1900: Bucovinenii şi Rutenii

*

Trebuie să relevăm un simptom din cele mai triste, ce se manifestă, constant în creştere şi ameninţând cu un adevărat dezastru, în viaţa fraţilor noştri din Bucovina. Românii din Bucovina se deznaţionalizează, se rutenizează cu locul, „en masse”.

Mai deunăzi, o foaie bucovineană înregistra, ca un mare eveniment, zvonul că credincioşii unei parohii de acolo ar avea de gând să se unescă cu Roma şi să-şi cheme de paroh un preot de la noi.

*

Prilejul proxim al acestei pretinse „mişcări” ar fi o nemulţumire, provenită din pricină că consistoriul din Cernăuţi n-ar fi voit să le dea de paroh pe persoană dorită de credincioşi… Poate că nu era nimic serios, în toată treaba, poate că era numai o manoperă „electorală”, de care se folosesc mulţi, cu uşurătate; poate nu se intenţiona decât să se facă o blândă presiune asupra celor competenţi a hotărî în afacere. Şi totuşi, unele ziare, de la noi şi din România, s-au grăbit să reproducă articolul foii bucovinene, ca un fel de alarmă despre pericolul mare, ce ar ameninţa românismul.

*

Din Cernăuţi, ştirea acesta neînsemnată, în sine, s-a pornit, cu paşi mari, în voiaj prin ziare şi a făcut adâncă impresiune la Bucureşti, la Sibiu, la Arad, Caransebeş etc. Poate pretutindeni unde trăiesc Români şi unde mai bate, cu căldură, o inimă „ortodoxă”.

O „funestă mişcare e în pornire!”, îşi vor fi zis mulţi. Fraţii noştri din Bucovina sunt gata să treacă la papistaşi, sunt gata să se lepede de „legea strămoşească”, să se dea uniaţi. Cam aşa vor fi comentat articolul din chestiune mulţi, în multe părţi.

Ei bine, trebuie să spunem, în faţa acestei proceduri, că noi n-am luat în serios „funesta mişcare” de la Cernăuţi. Dar, chiar şi dacă ar fi serioasă, trebuie să declarăm că ea, departe de a fi funestă, ar fi chiar foarte norocoasă şi necesară, în interesul bine înţeles al bucovinenilor, şi spre binele comun al românismului întreg.

*

Din contră, trebuie să caracterizăm de funestă tocmai procedura aceea, a presei româneşti, dovedită, şi cu acest prilej, procedura de a sări ca muşcată de şarpe, ori de câte ori e vorbă de o apropiere a Românilor, fie în orice formă, de catolicism; şi viceversa, de a închide ochii şi a tace, ca un păcătos sau ca un nepăsător, ori de câte ori se dovedeşte că ortodoxismul e păgubitor, e periculos intereselor superioare ale neamului românesc, Şi, în unele părţi, e primejdios chiar existenţei neamului nostru.

Când constatăm acest lucru, vrem să abstragem, pe un moment, de la partea religioasă a chestiunii şi să vorbim numai în teză politică. Nu pentru că partea teologică nu ar fi pentru noi, ci pur şi simplu numai pentru că cei visaţi, în acest articol, ştim că sunt în majoritate oameni care, dacă le vorbeşti cu scriptura şi cu sfinţii părinţi în mână, spun că nu dau nimic pe ele, pentru că ei, aşa le place a zice, sunt întâi şi întâi Români şi numai Români.

Ei bine, să vorbim, acum, din punct de vedere curat românesc.

*

Înainte de toate, să constatăm că situaţia Românilor din Bucovina este foarte tristă. În Macedonia, stăm rău de tot, pentru că Bulgarii şi Grecii stau să înghită pe Români, de dragul ortodoxiei. Dar să zicem că acolo niciodată n-am stat mai bine ca acum, şi să ne mângâiem cu atâta.

În Basarabia, românismul e ca pierdut, graţie ortodoxismului. Pentru că, sub domnia Atotputernicului Ţar, se pot susţine necontopiţi Polonii catolici, deşi sunt de neam slavic şi ei, căci îi susţine religia lor, sub scutul căreia s-au dezvoltat ca individualitate naţională. Dar nu se pot susţine Românii, deşi de neam latin, pentru că-s ortodocşi, de o confesiune cu Ţarul.

Acesta să ne-o însemnăm şi să trecem înainte.

*

Stăm rău şi noi, Românii din Ardeal şi Ungaria, ca străini sub un regim cu totul duşmănos. Graţie însă sentimentului naţional, deşteptat în inteligenţă şi popor, de şcoala naţionalistă, latinistă, creată de unire, nu ne temem de deznaţionalizare; tot Români rămânem noi, în mijlocul tuturor presiunilor, ademenirilor şi intrigilor duşmane. Şi cât timp Români vom fi, nu ne temem că om pieri.

Cum stăm, însă, în Bucovina? Mai rău ca oriunde! Românii se deznaţionalizează en masse şi se fac Ruteni, graţie ortodoxismului pravoslavnic!

*

Abstrăgând de la partea confesională a chestiunii, faptul în sine este atât de grav şi important, încât merită atenţiunea fiecărui Român de bine. Toţi câţi au scris despre Bucovina, mai în urmă, dl George Bogdan-Duică, în monografia sa („Bucovina”, Sibiu, 1895), arată că poporaţiunea română, locuitorii băştinaşi ai ţării, cedează Rutenilor teritoriul moştenit. Nimeni, însă, n-a relevat, în toată mărimea sa, pericolul acesta, ca autorul, de altfel necunoscut, al broşurii germane, apărută în vara acesta, la Viena, sub titlul: Die Slavisirung der Bucovina in XIX Iahrhundert[1].

Broşura e scrisă de un Român şi, după cum se pare, de un Român na­ţionalist. Să vedem, dar, pe baza acestei broşuri, în ce constă pericolul pentru românism şi Bucovina.

Mai mulţi bărbaţi competenţi, care s-au ocupat cu chestiunea, constată că elementul românesc pierde terenul, faţă cu elementul rutean. Dr. Adolf Ficher, şeful comisiunii statistice, în scrierea sa ,,Hundert Jahre” scrie:

*

„Românii, a căror limbă domnea aproape exclusiv în Bucovina, încă în ultimele decenii ale secolului trecut, prin rapida înaintare a Rutenilor, în Nord şi Vest, au fost reduşi la Est şi Sud, aşa încât mulţi din conaţionalii lor, mai ales între Nistru şi Prut, învăluiţi de Ruteni, s-au alipit la naţionalitatea ruteană”.

Tot aşa se esprimă, dintre statisticienii austrieci, Dr. Romstorfer şi Dr. Wiglitzky. Iar Elisée Reclus, celebrul geograf francez, zice (în Nouvelle Geographie Universelle) că elementul latin este mânat, încetul, spre miazăzi, lăsând Slavilor superioritatea numerică. Asemenea, Bertrand Anerbach zice (Les races et les nationalités en Autriche-Hongrie, Paris, 1898) că Rutenii pătrund, în marş victorios, la inima populaţiunii româneşti şi că evoluţiunea etnică, ce urmează, în Bucovina este în defavoarea românismului.

*

E cu atât mai dureros a constata acest fapt de regres, că e deja dovedit şi recunoscut chiar de străini, ca Miklosich, că, într-o vreme, elementul românesc înaintase spre Nord, până în Galiţia, lăsând urme şi dovezi despre existenţa sa, acolo, în numiri de locuri, care şi azi există. În Galiţia estică sunt munţi cu numele: Petrosu, Stogu, Ardeluşa, Runcu, Bujor, Sihlenii, Puşcariu, Mencel, (Muncel), Rotunda etc. În Bucovina, în părţi, locuite azi numai de Ruteni, există încă numiri de locuri ca acestea: Sărata (râuleţ) Petrăşeni, Mareniceni (sate), Lungul, Tomnatic, Cornu, Pleşu, Fruntea (munţi în cercul Vijniţa).

*

Îndată după anexarea Bucovinei la Austria, în 1786, s-a făcut un „Regulirungs plan” (ex consilio aulae bellicae), stabilind, în şcolile districtuale, limbile română şi germană ca limbi de propunere. Atari şcoli s-au fost întemeiat şi în Vaşcouţi, şi în Zastavna. Astăzi, aceste comune sunt tocmai la mijlocul părţii rutene a ţării!

Prin anii 1850, comunele mari, Toporăuţi (cu 5.108 locuitori) şi Rarancea (cu 4.275 locuitori) erau curat româneşti. Astăzi, sunt rutenizate! Şi ca acestea, multe, multe altele.

La 1777, când s-a anexat Bucovina, se zice că erau vreo 40.000 Români şi 6.000 Ruteni. Astăzi, cu 68.000 sunt mai mulţi Rutenii decât Românii.

*

Câteva date statistice comparative ne vor ilustra, şi mai mult, grozavul dezastru naţional.

*

*

Şi dacă aceste cifre n-ar fi chiar corecte, ele ne arată, totuşi, disproporţia cea mare, ce s-a stabilit în dezvoltarea celor doue elemente. De altfel, procesul de rutenizare se continuă şi decurge sub ochii noştri.

„Patria” ne vestea, în ultimele numere ale existenţei sale, despre comune întregi, care s-au rutenizat. Dacă cercetăm, mai adânc, cauza acestei deznaţionalizări, aflăm, că, zău, în ultimă analiză, ea se datorează ortodoxismului.

„Aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei”, esclamă, cu durere, un istoriograf al nostru, expunând cum neamul românesc s-a rupt de către Roma, de dragul Bulgarilor. În acest strigăt de durere, se cuprinde mult adevăr şi nu e numai întâmplător că ţipătul acesta plin de regret a izbucnit din inima unui Român bucovinean (Dimitrie Onciul, profesor universitar la Bucureşti, de origine Bucovinean).

*

Dimitrie Onciul

*

De fapt, şi autorul broşurii de care ne ocupăm, recunoaşte şi constată că pricina rutenizării este „ortodoxia” fraţilor noştri din Bucovina. Pe de o parte, biserica „naţională” şi „strămoşească” a Românilor din Bucovina nu a dezvoltat o înrâurire culturală asupra credincioşilor săi, cum a dezvoltat, de exemplu, biserica noastră, după unire, iar pe de altă parte, clerul rutean, deşi nu are putere în guvernământul bisericesc, seduce poporul credul, cu vorbe că cine nu ştie ruteneşte nu se poate ferici, „că în rai se vorbeşte numai ruteneşte, şi Iisus Christos, când va veni să judece lumea, va vorbi ruteneşte” (pag. 16 a broşurii).

Să nu se mai înfioare, deci, fraţii din Bucovina, dacă unii dintre ei s-ar uni cu Roma, căci mare farmec pentru românism zace în acest cuvânt: Roma. În el este mântuire şi viaţă pentru Români.

* 

Romanus

*

(Unirea, Anul X, Nr. 51, 22 decembrie 1900)

1905: Interpelarea deputatului prof. G. Popovici

*

Raporturile externe de drept ale bisericii ortodoxe din Bucovina,

nefiind încă regulate nici până acum,

deputatul prof. George Popovici a înaintat,

în parlamentul din Viena, în privinţa aceasta, următoarea interpelare:

 *

T. Robeanu (George Popovici) – Luceafărul, nr. 13, 1905, p. 290

*

„De mai mult de jumătate de secol durează năzuinţele bisericii greco-orientale din Bucovina, privitoare la autonomie. Regularea şi ordinarea politică a raporturilor juridice ale acestei biserici se bazează, până astăzi, pe planul regulativ, emis, cu decretul Consiliului aulic de război, din 29 Aprilie 1876, Nr. 2484, care formează unicul fundament legal.

Această operă legislativă, care deja atunci, când a fost emisă, n-a fost Inspirată de dispoziţiunile canonice şi instituţiunile tradiţionale ale bisericii ortodoxe- orientale, nu mai corespunde concepţiunii actuale asupra raportului între stat şi biserică. Acest plan regulativ e un product al sistemului de drept canonic aprobat de stat, îndeobşte dominant în jumătatea a doua a sec. XVIII, cunoscut în Austria sub numirea de „Iosefinism”, a cărui particularitate a constat în restrângerea vieţii independente a bisericii şi în subordonarea ei, pentru promovarea scopurilor statului.

*

Dispoziţiunile acestui plan regulativ sunt, în cea mai mare parte, depăşite şi nu mai pot fi aplicate. Nesiguranţa juridică, ce se naşte de aici, îi cauzează adesea şi administraţiei politice a cultelor greutăţi considerabile.

E explicabil, deci, că, în acel timp, când a început, în Europa întreagă, o dezvoltare istorică mare, care a dus, pe terenul politic, la revoluţiunea anului 1848 şi au zguduit, pe terenul bisericesc, învăţăturile canoniştilor iosefinişti asupra raportului între stat şi biserică, a început şi biserica greco-orientală din Bucovina ca să tindă la emancipare de sub tutela statului. Iar când a fost proclamat, prin legea din 2 Decembrie 1867, F. l. i. Nr. 142, principiul libertăţii bisericii şi i s-a garantat fiecărei biserici recunoscute de lege regularea proprie a afacerilor interne şi posesiunea averii, atunci a devenit, şi la membrii bisericii gr.-or. din Bucovina, şi mai ardentă dorinţa ca cuvintele pline de speranţe ale legii fundamentale din stat să se împlinească şi cu privire la astă biserică, cum s-a făcut aceasta la celelalte biserici din monarhie.

*

Nenumărate sunt petiţiunile, memorandumurile şi rezoluţiile care au fost adresate, de la 1848, încoace, până în timpul cel mai recent, de membrii bisericii ort.-or. şi de reprezentanţii lor, în corpurile reprezentative, către administraţia politică a cultelor.

Fără de a intra în detalii, voim să amintim numai că toate aceste năzuinţe au tins mai ales la acordarea unui congres bisericesc şi elementul lor la guvernarea bisericii, mai ales la ocuparea scaunului arhiepiscop şi administrarea averii bisericeşti. Îndreptăţirea principală a postulatelor privitoare la congres a fost recunoscută şi de autoritatea politică. Fazele singuratice ale dezvoltării acestei întrebări îi sunt cunoscute guvernului c. r. De aceea, se observă numai atâta, că, în urma rezoluţiei prea înalte, a fost publicat, în foaia legilor pentru Bucovina, din 7 Septembrie 1871, Nr. 12, regulamentul alegerilor pentru congres şi că, în intervale mai lungi, a şi urmat convocarea congresului.

*

După ultima închidere a congresului din 1891, a urmat o stagnare în astă afacere, şi ne putem pune, cu tot dreptul, întrebarea de n-a abandonat guvernul, în mod definitiv, încercările de-a introduce, ca organ al bisericii ortodoxe din Bucovina, pentru apărare a autonomiei complete, un congres bisericesc, la care să participe şi elementul laic, şi de poate fi privit acest congres încă ca existent. Această stare e de tot regretabilă, din punctul de vedere al bisericii ortodoxe din Bucovina, mai ales de un şir de ani, în special de la opoziţia partidului rutean tânăr, de la 1890, încoace, au devenit stările din biserica ortodox-orientală din Bucovina de tot critice.

Pe când, mai înainte, era recunoscut caracterul unitar istoric al arhidiecezei din Bucovina, de către toţi membrii bisericii, fără privire la naţionalitate, tinde acum populaţiunea ruteană, reprezentată prin partidul rutean tânăr, la divizarea diecezei şi la introducerea unui dualism român-rutean, luat fiind acest postulat în programul partidului rutean tânăr.

*

Lipsind un congres bisericesc, în care ar putea populaţiunea greco-orientală ca să aducă la expresie îngrijorările şi dorinţele ei, pe terenul bisericesc, se manifestă aspiraţiunile tuturor elementelor, care nu sunt mulţămite cu stările actuale din biserica gr.-orient., în alt mod, ele apucă calea agitaţiunii.

Această agitaţiune dezvoltată, adesea, cu multă pasiune, e fără îndoială o apariţie regretabilă, căci ea subminează şi zguduie credinţa şi spiritul religios al păturilor celor largi ale populaţiunii. Ea se îndreaptă, în prima linie, contra autorităţii supreme bisericeşti, a consistoriului gr.-orient. şi a organelor acestuia, apoi şi contra acelei părţi a preoţimii ort.-orient., care nu aparţine partidului rutean tânăr.

Îndreptăţirea îngrijorărilor celor multe, aduse la expresie, nu voim s-o cercetăm aice.

*

Dacă şi pot fi, în cazuri izolate, unele stări nemulţumitoare, ceea ce provine, în fiecare corporaţiune şi oficiu, apoi totuşi nu greşim dacă aducem în legătură un număr mare din aceste îngrijorări, cu altă agitaţie, şi o privim ca mijloc spre ajungerea scopurilor mai depărtate, cu privire la schimbarea organizaţiunii şi constituţiunii bisericeşti.

Fapt e că timpul cel mai recent a ţinut nu numai administraţia politică a cultelor, ci şi autoritatea bisericească, în mod prevenitor, cont de dorinţele credincioşilor săteni. Că aceste atacuri, în contra forului bisericesc, trebuiesc privite, în mare parte, ca mijloace pentru promovarea scopurilor amintite, rezultă acuma din asta, că partea cea mai mare a administraţiei statului, ale cărei hotărâri sunt în ultima linie decisivă.

Un inconvenient deosebit al acestor stări triste zace în aceasta că ocuparea posturilor mai înalte bisericeşti, care se acordă de Maiestatea Sa, la propunerea administraţiei cultului şi a arhiepiscopului, întâmpină cele mai mari greutăţi şi dau adesea prilej la nemulţămiri între populaţiunea gr. orientală. La aceste ocupări, exercită, adică, reprezentanţii politici ai coreligionarilor gr. Orient. o astfel de influenţă, că ridică astfel de ocupări la chestii de partid.

*

Dacă, în cazuri speciale, nu corespund propunerile arhiepiscopului intenţiunilor unui partid politic, care-i decizător asupra hotărârilor guvernelor, atunci se nasc, din această incongruenţă, cele mai mari nemulţămiri, care uşor pot tulbura buna înţelegere, atât de dorită, între autorităţile statului şi cele bisericeşti.

Astfel, a devenit vacant, înainte de timp mai îndelungat, prin numirea actualului arhiepiscop şi mitropolit, postul unui vicar general (arhimandrit consistorial).

Din posturile sistemizate de cosilieri consistoriali, sunt două, adică un post de consilier şi postul de protopop catedral, care are loc şi vot în consistor, de un timp îndelungat neocupate. Propunerile de ocupare ale arhiepiscopului pentru toate aceste posturi stau, de ani, la guvernul c. r. din Cernăuţi, nu pot să fie însă prezentate, din cauza pertractărilor, la infinit, cu partidele politice. Această trăgănare nu aduce bisericii nici un folos şi nici nu poate promova o administrare satisfăcătoare în biserică şi ridica vaza ei la populaţiune.

*

Dacă privim aceste stări, din orişicare punct de vedere, stă afară de toată îndoiala că poziţiunea bisericii gr. Orient. din Bucovina a devenit insuportabilă, şi că astfel s-au tulburat mai ales relaţiunile între poporul român şi cel rutean.

Sub astfel de referinţe, începe a răsuna, acum, şi în tabăra română glasul dezbinării Românilor de Ruteni, pe terenul bisericesc. În timpul din urmă, a declarat conducătorul partidului român liberal şi prezidentul majorităţii unirii liberale, din dieta ţării, deputatul dietal Dr. Aurel cav. de Onciul, într-o serie de articole, apărute în ziarul „Bukowinaer Post”, din Cernăuţi, că va prezenta în dietă un proiect de lege, relativ la regularea raporturilor juridice în biserica gr. Orient. din Bucovina şi instituirea unui congres bisericesc.

În considerarea acestei manifestări, de care aţi fost, Excelenţa Voastră, informat, prin interpelaţia din parlament a deputatului Pihuliak, în şedinţa a 299, din această sesiune, în 7 Februarie 1905, precum şi în considerarea faptului că chestiunea bisericească va fi desfăşurată, probabil, chiar în sesiunea proximă din dieta bucovineană, a devenit aceasta chestiune actuală şi-i de mare importanţă nu numai pentru subsemnaţii, ci şi întreaga populaţiune gr. orien. din Bucovina, de a cunoaşte punctul de vedere care-l are a. r. administraţie a cultului, în chestiunea organizării bisericii gr.- or. din Bucovina.

*

Subsemnaţii îşi permit, deci, a vă pune, Excelenţei Voastre, următoarele întrebări:

1. Sunteţi, Excelenţa Voastră, dispus a exopera, la Majestatea Sa c. r. apostolică, convocarea congresului bisericesc pentru Bucovina, care-i încuviinţat acuma de Maiestatea Sa şi s-a adunat, de multe ori, în scopul regularii definitive a chestiunilor organizatorice ale acestei biserici?

2. Sunteţi, Excelenţa Voastră, dispus de a ordona prezentarea cât mai grabnică a propunerilor arhiepiscopului şi mitropolitului, relative la ocuparea postului unui vicar general, unui protopop catedral şi a postului unui Consilier consistorial, vacant, eventual a unuia ce ar deveni vacant, la consistoriul din Cernăuţi, care propuneri zac la guvernul c. r. din Bucovina, şi a exopera ocupare a tuturor acestor posturi?

Această interpelaţie a fost subscrisă de deputaţii : Popovici, Hormuzaki, Lupul, Dr. Bartoli, Mazorana , Dr. Verzegnassi, Zambosi, Dr. Bennati, Scaramanga, Malfati, Dr. Antoneli, Mauroner, Lenassi, Polesini”.

*

(Candela, apud Biserica şi şcoala, Anul XXIX, Nr. 13, 27 martie / 9 aprilie 1905)

1906: Despre şi pentru Вucovina

*

Citesc, cu predilecţie, „Viaţa Românească” (Iaşi) şi mai ales articolele relative la viaţa neamului nostru din toate ţările, căci aceiaşi este ea pretutindeni şi pentru a Iui soartă inima ne palpita. Şi am aflat, nu fără surprindere, în numita revistă, un articol, „Evoluţia politică în Bucovina”, de dl Aurel cav. de Onciul, despre care nu ştiam că aderă la direcţia acelei preţioase reviste, după ce despre domnia sa s-au spus următoarele:

*

„Şi în agonia de moarte a bietului popor român bucovinean, vedem cum mulţi din acea aşa-numită inteligenţă română, cum mulţi din fii săi {Dr. Aurel cav. de Onciul, Dr. Florea Lupu, Baron Georg Vasilesco, Nicolai Vasil(es)co, Pihuleac (Pinul), Teutu, Cantemir etc. sunt un leghion), productul unei creşteri rele, stricate, corupte, ridică chiar şi pumnalul, sub cuvânt că lucrează pentru popor – sărmanul popor, cât de mult este el luat în râs şi batjocură – ca să lovească, conduşi de motive egoiste, mârşave, personale, în inima naţiunii lor” (pg. 185).

*

Aurel cav. de Onciul

* 

Dar să-l lăsăm pe dl O. şi lumina în care e pus (fără să mai amintim de metehnele cunoscute din presă, de filosofia politică a „Privitorului”, în jurul alegerii sale de deputat, de tristul rol al ziarului „Timpul”, de dezavuarea din partea dlui Titu Maiorescu etc. etc.) şi să vedem de studiul său din „Viaţa Românească”. Acel studiu, de întindere de 7 pagini de revistă, cuprinde capitolele: „I. Starea la încorporare, II. Era absolutismului şi III. Era constituţională, ne dă gata tot trecutul şi prezentul ţărişoarei româneşti, „de la încorporare”.

Domnia sa spune:

*

„Caracterul ţărişoarei acesteia era românesc, limba română fiind limba oficială şi cea mai răspândită în ţară. Populaţiunea, însă, nu era curat română, ci amestecată. Toate ştirile contimporane amintesc, între locuitori, pe lângă Români, şi Armeni, Jidovi, Ţigani şi Ruşi. Numărul Armenilor, Jidovilor şi Ţiganilor s-a constatat, cu prilejul recensământului făcut de generalul Splényi, la anul 1776, aflându-se între 17.601 de familii, cu aproape 70.000 de capete, 58 de familii armeneşti, 526 jidoveşti şi 294 ţigăneşti; raportul între Români şi Ruşi a rămas însă neconstatat, numărându-se ţăranii, fără a-i deosebi după limbă. Deosebirea aceasta fu trecută cu vederea, în împărtăşirile generalilor Splényi şi Enzenberg, ele numai de Moldoveni, ceea ce a făcut a se crede că, în Bucovina, pe timpul încorporării, existau numai ţărani români. În terminologia austriacă, însă, termenul „Moldovean” nu are înţeles etnic, ci geografic… Ştiri mai precise asupra raportului între Români şi Ruşi ne dă numai geometrul Budinszky, însărcinat de împăratul Iosif II cu descrierea ţării, care, la 1783, raportează că, în Bucovina, „se vorbeşte mai mult ruseşte şi că cam numai a patra parte vorbeşte româneşte”. Relaţiunea aceasta, neîntemeiată pe date statistice şi, deci, arbitrară, va fi, desigur, exagerată”.

*

Faţă cu laconica utilizare a statisticii şi considerând scepticismul, cu aer ştiinţific, al autorului, că oricât s-ar putea porecli de precise datele şi concluziile sale, noi nu ne putem opri de a le pune faţă în faţă cu altele; căci e vorba de a se stabili, dacă e cu putinţă şi adevărat, că dintr-o ţară curat românească (Moldova), răpindu-se o provincie română, „fiindu-i limba oficială” română, într-o sută de ani aceea şi-a schimbat faţa, cu… toată graţiozitatea şi sprijinind binevoitor al stăpânirii, pe care, cum vom vedea, îl atribuie dl Onciul „civilizatoarei” Austrii?

Pentru a cunoaşte păcatele trecutului şi pentru a putea aprecia „virtuţile” actualilor „conducători politici” ai Românilor din Bucovina, vom argumenta cu datele ce ne stau la îndemână. În lucrarea citată („Rutenisarea Bucovinei”, de Ion I. Nistor – n. n.) ni-se spun, în chestia istorică din vorbă, următoarele:

*

Ion I. Nistor

*

„Editorul lui Splényi, Polek, este surprins ; (fält auf) că Splényi nu vorbeşte, în raportul său asupra ţării, şi de Ruteni. Surprinsul istoriograf, dl Polek, însă un adorator respectuos al rutenismului modern, citează apoi o glosă, pentru noi necontrolabilă în original, a unui editor, pusă, la 1776, pe manuscriptul lui Splényi şi care zice că Ruteni sunt, dar numărul lor este mai mic ; (minder beträchtlich) decât al Moldovenilor… Luând, ca ajutor, statistica făcută, la 1775, de Splényi, asupra locurilor statistice, publicată tot de Polek, sub titlul „Ortschaft-Verzeichniss der Bukovina, Czernovitz 1893”, am ajunge la rezultatul că Rutenii erau abia la vreo 2.000. Toate familiile bucovinene erau, însă, fără negustori, fără Ovrei şi Ţigani, aşadar numai Românii şi Rutenii, la un loc, 16.624. Familiile ţărănimii erau 14.992. Unde erau cele mai multe? Erau, fireşte, în sate, iar satele erau, după Splényi, care împărţea ţara în districte: în districtul Sucevei, 142, Cernăuţului, 119, Câmpulungului moldovenesc, 11, Câmpulungului rusesc, 3.

*

Considerând, apoi, suprafaţa teritoriilor acestora azi, ajungem iar la rezultatul că părţile române şi nu altele erau cele bogate, atât în sate, cât şi în oameni. Oricât s-ar suci acest soi de istoriografi şi politicieni renumiţi, ajungem, totdeauna, la concluzia că Rutenii nu formau, pe timpul anexării, nici măcar a 70-a parte din toată poporaţiunea Bucovinei. Ei o dispăreau din vedere, precum foarte bine s-a exprimat Constantin Morariu”.

Din cele expuse, oricine poate vedea că argumentaţia „ştiinţifică” a dlui Onciul nu întrece expunerile şi temeinicia expuselor opului citat alături, ci, din contră, parcă domnia sa umblă să se justifice de lipsa de scrupul pentru întovărăşirea cu elementele ruteno-ebree, în politică; ori, poate având un real sentiment de simpatie pentru Ruteni, nu poate să nu le zâmbească, în calitatea sa de… român.

*

Oricare ar fi, în definitiv, adevărul, în chestiunile ce le-am relevat şi dintre care, pentru cele istorice, credem că ar fi fost în măsură a se pregăti, a le studia, expune mai pe larg, mai temeinic şi cu căldura inimii pentru neam, domnul Onciul chiar, deocamdată – alea jacta est! – şi trecem la „fericitoarea”, după domnul O, „eră a absolutismului” austriac.

Domnul Onciul zice, cu o naivitate puţin adorabilă, că „cu drag ar fi adus ea (Austria) şi colonişti din Moldova; dar încercările respective au rămas zadarnice”, şi continuă, apoi, că „totuşi continua mereu imigrarea spontană, îndeosebi din Galiţia”.

*

Aci trebuie să se cutremure orice suflet românesc, căci e vorba de Galiţia!

Vrea cititorul mai multă clarificare?

Credem că nu e de trebuinţă!…

Recunoaşte domnul O., totuşi, cu tot patriotismul său austriac, că sporul străinilor e în defavoarea Românilor şi că „mazilii români, aşezaţi între Ruşi, uitară, pe încetul, limba românească”, dar, totuşi, zice că rutenizarea Românilor e un neadevăr.

Cum se armonizează acestea, noi nu înţelegem. Dar se vede că, şi în judecata dlui O., merge după „absolutism”, fiind vorba de era absolutismului austriac în Bucovina.

*

Domnul O. conchide prin a lovi în boierimea românească „slăbănoagă”, dar nu în cea „deutsch erzogen” din Bucovina, ci în cea română, peste tot naţionalistă, şi exprimă dorinţa emancipării ţăranului român, fără să fi dat semne, până acum, că domnia sa, însuşi român, prin întovărăşirea ebreo-ruteano-polonă („democrată”!), din care face parte politiceşte, e capabil de a face ceva pentru acea ţărănime română, care, în timpul modern, n-a avut parte decât de doi oameni politici, dintre care unul a răposat ca cetăţean al României, iar celălalt a fost înlăturat din lupta politică, prin parvenirea democratului dr. Aurel cav. de Onciul, ales de ruteano-evreo-germano democraţi, pentru a reprezenta pe Români în parlament şi interesele lor „democrate internaţionale”.

Aici e locul, fiindcă trecurăm în „Era constituţională”, să amintim o notă caracteristică a politicii austriece în Bucovina „dulce”:

Baronul Erb, fost secretar la ministerul de interne din Viena, a decretat: „Wir werden in der Bukowina derartige Zustände schaffen, dass (ruptură în text – n. n.) Teufel gelüsten wird die Hand darnach (ruptură – n. n.) reichen”.

*

Şi cu toate astea, există şi oameni învăţaţi, printre Românii din Bucovina, ca şi dl Onciul, care constată că „ţărănimea, talpa ţării, fu neglijată complet şi slăbi tot mai mult, iar slăbiciunea, ţăranul român fiind depozitarul Românismui în Bucovina, era identică cu slăbirea elementului român. Situaţia lui deveni, cu atât mai precară, cu cât, în decursul erei constituţionale, progresaseră şi se întăriseră atât Ruşii, cât şi celelalte elemente din ţară şi începuseră a apăsa tot mai greu asupra Românilor”.

Şi cu toate astea, un idealist naţionalist român bucovinean iată cum scoate Ia iveală păcatele vremii noastre, care apasă, tot atât de mult, dacă nu şi mai mult, în cumpăna vieţii obştii, cum completează cele spuse despre ţăran de dl Onciul şi care toate-toate ar trebui să preocupe pe adevăratul luptător, în Bucovina, pentru românism:

*

„Cât de departe a ajuns, la noi, decadenţa naţională în inteligenţa noastră, ne serveşte ca exemplu împrejurarea din anul 1900, lucru tocmai pomenit în istoria popoarelor, că dintre toţi deputaţii români dietali – ceteşte, lectorule, şi te minunează! – unsprezece deputaţi dietali români s-au lăsat a fi ademeniţi şi total corupţi, prin tocmeli şi promisiuni de favoruri şi avantaje personale, din partea prezidentului ţării, Burgouignon, vânzând aceşti bravi români întreg poporul român şi toate interesele naţionale… Deci, iată şcolile străine, creştinarea tendenţioasă, ca exemplu drastic la ce grad degradare morală şi naţională ne poate aduce creşterea străină, ne serveşte Dr. Aurel Onciul (şi Dr. Florea Lupu), ne face imposibilă reînălţarea din mocirla existenţei noastre naţionale”.

*

Nu numai mântuirea economică a ţăranului, ci şi cea morală naţională a inteligenţei, şi aceasta o cere Bucovina românească!

Din această serie de observaţii şi reflexii ocazionale şi fără pretenţii, precum şi în urma lor, ni se deşteaptă în minte o minunată plăsmuire a lui Sudermann, care poate s-ar potrivi în cazul nostru.

Magda, ajunsă celebra prin străini, se întoarce acasă (Haimath!); şi îl dă afară din casă pe cel ce a săvârşit păcatul şi vrea să facă pe sfântul virtuos…

*

Şi îmi vine a întreba:

Acasă, în Bucovina, dl Onciul nu găseşte „Junimea Literară”? Acolo să-l vedem sufulcându-se de-a binelea, alături cu Tofan, Nistor etc., care sunt români buni şi jertfitori pentru neam!

Nu voi să trag nici o concluzie, dar îmi vin în minte multe proverbe româneşti…

Şi, în definitiv, „Viaţa Românească” e a tuturor Românilor de bine şi…

CeI ce vine în ceasul al 12-lea primit va fi şi acela în casa Domnului!

* 

Sfinx

* 

(Tribuna, Anul X, Nr. 186, miercuri 4/17 octombrie 1906)