Uriaşul care a păcălit securitatea: Sextil Puşcariu

Un uriaş al culturii române: Sextil Puşcariu

Născut la Braşov, în 4 ianuarie 1877, oraş în care şi-a făcut şi studiile gimnaziale, urmate de studii universitare în Germania, la Leipzig (1895-1899), apoi în Franţa, la Paris (1899-1901) şi Austria, la Viena (1902-1904), Sextil Puşcariu a sosit la Cernăuţi în anul 1906, ca titular al Catedrei de Limba şi Literatura Română, după pensionarea lui I.G. Sbiera, şi ca decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, din 1908, până în primăvara anului 1919, când pleacă la Cluj, iar o stradă cernăuţeană începe să-i poarte numele, faptele ardeleanului fiind demne de recunoştinţă şi încununate ca atare după exemplul lui Pumnul, cel care-l numea nemuritor pe Bariţiu, pe când acesta trăia.

Doctor în litere din 1889, membru corespondent al Academiei Române din 1905 şi titular din 1914, Sextil Puşcariu, bun prieten al lui Iancu Nistor şi colaborator statornic al „Junimii literare“, a coordonat, practic, actul Unirii Bucovinei cu Ţara, după întrunirea secretă a „înţelepţilor ardeleni“ în casa lui Isidor Boda fiind chemat Iancu Flondor pentru a i se încredinţa „steagul“ şi înfiinţându-se ziarul „Glasul Bucovinei“, cel mai răspândit în provincie, care vede lumina tiparului începând cu ziua de 22 octombrie 1918.

În primăvara anului 1919, Puşcariu a refuzat postul de Guvernator al Bucovinei în favoarea celui de prim rector român al Universităţii din Cluj (din postura de Comisar general al Consiliului Dirigent privind organizarea Universităţii din Cluj), de ctitor al „Muzeului Limbii Române“ (1919) şi al buletinului „Muzeului Limbii Române“ din Cluj, „Daco-Romania“, 1921, 1922, 1936-1938 (Vol. IX., 696 pagini).

Opera lui Sextil Puşcariu, începută în Bucovina, e diversă, amplă şi profundă, savantul, membru în delegatia României la Liga Naţiunilor de la Geneva, în perioada 1922-1925, dominând spiritualitatea românească.

A publicat: „Schiţe“ (în revista Vatra, II, 1895), „Die rumänischen Diminutivsufixe“ (Leipzig, 1899), „Lateinisches ti und ki im Rumänischen, Italienischen und Sardischen“ (Leipzig, 1904), „Rapoarte despre cărţi prezentate la concurs pentru premii“ (Analele Academiei, Tom XLI, 1920-1921, pag. 121, 165), „Raport asupra dicţionariului“ (Analele Academiei, Tom XLI, 1920- 1921, Bucureşti, 1922), „Din perspectiva Dicţionarului“ (Tipografia Ardealul, Cluj, 1922), „Literatura Română“ (Biblioteca Semănătorul, Nr. 70, Arad, 1925), „Dicţionarul Academiei“ (Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1926), „Studii istro-române“, Vol. 2, (Academia Română, Bucureşti, 1926), „Istoria Literaturii Române“ (Editura Krafft şi Droibeff, Sibiu, 1939), „Micul atlas lingvistic român“ (Muzeul limbii române), „Îndreptar şi vocabular ortografic“ (în colabprare cu Naum A. Teodor, Editura Cartea Românească, Bucureşti), „Istoria literaturii române“ (epoca veche, Sibiu, 1930), „Limba română“, Vol. I (Bucureşti, 1940, Vol II urmând să apară postum, în 1950), „Dicţionarul Academiei“, Tomul I (Bucureşti, 1913, 1934, 1937, 1940, 1948, 1949, până la cuvântul „lojniţă“) etc.

Reprezentant al României la Institutul Internaţional de Cooperaţie Intelectuală de pe lângă Societatea Naţiunilor (1922), membru în Comitetul Internaţional de Lingvistică, începând cu anul 1936, dar şi membru al Senatului Legionar, Sextil Puşcariu a scăpat de umilire, de închisori politice şi de batjocura unora precum Ovidiu Chromălniceanu şi Al. Rosetti (cel care a ordonat arderea manuscrisului „Doinei“ lui Eminescu, în 1949), păcălind securitatea, adică murind, după un şir de anchete preliminare, în ziua de 5 mai 1948, la Bran, exact în ziua în care, după miezul nopţii, urma să fie arestat. A fost înmormântat, în 7 mai 1948, la Braşov.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Apr 22

Soprana europeană Viorica Ursuleac, în Suceava!

Superba tânără din fotografia de mai sus a cântat pe mai toate scenele mari ale Europei, inclusiv la… Suceava, în 16 august 1918. Se născuse la Cernăuţi, în casa arhidiaconului Mihai Ursuleac (1863-1928), deci era normal să vină şi să cânte şi în Bucovina. Din nefericire, Viorica Ursuleac nu purta bundiţă cu dihor „Haida-dâra-dâr-dâr-da”, aşa că Sucevei puţin îi mai pasă de gloria ei europeană, o glorie datorată şi unui glas tulburător, care îl fascinase pe Richard Strauss, care îi oferise rolurile principale în patru dintre premierele operelor lui, „Arabella” (1933), „Friedenstag” (care i-a fost dedicată ei şi soţului ei, dirijorul austriac Celemens Krauss, în 1938), „Capriccio” (1942) şi „Die Liebe der Danae” (1944), dar şi unei erudiţii care avea să o transforme, după spectacolul de adio, cu „Der Rosenkavallier”, susţinut, în 1953, la Wiesbaden, în profesoară la “Salzburg Mozarteum”, unde a activat până în 1964.

Excelentă actriţă şi o voce de aur (dacă nu mă credeţi, faceţi click pe fiecare fotografie, inclusiv pe cea de sus, şi ascultaţi-o!), Viorica Ursuleac înseamnă, ca şi muzicianul total al Europei, Roman Vlad, şi el – cernăuţean, o glorie europeană a Bucovinei, pe care noi nu o merităm, pentru că nu ne-o asumăm.

Despre concertul ei, la Suceava, a scris Victor Morariu, în istoricul Reuniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu”:

„Ca eveniment muzical, mai trebuie relevat, aici, un concert al primadonei Viorica Ursuleac, la 16 august 1918. Marea cântăreaţă, care, astăzi, ne cinsteşte neamul la Berlin, era, pe atunci, la opera din Zagreb (Àgram), în Croaţia, iar venirea ei la Suceava era în legătură cu faptul că se afla, aici, chiar în zilele acelea, un regiment croat, ultima garnizoană austro-ungară, pe care a văzut-o Suceava. Ofiţerii croaţi îi ziceau „Violiţa Ursuelaţ” şi o revendicau pentru neamul lor, încât am fost nevoiţi să-i lămurim”.

Dacă ar fi fost croată, dacă s-ar fi născut Violiţa Ursuelaţ, Viorica Ursuleac ar fi avut, până acum, măcar câte o statuie în fiecare urbe croată, dar, spre nenorocul ei, s-a născut bucovineancă!

Soprana Viorica Ursuleac s-a născută la Cernăuţi, în 26 martie 1894, şi a trecut în veşnicie, în Tirol, la Ehrwald, în 22 octombrie 1985. Şi-a definit splendida carieră artistică pe scenele operelor din Zagreb (1922-1924), Viena (1924-1926), Frankfurt (1926-1930), Berlin (1935-1937) şi Munchen (1937-1944). A cântat şi în Anglia, în două stagiuni, şi în Argentina (1948), că doar aşa se întâmplă cu artiştii bucovineni: dacă apucă să cânte, o singură dată, în faţa câtorva zeci de mândri şi inaccesibili suceveni, scenele lumii li se deschid pentru totdeauna. Că-aşa e Suceava, buricul universal al tuturor lungu-lăilor de peste veac şi milenii!

Despre Viorica Ursuleac s-au scris cărţi în limbi europene, iar înregistrările cu ariile pe care le-a interpretat ea au intrat, de mult, în patrimoniul sacru al Europei. Nu e de datoria mea să o readuc în spiritualitatea bucovineană, aşa că doar atenţionez asupra acestui „sigiliu al dumnezeirii”, cum ar fi zis Arune Pumnul, fără să pot face mai mult. În fond, nu ajunge o viaţă de om, ca să scoţi de sub colbul uitării tot ce au aruncat acolo generaţii întregi de bucovineni.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Apr 21

Vasile Alecsandri: Fraţii Jderi

E ger, e întuneric! Nori negri duşi de vânt

Se târâie pe ceruri, se lasă pe pământ

Ca aripi uriaşe de paseri nevăzute

Ce curăţă de sânge văi, şanţuri şi redute.

E vânt cu ploaie rece şi noaptea cu fiori

Căci umbra e ţesută de fulgeri trăsnitori;

Nu-s însă focuri nalte de-a cerului furtună

Dar fulgeri mii de tunuri ce-n zare crunt detună.

L-a lor lumină roşă în clipă se ivesc

Mari lagăre de omeni armaţi ce se pândesc

Şi crâncene redute, şi-n dos de parapete

Văpăi de ochi sălbateci, luciri de baionete.

Românii, uzi la piele, flămânzi, lipsiţi de foc,

În şanţul lor, sub arme, stau gloată la un loc,

De moarte şi nevoie râzând cu nepăsare…

Voinici ei sunt la luptă, voinici şi la răbdare!

„Măi oameni!, zice unul, un şoim de la Bicaz,

De mult ne spală ceriul cu ploaie pe obraz!

Mâine, când s-a face ziuă, Jder Neagu, fără veste

Frumos a să ne-apară cât Albul din poveste.

„Urât, frumos, alb, negru, eu nu ştiu; dar ce ştiu,

Ştiu că halal de Turcul ce-oi întâlni de viu”.

„Şi ce-ai să-i faci, măi Neagu?”. „Să-l hăituiesc, fârtate,

Pân’ mi s-a usca bine cămeşa de pe spate”.

Toţi râd… dar ce retează, deodată râsul lor?

O bombă vine! O bombă al morţii meteor!

Toţi văd moartea cu ochii! un vaiet: ah! mor…„Cine?

Cine-i ucis?”. „Eu. Neagu… mă duc… vă las cu bine”.

„Sărmanul!”, zic Românii, grăindu-i trist, de-a rândul.

„Nici c-a avut el parte să-şi împlinească gândul!”.

„Mult au să-l mai bocească neveste şi copile!”.

„Не! Dumnezeu să-l ierte!.. ce vreţi ? n-a avut zile”.

„Dar unde-i Jder, mezinul?”. „De pază, acolo-n şanţ,

Unde-a pierit, aseară, un zmeu de Dorobanţ”.

„Să-i spunem, să nu-i spunem că i-a murit frăţiorul?”.

„Ba să tăcem mai bine, să nu-l ucigă dorul”.

În capătul din dreapta al şanţului, în tină

Stă singur, de o parte, un om care suspină

Căci are-o presimţire ce-i tot meneşte-a rău

Şi-l duce, duce gândul mâhnit la frate-său.

El e ostaş de frunte, Jder Nistor, vânătorul

Ce intră-n Turci năprasnic cum intră-n cârd omorul,

Şi-i place pe câmp neted cu durda să vâneze

Cumpliţi Başi-Buzucii şi fiarele Cerkeze.

De-aseară-n santinelă, Jder şede tot la pândă

Gândind la biata-i mamă cu inima plăpândă,

Visând l-a lui mireasă cu sufletul duios,

Privind la Turci, în faţă, cu ochiul scânteios.

Dar vântul suflă-a iarnă, dar ploaia cade-n unde!

Prin haine, pân’ la oase, îngheţul îl pătrunde,

Şi-ncet el simte somnul că vine pe furiş

De-ntinde peste ochi-i un văl paingeniş.

Jder luptă, umblă, cântă, nevrând ca să se culce,

Dar somnu-i varsă-n creieri beţia lui cea dulce

Şi el, pe nesimţite, învins, întunecat,

Se reazemă de puşcă ş-adoarme clătinat.

Deodată i se pare că vede pe-a lui mamă

Ce vine, îl atinge la ochi cu-a ei năframă

Şi-i zise: „Te trezeşte, copile, dragul meu!

Vin duşmanii, te-ajunge prin somn păcatul greu!”.

Tresare vânătorul! Doi spectri i se-arată

Nălţându-se prin umbră cu arma ridicată!…

„Ho, fiară, ho!”, el strigă, şi-n clipă viu, deştept,

Pe duşmani îi străpunge cu baioneta-n piept.

Din doi, unul c-un geamăt oftează, cade, moare,

Iar altul, cu durerea luptându-se-n picioare,

Se-ncruntă, se repede ca lupul crunt la Jder

Şi-i face-o brazdă largă la braţ cu-al său hamger,

Apoi se prăbuşeşte alăture cu mortul…

Jder zice-atunci, mustrându-l: „De ce ţi-ai lăsat cortul?

Şi ce cătaşi, păgâne, aice-n şanţul meu?

Ţi-a fost urât de viaţă?… Amar de capul tău!”.

Şi aprig, cu mânie, ridică stratu-n aer

Să sfarme pieptul duşman, ce scote-un jalnic vaier,

Dar când să dea, „Stai, frate!, îi zice-un glas iubit,

Nu-i drept să dai lovire vrăjmaşului rănit!”.

Jder stă, aruncă arma, s-apropie-n tăcere

De Turc, îi leagă rana, alină-a lui durere,

Apoi, când vine ziua, pe Turcul leşinat

Îl poartă-n ambulanţă, zicând: „Poftim vânat!”.

Vasile ALECSANDRI

(Albina Carpaţilor, Anul II, nr. 27, 1878,p. 315)

“Icoana Lumei”, săptămânal ilustrat, din 1840

Duminică, 29 septembrie 1840, apărea, la Iaşi, săptămânalul ilustrat “Icoana Lumei“, prima gazetă românească tip magazin şi, de aceea, subintitulată “Foaie pentru îndeletnicirea moldo-românilor“, paginile fiind imprimate de teascurile Institului “Albina”. În cuprinsul ediţiilor de săptămânal, regăsim, fără semnături sau cu folosire de iniţiale, articole despre astronomie, legende istorice, descrieri geografice, sfaturi practice gospodăreşti şi, arereori, povăţuiri teologice. Arareori, pentru că era cunoscută atitudinea tinerei intelectualităţi moldovene faţă de marele proprietar feudal de iobagi şi de robi, care era, pe atunci, biserica.

Un text programatic, intitulat “Cătră cinstitul public”, dezvăluie, din încriptarea sub buchii chirilice, o limbă română curată şi modernă, care abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea avea să facă regrese, din pricina încrâncenatei dispute dintre etimologişti şi fonetişti, explicând, într-un fel, “traducerea” operei lui Bălcescu în “lătinism” bucovinean, spre disperarea şi dreapta revoltă a lui Vasile Alecsandri. Nume care se scria Alecsandri, cu “KP”-ul slavon, din pricina faptului că alfabetul slavon nu conţinea litera “X”, şi nici primul alfabet latin, în uz prin provinciile româneşti abia după 1860.

Privirea Moscvei – Icoana Lumei, nr. 1, 1840

Texte diverse, precum „Dochia şi Traian” (I, 2, 1841, pp. 9-11), „Palatul municipal în Bruxel” (I, 1, 1841, p. 3), „Iarna în Moscova” (I, 18, p. 141), „Durarea vaselor de navigaţi” (I, 18, pp. 139-141) sau, din acelaşi număr 18, “Husarul viclean” (pp. 141, 142), „Laptele de capră este pentru copii foarte sănătos” (p. 142), „Poşta din Paris” (p. 142) etc., formau deliciul intelectual al acelor vremuri, săptămânalul încercând o contemporaneizare conştientă cu produsele similare din Franţa, Anglia, Germania şi Italia şi, în bună parte, izbutind să aducă în biata Moldova fantasmele unei lumi de departe, plină de lumină, de înţelepciune şi de istorie. Dar mai bine să vă reproduc programul săptămânalului, program pe care l-am cules, astăzi, cu migală şi cu o ciudată evlavie, ilustrându-l cu ilustraţii din câteva numere ale publicaţiei din 1840 şi 1841.

Alergare de cai în Anglia – “Icoana Lumei, 1840

*

Cătră cinstitul public

Mult se vorbeşte în zilele noastre despre luminarea naţională a compatrioţilor; dorinţa şi buna plăcere de a o vedea sporită, într-atâta se făcu obştească, încât în asemine împrejurare alte popoare cu greu ni s-ar putea asemăna; cu toate aceste, mijloacele unei practice luminări a poporului şi a tinerimii sunt la noi încă foarte neîndeplinite. Pe când nu ni lipsesc gazete politice şi foi literare, când avem gazete bisericeşti, comerciale, până şi cele de modă, ne lipseşte o foaie periodică pentru tinerime şi popor. Adevărat este că, de câtva timp, se făcură calendare, asemenea cercări şi nu putem tăgădui meritul acelor lucrări, încă fără a sa jignire putem zice că Prinţipaturirile nu au încă o foaie în asemănare cu „Icoana Lumei”, ce prin această programă înfăţişăm şi a căreia scop de căpitenie este a îndesi, afară de şcoală, obşteasca luminare a tinerimii şi a poporului.

Dreptatea, îngrijindu-ne de demult cu întâmpinarea unei asemine lipse, după pătrunzătoare cugetare, planul de faţă ni s-au părut cel mai nemerit pentru împlinirea dorinţei obşteşti, şi astăzi, după pregătirile îndestul de costisitoare, ne simţim foarte fericiţi a putea înfăţoşa publicului rezultatul ostenelilor noastre, cu încredere că simţirea cea nobilă şi patriotică va primi cu îngăduire şi îmbrăţoşare o foaie periodică, ce se deosebeşte nu numai prin a ei cuprindere, interesantă şi pe dinafară înzestrare, ce şi prin ieftinătatea preţului, îndemânător pentru toate stările şi a celor cultivaţi (Cine nu doreşte astăzi a se învrednici de acest nume?), încât ne putem măguli că nepărtinitorii vor judeca despre înrâurirea folositoare a acestei împărtăşiri a articolelor.

Un chinez

Pătrunşi de adevărul că numai întemeierea moralului şi luminarea cea adevărată pot făptui binele compatrioţilor, către care ţintesc toate sârguinţele strălucitului nostru Domnitor, nimică nu s-au cruţat pentru de a face interesantă „Icoana Lumei”. Spre acest scop s-au întrunit conlucrători noi, dintre aleşi tineri literaţi, cari cu sârguinţă vor urma planului propus în această lucrare, nădăjduind a câştiga încuviinţarea publică, care va fi mulţămita cea mai plăcută pentru ostenitorii ce prin aceasta vor plini înalta chemare de a se face, după putinţă, folositori compatrioţilor.

Nici o ştiinţă, nici o sfătuire folositoare obştii nu vor fi străine de „Icoana Lumei”. Toate câte Franţa, Anglia, Germania şi Italia, în cursul multor ani, au cules şi au publicat prin mijlocirea unor asemine foi populare, noi, alegând, le vom culege şi le vom trece în a noastră foaie, şi, cu ajutorul Atotputernicului, credem că înrâurirea asupra luminării nu va fi mai puţin strălucită decât au fost în acele ţări. Deşi planul cuprinderii materiilor acestei foi nu este mărginit, totuşi dupre, pilda ziselor foi, îndeletnicirea noastră va ţinti mai cu samă asupra moralului, istoriei, cosmografiei, arheologia patriei, istoria naturală, tehnologia, industria şi economia, care toate se vor lămuri prin un stil chiar înţelegător.

Elveţia

Simţim toată povara acestei însărcinări, dar încrederea ce avem în asemene lucrare publicului folositoare şi în ajutorul cu care vom fi îmbrăţişaţi, ne menesc bună ispravă, căci cele ce se par putincioase se plinesc prin împreună-lucrare a mai multora, care lucruri în epoca noastră s-au făptuit, în ţările cele luminate.

„Drept aceea, să fim drepţi cu timpul şi cu mijloacele contemporanilor noştri. Con-făptuiesc să lumineze fieşcare cu a sa lumină pentru împrăştierea întunericului; Nime să îngroape talentul ce i s-a încredinţat, pentru că nu i se impută adineauri (folosit în sensul de „cândva” – n. n.) întrebuinţarea cea rea a darurilor sale. Pe aceste principii îndemnăm pre toţi binevoitorii compatrioţi cătră un ajutor energic pentru a noastre întreprinderi patriotice, ca dupre vrednicie să putem înfăţişa Moldo-Românilor această „Icoană a Lumei”, în care să se oglindească toate minunile urzirii şi productele minţii omeneşti, unele vrednice de mirare, iar altele de a noastră imitaţie şi emulaţie.

Palatul municipal din Brucsela (Bruxelle)

În această foaie periodică se va publica, pe săptămâni, câte o coală formatul A (acoperit de o pată – n. n.) faţă, având fieşcare dată câte 4 sau 5 icoane (ilustraţi, în limbajul vremii – n. n.). Preţul ei este, de odată, hotărât la 5 sorcoveţi pe trei luni, dar la sporirea numărului prenumeranţilor, la fieşcare termen va scade în analogie preţul foii, încât dorim ca a ei ieftinătate să ajungă şi să întreacă toate asemenea foi străine.

Pentru adunarea sub-scriitorilor, poftim pe toţi binevoitorii, pe acei ce se interesează cu creşterea publică şi particulară, pe dumnealor profesorii, pe părinţii şi pe doritorii luminării, cari trăiesc pe la ţară şi care, în această foaie vor găsi pururi câte o nouă idee folositoare sau curioasă; aceştia vor binevoi a se adresa ori de-a dreptul, cătră Instituţia „Albinei”, sau cătră dumnealor profesorii şcoalelor publice, de pe la ţinuturi, şi toţi adunătorii de 10 subscriptori vor primi gratis un exemplar al acestei foi.

INSTITUTUL ALBINEI

(Icoana lumei / Foaie pentru îndeletnicirea moldo-românilor, Anul I, No. 1, 29 septembrie1840)

Indianul şi mâncătoriul de oi

Un text interesant, care ţine şi de religie, dar şi de “moralul” pe care şi-l luase drept ţel revista, apărea, sub titlul gravurii “Ruga lui Iisus Hristos în pădurea olivilor”, în numărul din duminica de 1 mai 1841, şi îl voi reproduce ca dovadă a unui echilibru interesant, deşi suficient de persuasiv, a dogmaticii vremii:

Ruga lui Iisus Hristos în pădurea olivilor

Viaţa Domnului nostru Iisus Hristos pre pământ au fost pentru om un şir de pilde, ca prin a lor urmare să obţină mântuirea sufletului. Pătruns de întristare amară, Iisus s-au tras în singurătatea nopţii şi îngenuncheat se ruga! Asemenea şi noi, pentru a ne mântui înşine şi spre a vesti însufleţiţi timpuriu copiilor respect către Dumnezeu şi religia sa, şi învăţaţi prin a voastre rugăciuni sfinte, nu luaţi în zadar numele lui Dumnezeu şi vă arătaţi cu nepăsare pentru serbarea dumnezeiască şi nici odinioară nebăgători de seamă în mijlocul rugăciunilor.

Dochia şi Traian

Copilul trebuie să vă vadă zicând rugăciune. Această rugă, această voroavă către Atotputernicul, să o faceţi noaptea în fiinţa copiilor cu cugetul cel mai adânc şi prin cuvinte rostite cu noima înţelesului lor. De nu sunt încă în stare a se ruga şi să păzească semnele de evlavie către Ziditorul, să le ziceţi: „Precum noi mici, şi noi şi mai mari suntem fii ai lui Dumnezeu. Toate cele ce avem, de la a sa îndurare le avem, de aceea îi mulţumim şi cerem”.

Tromba

Mamă creştină, trage-te, uneori, cu fiul tău în singurătate, istoriceşte-i câte bucurii ai primit de la Dumnezeu, cât mai ai tu şi fiii tăi să mai primească: spune-i aceste cu cuvinte simple, îngenunche şi învaţă de asemene pre fiul tău a se arunca în pulbere înaintea Domnului, şi a rosti rugăciunile religiei, în acest chip copilul se va deprinde a se închina şi a adora pre Dumnezeu. Acel ce este pretutindeni va înconjura atunci pre noi! Mamă, de asemenea fiul tău se va ruga odinioară pentru tine, precum l-ai învăţat, atunci când boala te va face neputincioasă, când nu vei putea însăşi a te ruga; cu asemenea evlavie şi el va îngenunchea odinioară lângă mormântul tău şi va rosti rugi pentru mântuirea ta.

(Icoana lumei / Foaie pentru îndeletnicirea moldo-românilor,

Anul I, No. 18, Iaşi, Duminică 1 mai 1841, pp. 137, 138).

Diogene

În ilustraţiile de mai sus, aţi întâlnit şi “Dochia şi Traian”, legendă născocită de George Asachi (devenit Gheorghe, în timpul intoleranţei religioase faţă de tot ce amintea de latini), publicată, mai întâi, ca proză (1840), apoi şi ca poezie, odată cu ofensiva de schimbare a numelui Muntelui Pionul în Muntele Ceahlău. De ce? Pentru că denumirea veche amintea de cultul solar, săvârşit de troienii balcanici, numiţi “pioni”, aşa cum amintea şi “Badica Troian” (Înţeleptul troian, în greaca veche) şi nevasta lui “d’ochioşică”, schimbată în Dochia, sora lui Decebal şi iubita lui Traian. Deh, căutarea şi desluşirea unei identităţi justifica şi curăţa de penibil şi astfel de chestii.

Durarea vaselor de navigaţie

Catedrala de la Maisen (?)

ANECDOTE ISTORICE, ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Apr 16

Patrimoniu salvat de austrieci, distrus de români

Împăratul Franz Josef I – din Raimund Friedrich Kaindl

La cărţile, încă netraduse în română, ale profesorului cernăuţean Raimund Friedrich Kaindl am apelat adesea, din dorinţa de a înţelege şi alte perspective (iar Kaindl e mai român decât mulţi trombonişti români), lucrările lui surprinzându-mă prin pasiunea pentru mit primordial, cu explicaţii intuite în contemporaneitatea lui bucovineană. Kaindl era un savant, iar scrisul lui a trezit nostalgii româneşti şi în sufletele altor nemţi, care n-au precupeţit nimic pentru a salva, cât se mai putea, din străvechiul nostru patrimoniu. Veţi vedea, în ilustraţiile cărţilor lui Kaindl, şi un desen cu restaurarea bisericii Mirăuţi, dar şi o fotografie, cu biserica Sf. Gheorghe a mănăstirii Sf. Ioan cel Nou deja restaurată, în 1904, când se comemorau patru veacuri de la plecarea definitivă a lui Ştefan cel Mare şi când Romstorfer şi Des Loges deja înfăţişau românimii chipul reîntinerit al “Reginei” glorioase de odinioară, Suceava – cum fericit formula un alt german învrednicit la memorie, Wickenhauser.

Văzusem planul Cetăţii Sucevei şi în monografia recuperatorului ei, Romstorfer, dar abia acum mi-a atras atenţia prin statutul de proprietate comunitară suceveană pe care îl avea întreg dealul Cetăţii. Proprietate a oraşului, nu a primăriei. Proprietatea noastră, nu a lui Lungu & Co(ntracandidaţii) şi nici a Direcţiei Silvice Suceava, cum se întâmplă astăzi, datorită jalnicei încolonări de primari, dezinteresaţi de Suceava, pe care noi i-am tot proţăpit în fruntea bucatelor ciocoismului municipal.

Planul Cetăţii Suceava – în Raimund Friedrich Kaindl

Austriecii au încercat să ne salveze patrimoniul naţional românesc din Bucovina – o recunoştea, cumva înciudat, chiar şi Nicolae Iorga, în 1905. Dar de unde să ştie austriecii că, după harababura edilitară comunistă, va urma şi un dezastru arhitectonic decisiv, deversat de minţişoara despotică a primarului Lungu? În Suceava de astăzi, dacă vrei să simţi miresmele voievodale sau patriarhale de odinioară, nu ieşi la plimbare, ci intri într-un fond documentar al Bucovinei, pentru că numai acolo mai există Suceava, dar şi acolo copleşită de colbul ignoranţei şi al uitării.