verde încă bradul şi umed după fire,

Dar razele căldurii au nu-l vor şi usca?

E nor încă pe ceruri, dar norul e subţire

Şi-un vânt de primăvară au nu-l va depărta?

*

La cer, Părinte, bune, căzând cu umilire,

O gintă părăsită Tu n-o vei lepăda!

Eşti drept şi ierţi păcatul, văzând o pocăire;

Eşti bun şi-ţi este milă de tot ce-i mâna Ta!”.

 *

În frumoasa poezie „O privire peste Carpaţi”, scrisă la 1844, la strofa a opta cânta:

*

„La noi e putred mărul, nu-i mod de curăţire,

Şi tot ce se mai speră sunt sâmburii din el;

Aceştia cer plantare, silinţă şi unire:

Atunci va creşte codrul din ramul tinerel”.

 *

Spune, adică, anumit că, pe acel timp, corpul naţiunii era ca un măr putred; mulţimea, crescută în jugul robiei, pe care anevoie ar putea-o cineva mişca spre fapte vitejeşti, are nădejde în tineret, dar şi în el, numai dacă s-a cultiva cu cunoştinţele celea folositoare, numai dacă s-a înzestra cu multă cunoştinţă de carte şi dacă, crescând, va şti păstra unirea în cugete şi-n fapte.

La anul 1845, în poezia „O privire peste lume”, arăta deşertăciunea lumii şi păcatele de care este bântuită omenimea; frumoasă poezie şi plină de adevăruri; barem de nu ar fi aşa!

*

Ce să zicem de diamantul cel mai scump al poeziilor sale, de „Un răsunet” al anului 1848? Cărui român nu-i este cunoscută poezia „Deşteaptă-te Române”? Fiecare o cunoaşteţi; citiţi-o, iubiţi cititori, şi vă puneţi la inimă vorbele marelui poet; poezia întreagă să o învăţaţi, de a rostul, să vă învăţaţi şi copilaşii, să o cânte şi să o priceapă! Da, să o înveţe şi să o înţeleagă, căci, aici, în unsprezece strofe, e spus tot ce e mare şi frumos din trecutul nostru, fie ca mărire, fie ca suferinţă; aici ne spune pofta, râvna poporului român, aţâţă la fapte măreţe, fulgeră asupra tiraniei, aruncă blestem asupra trădătorilor şi îndumnezeieşte libertatea. Cu glasul apăsat, ne mustră pentru „oarba neunire” din trecut, ne strigă să ne deşteptăm, să ne ridicăm „din patru unghiuri” şi să ne unim „în cuget şi în simţiri”.

*

La 1849, a scris poezia „Omul frumos”. Să vă spun, în câteva vorbe, cuprinsul acestei poezii filosofice:

Doamne, frumos este omul cu minte, care-şi ştie stăpâni simţirile ce vor a-l inclina spre rele; căci în pieptul lui răsare virtutea ca o floare ce e mai frumoasă. Pe fruntea lui străluceşte numai dreptatea, ca un soare printre nori; de la păcat se retrage, de silă se fereşte şi din toate iese nepătat!

Doamne, frumos e omul cu inima curată, sinceră, nefăţărită; că toată lumea de l-ar cleveti, de l-ar ajunge orice soartă, chiar în temniţe de l-ar închide, el rămâne neclătit! Oriunde l-ar arunca, virtutea-i va fi scut de apărare!

Doamne, frumos e omul generos, care iartă chiar şi pe duşmanul său şi, în loc să-l pedepsească, cearcă a-l îndrepta. După ce le spune pe acestea, sfârşeşte:

 *

„De ce nu vine, Doamne, a ta împărăţie,

Când omenii să şteargă şi umbra de sclavie,

Fiind creştini curaţi;

Şi-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,

Egala-ndreptăţire şi pacea-adevărată

Ca între fii şi fraţi!”.

*

Dintre poeziile lui, scrise la anul 1850, e mai frumoasă „ Un devotament familiei Humuzachi”; iar „Răspunsul păsăruicii”, scris, la 1851, e plin de simţămintele cele mai mari pentru libertate. Iată strofa din urmă:

 *

„Pentru libertate pasărea se bate,

Viermele se-nfrânge, fiarele răcnesc,

Iar omul despoie chiar şi pe-al său frate,

În oarba-şi trufie, de-acest dar ceresc!”.

*

Mari vorbe acestea şi adevărate ca toate vorbele lui! La ce să mai înşir vorbe? Un ardelean nu prinde a mâna nici o carte de poezii, care să-i placă ca a lui Andrei Mureşan, deoarece poeziile lui sunt jelanii scoase din fundul inimii, iar ce e scos din inimă Ia inimă intră; apoi limba cea dulce şi curată, în care a scris el, încă-i măreşte lucrarea. Nu mă pot răbda să nu vă mai aduc un exemplu, strofa a 6-a a poeziei „Mintea”:

*

„În deşert încearcă ai nopţii argaţi

Să aducă umbra, în loc de lumină,

Ura-n loc de pace între fii şi fraţi;

Ale lor cuvinte nu prind rădăcină,

Căci nu ies din inimi, ci din creieri stricaţi”.

 *

Aşa să-şi zică tot românul, în timpuri de grea încercare; între noi să nu prindă rădăcină sfaturile „negrilor argaţi”, care ne îndemnă spre păcate împotriva neamului. Adă-ţi, dar, aminte, iubit popor român, şi nu uita în veci pe scumpul tău poet; iar poeziile lui să nu lipsească de pe masa cărturarilor tăi, precum de pe pereţii caselor nu va lipsi tabloul lui, care ne aminteşte deşteptarea ţăranului, frângând lanţul robiei! Fii fălos că ai avut un Andrei Mureşan! / J. P. R. (Cărţile săteanului român, Anul II, Cartea V, 1/13 mai 1886, pp. 65-73).


1867: Călătorie pe la mănăstirile din Bucovina

B61

*

O uimitoare descriere a mănăstirilor bucovinene, după o călătorie, făcută, în 1867, de către un ardelean, care nu şi-a semnat textele, aduce mărturii neştiute şi despre capela din vârful muntelui de lângă Suceviţa, unde, astăzi, se mai zăreşte doar o cruce de piatră, şi despre chipul lui Ştefan cel Mare, la circa 25 de ani, pictat în biserica dispărută de la Milişăuţi, şi despre obiceiurile călugăreşti de atunci, şi despre toponimii uitate, precum Fântâna Doamnei, de la Dragomirna. Mi se pare atât de interesant acest reportaj de călătorie, din 1867, publicat la începutul anului 1868, încât mă grăbesc să vi-l pun la dispoziţie, însoţit de iconografie germană din aceleaşi vremuri:

*

B63

*

Plecând, după sfatul amicului meu, drept spre mănăstirea Putnei, după cum mă îndreptau oamenii, pe care îi întrebam, mersei, peste câmpia cea întinsă a Nistrului şi, apoi, trecând curmeziş peste valea Prutului, o apucai pe calea cea veche, spre valea Siretului, până ce, a doua zi, spre seară, ajunsei în valea Sucevii, la Vico. Întrebând, aici, de un român, dacă mai am mult până la Putna şi în care parte s-o apuc spre mănăstire, îmi răspunse: „Dacă te trage inima să vezi mănăstirea lui Ştefan Vodă, după ce vei trece, pe punte, peste apa Sucevii, s-o apuci, în dreapta, pe drumul ce se vede pe vale, de ceea parte de apă; dară mănăstirea e cam depărtişor, în fundul muntelui, şi, până ce vei ajunge acolo, va fi poarta mănăstirii închisă, că, de cum amurgeşte bine, închid că­lugării porta şi, noaptea, nu lasă pe nimeni străin înlăuntru. Mai bine rămâi, domnule, peste noapte, la mine şi, mâine, dis de dimineaţă, fiind sfânta duminică, voi merge şi eu cu domnia ta, că noi, creştinii de prin satele vecine, mergem adesea încolo, la sfânta rugă”.

*

Primind cu bucurie îmbierea bunului român, care mă primi, în casa sa, cu ospitalitatea antică, moştenită de la strămoşi, până ce face soţia o cină naţională, care îmi veni mai bine la gust decât preparatele moderne, de pe la seratele diplomaţilor şi supeurile aristocraţilor, bunul român mă ţinu de vorbă şi-mi spuse câte o nuvelă despre Ştefan Vodă şi despre începutul şi soarta mănăstirii, din timpul turcilor şi al tătarilor. Multă plăcere avui de a auzi, din gura unui ţăran simplu, fragmente preţioase din istoria noastră naţională, cugetându-mi cât de bine ar face preoţii, învăţătorii de şcoală şi cărturarii noştri de prin sate, dacă s-ar interesa de tradiţiunile acestea ale poporului şi le-ar conserva, ca să nu se piardă, şi ce nutriment bun pentru deşteptarea si dezvoltarea conştiinţei naţionale ar fi o carte de legende din istoria românilor, compusă anume pentru popor. Pare-mi-se că atare carte ar fi, în masa poporului, ceea ce este aluatul în masa de făină.

*

A doua zi, pe la revărsatul zorilor de dimineaţă, deşteptându-mă din somn un răsunet melancolic de clopote, văzui pe creştinul meu de om în picioare, făcându-şi cruce şi zicându-mi: „Scoală, domnule, că trag clopotele la mănăstire!”. Eu mă sculai şi, îmbrăcându-ne, eu în veşmintele mele de peregrin, iar ţăranul în veşminte curate de sărbătoare, plecarăm a merge, pe vale, în sus, spre ţinta călătoriei mele. Era o zi senină, aerul cu răcoare şi adăpat cu miasmele florilor de munte şi a cetinii de brad. Drumul nostru se împletea, prin luncă, cu râuleţul Putnei, de o parte şi de alta se ridicau munţii, cu un brădet verde ca buratecul, încât mă visai a merge prin o alee grandioasă, plantată anume pentru întâmpinarea marelui Ştefan, când, după o victorie glorioasă, venea la Putna, să facă rugă de mulţumire înaintea celui ce dă mărire împăraţilor şi tărie poporului creştin.

*

După o cale mai bine de o oră, văzui lucind crucile de pe turnurile mănăstirii, în fundul muntelui, şi, cu cât mă apropiam de ea, mă încânta grandoarea edificiilor şi memoriile evocate, la vederea unor monumente ca acestea. Ajungând, mai întâi, la satul Putna, care se întinde pe vale, până la mănăstire, tovarăşul meu de cale, arătându-mi, în dreapta, o biserică de lemn, zise: „Asta e biserica pentru săteni. Această biserică de stejar este foarte veche. Ea era, mai înainte, în satul Volovăţ, făcuta încă de Dragoş Vodă. De acolo, o strămutară, înainte cu mulţi ani, încoace şi stă încă şi astăzi. Stejarul e ca românul şi românul, ca stejarul, şi unul, şi altul nu se înmoaie nici de neauă, nici de ploaie”.

*

Venind la poarta mănăstirii, care este înconjurată cu muri tari de forţăreaţă, începură a trage clopotele de sfânta liturghie şi, intrând înlăuntru, din casele colosale, cu câte două etaje, văzui călugării, cu camilauce pe cap,mantii pe umeri şi metanii în mână, ieşind şi mergând la biserică. Atras de acel exemplu al părinţilor mănăstireşti, care, cât e anul de mare, zi după zi se adună, de câte trei ori, la biserică, mersei şi eu după dânşii şi, intrând în pronaos, aflai, în dreapta, mormântul nemuritorului erou şi ctitor Ştefan cel Mare, iar în stânga, al soţiei sale, al Doamnei Rucsanda. Tot aici, în pronaos, pe perete, văzui şi portretul lui Ştefan, lucrat în ulei, în mărime însemnată.

*

Depunând omagiul de pietate, la mormântul celui ce fu, în timpul său, apărătorul credinţei şi naţionalităţii, tezaurelor celor mai scumpe ale neamului nostru român, intrai mai adânc în biserică, unde mi se lipiră, mai întâi, ochii de catapeteasma cea măiastră, în culori luminoase. În dreapta şi în stânga, stăteau în stranele lor călugării, cu egumenul în frunte, care, cu corul pruncilor de la şcoala mănăstirească, intonau laudele lui Dumnezeu. Cântarea era pioasă şi armonioasă, una, însă,ce-mi păru lucru străin şi inexplicabil este că, în mănăstirea Putnei, situată, aşa zicând, la vatra naţionalităţii române şi fundată de un român cum era Ştefan Vodă, se cânta, la strana stângă, ruseşte. După finirea sfintei liturghii, ieşind, cu toţii, din biserică, mersei de a mă prezenta părintelui egumen Arcadie Ciupercă sau, cum îi zic, după datina din timpul episcopului sârb Daniil Vlahovici, Ciupercovici.

*

Acesta, ca un bărbat cult şi dulce la cuvânt, mă întâmpină, în apartamentele sale spaţioase şi frumoase, cu afabilitate şi, aşezându-mă în o chilie de oaspeţi, din care sunt mai multe, pentru cei ce vin la mănăstire, spre închinare, m-a prevăzut cu toate cele de lipsă, dându-mi şi pe un călugăr mai tânăr, care să mă conducă şi să-mi arate antichităţile mănăstirii cele demne de văzut. Făcând întrebuinţare de această bunăvoinţă, după prânzul comun, în refectorul mănăstiresc, vizitai, mai întâi, pe toţi călugării, prin chiliile lor. Şi aceştia mă întâmpinară cu bucurie. Eu mă lăsai cu dânşii în vorbă, făcui însă experienţa că, afară de ştiinţa ritualului bisericesc, unele alte cunoştinţe elementare, nu posed oarecare ştiinţe speciale, ba nici cele teologice, pentru aceea, prin chiliile monahilor, care sunt, altminteri, bine mobilate şi curate, afară de unele cărţi de rugăciune şi bisericeşti, nu aflai alte cărţi de citit, ba nici măcar câte o gazetă românească, din care ar auzi, cel puţin, ce se mai face prin lume.

*

B62

*

Între lucrurile mai demne de văzut, ce mi se arătară, în lăuntrul mănăstirii, sunt biblioteca şi visteria mănăstirească. În bibliotecă, aflai multe cărţi tipărite şi mai multe manuscripte vechi, de interes ştiinţific; durere, însă, că nu sunt, între călugări, vreo doi, trei sau cel puţin unul, care ar frunzări acele opuri şi ar face întrebuinţare ştiinţifică de ele. În tezaur sunt feluri de lucruri vechi preţioase: veşminte bisericeşti, ţesute în aur şi argint, din timpul ctitorilor, vase bisericeşti frumos lucrate şi alte rarităţi, care ar fi tot atâtea specialităţi în o expoziţie arheologică.

*

Ieşind, cu monahul, pe care mi-l dăduse părintele egumen, spre conducerea mea, afară din mănăstire şi pe un muncel înalt, ce se ridica aproape de mănăstire, văzând o cruce de lemn, întrebai de el că ce fel de cruce e acolo, pe creştetul dealului, iar el îmi zise că acela e Dealul Vodei. Şi, întrebându-l de ce se numeşte aşa, răspunse monahul: „Se zice că Ştefan Vodă, tăbărând, cu oastea, în adăpostul munţilor, veni până pe locul acesta, unde află, în chilia de piatră, peste pârâu, pe un sihastru bătrân, petrecând în rugăciuni neîncetate, pentru mântuirea ţării şi biruinţa creştinilor asupra păgânilor. Uimit de vederea acelui sihastru pios, se hotărî Ştefan Vodă de a face o mănăstire şi, suindu-se pe acel munte, zise: „Unde se va înfige săgeata, pe care o voi repezi din arc, acolo va fi locul bisericii”. Făcând aşa, se înfipse săgeata în un copac, care sta tocmai unde e, acum, altarul bisericii”.

*

Cu toate că eram ostenit de cale, nu am renunţat la a mă sui pe Dealul Vodei, de unde, căutând în jos, spre mănăstire, mă legănai în memoriile trecutului şi, suspinând din adâncul inimii, zisei: „Oare mai luci-va soarele, aşa de luminos, pe pământul României, ca în ziua când marele Ştefan puse fundamentul la acest locaş sfânt? Oare răsuna-va gloria română, între neamuri, cum răsuna în timpul de patruzeci de ani ai acestui erou nemuritor?”.

*

Afundat în cugetări de astfel, mă lăsai, în jos, la vale, şi trecând, un râuleţ, zise monahul către mine: „Iată chilia de piatră a sihastrului!”. Eu intrai şi aflai, în stâncă, o scobitură, în forma unei capele bisericeşti, spaţioasă cât să poată petrece un om în ea. În cele trei zile, ce le petrecui, după datina ospitalităţii mănăstireşti, nu renunţasem la a face unele excursii scurte, împrejurul Putnei, aflând că şi economia mănăstirii se afla în o stare bunişoară. „Ar economisi mănăstirea mai bine”, zise, deodată, conducătorul meu, „dacă n-ar fi aşa de îngustată; dar ce folos? Putna are la o sută de moşii, care se administrează sub numele Fondului religionar, şi noi n-avem în posesiune măcar una din acele moşii întinse, ca să ne aprovizionăm cu cele de lipsă pentru susţinerea noastră şi primirea oaspeţilor. Împrejurul mănăstirii avem locuri de păscătoare, dar nu de arătură, şi aşa trebuie să cumpărăm pâine, ca şi alţi munteni sau ca nişte locuitori de oraş”.

*

Aceste cuvinte ale monahului mă puseră în mişcare, de a merge mai departe, şi aşa, dând rămas bun părintelui egumen şi fraţilor mănăstireşti, care mă petrecură, cu cordialitate, până afară de poartă, o apucai, iarăşi, pe vale, în jos, spre Suceviţa (Albina, Anul II, Nr. 15, miercuri 7/19 februarie 1868).

 *

B79 A

*

Ieşind din hotarele Putnei, plecai, în jos, pe calea cea veche, de la poalele muntelui. În dreapta, mă încântă înălţimea mandră a codrilor carpatini, iar în stânga, privirea peste satele de pe şesul cel mănos al Sucevii, între care domneşte oraşul Rădăuţilor, reşedinţa cea veche a episcopiei bucovinene. Totul, cât vedeam împrejurul meu, sunt moşii bisericeşti, ce stau sub administraţia Fondului religionar.

*

Apropiindu-mă de Marginea, un sat întins de ambele laturi ale calei, şi văzând oameni, curând, şi apucând, pe o cale, spre munte, de-a lungul râului, întrebai de unul dacă nu merge, cumva, acel roi de oameni spre Suceviţa. „Aşa e, domnule!, răspunse bunul român. Noi mergem, cu toţii, la mănăstire. Mâine, în ziua de schimbare la faţă, este hram la Suceviţa şi creştinii noştri de pe departe se adună, de cu astăzi, ca se fie, mâine, la sfânta rugă”. „E bine frate, că ajunsei şi eu pe aici, tocmai spre ziua de rugă, căci şi eu mă trag încolo şi voi merge împreuna cu voi”.

*

Mergând, dar, înainte şi făcându-mi de vorba cu unul şi cu altul, dintre creştinii ce înaintau, cu pietate, spre mănăstire, ca albinele spre stup, unii cu lumânări de ceară şi tămâie, alţii cu vase de agheasmă, şi, iarăşi, alţii câte cu un dar pentru biserică, auzii vorbindu-se multe bune despre călugării din timpurile vechi şi despre folosul rugilor ce se fac în mănăstire. Mă bucurai din inimă a auzi acestea, din gura poporului, şi a mă convinge că mănăstirile şi călugării, care, după părerile moderne, nu mai au valoare în societatea omenească, stau încă neclintite şi adânc înrădăcinate în pietatea şi religiozitatea poporului, şi institutul acesta, cunoscându-şi bine înrâurirea morală şi calificându-se, după măsura timpului de faţă, pentru misiunea sa salutară, ar putea fi un sprijin moral al ortodoxiei, după cum sunt moşiile mănăstireşti un sprijin materiale pentru biserică.

*

Era, acum, spre seară. Soarele se pleca pe după munte, când, deodată, răsunară clopotele din depărtare cu un răsunet melancolic, care e în stare să înmoaie şi inima cea de piatră şi să-i insufle simţăminte de pietate şi religiozitate. „Să mergem mai curând! Să mergem mai curând!”, auzii zicând pe bunii creştini. „Trag clopotele de privighere, să nu scăpăm ruga de la început!”.

*

Încordând, dară, şi eu vinele mele, cele muiate de lungimea călătoriei, deterăm, cu toţii, mai des din picioare şi, peste puţin, ne văzurăm la poarta mănăstirii, ce sta, încă din timpul ctitorilor săi, mitropolitul Gheorghe Movilă şi fratele său, Ieremie Vodă, aproape de 300 de ani, fără de a pierde ceva din tăria murilor cu care este înconjurată şi din grandoarea bisericii dinlăuntru. Nu mai chiliile cele vechi, de lemn, sunt cu totul surpate şi o parte din ele nici nu mai există, ci numai cele de piatră şi unele mai noi, făcute în timpul din urmă.

*

Intrând, dară, în mănăstire şi mergând drept în biserică, care, în mai multele sale despărţituri şi, mai cu seamă, în lumina mulţimii de făclii, ce ardeau în policandre şi înaintea icoanelor, face o impresie mare asupra celuia ce intră, nu puţin mă încântă aspectul poporului pios şi al călugărilor, care începură a cânta, pe glas, al optulea psalm de seară. Mai cu seamă, persoana părintelui egumen Ghenadie Constantinovici de Grecul, care tocmai atunci făcea tămâierea, cu doi anagnosti, ce mergeau, cu lumânări aprinse, înaintea sa, atrase, prin seninul feţei şi grandoarea tipului său, toată atenţia mea, încât mă visam a vedea pe demnul de amintire ctitor, mitropolitul Gheorghe Movilă. De multă dulceaţă şi mângâiere se adăpă sufletul meu, la acea priveghere bisericească. Adesea suspinam, zicând, cu profetul: „Cât sunt de iubite lăcaşurile tale, Doamne al puterilor! Voit-am a fi lepădat în casa Domnului, decât a petrece în curţile păcătoşilor!”. Privegherile bisericeşti de noapte sunt teatrul cel încântător al mănăstirilor şi cât de frumos şi de cuvenit ar fi dacă asemenea privegheri s-ar face şi prin alte biserici, cel puţin de prin oraşe, spre sărbătorile mai mari!

*

A doua zi, adunându-se popor de tot numeros, încă şi preoţi, şi persoane de distincţiune, se făcu Sfânta Liturghie şi, după finirea ei, urmă ieşirea, în procesiune, din mănăstire, până la capela din dealul înalt, de lângă mănăstire (din care a mai rămas doar o cruce de piatră – n. n.). Era încântător a vedea mulţimea de oameni, cu preoţimea în frunte, suindu-se spre creştetul muntelui. Iar acolo, după o cuvântare pătrunzătoare, adaptată serbării, se făcu agheasma cea mare, între rugi şi cântări, ce răsunau printre munţi, şi, după stropire şi gustarea agheasmei, se lăsară, iarăşi în jos, spre mănăstire.

*

Nu lipsi şi un ospăţ, de post, dar gustos, de mulţimea păstrăvilor, pentru onoratori, în sala egumenului, iar pentru popor, pe iarba verde, în lăuntrul mănăstirii, după care se puseră toţi în mişcare, spre casă, iar eu mai rămăsei câteva zile, ca să văd antichităţile mănăstirii. Şi, aici, aflai multe lucruri preţioase şi memorabile. Un aer (mormântul Domnului) pe urşinic roşu, cusut de însăşi doamna lui Ieremie Vodă numai cu fir de aur şi de argint şi cu mărgăritare. De toate, mărgelele de mărgăritar sunt la 15.000. Afară de acest odor antic, carele e dovadă atât despre abilitatea mâinilor ce l-au făcut, cât şi despre purtarea de grijă a acelora ce l-au conservat, sunt şi alte multe lucruri preţioase şi vechi: veşminte, vase, cruci, între altele, una cu o bucăţică din crucea Domnului, adusă de la Ierusalim. Aflai, în bibliotecă, cărţi şi manuscripte, dar mai puţine decât la Putna. Mersei şi la şcoala mănăstirească, unde un monah împărtăşeşte copiilor învăţătura elementară.

*

Întrebând, pe părintele egumen, cu ce-şi petrec călugării orele libere şi de nu se ocupă cu ore de studiu sau arte, precum e datina prin mănăstirile din alte ţări, îmi răspunse zicând: „Bine ar fi asta şi, pe cât de frumos, pe atâta şi de folositor; dar, până acum, încă nu venirăm aşa de departe. Se puse în lucrare, de mai înainte, şi e şi încuviinţată înfiinţarea unei şcoli pentru sculptura bisericească în lemn, aici, în Suceviţa, şi a altei şcoli, pentru desen şi pictură bisericească la Putna, dar, până acum, nici una, nici alta nu e încă activată. De n-ar fi mănăstirile aşa de mărginite în cercul de autonomie, ce se cuvine după canoane şi după uricele ctitorilor, ar dezvolta mai multă activitate, şi, de n-ar face aceasta, atunci ar fi ele de vină, dar, în poziţia de acum, e vina celor ce susţin starea anormală de acum”.

*

„Te înţeleg, părinte egumen”, zisei eu. „Cunoscu şi eu, că mă înţelegi”, răspunse prea cuvioşia sa. Şi, după un prânz frugal, luându-mi rămas bun de la toţi părinţii din mănăstire, plecai, pe Suceviţa, în jos, spre Dragomirna (Albina, Anul II, Nr. 17, duminică 11/23 februarie 1868).

*

B37

Plecând de la mănăstirea Suceviţa, nu mă putui reţine de nu mă abate pe la Rădăuţi, mai vârtos pentru biserica episcopiei vechi, durată de principele Alexandru cel Bun. Astă biserică de piatră nu se distinge prin grandoare, cât prin tăria murilor (pereţilor – n. n.). Înlăuntru sunt pereţii zugrăviţi, între icoanele biblice, avui plăcerea de a vedea şi portretul lui Alexandru, al doamnei şi al celor doi fii ai lui, iar pe lângă pereţi, în dreapta şi în stânga, se află mormintele familiilor acelor ctitori demni de neuitare, care, după pietatea înnăscută principilor români, au dotat episcopia Rădăuţilor cu bunurile de moşii întinse, în ţinutul Rădăuţilor şi Coţmanului, moşii de care se foloseşte şi astăzi episcopia Bucovinei, deşi, în ziua de astăzi, se fac oamenii noştri cei înslăviţi a uita că din proprietăţile ctitorilor români se folosesc de miile de salarii anuale. Văzui şi scaunul arhieresc, în naosul bisericii, precum şi un scaun de lemn, în altar, pe care şedeau episcopii de mai înainte. Şi unul, şi altul din aceste lucruri antice îmi evocară în minte cuvintele unui părinte bisericesc, care zise: „Până ce erau scaunele şi toiegele episcopale de lemn, erau episcopii de aur”.

*

Se află încă şi casele episcopeşti, dar sunt înlocuite de comanda posesorului militar. De aici, mergând pe la aşa-numitul „Vadul Vlădichii”, în satul Milişăuţi avui plăcerea de a vedea, iarăşi, o biserică, durată de marele Ştefan, cum se vedea încă la începutul domniei sale, căci, intrând înlăuntru, aflai, pe perete, portretul lui, în etate cam de 25 de ani, împreună cu al doamnei şi al fiului său, Bogdan (cred că e vorba de portretul lui Alexăndrel, nu al lui Bogdan – n. n.). Neputând rămâne mai lung, deşi preotul tinerel de acolo mă ţinea de vorbă, despre soarta bisericii şi despre unele momente din viaţa lui Ştefan Vodă, trecui peste apa Sucevii şi, venind la cale, mi se părea că nici nu calc pe pământ, de uşor ce-mi era pe inimă, când văzui, de departe, turnurile bisericilor din Suceava, reşedinţa de mai înainte a domnilor Moldovei şi a eroilor români. Dar, venind la Iţcani, de unde îmi venea să apuc, în stânga, spre mănăstire, stătui mult pe loc, ca Hercule la răspântie.

*

În fine, mă decisei a merge tot la Dragomirna, ca să-mi împlinesc devotamentul de mai înainte al inimii mele. După un mers voinic, de o oră, pe la „Izvoare”, o cişmea foarte veche, cu o vărsătură mare de apă rece şi gustoasă, deci prin satul Mitocul Dragomirnei, leagănul familiei Grigoroviţenilor şi Andrievicenilor, şi prin un codru încântător de brad, văzui, deodată, înaintea mea, mănăstirea şi, de uimirea ce mă cuprinse, căutând ba la înălţimea şi frumuseţea turnurilor, ba la mărimea şi tăria murilor de fortăreaţă formală, îmi adusei aminte de renumitul ctitor, mitropolitul Anastasie Crimca, şi, suspinând, zisei: „Doamne Dumnezeule, cât de frumos mai întrebuinţau, mai înainte, arhiereii Bucovinei şi mitropoliţii Moldovei veniturile proprietăţilor bisericeşti! Făceau biserici şi institute de creştere, sprijineau cultura naţională, urzeau fundaţii de binefacere şi singuri vieţuiau simplu, după regula statutului monahal (neadevăruri sfruntate, specifice epocii naţionaliste – n. n.). Atunci luminau arhiereii prin umilinţă, binefaceri şi focul dragostei pentru patria şi poporul lor, iar acum, prea adesea, prin luciul veşmintelor şi prin splendoarea trăsurilor. O, tempora, o, mores!

*

B35

*

O promenadă lungă, ce desparte grădina de legume de pometul mănăstiresc, mă duse până la poarta mănăstirii, unde aflai, de o parte şi de alta, mai pe toţi călugării, şezând pe lespezi de piatră şi vorbind între ei. „Binecuvântaţi, părinţilor, pe un călător, ce vine spre închinare. Sunteţi bucuroşi de oaspe?”.

*

„Bucuroşi!”, răspunseră cu toţii, iar părintele egumen, dându-mi binecuvântarea, zise: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeu, care te-a adus, domnule, până la noi!”. Nu puţin atrăgeau ochii mei feţele părinţilor, cu care vorbeam unele, altele, şi mai vârtos cea candidă a părintelui Arhimandrit Teoctist Blajevici, care, prin cunoştinţe în toate ramurile de ştiinţe, străluceşte între membrii sinodici mănăstireşti ca soarele între planetele sale; dar mai mult se lipeau ochii mei şi cugetările mele de grandoarea edificiului mănăstiresc. Asta nu scăpă din ochii părintelui arhimandrit şi, aşa, îndată începu a-mi spune: „Domule, mănăstirea noastră este o fortăreaţă formală. Caută la poarta asta ferecată cu catenele sale cele mari; caută Ia murii cei înalţi şi groşi, cu turnurile de apărare, în toate patru unghiurile, caută la coridorul dinlăuntru, sus, în mur, şi la ferestuicile din mur, pentru împuşcături: toate acestea califică mănăstirea noastră de o fortăreaţă perfectă. În zilele de pace, n-avem lipsă de apărare, dar în zilele cele amare, când curgeau turcii şi tătarii ca ploaia, mulţi îşi scăpară viaţa lor între murii aceştia. Între altele, este şi un canal de piatră, din lăuntrul mănăstirii, pe sub pământ, până departe, în pădure, şi când nu se mai puteau apăra de ordiile tătare, atunci scăpau prin canalul acela şi fugeau în desimea codrului”.

*

Unul dintre călugări, care mi se părea a fi om cult, îl numeau părintele Theodosie, apucând cuvântul, zise: „Dar nu numai în timpuri grele era mănăstirea noastră cercetată, ci, în timpuri de fericire, pe când şedeau în Suceava domnii Moldovei, curgeau, din Suceava, boierii de divan, neguţătorii şi înşişi din curtea domnească, încoace, spre desfătare. Atunci număra şi soborul Dragomirnei la 300 de părinţi, atunci era împrejurimea mănăstirii ca un Eden. Doamna Elena petrecea, pe locurile acestea, cu deosebită plăcere şi, de atunci, este o fântână, sub pădure, căreia i se zice Fântâna Doamnei. Dar, de când a trecut egumenul Paisie, cu cea mai mare parte dintre fraţi, în Moldova, luând cu sine odoarele mănăstireşti, de când moşiile mănăstirii, ce rămaseră în partea Moldovei, s-au vândut, suntem constrânşi la cele ce ni se dau şi pe cei ce vin la noi îi primim cu cele ce avem”.

*

B36

*

Cu toate acestea, aflai că starea călugărilor nu este rea, ci bună, mult mai bună decât în mănăstirile din Serbia, unde egumenul trăieşte boiereşte, iar călugării înghit noduri, ba şi decât în România, unde, după secularizarea averilor mănăstireşti, în contra dreptului privat şi a canoanelor bisericeşti, sunt reduşi călugării la un ascetism mai presus de suferinţă. Aici are fiecare călugăr salariul său regulat, aproape la 300 de florini, are locuinţă frumoasă, căci în Dragomirna sunt foarte frumoase încăperi, are prânzul său, drept că-i cam sec, după cum cere statutul monahal, căci zic unii ca călugărul să mănânce numai atât cât să nu moară de foame, spre a putea fi mai mult spiritual, decât carnal.

*

Una, ce mi-a plăcut mult, o aflai şi în mănăstirea Dragomirnei, adică un paraclis de iarnă, în care se face foc de încălzit. Într-adevăr, pe când preoţii de ţară tremură de frig, iarna, în biserici prin care vâjâie vântul, părinţii din mănăstiri se pot ruga lui Dumnezeu liniştiţi, şi pentru ei, şi pentru noi, păcătoşii, care nemernicim prin lume şi nu mai aflăm repaos de multele bântuieli ce ne împresoară. Cât ai bate din palme, se schimbă aerul politic; dai încoace, rău; dai încolo, încă mai rău; cauţi la unul, celălalt zice că eşti daco-roman; cauţi la celălalt, al doilea zice că eşti Dumnezeu mai ştie ce. Te provoci la dreptul naturii şi la legile fundamentale de stat, auzi că eşti federalist; dacă taci şi-ţi cauţi de ale tale, zic că urzeşti planuri. Dar părinţii din mănăstire nu mai au de-a face cu valuri de acestea. Ei au constituţia lor, încă de la Sfântul Vasile, şi, de s-ar ţine de ea, s-ar mântui (Albina, Anul II, Nr. 18, miercuri 14/26 februarie 1868).


1906: Procesul pentru „Deşteaptă-te Române”

C16

*

Raport special. Arad, 6 Noiembrie 1906. Cei treisprezece ţărani români, din Măderat, târâţi pe banca acuzaţilor, pentru crima de a fi… cântat, vor trebui să mai stea, o dată, aici, tribunalul neaflând îndestulătoare dovezi, dacă au cântat ori ba „acsel hore Deşteaptă-te române”. Bieţii oameni căutau să se dezvinovăţească, ca şi cum cine ştie ce crimă ar fi săvârşit. Ei au negat că ar fi cântat, cu prilejul acela, „Deşteaptă-te române” şi aceasta au mărturisit-o şi martorii Ioan Popescu, notar comunal, Moise Păcurar, jude comunal, şi Adam Vane, plăieşul satului, mărturisirile lor însă, deşi erau martorii acuzării, n-au fost primite de tribunal, ci au fost primite mărturisirile a doi jandarmi unguri, care, după ce, atunci, i-au bătut pe acuzaţi, vin acum să-i acuze… Şi acuza lor află crezământ, iar jurământul a trei români, şi încă slujbaşi, nu cumpăneşte nimic…

*

Procedura de dovedire merge încet. Acuzaţii sunt strigaţi, unul, câte unul, în sală şi interogaţi. Interogatoriul, cam acelaşi la toţi, se face cam în următorul chip.

Preşedintele: – Şi dumneta vinovat că kintat acsela hore „Deşteaptă-te Române”.

Acuzatul: – N-am cântat.

– Mărturiile zis că kintat.

– Am cântat, dar nu „Deşteaptă-te Române”. Am cântat „Calcă Române”… şi alte cântări româneşti.

– Jandarmul zice că văzut la dumneta că kintat.

– De văzut ştiu că m-a văzut şi nu numai că m-a văzut, ci m-a şi bătut dumnealui, dar de cântat n-am cântat „Deşteaptă-te Române”.

*

Terminându-se interogarea acuzaţilor, se ascultă martorii. Doi jandarmi unguri susţin că acuzaţii au cântat „Deşteaptă-te Române”, iar la întrebarea apărătorului Ştefan C. Pop, ei răspund că nu ştiu româneşte, cunosc melodia şi le-a spus şi un jandarm român că cântarea ce cântau era „Deşteaptă-te Române”. Apărătorul Ştefan C. Pop cere ca tribunalul să nu-i admită pe jandarmi la jurământ, pentru că aceşti jandarmi i-au bătut pe acuzaţi şi dânsul a şi făcut arătare criminală, care este în curgere împotriva lor. Tribunalul le ia jurământul.

*

Urmează, apoi, martorii români, notarul comunal Ioan Popescu, judele comunal Moise Păcurar şi plăieşul satului Adam Vane. Toţi trei mărturisesc că acuzaţii n-au cântat „Deşteaptă-te Române”. Tribunalul, însă, la cererea acuzatorului public, ezită a lua jurământul lui Moise Păcurar şi Adam Vane, pe motivul că, la investigaţie, au mărturisit altfel. Pe dl notar Ioan Popescu, însă, cere să-l admită la jurământ, după ce, atât dânsul, cât şi tribunalul, se arată foarte mâhniţi de faptul că, la investigaţie, ar fi spus că i-a auzit pe acuzaţi cântând „Deşteaptă-te Române”, iar acum neagă aceasta.

*

Interogatoriul dlui Popescu a decurs astfel:

– Cunoşti dumneata cântecul „Deşteaptă-te Române”?

– Cunosc.

– Auzit-ai pe acuzaţi cântând acest cântec?

– N-am auzit!

– La protocol ai spus c-ai auzit.

– Va fi greşeală, eu n-am spus aceasta, am spus numai că au cântat şi au făcut zgomot. Eu m-am dus, apoi, Ia dânşii şi i-am rugat să fie în linişte, pentru ca să-şi poată ţinea candidatul programul.

*

Procurorul: – Cer să i-se ia martorului jurământul.

I se ia jurământul. După aceasta, ia cuvântul procurorul şi cere ca să se întregească cercetarea, pentru că martorii şi-au modificat, în decursul dezbaterii, în mod esenţial declaraţiile. Propune să fie citaţi, pentru o altă dezbatere, ca martori, Hegedűs János, Faragó István (protopretore) şi un jandarm, român de origine, Marosán Mihály.

*

Dr. Ştefan C. Pop: – Mă împotrivesc cererii de amânare şi rog onoratul tribunal să intre în dezbaterea procesului. Martorii, la care s-a provocat acuza, au fost ascultaţi. Aceia, la care vrea să se mai provoace, vor fi jandarmi, contra cărora eu am făcut arătare criminală, că, fără nici un drept, i-au maltratat pe aceştia, declaraţiile lor nu vor putea fi de nici o valoare în acest proces. Şi, de altfel, ei, care singur recunosc, nu ştiu nici o boabă româneşte, cum vor putea să dovedească că acuzaţii ar fi agitat, cu un cântec pe care ei nu-l cunosc şi despre care li s-a spus numai că este „Deşteaptă-te Romane”. Dacă, totuşi, onoratul tribunal ar fi de părerea ca să se întregească cercetarea, atunci, la rândul meu, cererea mea este să binevoiţi a o întregi şi în următoarele direcţii: Să se constate, anume, este ori nu adevărat că, pe la alegeri, toţi candidaţii maghiari îşi animă alegătorii români cu acest cântec, pe care-l cântă chiar şi dânşii. Să se asculte, ca martor, Ilustritatea Sa episcopul Ioan I. Pap, dacă este ori nu adevărat că acest cântec, de o jumătate veac, de când s-a făcut, se cântă pretutindeni, între români, ca un cântec de libertate adevărat, dar nu de ură împotriva maghiarilor. Să se asculte ca martor comandantul regimentului din Caransebeş, dacă este ori nu adevărat că cântecul „Deşteaptă-te Romane” este luat în programul marşurilor de defilare ale armatei şi orchestrele militare îl cântă la toate ocaziile.

*

Tribunalul se retrage, apoi, şi, după o consultare mai lungă, reapărând, amână dezbaterea, ordonă întregirea cercetării, admite ascultarea martorilor acuzei şi respinge ascultarea martorilor ceruţi de apărare. Cei 13 vinovaţi au scăpat, deci, deocamdată! (Tribuna, Anul X, Nr. 201, joi 26 octombrie / 8 noiembrie 1906).


Pagina 81 din 129« Prima...102030...7980818283...90100110...Ultima »