1869: Ducatul Bucovina

*

Bucovina este o ţară mică, dar frumoasă, binecuvântată şi interesantă. Am putea întrebuinţa, cu tot dreptul, acea asemănare prea uzitată, că ea este o mărgea frumosă în coroana Austriei, durere numai că nu ştim în ce loc al coroanei să înfigem această mărgea. Cu aceasta însemnăm o calamitate politică-naţională, pe care a suferit-o Bucovina, îndată după încorporarea ei cu Austria, şi până la 1849, şi care chiar şi acum se pare a o ameninţa. Această observare se reduce la programul lui Smolka, care voieşte ca, la împărţirea imperiului în grupe federative, Bucovina să formeze o grupă cu regatul Galiţiei; la aceasta cu greu se vor învoi locuitorii ţării, afară de Poloni, care sunt foarte puţini.

*

Noi credemu a face un serviciu locuitorilor noştri, nu numai în Bucovina, ci şi în celelalte ţări şi, cu osebire, în ţările germane, dacă îi vom informa, mai de aprope, despre relaţiunile acestei ţări interesante. Într-adevăr, nu este de prisos a da puţin ajutor, în privinţa aceasta, guvernanţilor austrieci, căci ei se interesează foarte puţin de depărtatele ţări negermane, ceea ce are o influienţă foarte dăunoasă asupra stării politice în Austria germană. S-ar fi putut evita multe rătăciri, care s-au petrecut şi se petrec încă în politica Austriei, dacă Germanii austrieci, care se ţin de ginta cea mai cultă, şi-ar fi ţinut de datoria culturii lor să cunoască mai bine relaţiunile, reminiscenţele, exigenţele şi pretenţiunile celorlalte ţări şi popoare.

*

Bucovina îşi are numele de la pădurile cele pompoase de fagi, cu care este ornată. „Buk” se numeşte, în limba polonă (sau ruteană?) fagul roşu. În mod special, se zice că Ştefan cel Mare, principele Moldovei, a plantat, după o victorie strălucită, tot câmpul de luptă cu fagi, şi de acolo s-a născocit numele Bucovina (numele e vechi, menţionat de cronicarii poloni şi de tratatele polono-magiare încă din anul 1407). La început, se ţinea de Transilvania; însă, de la 1482 (confuzia de date era firească, în 1869, la un popor fără memorie – n.n.), când fu cucerită de Ştefan cel Mare, s-a ţinut de Moldova, până la 1777 (octombrie 1774 – n.n.).

*

Bucovina, împreunată cu Moldova, era mai mare ca acum, cuprindea 250 de mile geografice pătrate; ea era, atunci, de o însemnătate mai mare ca însăşi Moldova. Siretul, Rădăuţii şi Suceava, aceste cetăţi străvechi, erau, mai înainte, locuri de o cultură înfloritoare. Suceava fu întemeiată încă de Daci şi se numea, pe atunci, Sucidaya (iarăşi, confuzie – n. N.). Ea a fost reşedinţa principilor moldoveni, de la începutulu secolului XV (sfârşitul secolului al XIV-lea – n.n.), până în mijlocul secolului XVI; avea 1.600 case şi 40 de biserici, era foarte întărită şi, totodată, şi scaunul mitropoliei moldovene. Rădăuţi a fost scaunul episcopatului ţării, care fu strămutat, în 1786, de către regimul austriac, la Cernăuţi.

*

Bucovina a fost câmpul multor lupte cu Tătarii, Polonii şi Turcii. Căzând Moldova sub domnia turcească (confizii în lanţ, inclusiv în paragrafele care urmează – n. n.), se împărtăşi şi Bucovina de această soartă tristă. Suceava fu cucerită şi devastată, prin Turci, la anul 1675 (devastatorul a fost voievodul Dumitraşco Cantacuzino – n. n.), încât nici nu se mai întregi cum a fost. Acum număra numai 78 de case şi 600 delocuitori (iarăşi, inexact).

*

Încorporarea Bucovinei cu Austria s-a făcut într-un mod care, într-adevăr, nu se ţine de paginilc cele strălucite ale istoriei austriece. Maria Teresia a luat parte, în anul 1772, la împărţirea Poloniei şi a împreunat Galiţia şi Lodomeria cu Austria. Confinele acestui nou teritoriu păreau periclitate de către est; pentru apărarea lor şi-a îndreptat privirea asupra Bucovinei. În răsboiul ruso-turc din anul 1776, Rusia a ocupat Moldova, şi această ocupaţie dete şansă Austriei a trimte ş ea trupele sale, ca să ocupe Bucovina. Trată, apoi, cu Poarta, pe cale diplomatică, ea să pună mâna pe Bucovina, zicând, că-i este de trebuinţă pentru apărarea fruntariei.

*

Sultanul se socotea de domn al Moldaviei, cu putere neţărmurită şi, prin urmare, îndreptăţit a renunţa la o parte a ei. În 25 februarie 1777, se făcu tratatul despre încorporarea Bucovinei cu Austria şi, după o co-înţelegere mai detaliată, se regulară gruniţele, în luna lui iunie a aceluiaşi an. Principele Moldovei de atunci, Grigore Ghica, protestă în contra acestui act nelegal (nici vorbă să o facă, el fiind numit domn după ocuparea Bucovinei, în 1774 – n. n.), care vătăma integritatea principatului, însă, drept răsplată pentru legala lui protestare, fu demis de către Sultanul şi omorât, mai târziu, la Iaşi, de ieniceri (fu ucis pentru trădare, în favoarea ruşilor – n. n.).

*

Austria primi Bucovina, într-o mărime de peste 181 mile pătrate austriece. Politica dc atunci nu ţinea de cuviinţa şi datoria de a respecta autonomia acestei ţări de o însemnătate istorică. Promiteau, în frazele lor tradiţionale, noilor supuşi că li se vor respecta drepturile şi libertatea. Dar nu li se concese să aibă dieta lor proprie, ca Polonii din Galiţia, chiar nici numele cel istoric al ţării nu se susţinu, ci fu împreunată cu Galiţia, sub nume de cercul Cernăuţiului. Astfel rămase până la 1849. Atunci deveni Bucovina o ţară proprie şi ca atare fu recunoscută şi prin Constituţia din februarie.

*

Acest ducat nu este reprezentat în mod caracteristic în emblema imperiului austriac. Bucovina purta, mai înainte, însemnele moldovene, adică un cap de bivol cu o stea între coarne, într-un câmp auriu. Bucovina este o ţară cu osebire muntoasă şi, cu toate c poziţia ei este ridicată, totuşi este foarte fructiferă şi bine dotată cu toate darurile naturii. Are păduri pompoase, câmpuri frumoase şi mănoase, cultivă, în abundenţă vite comute, cai, oi şi stupi, are mine de sare, de fier, de plumb şi de argint. S-a dezvoltat şi lăţit şi o industrie însemnată de pănuri, lemne, piele şi metale.

*

Poporaţia se urcă la 480.000. Constă din Români, Ruteni, Nemţi, Armeni, Poloni, Slovaci, Maghiari, Evrei şi Ţigani. Românii şi Rutenii formează 88 procente din toată poporaţia. Care din aceste două seminţii este mai numeroasă nu este dat cu siguranţă; desigur, ambele sunt de asemene tării. Totuşi, Romanii, cu osebire în timpurile mai noi, sunt de o însemnătate mai mare, atât în privinţa intelectuală, cât şi în cea politică, şi formează majoritatea şi în dietă. Şi totuşi, chiar Românii au propus egala îndreptăţire a limbilor.

*

Bucovina s-a germanizat, cu mare zel, din timpul Mariei Teresiei, încoace, aşa încât cetăţile mai mari şi, cu osebire, în noua capitală, Cernăuţi, domneşte o viaţă germană. Şi totuşi, adevărata poporaţie germană abia se urcă la şase procente. Polonii şi Maghiarii fac numai un procent al întregii poporaţii, celelalte seminţii sunt şi mai puţin reprezentate; totuşi Evreii, în proporţie, sunt numeroşi şi, dimpreună cu Armenii, au în mâinile lor negoţul.

*

Cărnăuţiul, capitala ducatului, care înfloreşte abia de la anul 1772, numără peste 20.000 locuitori, este situat într-un ţinut romantic, lângă Prut, şi este reşedinţa autorităţilor ţării, a mai multor institute de cultură şi locul unei industrii şi comerţ însemnate. Pe muntele Cetina, din apropiere, zac ruinele unei fortăreţe vechi; săpând acolo, au aflat o sabie mare şi chiar o coroană de metal preţios.

*

Suceava, capitala cea veche, am amintit-o deja. Ea cuprinde o mulţime de monumente istorice. În biserica catedrală cea veche este mormântulu sfântului Ioan de Novi, a patronului greco-neunit al ţării Bucovina. Aici se află o comună armenească, care are fabrici însemnate de safian şi corduan.

Siretul, una dintre cele mai vechi cetăţi ale ţării, este însemnat numai prin târgurile cele mari de cai.

Rădăuţi, scaunul cel vechi episcopal, este renumit prin o „stava arabisa[ (prăsilă de cai arabi). În biserica principală se află morminte frumose de-ale strămoşilor lui Ştefan cel Mare. El însuşi, dimpreună cu mai mulţi principi moldoveni, este îngropat în mănăstirea basiliană, în satul Putna, care zace singură în mijlocul unor păduri mari.

*

Comuna Iacobeni are mine de fier, care produc, pe an, 10.000 chintale de fier brut. Lângă comuna Novoseliţa zace aşa-numitul „confiniu triplice” al celor trei împăraţi. Prutul formează, cu pârâulu Roctina, ce se varsă în el, o strâmtoare, în care se ating între sine Austria, Rusia şi Turcia (ad. Moldova). Dacă luăm în considerare trecutul, starea prezentă şi însemnătatea Bucovinei, atunci trebuie să dorim, ba să şi pretindem, în favoarea intereselor, a pretenţiilor istorice şi a datoriilor ţării, ca această ţară să se respecte şi dc aici, înainte, ca o individualitate autonomă politic, pentru ca să se poată dczvolta ca atare, în mod fericit, în ceea ce a făcut, deja, progrese atât de frumoase.

*

Referinţele istorice şi de stat ale Bucovinei nu ne îndreptăţesc, în nici un caz, la o încorporare cu Galiţia. Ea a fost pusă, fără voie, ci prin împreunarea cu Austria, într-o posesie excepţională şi are dreptul de a pretinde ca să nu o arunce, după plac, încolo şi încoace. Dacă monarhia austriacă se va traforma, într-adevăr, în mod federativ, după cum seşsi speră, atunci reprezentanţii cei legali vor decide ca să se alipească ţara către vreo grupă sau ba.

*

(Federaţiunea, Anul II, No. 121-306, Vineri 5 noiembrie / 24 octombrie 1869, 483, 484)

1867: Nutriri interne pentru flămânzii externi

*

În „Bukowina”, foaia nemțească oficială din Cernăuți, nr. 103, cetim următoarea înștiințare:

„Frecvența călătorilor din Rusia, care apucă calea lor prin Bucovina, este, de două luni, încoace, înemnată. Folosirea căii ferate pentru călătorii de desfătare, de cură și de negoț, face explicabilă astă frecvență, deși nu se poate nega că unele circumstanțe, în care se ivesc călătorii muscălești pe pământul Bucovinei, sunt așa de bătătoare la ochi, că publicul află însă a-și cugeta multe de toate și a face feluri de conexiuni. Unii din acei călători nici nu seamănă a avea lipsa de cură sau că ar călători, în lumea largă, pentru desfătare sau în neguțare. Încă și petrecerea lor mai lungă, pe loc, fără de o cauză plauzibilă,  nu prea consună cu un scop ordinar de călătorie.

*

Se vede, din toate, că balaurul nordic, de care se zice că stă la pândă deasupra Galiției, nu s-ar împăca cu acea îmbucătură mare, cică capătă tot mai mult apetit și de Bucovina, ca să o înghită și pe ea, cum a înghițit, înainte cu câteva decenii, pe surioara ei, Besarabia. Altminteri nu ne putem explica vizitele numeroase ale domnilor muscali, despre care raportează, în acest mod, și un organ oficial, decât că acei pseudo-călători voiesc a se încredința dacă, prin manierele dă până acum, sunt destul de netezite căile în Bucovina pentru un alai panslav sau că poate ar mai fi de tramis o droaie (turmă) dc apostoli, care, prin miejloacele cunoscute, să câştige lipași și, cu ajutorul acestora, să prepare poporul bucovinean pentru o întâmpinare solemnă.

*

De atari înccrcări, devenite, prin alte țări, deja ordinare, nu ne mirăm nicicum, dacă cugetăm, deoparte, la nesațul de țări din secolul nostru, iar pe de altă parte, la proverbul „fata cu avere are mulţi pețitori”, care se poate aplica la Bucovina mai vârtos, deoarece astă țărișoară nu e numai avută, mai e și cât se poate de frumușică; însă de ce ne mirăm și reprobăm e cum de una ca aceasta nu se putu prevedea de cei ce stau în fruntea țării, când începură unii, alţii a-i da Bucovinei o față slavă, prin felurite sulimeneli (rumenele, albele) sociale și politice? Din cele multe de astă natură, atingem numai introducerea limbii rutene în gimnaziu și în școlile reale naționale din Cernăuți, cu înscrierea ridiculă și în limba ruteană pe tabla acesteia din urmă, precum și încercarea unei asemene introduceri în gimnaziul național greco-ortodox din Suceava; execiva întrebuințare a limbii rutene în școlile poporale din ținuturile mărginașe cu Galiția și aplicarea ei în multe alte școli din țară; cântările slavone prin biserici, după ceremonialul din Galiția și după note muzicale procurate din Moscova și Petrupole, și liturghisirile în limba rusească însăși în biserica catedrală din Cernăuți, în mania dorinței auzitorului; manifestările de politică cu limba rusească în scara ierarhică și guvernamentală, iar, mai cu seamă, în viața socială și chiar în adunările de petrecere: acestea numai atingând, lăsăm să judece oricine, cu mintea sănătoasă și nepreocupată, dacă nu s-a lucrat dinlăuntru, credem că numai din neprecauțiune și nu din culpabilitate, în mâinile externe, ce stau întinse de a cuprinde și astă țărișoară română?

*

Sperăm vârtos în simțul antislav al poporului din Bucovina, iar mai cu seamă în înțelepciunea și patriotismul nobilimii și a inteligenței naționale, și nu mai puțin în adeverința neclătită de comun a clerului către tronul Maiestăţii Sale, că încercările de la miazănoapte se vor respinge, cu disprețul meritat și cu toată puterea morală, și însăși fizică; dar, de ar înteți, totuși, nesațiul panslav a înghiți naționalitatea română din Bucovina și de i-ar succede a realiza, încâtva, planul și peste acest petec de pământ românesc, atunci toată responsabilitatea va cade pe capul celora ce, prin politica lor de până acum, au ahiesat apetitul străin, deoarece e lucru știut că pețitorul începe tocmai atunci a cugeta mai serios de nuntă, dacă, din partea pețitei, vede un surâs voios și aude un cuvânt după inima lui, iar de nu sunt acestea, se lasă curând de planurile sale și-și caută de cale.

*

Seriozitatea lucrurilor ne face, dară, a deștepta atenţia publică la pericole mai mult decât posibile pentru Bucovina și a provoca, cu tot adinsul, la o schimbare a politicii de până acum. Că la locotenența c. r. a țării consilierul de școli, dl Gustav Bozdech, care, precum e știut, este un ceh, cu suflet și cu trup, de va tot face raporturi și emise apologetice în favorea rutenismului, nu vor întârzia și în Bucovina certurile naționale, asemene celora din Boemia. Și la consistoriu, părintele episcop, de va păși, și de aci, înainte, a se folosi de procedura, îndătinată episcopilor servi prin diecesele romane, nu vor întârzia înverșunările asemene celora din Banat și Ungaria. Însuși din despărțământul gr. or. al Ministerului de culte, de se va tot demanda, bunăoară că, cu emisul din 29 iulie 1866, aplicarea limbii rutene în afacerile oficioase ale diecezei, cei puțini, ce sunt molipsiţi de ideea panslavismului, vor fi tot mai cutezători și, la a doua emanație panslavă din Moscova, nu se vor împiedica mult de a reprezenta și pe poporul din Bucovina. Însă ceea ce poate fi mai periculos este că, prin dispoziții oficioase de astufel, se netezește calea pentru domnii moscali, care vor zice, curând, și despre bucovineni, cum zic despre galițieni: „Eto nasie roseiske liudi na Bucovine, ca co u Galicie! Paidom do nech!” (Iacă oameni de-ai noştri și în Bucovina, ca în Galiția! Să mergem la dânșii!).

* 

(Albina, Anul II, Nr. 94-201, vineri 25 august / 6 septembrie 1867, p. 1)

1864: Teatru românesc în Cernăuți

*

Importanța și folosul unui astfel de institut, care are de chemare a dezvolta gustul spre tot ce este bun și frumos, a reprezenta diferitele referințe ce se manifestă în viața socială, a inspira curaj pentru fapte și sentimente măreţe, care au caracterizat epoci și popoare întregi, ne sunt forte bine cunoscute. Și cu atât ne bucurăm mai tare, cu cât astfel de institut tocmai în Cernăuți, unde, după cum scrie foița „Bucovina”, din care împărtășim acestea, niciodată n-a existat teatru român , se înființa, unde știm că limba română așa puțin spaţiu avu în timpii trecuţi. Am dori și foarte ne-am bucura, dacă i-ar veni bine la socoată Societății Teatrale amintite să se abată, în tempul zeiței Ardealului, pe la Sibiu, apoi pe la Brașov, în fine, pe la Lugoj. Astfel de împrejurare, după opiniunea noastră, ar avea efectul, pe de o parte, a-și face renume, pe de altă parte, a inspira curaj și în românii de dincoace de Carpați spre astfel de întreprindere.

*

Alecu Hurmuzachi, iniţiatorul stagiunii

*

Să ne întorcemu, acu, la recitarea bucăților produse prin societatea amintită, în fruntea căreia este doamna Tardini, o persoană cu talent rar și bine dezvoltat. Observăm că tot ce vom vorbi despre teatrul acesta este reprodus din foia „Bucovina”.

*

La 5/17 Martie, fuseră produse piesele „Baba Hârca”, vodevil național în 2 acte, compus de Matei Milo, muzica de de Flechtenmacher, și „Un Trântor cât zece”, comedie în un act. În amândouă piesele, caracteristica este curat elementul național.

*

La 8/20 Martie, „Chirița în Iași”, comedie cu cânt în 3 acte, de Vasile Alecsandri, muzica de Flechtenmacher. Despre piesa aceasta scrie foaia amintită următoarele: „Cine n-a învățat încă a cunoaște spiritul lui Plaut, l-a putut simți în piesa aceasta. În ea se reprezintă fantezia și limba lui, sentimentele și apucăturile lui, tablourile și dialogul lui; numai că timpul și faptele cad cu 2.000 de ani mai târziu și personajele poartă, în loc de tunică și togă, fracuri și capoate; cu asta nu vrem se zicem că Alecsandri, în „Chirița”, a imitat, cu voie, pe Plaut; nu, „Chirița”, din început, până în fine, este cu totul originală și poetul care făcu piesa aceasta o scrise mai vârtos pentru publicul din Iași, dar deloc n-a cugetat la Plaut; însă „Chirița” lui, oricât de modernă este ea în Moldova, poartă în sine semnul muzei lui Plaut, din început, până în fine, este compusă în sensul teatrului Romei vechi. Și din acest punct trebuie omul să judece piesa și pe autorul ei.

*

Millo, în piesele lui Alecsandri

*

Ideea satirică a piesei rectifică atât glumele, cât și caricaturile cele pișcătoare, care stârnesc în om râsul, și, din dialogurile și faptele actorilor, învață publicul atent o morală. Fu jucată, până în fine, cu o diligență lăudabilă; cântările încă merită toată recunoștința. Eroina serii era doamna Dimitrescu, care joacă rolul Chiriței cu o vivacitate curat italiană și câștigă o plăcere distinsă. Asemenea, și celelalte personaje fuseră, de mai multe ori, aplaudate. Teatrul fu plin.

*

La 9/21 Martie, „Cimpoiul dracului”, vodevil național, cu cânt și dans, în 3 acte, de Alesandri, „Hoțul și Fanaragiul”, comedie într-un act de Anestin. Piesa primă, în care puterea muzicii se arată asupra inimii oamenilor și în care se produseră cânturi și dansuri naționale, fu aplaudată cu cea mai mare plăcere. Domnul Vlădicescu (ca păstor), domnul Komino (ca boier) și doamna Dimitrescu (ca dracul) s-au distins în rolurile lor și secerară aplaude zgomotoase.

*

Piesa a doua, a cărei idee este curat satirică, de asemenea fu bine executată și primise aplauze domnul Vlădicescu (ca răpitor). Teatrul era foarte plin; atenţiunea publicului, precum și plăcerea, mai vârtos în piesa primă, mai după toată scena se manifesta, arătau un testimoniu îmbucurător, cu cât recunoștința este a publicului pentru teatrul românu de aici.

*

La 11/23 Martie, „Iașii-n Carnaval”, comedie în 3 acte, de Alecsandri. Piesa acesta este una dintre cele mai slabe ale autorului; însă, la publicul din Iași, pentru care este făcută piesa aceasta, poate afla totdeauna simpatia.

În Cernăuți, poate puțin câștiga participarea publicului, cu toate că s-au folositu toate puterile, spre a o face plăcută publicului. Trebuie să fie amintiţi, cu distingere, domna Dimitrescu, domnii Ewolski, Vlădicescu, Chirimescu și Komino.

*

La 16/28 Martie, „Iancu Jiianu, căpitan de haiduci”, melodramă națională, în 4 acte, de I. Anestin, muzica de Wachmann. În considerațiune la persoanele cu roluri, merită distingere doamna Fanny Tardini, precum și doamnele Dimitrescu și Alvorescu, apoi domnul Vlădicescu, ca Iancu Jianu, și domnul Komino, ca jude, Latcia si Ewolski. Cântările fuseră aplaudate, din partea publicului, cu plăcere.

*

Mihail Pascally

*

La 18/30 Martie, „Doi morţi vii”, melodramă în 2 acte, din nemțește, pentru Teatrul Național din Iași prelucrate de Vasile Alecsandri. Originalul e comedia cu titlul: „Flendurosul” (der Zerrissene), de I. Nestroy. Domnul Alecsandri prelucră acestă piesă, amestecând în ea o mulţime de melodii populare românești și schimbând și locul întâmplării, spre o melodramă națională. Fu jucată, până în fine, cu o diligență lăudabilă. Merită lauda distinsă producerea, plină de arte, a doamnei Fanny Tardini, cea a domnișoarei Albescu și a domnilor Vlădicescu (ca enervatul), Ewolski (ca lipovan) și Komino.

*

„Fata Cojocarului”, comedie într-un act de Demeter Miclesco. Piesa aceasta, care fu produsă înaintea celei mai sus amintite, și care arată poezia cea frumosă națională a literaturii dramatice române, s-a executat, de asemenea, cu foarte bun succes. Domnișoara Albescu (ca fată) arătă o scenă foarte interesantă din viață. Asemenea și domnul Latcia (ca cojocar), doamna Dimitrescu (ca amică) și domnii Vlădicescu și Ewolski, care și-au dus rolurile foarte bine. Plăcerea publicului se manifestă în partea fieștecărui actor. Teatrul fu plin.

*

La 19/31 Martie, „Cimpoiul dracului”, dat a doua oară. Asupra piesei acesteia s-a referit, când fu dată întâia oară, nu rămâne dară alta, decât să spunem că producerea domnișoarei Albescu și a domnilor Vlădicescu și Komino merită deplină laudă.

*

,,Doi țărani și cinci cârlani”, comede într-un act, de Negruți. De cumva nu ne-nșeală memoria, zice foaia „Bucovina”, fabula piesei acesteia este luată din franceză, totuşi prelucrarea materiei este cu artă acomodată pentru viața poporului român, așa încât, cu tot dreptul, merită titlul de comedie națională. Ideea fundamentală a piesei o formează cearta între doi căsătoriţi. Morala este tot cea din „Maestrul Fortunio”. Producerea fu acompaniată de o plăcere rară, mai vârtos doamnele Tardini și Dimitrescu, precum și domnii Komino și Ewolski merită toată lauda.

*

„Erșcu bocsagiu”, solo-comedie de Alecsandri, produsă de domnul Ewolski. Toată piesa fu aplaudată, din partea publicului numeros, cu vivacitate (Aurora Română, Anul II, Nr. 7, 1/13 Aprilie 1864, pp. 82, 83).

*

Soţia lui Mihail Pascally

II

 *

La 3 Aprilie 1864, „Gabrina sau Camera leagănului”, dramă în 3 acte, din franceză, tradusă de Alexandru Pornariu. Piesa aceasta tratează o întâmplare interesantă din istoria ducatului Parma și este foarte abundentă în scene pline de efect. Produce succes foarte bun Doamna Fanny Tardini, ca Grabrina, care și-a arătat arta cea tragică și răpi inimile ascultătorilor, în cea mai mare măsura. Mai vârtos trebuie amintite scenele acele, când ea își primește sentința judecății la moarte, apoi scena înfiorătoare, în care vine, ca smintita la minte, fiindcă acestea i-au succes mai bine. Domnulu Vlădcescu, ca soldat, asemene își duse bine rolul. Producerea lui, fără linguşire, se poate numi de excelentă. Domnul Ewolski, ca conetabil, și-a dus foarte bine rolul. Asemene, merită recunoștință și laudă domnișoara Albescu, ca duce tânăr, doamna Dimitrescu, ca ducesă, domnul Lacia, ca șambelan (camerier) și domnul Kirimesco, ca duce bătrân. Aplauze zgomotoase. Teatrul foarte plin.

*

La 4 Aprilie, „Învierea Babei Hârcei”, vodevil național în 4 acte, de Mihail Pascaly; muzca de Wachmann. Ideea piesei acesteia este curat morală și peste tot națională, și cuprinde în sine multă atragere și originalitate. Domnul Komino, ca vrăjitor țigan, apoi doamna Fanny Tardini și domnul Vlădicescu s-au distins în rolurile lor. Asemene, trebuie amintită, cu laudă, producerea domnișoarei Albescu și a domnului Ewolski. Publicul numeros remunera producerile pline de artă cu o plăcere repetată și vioaie.

La 11 Aprilie 1864, „Scara mâței”, comedie într-un act, de Alecsandri. După aceea, „Soldatul și Plăieșul”, melodramă în 2 acte, de D. Porfirius.

*

Piesa primă se poate privi ca una ce reprezintă atare situație într-un mod mai ușor, a doua, ca una ce arăta, peste tot, o piesă de caracter național. Amândouă piesele sunt pline de glume și apucături comice, și făcură asupra publicului un efect foarte plăcut. În piesa primă trebuie amintiţi, cu laudă, toți actorii. Atât domnele Dimitrescu, Albescu și Matilda, cât și domnii Vlădicescu, Komino și Ewolski s-au produs într-un mod excelent.

*

În piesa a doua, domnul Vlădicescu, ca muntean, și domnul Komino, ca soldat, atraseră asupra lor atenţiunea publicului. Domnulu Vlădicescu arăta o icoană plină de artă, ce caracterizează foarte bine sințămintele libere al românului muntean, și câștigă, prin producerea sa, plăcere zgomotoasă. Domnul Komino, asemene, se distinse, în producerea sa ca soldat. Pe lângă aceștia, trebuie amintită, cu distingere, producerea cea vivace și naturală a domnilor Ewolski și Lacia, apoi cea a doamnelor Matilda și Dimitrescu. Cântecele și jocurile fuseră executate cu toată fidelitatea poporală. Aplauze multe și zgomotoase. Teatrulu plin (după „Bucovina”, Aurora Română, Anul II, Nr. 9, 1/13 Mai 1864, p. 106).

*

Matei Millo, în 1867

III

*

La 2 Mai 1864, „Urâta satului”, vodevil în 2 acte, de Karada. Materia piesei este împrumutată din piesa nemțească „Grille” (Greierașul) și prelucrată pentru teatrul românesc. Prelucrarea este bine nimerită, încât corespunde pe deplin relațiunilor din Moldova, și bine întocmită pentru biunța românească. Ce atinge producerea actorilor, care s-au produs în piesa aceasta, mai mult decât toți merită a fi lăudată doamna Fanny Tardini, în rolul prim, ca „Ileana”, pe care o jocă cu atâta plăcere și tact. În piesele de cântat s-a distins amintita doamnă, ca totdeauna, prin o producere plină de simțăminte. După ea, urmeză, cu distingere, domnul Vlădicescu, ca „Florea”, în astfel de rol, pe care el, prin exercițiu câștigat din experiență, îl produse cu mult efect și vivacitate. Domnul Lacia, în rolul „Nicola cel bătrân”, câștigă recunoștința deplină a publicului.

„H erșcu Boccediu”, solo-scena produsă prin domnul Ewolski, trebuie recunoscută de o producere de succes.

*

La 8 Mai curent, spre beueficiul domnului Vlădicescu, „Onoarea franceză sau Jorj și Marta”, dramă în 6 acte, din franceză, de Grigorescu. Ce atinge piesa însăși, ea pote face în adevăr acea impresiune asupra publicului, ce poate face mai vârtoase și delicioase cele mai multe produse dramatice de acest gene, adică aceaa că omul trebuie să se întrebe pe sine: pentru ce? cum așa?

*

Autorul aduce pe scenă un intrigant, care face și zice toate, numai pentru că acesta trebuie să fie așa. „Însă, zice foaia „Bucovina”, am putea întreba pentru ce aduce un intrigant pe scenă, fără cauză și scopu?”. Prin acesta, noi așa credem, ar fi trebuit să-și ieie piesa toată un curs tragic; însă nu, autorul lasă ca celelalte personaje să se producă și contele Valedo cu înclinațiunile sale, numai cu nepăsare trece pe lângă toate. Și aceasta este spre o mare scădere a unui efect cu scop, este de lipsă o atenţiune și artă pentru a scrie o dramă, în care eroul, trei acte pline, este morbos și se târăște de ici, colea. Se iscă prea mult vaiet și aceea este de comun cu influența rea asupra publicului, și-i rămâne ceva simț neplăcut în piept despre așaceva. După ce metodă și-a fabricat autorul cugetele spre o astfel de dramă? Nu știm. în producerea care, precum în genere, așa și în specie, este foarte cu succes, ne-a dat beneficiul ocaziei de a ne convinge despre unu studiu profund, arătat prin producerea rolului său, și-i sumtem datori cu cea mai adâncă recunoștință. Doamna Albescu, ca „Maria”, s-a distins peste tot și-și câștigă recunoștința deplină, precum și domnul Vlădicescu toată onoarea. Doamna Fanny Tardini, ca „Dangevil”, mulțămi pe deplina preţuirea publicului. Apoi merită recunoștință domnii Kommo, Kirimesco și Sakelari (Aurora Română, Anul II, Nr. 10, 15/27 Mai 1864, p. 118).

*

Vasile Alecsandri, în 1865

IV

*

La 12 mai 1864, ,,Idiotul sau Suteranele”, de Elsberg, dramă în 5 acte și 3 tablouri, tradusă de Miclescu. Aceasta a fost atare piesă care a mulțămit pe deplin publicul, în toate privințele, și fu, până în fine, produsă cu cel mai bun succes. Mai vârtos ce atinge rolul din titlu, „Idiotul”, domnul Ewolski s-a distins în cel mai mare grad. Rolul acesta, care pretinde unu studiu cu totul singular pentru a fi bine produs, atare deprindere îndelungată, asigură domnului Ewolski un loc între primii mimici din tempul nostru.

Totala neștiință, nerozia așeptată, frica, lipsa vorbirii, plecăciunile cele pline de uimire, în actul prim, precum și în actul ultim, pierderea de minte sunt produceri de primă mărime, însă numai atunci, dacă sunt bine produse, precum fuseră aici.

*

Doamna Fanny Tardini, ca Wilhelmina, și-a manifestat pe deplin măiestria de actriță, precum și domnișoara Dimitrescu, ca „Ducesă de Eilberg”, și domnul Laria, ca „Profesor Atanasiu”, „Frideric”, „Toni” și „Ame1ia”, rolurile domniloru Kirimescu, Sakelari și a doamnei Albescu sunt produse astfel, încât merită toată recunoștința.

Teatrul fu plin și plăcerea zgomotoasă, manifestată atât în partea beneficianrului (Ewolski?), cât și a doamnei Fanny Tardini.

*

La 16 mai, „Fătul Haiducul”, vodevil național cu cânt, în 2 acte, de Pinescu, și „Piatra din casă”, vodevil într-un act, de Alecsandri, spre beneficiul comicului Komino. Ce atinge alegerea pieselor, mai vârtos asupra piesei ultime, s-au arătat părerile diferite, cu toate că „Piatra din casă”, care, ce atinge cuprinsul și caracterul, stă, ce e drept, mai înapoi decât piesa primă, totuşi, în Moldova, a trebuit a fi produsă, în urma poftei generale manifestată, de mai multe ori.

*

Altcum, domnul Komino și-a pus toată iscusința pentru a face, cât se poat, cu efect piesa aceasta, însă, totuşi, nu mulțămi pe deplin publicul

Ce atinge producerea, toți artiștii și-au arătat arta, care merită recunoștință și recomandare.

Teatrul fu plin, astfel încât se putea auzi, din toate părțile, „Ah, ce căldură!” și țidula piesei servea de parazol (Aurora Română, Anul II, Nr. 11, 1/13 Iunie 1864, p. 129).

Ziarele din România, la moartea ex-principelui Cuza

*

Trista ştire despre moartea ex-principelui român Alexandru Ioan I Cuza a împlut de durere inimile întregii Românimi. Precum noi, aşa întreaga presă româna de dincolo de Carpaţi, fără diferenţe de principii, a îmbrăcat doliul şi s-a grăbit ai aduce ultimul tribut şi, prin cuvinte emoţionante a-şi face aprecierile, de care numai un principe ca Alexandru Ioan Cuza poate să fie demn.

*

„Românul” este scurt în aprecierile sale, însă cu atât mai duios este cuprinsul lor. „Principele Alexandru Ioan Cuza – zice „Românul” – era Român şi avea un simţ naţional”. În aceste câteva cuvinte, se cuprinde cea mai mare laudă şi glorificare, ce se putea da principelui Cuza.

„Cu domnia lui – zice „Viitorul” – se începu era nouă în viaţa Românului, era de mărire prin unire; se începu noua mişcare socială.

*

„Trompeta Carpaţilor”, surprinsă de această ştire neaşteptată, îşi rezervă şi locul, şi timpul de a se ocupa, în numărul proxim, de consecinţele marelui dezastru, şi, până atunci, îmbrăcând doliul, se grăbi a comunica trista ştire publicului cetitor, zicând: „Alexandru Ioan I, ultimul Domn Român, a încetat pe neaşteptate din viaţă; Cuza Vodă nu mai există în carne şi oase, ci numai în perpetuitate istorică, în legenda naţională”.

*

„Pressa” încă se grăbeşte a-i aduce tributul său. „Răposatul Domn – zice ea – a făcut unirea ţărilor surori; a secularizat mănăstirile greceşti; a dotat ţara cu toate codicile de legi; a decretat legea rurală şi a emancipat pe sătean. Domnitorul Cuza a contribuit, în fine, să facă a se realiza ideea ce o posedă împreună cu toţi românii, de a fonda o dinastie prin un Principe străin. Noi, posteritatea, noi, cei care continuăm şi îi completăm lucrarea de regenerare a României, avem de datorie sacră a da omagiul şi a respecta pe aceia ce au binemeritat de la patria lor! Eternă, dară, şi glorioasă fie memoria răposatului fost Domn al României, Alexandru Ioan Cuza!”.

*

Ziarul „Poporul” se ocupă mai pe larg, directorul acestui organ, N. Bassarabescu, îi consacră un articol de aproape trei coloane, din care facem următorul extras:

„El este autorul Unirii! El este Creatorul Autonomiei depline a Statului Român; e marele reformator. Veniţi să ne închinăm aceluia care, cu mâini pline, a distribuit pământ la săteni, libertate şi egalitate la toţi, zdrobind împilarea, reînălţând poporul, chemându-l din nou la viaţă.

*

Cu dânsul se înmormântează domnia română, care a redat ţării averea smulsă din ghearele călugărilor greci; care a stabilit justiţia pe bazele civilizaţiei moderne, tradusă din noile codice franceze; care a reînălţat standardul naţiunii române la Constantinopole şi în toată Europa; care a emancipat Biserica română de sub tutela patriarhiei greceşti; care pregătea, în fine, independenţa completă a Statului român, creându-i forţe armate, organizând oştirea român’, desfăşurând-o în tabere, ca aceea de pe câmpia Cotrocenilor, încheind alianţe cu statele mari. Fără vreo educaţiune sau pregătire pentru a guverna, într-însul era înnăscut geniul guvernării.

*

Cu acest geniu, Alexandru loan Cuza a putut mişca toate, după voinţa sa, a putut concepe şi realiza reformarea totală a Statului. Cu acest geniu, el ştia pe cine însărcina cu o mare misiune şi, sub iniţiativa sa, Cogălniceanu devenea Jupiter, Negri – augur etc., etc. El avea darul de a electriza: am văzut, cu ochii muiaţi în lacrimi de bucurie şi cu pieptul palpitând, cum, la accentele vocii sale energice şi sub privirile lui de şoim, când distribuia standarde noi oştirii, oşteanul român se încorda, ca printr-un resort, şi nu-şi mai putea controla elanul.

*

*

Mândru de sine şi de naţionalitatea sa – mai cu seamă, el făcu să se vadă acest har, de la urcarea sa pe tron, punând la locul lor, mai întâi, pe consuli, care erau deprinşi a împinge cutezanţa până a impune foştilor Domni. Apoi, la Constantinopole, se prezentă într-un mod atât de demn, pe cât era de extraordinar, că primirea lui a rămas de poveste. Sultanul îi trimite o sabie, cu care să se prezinte înainte-i, după vechiul obicei. El refuză a se prezenta cu acea sabie, zicând că are sabia de la ţara sa, şi merge, în plină uniforma lui de Domn român, înconjurat de ofiţerii şi consilierii căi, pe care îi prezentă Sultanului, după uzanţele dintre Suverani egali.

Primirea sa a fost briliantă, regală.

*

La patriarhie, când Patriarhul voieşte a-l unge, el îi opreşte mâna, spunându-i că este uns de ţara sa.

Cu un tact politic şi o abilitate diplomatică din cele mai rafinate, el ştia să obţină, fără zgomot, prin fapte împlinite, în momente de încurcătură sau conflicte diplomatice din străinătate, şi după gravitatea lor, unul câte unul, drepturi regale ţării, şi care, afişate în alte împrejurări, ar fi pus în risc existenţa Statului chiar.

*

Astfel, el stătea, întotdeauna, pregătit, cum ar sta vânătorul la pândă, aşteptând momentul favorabil spre a trimite lovitura; astfel, el, în cele din urmă, având pregătită moneta naţională, bătută după sistemul cel nou, cu efigia sa şi decoraţia română care se cheamă „Ordinul Unirii”, aştepta momentul ca să decreteze şi aceste două drepturi al Statului Român, când l-a surprins 11 Februarie 1866, şi au rămas părăsite, în lăzile vistieriei, primele piese, care urma să se pună în circulaţie, drept un atestat mai mult despre preocupările patriotice al acestui om miraculos în toate acţiunile sale” (Federaţiunea, Anul VI, No. 37-762, joi, 25 mai / 13 iunie 1873, pp. 148, 149).

Iosif Vulcan: Cuza în exil

*

Tăcere mormântală domneşte-n jur de mine,

Mişcarea doarme-n pace, zefirul s-a culcat

Şi păsări nu înalţă duioase, dulci suspine,

Natura mută zace în patu-i înflorat;

Trecut-a miez de noapte şi nimeni nu apare

Şi n-aud vorbe, şoapte, toţi dorm, visând mereu;

Eu singur nu dorm încă, veghez în cugetare,

Durerea ca şi-o stâncă apasă pieptul meu.

 *

Eu singur nu dorm încă şi stau privind cu frică

O luptă de mă doare, de care mă-nfior:

Un vultur pe o stâncă şi-o biată turturică,

Contraste uimitoare, se bat îngrozitor

Şi vulturu-şi împlântă grozavele lui gheare

În turturica blândă – sărmana, vai de ea! –

Dar vulturul ce-omoară e chinul meu cel mare,

E pasărea uşoară, e chiar inima mea!

*

Ah, vulturul ce-omoară de cap mi se agaţă,

Dar ziua încă trece, nu simt lungimea ei,

Ci când mă împresoară al nopţii văl de ceaţă

Ca pelicanu-mi suge din reci creierii mei

Şi-atunci ca scos din minte, strivit de chinul mare,

Tăcând privesc ’nainte, şi visurile-mi pier:

Jos, Dunărea bătrână şopteşte cu-ntristare

Şi undele-i se-ngână cu stele din cer.

 *

Jos, Dunărea bătrână se-neacă în suspine

Şi pare că tresaltă, plângând destinul meu,

Iar dorul meu dă mâna cu undele-i blondine

Şi fuga, laolaltă, dar vai, oh, Dumnezeu!,

Căci sufletul meu zice, oftând de neagra jele:

„Ah, valuri mult ferice, voi mergeţi de aci,

Dar eu nu pot conduce luntriţa vieţii mele

Pe unde viaţa-i dulce, pe unde aş dori!

 *

Dar eu nu pot conduce fiinţa-mi urgisită

La malul de plăcere, la vatra de amor:

De patria mea dulce, ce sânul mi-l palpită,

Ce sufletul mi-o cere, departe am să mor!,

Dar mintea des îmi zice că viaţa iute trece,

De vreau să fiu ferice, în van să nu aştept,

Şi doar ar fi mai bine s-ascult de mintea rece,

Să şterg simţirea-n mine, să sting şi doru-n piept!

 *

Şi doar ar fi mai bine să uit vitrega ţară,

Dar nu, ar fi insultă. N-a fost vitregă ea:

Urcatu-m-a pe mine şi toţi mi se-nchinară,

Orbi de orbire multă, coroana mi-a fost grea

Şi scumpa românime mi-a dat un rol de fală,

De vechi idei sublime, cu fapte de-un Mihai,

Dar vai, şi-acuma, iată, dorinţa naţională

Rămase-ngenuncheată – eu rătăcii, picai!

 *

Şi vai, acuma, iată, lipsit de fericire,

Nu mi-a rămas alt bine, decât speranţa-n sân:

Veni-va, încă-odată, o zi şi-o să inspire

Iertare pentru mine în orice piept român

Sau sunt numai iluzii ce inima îmi zice?

S-ascult ce mintea-mi spune în zboru-i pământesc?

Privirea mea să zboare în raiul mult ferice,

Dar slabelor picioare intrarea s-o opresc?

 *

Privirea mea să zboare spre plaiul de plăcere,

Dar eu să stau aice, jelindu-mi soarta rea?

Cu mâini tremurătoare s-ating cupa de miere

De gura mea ferice, dar nici să gust din ea?

Să-mi rup eu floarea, dară, căci iarna este crudă,

Şi-n dulcea primăvară să nu mai sper nicicând?

Să şterg, într-o clipită, şi fără de vreo trudă

Speranţa mea iubită din sânul meu plăpând?

 *

Să şterg, într-o clipită, ce fantezia-mi jună

În nopţi pentru iluzii ferice şi creat:

Visarea mea iubită de-o splendidă cunună,

Căinţa ce va pune pe capu-mi insultat?

Aceasta nu se poate! Greşeala mea fu mare,

Dar nu-s de vină-n toate şi eu mă pocăiesc!

Şi-acuma-n fine, iată, cest sân un dor mai are:

Să mi se sape groapa-n pământul românesc!”.

 *

(Familia, Anul IX, Nr. 20, 20 mai / 1 iunie 1873, pp. 1, 2)