Ion Grămadă: Chestiunea ruteană

*

Obstrucţia rutenilor din parlamentul austriac şi în special oraţiunea de 13 ceasuri a deputatului Baczinsky aduce, din nou, chestiunea ruteană în discuţie.

Acum, când reformele militare au fost votate, într-un mod aşa de violent, în camera ungară, şi când se credea, aproape cu siguranţă, că acest e reforme vor trece foarte lesne prin parlamentul austriac, iată că vin „loialii” ruteni, „tirolezii” din estul monarhiei, cum le place lor să se numească, şi încep obstrucţia tehnică împotriva unor reforme de cea mai mare însemnătate pentru monarhia întreagă.

E bine ca, în aceste momente, să le controlăm puţin loialitatea noilor ,,tirolezi” şi să o reducem la adevărata ei valoare . Din anii 1848 şi 49, când deputatul rutean din Bucovina Cobiliţă se răsculă împotriva împăratului, ca să sfârşească, apoi, prin spânzurătoare, şi până în zilele noastre, când un criminal celebru, de talia lui Siczinsky, îl împuşcă pe contele Potocky, reprezentantul împăratului în Galiţia, nelegiuirile rutenilor, dar şi dovezile de făţarnică credinţă faţă de tronul habsburgic, se ţin lanţ. Înainte cu câţiva ani, studenţii ruteni din Lemberg, închişi pentru demonstraţiile lor nedrepte, proclamă un nou fel de grevă, greva foamei, punând, cu eroismul lor, în uimire lumea străină, care nu ştia că rutenii sunt… adevăraţi maeştri în… răbdarea de foame, deoarece-s deprinşi cu acest fel de cură chiar din frageda lor copilărie. În 1910, cu prilejul altei demonstraţii, studenţii ruteni din Lemberg ucid, din greşeală, pe colegul lor, Kócko, şi pun vina în cârca studenţilor poloni, pe care îi prezintă în faţa lumii ca pe nişte sălbateci.

*

Când liceanul rutean Czerny cutează, anul acesta, să vândă colegilor săi ilustrate cu chipul criminalului Siczinsky şi-i dat afară din toate şcolile, el se sinucide, într-o pădure, iar poporul rutean ţine doliu naţional şi deputaţii săi ţin oraţii, la mormântul unui patolog, pe care-l glorifică întocmai ca pe un erou.

Atâta perversitate n-am întâlnit la nici un popor, care să ridice crima la cinstea unei fapte eroice!

*

Antidinasticismul şi antimilitarismul rutenilor au ieşit însă la iveală, mai ales în şedinţa din 15 martie a. c. a parlamentului austriac, când deputatul lor, Petrycky, a spus, în plină şedinţă, că în mijlocul poporului rutean începe o mişcare antidinastică şi antimilitaristă, iar în caz de război, soldaţii ruteni îi vor împuşca mai degrabă pe superiorii lor, decât pe duşmani. Pre a târziu, abia după o lună, a venit protestul celorlalţi deputaţi, şi anume când au văzut că francheţa involuntară a lui Petrycky era cât pe ce să-i facă să piardă universitatea ruteană la care aspiră.

În Bucovina, deputaţii ruteni au declarat, în timpul din urmă, război guvernului bucovinean, iar în parlamentul din Viena, încep obstrucţia tehnică împotriva reformelor militare, într-un timp aşa de critic, când toată lume a se pregăteşte de război, neştiind ce poate să aducă ziua de mâine. Şi aceasta să se cheme loialitate? Aceştia-s „tirolezii” din estul monarhiei? U n Jacyiszyn şi Götz din Galiţia, care au făcut spionaj pentru Rusia împotriva Austriei?

Ei nu se dau îndărăt nici în faţa celor mai drastice mijloace, numai ca să facă senzaţie şi să alarmeze lumea. Înainte de Paşti, un deputat rutean, fost vagmistru la jandarmerie, ştiind că suferă de inimă şi că-i cu un picior în groapă şi cu unul afară, a început să obstrueze, în parlamentul austriac, sperând că-l va lovi damblaua în decursul vorbirii sale şi prin senzaţia ce va stârni acest caz, că guvernul va fi silit să le creeze universitate la Lemberg.

*

Dar Austria merită să-i aibă aşa cum sunt; ea i-a crescut în felul acesta. Chestiunea ruteană, ba chiar poporul rutean, e o creaţiune a politicii externe austriece, la care au contribuit, în primul rând, polonii, iar în al doilea, despotismul moscovit. În jumătatea întâia a secolului trecut, se ivi, în Rusia sudică, în Ucraina propriu-zisă, o mişcare literară frumoasă, din care a răsărit – ca şi din cercul literar al „Junimii” de la Iaşi – o mişcare politică, dar cu tendinţe prea democratice pentru Rusia ţarismului despotic. Urmarea a fost că întreaga mişcare a fost oprimată de guvernul moscovit: poetul Taras Şevcenko a fost închis într-o fortăreaţă din Ural, filosoful Dragomanow a trecut în Galiţia, iar ceilalţi aderenţi ai noului curent s-au împrăştiat în alte părţi.

Polonii ştiură să profite de nemulţămirea ce începuse să crească în Rusia sudică, din pricina acestei opresiuni samavolnice. După răscoala neizbutită din 1863, cei din Galiţia se alipiră mai strâns de Austria, iar cei din Rusia, văzând că nu-i pot învinge pe moscali, încercară să-i submineze pe aceştia, să-i slăbească, şi, din mişcarea politică a rutenilor sau maloruşilor, ei formară, pe nesimţite, o sciziune etnică, susţinând că maloruşii nu sunt moscali, ci un popor nou, aparte.

*

Pe de altă parte Austria, îndată după anexarea Galiţiei, văzu că a păţit ca şi cocostârcul din fabulă, care, deodată cu friptura aflată, mai luă şi nişte cărbuni, aşa că cuibul era cât pe ce să-i ia foc. Terenul Galiţiei e politiceşte un teren vulcanic. Ruşii de acolo sunt fraţi buni cu moscovi­ţii din Rusia şi aceasta putea să se amestece, în orice moment, în chestiunile interne ale Austriei, pe motiv că-şi apără conaţionalii. Şi atunci, Austria, ajutată de poloni, fu nevoită să inventeze un popor nou, să-i boteze pe ruşii din Galiţia şi Bucovina cu numele de ruteni, voind, pe de o parte, să abată de la graniţele ei, poftele Rusiei, iar pe de alta, să-i creeze acesteia, la dânsa, acasă, o chestiune de naţionalităţi, o rană internă, de care să sufere veşnic, ca şi Austria. Minunată trăsătură de şah, în adevăr genială! Şi lucrul nu era aşa de greu de realizat.

Ruşii mici (maloruşii sau rutenii) din sudul imperiului moscovit, ca şi cei din Galiţia, vorbesc o limbă care-i numai un dialect al celei moscovite, mult mai asemănător cu aceasta decât, bunăoară, dialectul germanilor din Pomerania cu cel al bavarezilor, decât jargonul şvabilor din Banat cu cel al saşilor din Ardeal, care formează, cu toate acestea, un singur popor.

Afară de aceasta, deosebirile între ruteni şi ruşi erau uşor de aflat: cei dintâi au stat, sute de ani, sub dominaţiunea polonă, limba lor, venind în contact cu o limbă înrudită, a suferit schimbări, ei au acceptat ritul greco-catolic – şi religia, înainte vreme, era aproape identică cu naţionalitatea – posedau deci întrucâtva o mentalitate deosebită de a moscoviţilor greco-ortodocşi, aşa că, după împreunarea lor cu aceştia din urmă, ei se simţeau aproape străini faţă de aceştia, religia şi separatismul de veacuri formau o prăpastie. Aromânii din Turcia vorbesc alt dialect decât noi, unii sunt chiar de confesiune mohamedană, dar, cu toate acestea, ei se simt fraţi cu noi, deşi au avut o istorie deosebită de a noastră.

*

Această răceală, apoi momentele induse mai sus, favorizară şi mai mult propaganda austriacă pentru înfiinţarea artificială a unu i popor nou, pentru separatismul etnic al rutenilor de ruşi, şi, de aceea, cu drept cuvânt, putem afirma că poporul rutean a fost zămislit în cancelaria ministerului de externe austriac, într-o vreme când chestiunea naţională nici nu exista în Europa.

În seminariile teologice greco-catolice din Galiţia, guvernul pregătea, în mod sistematic, preoţi care să dezvolte mai departe, în popor, propaganda ruteană împotriva ruşilor mari, a moscoviţilor. În scriere, fu acceptată o ortografie nouă, cea fonetică, spre deosebire de cea etimologică a ruşilor; se tipăriră gramatici şi alte cărţi în dialectul rutean, cu această ortografie, arătându-le rutenilor, în tot momentul, că ei se deosebesc de ruşi.

O parte din ruteni rămaseră, şi mai departe, credincioşi naţiei lor vechi, ruseşti, şi aceştia sunt ruşii bătrâni sau rusofilii, pe care guvernul austriac îi persecută, de o bucată de vreme, mai ales de când rutenii îi denunţă necontenit.

O dovadă că rutenii nu sunt un popor nou, ci ruşi, e şi faptul că ei niciodată n-au fost admişi ca naţiune deosebită, la congresele panslaviste ale celorlalţi slavi, iar cel mai mare slavist din ziua de azi, Jagici, susţine că limba ruteană e un dialect al celei ruseşti şi nu o limbă de sine stătătoare.

Politica Austriei este, din motive de ordin superior, foarte rezonabilă. Scopul ei este bine definit: pe de o parte, persecuţia ruşilor bătrâni, ca să stârpească această buruiană rea din imperiu, pe de altă parte, însă, menajarea, cu orice preţ a rutenilor, deoarece aşa-i dictează raţiunea de stat. Ea voieşte să slăbească Rusia, creând, în Austria, şi pentru poloni, şi pentru ruteni, puncte de gravitaţie şi centre culturale la Lemberg şi la Krakovia, scăzând, prin aceasta, în mod simţitor, însemnătate a celorlalte centre, ca Varşovia şi Kievul.

*

Austria ştie că, în cazul unei mari conflagraţii europene, simpatiile polonilor şi ale rutenilor din Rusia vor fi pe partea Austriei, ceea ce-i de mare însemnătate pentru politica ei în estul Europei. Iar în caz că s-ar înfiinţa, cândva, un stat naţional rutean – ei numără, în Rusia, Galiţia, Bucovina şi Ungaria vreo 30 de milioane de suflete – Rusia ar primi, prin aceasta, o lovitură de moarte şi peste trupul ucrainenilor ea n-ar putea trece niciodată, la Constantinopolul atât de mult visat. Austria loveşte, deci, cu rutenii sau, mai bine zis, cu ruşii în ruşi.

Cine a ştiut să tragă mai multe foloase din hermafroditismul acesta au fost rutenii, care, ştiindu-se ca naţie balansând între cer şi pământ ca şi sicriul lui Mohamed , au creat necontenit încurcături guvernului austriac, fără teamă de urmări, căci, în cazul acesta, ameninţau că se vor arunca în braţele Rusiei. O dovadă de acest pericol e numita oraţiune a lui Petrycky, în parlamentul austriac.

Acordarea de drepturi rutenilor, în Galiţia, se poate face însă numai în dauna polonilor, care sunt copii alintaţi ai guvernului austriac şi, de aceea, a trebuit să se caute un „modus vivendi” pentru ambele părţi, şi atunci li s-a deschis aspiraţiunilor rutene o portiţă în Bucovina, nedreptăţindu-i pe români şi inventând, pentru motivarea acestui procedeu, fantoma daco-romanismului.

Or, cum însă interesele Austriei în Bucovina se lovesc cap în cap cu cele ale României, a aliatei ei credincioase, care doar atâta doreşte de la Austria, în schimbul unei alianţe ofensive şi defensive, ca conaţionalii ei din Bucovina să aibă depline libertăţi politice şi culturale şi să nu fie jertfiţi pentru avantajele utopice ce le aşteaptă Austria „ad calendas graecas” de la simpatiile rutenilor din Rusia.

*

Acest joc diplomatic al guvernului austriac e, deci, deosebit de greu, căci, în cazul acesta, diplomaţii din Viena nu se mai pot scuza, ca în Ungaria, zicând că în chestiile interne ale acesteia ei nu se amestecă. Şi atunci, ca să împace şi opinia publică românească, guvernul bucovinean le acordă românilor drepturi numai cu ţârâita, le ia îndărăt drepturile ce le au şi, în urmă, le dă iarăşi; un guvernator închide şcolile particulare româneşti din nordul Bucovinei, ca urmaşul său să le deschidă, din nou, şi să-i împace pe români. Aceştia-s deci victima raţiunii de stat!

Ce măsuri ia însă Rusia împotriva politicii austriece? Spionajul rusesc din Galiţia, rublele date rusofililor din Austria şi propaganda moscovită între rutenii din nordul Ungariei, pentru trecerea la biserica greco-ortodoxă, iar de câtăva vreme, agitaţia prin presă pentru o apropiere între români şi moscali, între miei şi lupi, şi aceasta mai ales de câte ori se află monarhia noastră într-o încurcătură externă sau internă, sau când românii sunt nedreptăţiţi, fie cu legea şcolară a lui Apponyi, fie cu proiectul votului plural al lui Andrássy, cu chestiunea episcopiei greco-catolice sau cu ocuparea postului de vicar în Bucovina.

*

În aceste momente critice pentru noi, se aude, de la Petersburg, glasul de sirenă al fostului ministru Durnowo, care propune o împărţire a Austriei. În zadar, însă, căci românii de sub sceptrul habsburgic îşi astupă urechile ca şi marinarii legendarului Ulysse şi nu vreau să audă, ci aşteaptă, cu răbdare şi cu credinţă către tron, că li-se vor recunoaşte, şi în Austro-Ungaria, în deplină măsură, toate drepturile politice şi culturale care li-se cuvin.

*

Ion Grămadă

(Românul, Anul II, nr. 121 din 3/16 iunie 1912)

I. Grămadă: Societatea arheologică română din Cernăuţi

Jurământul Bucovinei, la 1777 – Viaţa Românească, X, 7/1908

*

Călătorind în timp, îl tot întâlnesc, la răscruci, pe Ion Grămadă, doctor în istorie al Universităţii din Viena, formidabil prozator român şi, desigur, Eroul Bucovinei, cel care s-a prăbuşit, la Cireşoaia, în 27 august 1917. Lui Ion Grămadă i-am mai lucrat o carte, cu titlul pe care el îl premeditase, “Cartea sângelui”, dar se pare că mai am datorii de împlinit, pentru că gazetăria lui din primele două decenii ale veacului trecut înseamnă şi mărturie, dar şi vocaţie de istoric şi de prozator de primă mână.

Ion Grămadă

*

În “Viaţa Românească”, am întâlnit şi o naraţiune istorică ştiută, cuprinsă şi în “Cartea sângelui”, „Jurământul Ţării la 1777”, naraţiune datată „Cernăuţi, în Februarie 1908” şi  scrisă, conform notei de subsol, prin folosirea următoarelor izvoare: „1) Wienerisches Diarium, No. 91, anul 1777; 2) Copia raportului căpitanului de cavalerie de Linken către generalul conte de Siskowics, comandantul armatei din Galiţia, cu data din Zalesczyki, 15 Octombrie 1777. Acest act, scris într-un stil militar scurt şi sec, a fost publicat de Dr. Daniil Verenca, în „Romänische Revue” (anul V, 1889, p. 690). Cel mai însemnat şi mai detailat act e Rapotul Baronului Gabriel de Spleny către comanda generală c. r. din Galiţia, respectiv Consiliului de Război i. r. din Viena, datat 31 Octombrie 1777. Originalul se află în Archiva i. r. de război (Sign. X, 19-11) şi a fost publicat de Dr. I. Polek, în „Jahrb. d. Landesmuseums” (Cernăuţi, 1902” (Viaţa Românească, Anul III, Iaşi, vol. 10, nr. 7, 1908, pp. 60-70).

*

Informaţiile acestea sunt importante şi voi vedea spre ce anume conduc. Dar, deocambată, folosind fotografii cu începuturile Muzeului de Artă Naţională din Bucureşti, preluate din “Viaţa Românească”, adaog în arhivele bucovinene ale sufletului, cu gândul la o viitoare carte cu ineditele lui Ion Grămadă, studiul publicat în rubrica “Viaţa românească în Bucovina”:

*

*

Societatea arheologică română din Cernăuţi

*

Cu prilejul Expoziţiei generale române din anul 1906, apăru în Cernăuţi o carte, cu titlul „Românii din Bucovina”, care a fost, la timpul său, aspru, dar pe drept criticată în „Viaţa Românească”, anul I, No. 6, de către un tânăr profesor bucovinean, sub pseudonimul Văleanu.

*

În această carte sunt înşirate toate societăţile culturale şi economice din Bucovina românească, fără să se amintească, cât de cât, şi despre rodnica activitate a Societăţii arheologice române din Cernăuţi, care a contribuit mult la cunoaşterea istoriei românilor din Bucovina. Cauza uitării vom istorisi-o mai pe urmă.

Societatea arheologică română din Cernăuţi s-a înfiinţat în iunie 1886, de vreo câţiva români cu interes şi dragoste pentru istoria ţării lor. Sufletul acestei societăţi erau prezidentul Dionisie O. Olinescu, concepist la finanţe, şi secretarul Constantin Morariu, actualul paroh din Pătrăuţi pe Suceava, un preot vrednic şi român ales. Toţi membrii erau profani în ale arheologiei, dar, cu toate acestea, au răspândit numele societăţii lor şi printre străinii din Apus.

*

Societatea arheologică română din Cernăuţi avea de gând, în sensul paragrafului 2 din statute: 1) să lucreze printre români la deşteptarea interesului pentru antichităţile lor naţionale, bisericeşti şi seculare în genere, precum şi a contribui, pe cât va fi cu putinţă, la răspândirea ştiinţelor arheologice printre ei; 2) a aduna, a descrie şi a conserva orişice antichităţi bisericeşti sau seculare, aflate în Bucovina sau pe aiurea; 3) a stărui pentru conservarea zidirilor, monumentelor şi ruinelor istorice; 4) a face cercetări (explorări) arheologice[1].

Colecţia de antichităţi era, la început, mică, dar, prin intervenţia dlui Dionisie O. Olinescu, soţia decedatului conservator din Siret, Iosif cavaler de Gutter, a dăruit societăţii o colecţie însemnată de antichităţi din diferite timpuri. Colecţia spori prin mai multe daruri, făcute de unele persoane binevoitoare societăţii, mai ales domnii Dimitrie Bucevschi, Vasile Morariu, Zaharia Voronca, părintele paroh Sbiera, din Siret, V. Vasiloschi, Diomed Nosievici, Onofrei Mironovici, W. Wikenhauser, Emanuel Ciuntuleac, Emil Cozub, Mihail Dracinschi, Dionisie O. Olinescu şi alţii[2].

Astfel înavuţită, a expus Societatea arheologică română colecţia sa de antichităţi la Expoziţia oraşului Cernăuţi, în septembrie 1886, în localul Şcolii c. r. de meserii de acolo.

*

Casa lui Antonie Mogoş din Gorj

*

După lista din catalogul expoziţiei[3], Societatea arheologică română avea, în anul 1886, un total de 47 obiecte felurite.

Societatea arheologică română a fost premiată la această expoziţie cu Medalia de argint pentru merite şi i s-a făcut elogii meritate în foi române şi străine, precum în „Tribuna”, „Voinţa naţională”, „Revista politică” din Suceava, „Neue Freie Presse” etc. Încurajată, chiar la început, într-un mod atât de măgulitor, tânăra societate dezvoltă o activitate febrilă, sub conducerea neobositului ei preşedinte, care nu cruţa nici timp, nici bani, ci necontenit năzuia să răspândească, printre românii din Bucovina, cunoştinţe arheologice, prin publicaţii diferite şi conferinţe publice, spre a stârni un interes mai viu pentru scopurile societăţii[4].

Părintele Constantin Morariu, autorul opului „Culturhistorische und etnographische Skizzen uber die Romänen der Bukowina”, spune că societatea ar fi stârnit interes pentru arheologie prin publicaţii. Poate Sfinţia Sa se gândeşte la rapoartele anuale ale societăţii, din „Gazeta Bucovinei”, anul I, 1891, No. 64, şi anul II, 1892, No. 3, precum şi la cel din „Romänische Revue”, căci alte publicaţii de ale dlui Dionisie O. Olinescu nu-mi sunt cunoscute, afară de studiul dumisale „Tezaurul de la Pietroasa”, despre care nu mai ţin minte unde a fost publicat.

*

Societatea arheologică română poseda şi un registru cronologic despre toate descoperirile arheologice din ţară şi străinătate. În No. 3 din „Gazeta Bucovinei”, anul 1892, se mai vorbeşte că „Darea de seamă despre mersul general al ştiinţei arheologice la Români, care se cere în înţelesul paragrafului 18 al statutelor, va urma mai târziu”. Această dare de seamă n-am aflat-o nicăieri; probabil că nu s-a făcut nici una.

Comitetul societăţii n-a lăsat să treacă nici o ocazie, când a aflat despre vreo descoperire arheologică, fără să se fi adresat persoanei de încredere, de la care spera să capete descrierea obiectelor, precum şi obiectele înseşi. La ce vază a ajuns Societatea arheologică română în ochii lumii străine, pe baza descrierii obiectelor ei, în feluritele foi, aceasta o dovedesc unele corespondenţe ce le-a primit de la alte societăţi arheologice. Aşa, de pildă, a cerut renumitul Muzeu central germano-roman din Mainz ca Societatea arheologică română să-i trimită obiectele ei de bronz, spre copiere; şi Societatea arheologică din Spalatto s-a adresat Ministeriului de culte să-i mijlocească publicaţiile arheologice ale societăţii româneşti. Mai amintim că Societatea arheologică română e citată şi în cartea „Handbuch der archäologischen-und Kunstvereine in Österreich”, editată sub egida Ministeriului de culte.

*

Ceramică românească

*

Părintele Morariu, secretarul societăţii, mi-a comunicat personal că şi Muzeul din Turin avea legături cu Societatea arheologică română din Cernăuţi.

Nu poate fi trecută cu vederea şi o altă împrejurare, care face onoare Societăţii arheologice române: În anul 1888, fu delegat căpitanul c. r. Heinrich Himmel, de către Societatea antropologică din Viena, de a face studii etnografice asupra feluritelor poporaţiuni ale Bucovinei şi, spre acest scop, el fu strămutat la Regimentul 41 de Infanterie din Cernăuţi. Domnul Himmel îşi compusese nişte chestionare, într-o mulţime de exemplare, şi le trimisese pe la toate societăţile, ba chiar pe la persoane particulare, rugindu-le să răspundă la întrebările etnografice formulate în ele[5].

*

Atunci se puse pe muncă straşnică părintele Constantin Morariu, secretarul societăţii, care era, pe atunci, administrator la biserica Sf. Paraschiva din Cernăuţi, cerceta şi studia toate teancurile de acte, ce zăceau, colbuite, prin arhivele capitalei bucovinene, şi dădu, în scurt timp, la iveală valorosul său op în limba germană, retipărit din „Romänische Revue”, „Culturhistorische und etnographische Skizzen Ober die Romänen der Bukowina”. Această carte e prima istorie temeinică a românilor bucovineni; ea făcu mult zgomot, pe vremea aceea, căci i se făcură recenzii chiar în reviste din Londra. În Bucovina, bântuia, atunci, o nemaipomenită prigoană în contra a tot ce-i românesc şi, de aceea, cartea Sfinţiei Sale, care a zvârlit în faţa asupritorilor adevărurile cele mai crude, a făcut mult sânge rău prin cercurile înalte din Bucovina şi imperiu. Cartea aceasta e şi un product al Societăţii arheologice române; păcat numai că Sfinţia Sa n-a publicat şi partea a doua, etnografică, ce-o are în manuscript, şi care conţine preţioase date despre obiceiurile românilor din Bucovina.

Cercetările şi dezgropările arheologice, întreprinse de Societatea arheologică română din Cernăuţi, pe moşiile Fondului religionar greco-ortodox., precum şi de conservatorul Iosif cav. de Gutter, pe la Hatna şi Dănila, atraseră atenţia Comisiunii centrale c. r. din Viena pentru artă şi monumente istorice asupra descoperirilor arheologice din Bucovina şi, de aceea, îl trimise Comisiunea pe exploratorul Szombathy în ţara noastră. Acesta povesteşte că dl Olinescu proiectase o hartă arheologică a tuturor locurilor din Bucovina, cu rămăşiţe preistorice şi romane, de pe care hartă a luat Societatea antropologică din Viena o copie. Această hartă îi înlesni foarte mult lui Szombathy cercetările sale[6].

*

Porturi româneşti

*

Societatea era în toiul activităţii sale, când căpătă fatalul act de la Curatorul pentru înfiinţarea unui Muzeu al Ţării, prin care act se cerea, cu împrumut, colecţia de antichităţi a Societăţii arheologice române. Iată, în traducere românească, actul care, nevrând, a pus capăt Societăţii, şi pe care l-am copiat din arhiva Muzeului c. r. al Ţării:

*

„Onorabile Comitet al Societăţii,

Subsemnatul, Curator al Muzeului Ţării din Bucovina, roagă pe onorabilul comitet al Societăţii arheologice române din Cernăuţi să-i împrumute Muzeului Ţării din Bucovina colecţiunea sa arheologică, spre a lăţi şi propaga interesul pentru istoria ţării. Aceasta (colecţiunea) va fi expusă în localul Muzeului; iar mai ales faptul că actualul director al Societăţii arheologice române, dl Dionisie O. Olinschi-Olinescu, a fost ales, în şedinţa Curatorului din 6 Mart a. c., custode pentru secţia arheologică a Muzeului Ţării, garantează că obiectele vor fi expuse într-un mod sigur şi corespunzător.

Secretar. N. N.

Cernăuţi, în 12 Mart 1892.

Pentru Curatorul Muzeului Ţării din Bucovina.

Preşedinte, N. N”.

 *

În arhivele Muzeului c. r. al Ţării, am aflat următorul act, din partea Societăţii arheologice române, prin care răspunde Curatorului:

*

„Onorabile Curator,

Subsemnatul Comitet are onoarea să răspundă preţiosului act, cu data de 12 Mart 1892, No. 80, că colecţiunea Societăţii arheologice române se va împrumuta Muzeului Ţării din Bucovina numai cu învoirea adunării generale, care se va ţine cât de curând.

Cernăuţi, în 26 Iunie 1892.

Preşedinte. N. N.”.

*

Întreaga colecţie, care-i o avere naţională nepreţuită, se află şi acuma, de 14 ani, în Muzeul c. r. al Ţării, fără să-i fi trăsnit cuiva prin cap să o reclame.

Fiindcă guvernul Bucovinei persecuta, pe atunci, pe cei mai înverşunaţi luptători ai românilor şi deoarece Societatea arheologică română nu era privită cu ochi buni de către cei de la putere, s-au împrăştiat mai toţi membrii societăţii prin diferitele colturi ale ţării, unde nu le prea venea să facă arheologie. Stâlpii societăţii, Dionisie O. Olinescu, a părăsit ţara, din cauza vântului pustiirii, ce bătea, atunci, în Bucovina, şi a trecut în regat, şi acuma se află, pare-mi-se, în Caracal; iar pe părintele Constantin Morariu, cel mai cerbicos dintre aşa-zişii „iredentişti”, l-au trimis în satul Pătrăuţi, lângă Suceava, ca să-i treacă pofta de arheologie şi de a scrie cărţi ca „Schiţele” şi altele.

Societatea există numai pe hârtie.

*

Sculptură românească în lemn

*

Dl Dr. Polek, bibliotecar al Universităţii din Cernăuţi şi membru în Curatoriu, precum şi dl Stupnicki, secretar la Muzeul c. r. al Ţării, mi-au comunicat, personal, că o adunare generală nu s-a ţinut, iar colecţia s-a împrumutat aşa, de la mână, la mână (kurzer Hand), fără formalităţi. Părintele Constantin Morariu, însă, ne spune: „Ca să poată vedea fiecare lucrurile Societăţii arheologice româneşti, societatea a hotărât şi a dat (prin urmare trebuie să fi fost o adunare generală a societăţii), aceste lucruri, în 14 Mai 1893, ca să se păstreze, cu totul deosebit, în Muzeul Ţării din Bucovina[7]. Dl profrsor universitar dr. R. Fr. Kaindl, care a descris obiectele societăţii, după rapoartele Comisiunii centrale c.r. din Viena pentru artă şi monumente istorice şi după scrierile părintelui C. Morariu, zice că colecţiunea s-a predat încă înainte de deschiderea Muzeului[8]. Dar asta puţin ne interesează.

Societatea nu mai există, averea societăţii nu se ştie pe ale cui mâini a ajuns, iar actele sunt pierdute, afară de vreo trei, care se află încă în posesiunea fostului ei secretar, părintele C. Morariu, dimpreună cu sigilul societăţii. În statute se spunea apriat că, în cazul dizolvării societăţii, trece toată averea, dimpreună cu colecţiunea de antichităţi, în mâna Mitropoliei gr. or. din Bucovina, care singură are un Muzeu de antichităţi bisericeşti, ce stă veşnic închis pentru orişicine. Dar să nu se uite că mitropolia este greco-orientală, adică a românilor şi a ruşilor, şi, în caz când ar face pretenţii la colecţia de antichităţi, ar trebui să vedem, iarăşi, cum, din cauza cuvântului „greco-ortodox”, atât de fatal pentru românii din Bucovina, vor pune ruşii mâna pe averea noastră, strânsă cu atâta cheltuială. În cazul unei reactivări a societăţii, va fi de lipsă, deci, să se schimbe acest punct din statute.

*

Dovadă că, totuşi, se mai păstrează măcar amintirea despre Societatea arheologică română este că, la toate adunările generate ale Curatorului Muzeului c. r. al Ţării, se invită şi consilierul de la Curtea de Casaţie din Viena, dl Vasile Morariu, ca reprezentant al Societăţii arheologice române. Însă domnia sa nu apare nicicând şi, de aceea, nemţii noştri dispun de colecţie după plac, bunăoară cazul cu Expoziţia din 1906, când obiectele Societăţii arheologice române n-au fost expuse sub o etichetă proprie, ca să ştie şi ceilalţi români că muncim şi noi, ci au fost orânduite sub eticheta Muzeului.

Un fapt caracteristic pentru indiferenţa românilor bucovineni este că, la predarea colecţiunii, nu s-a scris nici un act, din partea Muzeului, că a primit sau nu colecţia; ba, ce-i mai mult, nu s-a făcut nici măcar o listă completă şi o descriere amănunţită a obiectelor predate, ci s-a luat totul la hurtă: „100 de numere, 450 de bucăţi şi 300 de monete”! Ce fel de bucăţi ş monete sunt acelea, habar n-au.

*

De aceea, m-am decis să compun eu o listă completă, după indicările din scrierile părintelui C. Morariu, din „Romänische Revue” (1890, an VI, pp. 362, 363) şi după „Părţi din Istoria Românilor bucovineni” (Cernăuţi, 1894, pp. 307 şi 308); rapoartele anuale din „Gazeta Bucovinei” (1891, No. 64; anul 1892, No. 3); Catalogul Expoziţiei din Cernăuţi (1886, p. 80) şi cartea dlui Dr. R. Fr. Kaindl, „Der rumänische archäologische Verein in der Bukowina” (Czernowitz, 1894). Acesta din urmă a întrebuinţat şi descrierea obiectelor, după rapoartele Comisiunii centrale c. r. din Viena pentru artă şi monumente istorice. Definiţia obiectelor nu-i totdeauna adevărată.

*

Iată, deci, din ce constă colecţia de antichităţi a Societătii arheologice române din Cernăuţi:

1) Patru urice de la Constantin Mihai Racoviţă Vodă, dtto 14 Mai 1756, şi celelalte, de la Voievodul Grigore Ioan, dtto 14 Iunie 1763.

2) O Evanghelie armenească, cu 9 icoane, şi o psaltire română, ambele cărţi în manuscript.

3) 12 copii de pe pietre mormântale.

4) 9 bucăţi de felurite unelte, anume cuţite, topoare, ciocane etc., doi idoli de lut din epoca de piatră.

5) 43 obiecte de lut din epoca preistorică.

6) O garnitură de obiecte pentru cusut; constau din oase de peşti, coarne de animale, ciocuri de păsări etc.

7) 3 obiecte fosile.

8) Un inel de argint de construcţie foarte primitivă.

9) 39 obiecte paleontologice.

10) 16 obiecte din epoca de bronz, anume lanţuri, lăncii, vârfuri de săgeţi, inele etc.

11) O urnă pentru cenuşă, două cărămizi, 6 monete de argint, una de alamă, 11 de aramă (la Kaindl, No. XI, mi se pare că-i o greşeală de tipar, căci, în loc de 11, se află 1 monetă de aramă), toate din timpul Romanilor şi aflate pe pământul Bucovinei.

12) 101 obiecte din epoca de fier, între care se află încuietori din secolul al XI-lea sau al X1I-lea, apoi vârfuri de săgeţi, săbii, lăncii, bucăţi de zale, cuţite, aparate pentru signaluri, furculiţe, zăbale de la cai, ancore, cuie, pinteni etc.

13) Un inel antic de argint.

14) O cheie de aramă.

15) O cersală (perie de cai) împietrită, de lemn, de pe timpul mongolilor.

16) O cruce de piept, care, după cum se pare, aparţinea unui prelat.

17) 15 obiecte din timpul mai nou: anume săbii, vârfuri de săgeţi, arcuri, straturi ornamentate de puşcă, gloanţe de piatră de felurite mărimi, pistoale, cuţite, furculiţe etc.

18) Două obiecte de argint şi două de aramă, anume pinteni sigilii.

19) 12 monete româneşti de aramă şi 8 de argint, din timpul ocupaţiunii ruseşti; altele de ale lui Petru Muşat (1375) şi ale voievozilor Ilie (1433-1434), Alexandru, Ştefan, Bogdan, cele mai multe cu inscripţii latine.

20) 18 monete polone de argint şi 29 de aramă.

21) 21 monete germane de diferite tipuri.

22) 15 monete austriece de argint şi 54 de aramă.

23) 15 monete turceşti.

24) 9 monete ruseşti.

25) 1 monetă grecească, una spaniolă, una italiană şi una suedeză.

26) 5 monete de origine necunoscută.

27) 10 medalii.

28) 10 bucăţi bani de hârtie din diferite timpuri[9].

*

Dacă comparăm articolul părintelui Constantin Morariu, din „Romänische Revue” (1890, anul VI, pp. 362 şi 363) cu acel al dlui dr. Kaindl, din 1894, vedem că colecţiunea de antichităţi a Societăţii arheologice române s-a înmulţit, în decurs de 3 ani, cu 8 obiecte de lut. Ar fi foarte bine dacă Societatea pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina ar pune mâna, cât mai degrabă, pe această bogată colecţie şi ar aşeza-o în una din sălile Palatului Naţional din Cernăuţi, ca să o poată cerceta şi studia oricine, sau să o dăruiască Muzeului Naţional din Bucureşti.

*

Ion Gramadă

(Viaţa Românească, Anul III, Iaşi, vol. 8, nr. 1, 1908, pp. 125-131)

Mircea STREINUL: Ţărani din Camena

Mircea Streinul – desen de Radu Bercea

*

Comuna Camena se răsfira sărăcăcioasă pe văi, la câţiva kilometri de Cernăuţi. În zare, spre miază-zi şi apus, pădurile încremeneau enorme şi înalte. Toamna, dealurile luau culoare roşcată, aspră, care, sub cerul plumburiu, dădea peisagiului un luciu straniu şi enervant, totuşi nu neplăcut la vedere, de sânge uscat. De cum începeau ploile de toamnă, uliţele se desfundau şi comunicaţia cu Mihalcea şi Cuciurul Mare devenea aproape imposibilă. Când se întorceau cu lemne, de la pădure, căruţaşii îşi deşelau în bătaie gloabele, dar degeaba! Roţile rămâneau înfundate până la butuci în glodul cleios şi căruţele trebuiau lăsate în plata Domnului, căci nu mai puteau fi urnite din loc decât când se schimba vremea.

*

Ploua de vreo săptămână. Ploaie apriga, necontenită. Şanţurile erau pline de apă şi noroiul colcăia ca un aluat pe uliţe. Până şi imaşurile se-mbibaseră de atâta ploaie, aşa că musteau sub picioarele vitelor scoase la păscut, iar gardurile de nuiele putrezeau, risipindu-se, când vântul bătea ceva mai tare.

Numai doi oameni din tot satul îndrăzniră să se ducă, disdedimineaţă, la pădure, pe o ploaie ca asta, care prefăcea văzduhul într-un fel de ierbărie ciudată şi prin ale cărei fire nu vedeai mai departe ca până-n vârful oiştii, dacă, bineînţeles, nu era prea lungă… Numai cu greu, după multă osteneală, izbutiseră cei doi oameni să scoată lemnele din văgăuna la care-i dusese forestierul şi să se aştearnă la drum.

– Mare necaz pe capul nostru, măi Maftei!, spuse cu năduf  Trifon. Tocmai astăzi şi-a adus aminte dumnealui că-i trebuie lemne pentru fiertul povidlei…

*

„Dumnealui” era Gora Maţco, ţăran chiabur şi cârciumar, în fundătura dinspre Cuciurul Mare; Maftei şi Trifon slujeau la el. De mici copii, în ograda lui Maţco se treziseră. Acolo le-au crescut primele tuleie de barbă, acolo şi-au câştigat primii bani şi şi-au băut primul rachiu, într-un ajun de Crăciun, cu straşnică veselie. Tot acolo au avut, fiecare, prima dragoste, cu nişte femei, venite la lucru tocmai din Maramureş.

Maftei îşi şterse ploaia de pe frunte.

– Trifoane, râse dânsul, apa a-nceput să-mi treacă prin căciulă. Nu m-oi mira dacă, îndată, mi-or cânta din cap nişte broaşte. Dii, haram! Amu’ era să mă răstoarne spurcăciunea naibii. Ce, ţi-i a harmăsar, Frozino? Dii, nea!

Iapa, albă de spumă, trăgea din greu. Căruţa se-nfunda când cu o roată, când cu alta, aşa că părea o corabie clătinată de toate furiile unei mări agitate.

– Mai avem un ceas de drum!, oftă Trifon. Poate-a da Dumnezeu şi-om scăpa cu bine.

Ajungând pe-un deal, opriră căruţele şi se adăpostiră sub o răchită, ca să-şi aprindă câte-o ţigară, căci, de la pădure şi până aici, nu putuseră să fumeze.

*

Maftei privi lung satul, care abia se desluşea, posomorit şi şters, din şuviţele ploii. Acolo, între perii, cireşii şi nucii uriaşi ai pomătului, se grămădea, la drumul spre Cuciurul Mare, gospodăria arătoasă a lui Maţco. Casa, cu localul cârciumii în faţă, o namilă! Şura, uriaşă, grajdul, acoperit cu tinichea, şoproanele şi coteţele dovedeau că Gora Maţco poate rivaliza în bogăţie cu părintele Grigorencu şi chiar cu primarul comunei. Grădina din jurul gospodăriei îşi ducea, până departe, la pârâu, pomii frunzoşi şi înalţi. Spre Cernăuţi, se întindeau pământuri negre şi grase, cu legume şi porumbişti, care dădeau în câmp. Privind toate acestea, flăcăul nu-şi putu reţine un oftat, pornit din adâncul sufletului.

– Ce dor te-a pălit, Maftulache măi? Ţi s-au scufundat niscaiva corăbii ori Zanchira nu te mai sloboade la dânsa, în ceasurile de noapte? Ha?

*

Flăcăul nu răspunse. Tăcu înainte, încăpăţânat. O picătură de apă îi stinse ţigara şi el o aruncă înciudat în noroi. Apoi, îşi întinse mana spre sat, arătând casa lui Maţco.

– Bogat îi stăpânu’ nostru, Trifoane!

– Aiasta te roade, măi frate? Eh! A avut noroc omul că, în tinereţile lui, a fost calic ca şi noi. Chioara, însă, avea zestre mare. Pământul, cât îl cuprinzi cu ochii, ea i l-a adus. Da’ pe mine să mă ferească Dumnezeu de-aşa nevastă! Amu nu că duhneşte de la dânsa ca dintr-un părău cu cânepă, însă în răutate o întrece până şi pe bunica procletului!, glumi Trifon, calomniindu-şi stăpâna. Ori nu-i aşa, măi frate?

*

Maftei asculta mai mult ploaia, decât vorbele tovarăşului său. Stropii cădeau ca o dulce muzică pe frunzele palide ale răchitei. Văile pară abureau. Sătenii fierbeau povidla în pomete şi fumul se târa leneş pe ierburi, de sub scândurile aşezate să ferească de ploaie cazanele cu fiertură. Maftei nu-şi mai lua ochii de la gospodăria stăpânului său. Îi plăceau mai ales ogoarele acelea, de sub deal, cu ţarna lor bogată şi bună, neagră ca funinginea.

– Pentru aşa minunăţie de pământ, măi Trifoane, face să te bagi la pat cu o slută şi zăludă ca femeia lui Maţco.

– Pe mine să mă păzească Dumnezeu!, se scutură Trifon. Femeia aiasta îi aşa de-a dracului, că nici copii nu i-a putut naşte lui Gora. Da’ hai, frate, că îndată se lasă seara şi n-om şti să ajungem acasă, pe uliţa asta numai gropi şi baltă! Uf, ce vreme! Cred că şi broaştelor a-nceput să li se urască de-atâta apă!

Maftei se desprinse, cu părere de rău, de trunchiul scorburos al răchitei, de care-şi răzimase spatele ud leoarcă, şi-ndemnă la drum iapa. Căruţele abia înaintau. Scrâşnind, roţile cădeau când într-o groapă, când în alta, şi-ameninţau să se rupă sub greutatea încărcăturii. Flăcăii, mergând alături de cai, îşi înfundau până peste gleznă picioarele-n glod. Coborâră, totuşi, cu bine panta şi nu mai aveau decât o bucăţică de uliţă, până acasă, dar diavolul, care, în loc să stea liniştit la căldură, în fundul iadului, pe o vreme ca asta, tocmai se plimba prin Camena şi, pentru că diavolul e diavol la orice ceas din zi ori din noapte, îşi vârî coada în roţile căruţei lui Trifon.

*

– Dii, haramule! Ce-i cu tine?, se stropşi băietanul.

Calul se-opinti, însă nici pomeneală ca roţile să se urnească măcar cât de cât din loc.

– Tare mi se pare c-am dat de dracu’, frate Maftei!, oftă Trifon, scuipând, cu amărăciune.

Celălalt flăcău îşi opri iapa şi se-apropie de căruţa împotmolită, însă, oricât se-opintiră om şi vită, hargaţii nu reuşiră s-o scoată din înfundătură.

– Na… Apoi a trebui s-o lăsăm aici, că nu-i ce face!, spuse, cu un icnit de resemnare, Maftei, vânăt de efort. Nu se putea ca satana să nu-şi bage nasul în treburile noastre!

*

Trifon plesnea de ciudă. Ştia că Zanchira va bodogăni şi că-şi va aţâţa împotriva lui bărbatul. După ce-şi şterse, cu palma, fruntea şi obrajii, pe care şiroaiele de ploaie se amestecaseră cu sudoarea, deshămă calul şi, alături de Maftei, porni mai departe. Din când în când, se oprea şi-şi întorcea capul, ca să privească la căruţa împotmolită, care-şi aburea contururile în ploaia parcă şi mai înteţită. Peste puţin, ajunseră cu bine acasă. Înserase şi felinarele ardeau amu în grajd, aruncând lumini tulburi în ogradă.

– Că mult aţi mai stat!, sfârâi un glas din gura căscată a şurii, care se proţăpise ca o namilă în fundul ogrăzii.

– Ptiu!, făcu Trifon, încet, ca să-l audă doar Mafteiu. I-a şi pornit clonţul… Nici lutul n-are să i-l astupe, s-o ştii de la mine, măi frate!

*

Când Zanchira văzu că ei s-au întors numai cu o căruţă, stârni un scandal care-l scoase din casă pe Gora. Plictisit de gura nevestei sale, care umplea ograda cu o grindina de văicăreli şi sudălmi; dânsul porunci hargaţilor să descarce, la repezeală, încărcătura şi-i trimise să aducă lemnele din căruţa lăsată în părăsire.

– Hai, duceţi-vă repede!, se răsti Zanchira. Ori vreţi să v-apuce miezul nopţii?

– Om căuta s-aducem şi căruţa, spuse Maftei, însă numai cu jumătate de gură, căci ştia că roţile s-au afundat prea adânc în noroi, ca să mai poată fi trase afară.

Aşa eşti tu, bărbate!, îl luă Zanchira la rost pe Gora. Mă mir că nu le dai şi-un rachiu, pentru că ticălosul acela de Trifon ţi-a împotmolit, ca un nerod, căruţa! Şi încă o căruţă nouă! Cu bănetul dat pe căruţă puteam să-mi cumpăr o casă!, exageră femeia.

*

Maţco ridică din umeri şi intră în cârciumă, ca să-l salute pe primar, care tocmai venise, înfruntând ploaia, să bea un păhăruţ de rachiu sau, poate, ca să scape şi el de gura vreunei neveste cicălitoare.

În grădină, Varvara, sora lui Trifon, amesteca de zor chiseliţa de perje; flăcările din cuptorul săpat în pământ luminau roşietic pomii din apropiere şi fata cu trăsături blânde şi regulate ale feţei. Lângă ea sta, închincită în groapa de la cuptor, Veronia, o copilă de pripas, care se-aciuiase, într-o bună zi, la casa lui Maţco, fără ca el sau altcineva să ştie cum şi de unde a venit.

Un iz greoi, totuşi plăcut, de putreziciune se ridica, uneori, când îl stârnea vântul, din bâlele cartofilor, usturând nările fetelor, pe care le mângâia dulceag aroma chiseliţei din căldarea de aramă.

– Varvara, spuse Veronia, aruncând un vreasc în foc, Maftei s-a întors de la pădure, dar fratele tău şi-a împotmolit căruţa şi-a fost mare huit în ogradă. Până mai-nainte a tot boscorodit Zanchira!

Fata se-opri, puţin, din amestecat, însă tăcu. Veronia observă că Varvara are cearcăne la ochi şi că abia se ţine pe picioare. O linişte copleşitoare se lăsase peste pomăt. Numai ploaia şi focul, care mânca vreascurile, erau vii în pomătul întunecat şi-ncremenit sub cerul de seară. Mai târziu, fâşii lungi de pâclă începură să se târâie pe sub garduri şi să-şi scoată din şanţuri capetele de balaur, iar izul bâlelor putrede, stârnit iarăşi de-un vânt, deveni şi mai pătrunzător.

– Varvara, ce-i cu tine?

*

Hargata făcu un semn cu mâna: „Nu-i nimic!”, şi-şi reluă lucrul, dar nu continuă mult, ci, scăpând din mâini enormul culişer, se puse pe plâns.

Veronia începu să amestece ea, în locul Varvarei, căci chiseliţa ameninţa să se-afume.

– Astă-seară, am să-i spun lui Maftei, îngăimă Varvara. Nu mai pot! Doamne, Doamne, ce voi face?…

– Când ai simţit, pentru-ntâia oară?, se interesă lacomă Veronia, uitând, o clipă, să amestece fiertura, care bolborosea furioasă.

– Încă amu o săptămână, da’ m-am temut să-i spun. Aşa veste n-aduce mare bucurie, dacă n-ai cununie în toată regula.

– Ce crezi c-are să fie? Fată sau băiat?

Varvara îşi uită, pentru o clipă, necazul şi zâmbi în pălălaia potolită a cuptorului, care înflorea cu trandafiri aurii întunecimile dese ca o pădure ale pomătului.

– Fată, ca să fie cuminte ca tine, Veronia!

Copila roşi de plăcere şi bătu bucuroasă din palme. Culişerul căzu în căldare şi Varvara oftă:

– Vezi? Nici n-a apucat să vie pe lume, că plodul meu a şi-nceput să facă pozne!

Apoi nu mai scoaseră nici o vorbă. Întunecimile se grămădeau peste sat şi pâcla prindea să-nvăluiască pomii. În curând, totul înota într-o mare de lapte cenuşiu, vâscos şi cu iz de vreasc umed, iar tăcerile se-mbulzeau din ce în ce mai aspru în ogrăzile goale, aşa că nici câinii nu încercau să le stârnească şi-abia dacă-şi mişcau uneori lanţul, dar zgomotul era repede acoperit ca de-o pâslă.

*

Maftei şi Trifon descărcaseră lemnele din căruţa împotmolită şi se-ntoarseră fără nici un incident acasă. Învârtindu-se prin ploaie, Zanchira mai bodogănea. Abia într-un târziu, răzbită de umezeală, se duse în casă, dar nu stinse îndată lampa, ci-l mai descântă pe Gora în privinţa lui Trifon.

– Ia lasă-mă odată-n pace, femeie hăi!, se răsti bărbatul.

– Apoi, da! Dumnealui n-are nici o grijă, că eu i-am adus zestre mare, ca s-o poată isprăvi în voie!, nu se dădu bătută femeia şi Gora icni în sec.

În cele din urmă, dânsa adormi.

*

Maţco, însă, se tot sucea în aşternut, căci somnul nu voia să vină. Când socoti că nevastă-sa a căzut în lumea visurilor, bărbatul se ridică din pat şi bojbăi prin dulapul cu străchini, ca să scoată la iveală o sticla de rachiu, din care trase câteva înghiţituri zdravene. După ce puse sticla la loc, se lăsă pe marginea laviţei şi zdrobi, în degete, câteva fire de busuioc uscat. Apoi, îşi duse degetele la nas şi-aspiră cu putere parfumul tare, evocator de prospeţimi primăvăratice. Ploaia ţârâia la geamuri. Câteva umbre se mişcau prin ogradă. Gora stinse lampa şi rămase să vegheze a pustiu.

*

Afară, Maftei şi Trifon mai roboteau. Erau încă o mulţime de lucruri care trebuiau terminate, astă-noapte. Un purcel buiac scăpase din cocină şi guiţa în şopronul de lângă grajd, unde se-ncurcase între nişte lemne, stârnind lătratul câinilor. Trifon se duse să-l găbjească. O lodbă se desprinse şi-i căzu peste picior, lovindu-l atât de puternic, încât băietanul rămase năucit, câtva timp. Apoi, îl apucă o furie aşa de oarbă, că-i veni să gâtuie godacul, care guiţa ca-ntr-o gură de şarpe.

– Hai, Trifoane, să punem şişca în ciubere, s-o ducem în grajd!, îl chemă Maftei.

Acela se-apropie şchiopătând şi încleştându-şi, de durere, dinţii.

– Mi-a căzut un afurisit de lemn pe picior, de-am văzut stele verzi!

– Atunci, lasă, nu-mi mai ajuta. Ţine fânarul!

– Ai înnebunit? Vrei să capeţi vătămătură? Cine-a mai văzut să ridice un singur om aşa namilă de ciubăr?

*

Totuşi, Maftei nu vru să primească ajutorul lui şi duse singur ciuberele. În grajd, atârnă de cui fânarul şi se trânti pe-un butuc.

– Uf! Iată c-a mai trecut o zi… Îs aşa de trudit, că nici nu-mi vine să mă culc! Vai şi-amar de bietele mele ciolane…

Trifon îi desfăcu nojiţele de la opinca piciorului stâng şi i-o descălţă. Când îi desfăşură obielele, îi veni rău: ele erau pline de sânge. Maftei sări de pe butuc şi-l prinse, la timp, de umeri; apoi, vru să-l apuce de brâu, dar nu mai era nevoie să-l ţină, căci băietanul se dezmeticise.

– Afurisită zi, astăzi! Se vede că m-am sculat cu josu-n sus… Noroc că lodba nu mi-a strivit osul! Atâta-mi mai lipsea…

Maftei îi turnă apă peste picior. Carnea era ruptă, pe alocuri, şi sângele izvora mereu din scrijileli. Trifon alese, din boarfele sale, o fâşie de pânză curată şi-şi înfăşură piciorul. Apoi, susţinut de Maftei, şchiopătă până-n odăiţa amenajată în corpul şopronului de lângă grajd.

*

– Zanchira e-n stare să spună că mi-am făcut anume rana, ca să nu lucrez mâine. Afurisită femeie, măi! Cu tine, însă, se poarta mai altfel. Când ne-am dus să ridicăm lemnele din căruţa rămasă-n drum, mi s-a părut chiar că te priveşte aşa, nu ştiu cum, ciudat.

– Prostii!, protestă Maftei, şi-şi întoarse în altă parte ochii; bănuiala tovarăşului său îi umplea de speranţe inima.

– Ba nu, se-ncăpăţână Trifon. Încă mai de mult am băgat de seamă că dânsa îţi tot aţine cărările – şi tăcu un timp, după care reluă pe-un ton jumătate serios, jumătate glumeţ: Vezi să nu-mi nenoroceşti sora, că te ucid!

– Dormi, îi spuse încet Maftei. Îndată-i miezul nopţii.

*

Prin întuneric, abia străbătea lumina slabă, roşietică, din grădina cufundată în tăcere. Ploaia bătea subţire în geam şi Trifon lălăia pierdut o frântură de cântec. Uneori, câte-o aripă de vânt se-mpiedica-n fereastră, înspăimântându-l pe Maftei, căruia i se făcuse, deodată, frig. Amândoi băietanii aveau numai o singură pătură; ca să se-ncălzească, Matfei se dădu lângă Trifon. Atinse, fără să vrea, cu palma, obrazul acestuia.

– Măi, faţa îţi arde ca focul. Te doare tare piciorul? Ar fi bine să-ţi pun un şervet ud peste rană.

– Lasă, că nu m-a lua dracu’ din atâta treabă!

Însă Maftei nu-l ascultă, ci, aprinzând opaiţul de pe prichici, luă un capăt de ştergar, pe care-l muie în apă şi-l puse pe locul lovit; apoi, stinse, din nou, opaiţul şi se lungi alături de rănit.

– Ne-a fi cald la amândoi, spuse, cuibărindu-se cum putu mai bine; deodată, însă, se ridică într-un cot şi-aprinse un chibrit, ca, la lumina pâlpâitoare a acestuia, să-l privească pe Trifon.

Băietanul îşi deschise ochii, peste care plutea o vagă ceaţă, şi clipi jenat de flacără.

– Ce te-a apucat, Maftulache?, zâmbi dânsul.

*

Chibritul se stinse, dar hargatul rămase cu chipul lui Trifon în minte; o frunte înaltă, de la care pornea un strălucitor păr castaniu, ochii verzui şi buzele subţiri, fine – totul frumos şi perfect proporţionat, ca şi la Varvara.

– Trifoane, ai fi tu, într-adevăr, în stare să mă ucizi?, şi aşteptă răspunsul, însă nu veni decât un râs încet, care-l turbură, aşa că nu insistă; se simţi trist; încerca să-l vadă pe Trifon, ridicând o secure, pentru a-l lovi la mir, dar imaginea îi scăpă şi râse şi el.

– N-ai fi în stare să mă omori, şi iarăşi aşteptă un răspuns, care nu veni nici de astă-dată.

– Ci vorbeşte, omule!, se-nfurie hargatul.

– Socotind bine, cred că n-aş fi în stare să te omor. Tu eşti mai tare decât mine şi pe la spate mi-ar fi scârbă să te ucid. De altfel, însă, te-aş omorî.

*

Maftei se învârti în culcuş. Încercă să găsească o poziţie potrivită pentru somn, dar nu reuşi. Gândindu-se la cele spuse de Trifon, încercă, din nou, să-l vadă ridicând securea; îndărătnică, viziunea refuza să se construiască. Enervat, Maftei aprinse, iarăşi, un chibrit şi-l privi gânditor pe Trifon; faţa acestuia, arsă de soare, era blândă şi ochii aveau o odihnitoare lumină de iaz liniştit. Mulţumit, stinse chibritul şi-l strânse prieteneşte de braţ pe Trifon, care mai zâmbea îngăduitor, prin întuneric, de ideile ciudate ale prietenului său.

Apoi, regăsindu-şi calmul, Maftei începu să se gândească la ale sale, ca-n fiecare noapte, înainte de-a adormi.

*

Copilăria lui Maftei Timotei numai fericită nu fusese. Mama îi murise, când dânsul împlinise abia cinci ani. Copil din flori, nu fusese adoptat de niciuna din rudele sale îndepărtate. Nimeni nu voia să se ocupe de vlăstarul unui asasin şi-al unei fete uşuratice. Într-o noapte de mai, după câteva zile de la moartea mamei, nimerise, bolnav şi slăbit de foame, în ograda lui Maţco şi, cum acolo era nevoie de un băiat, care să pască gâştele, rămăsese pe lângă casa bogătanului. Dovedindu-se dârz şi puternic, Maftei începuse să fie întrebuinţat şi la munci mai grele sau mai de răspundere. Evident, nu primea nici o simbrie. Pentru demâncare şi câteva boarfe, trebuia să muncească de-i săreau ochii. Cu toate acestea, băieţandrul nu voia să plece de-aici. Noaptea, când toată lumea se culca, el ieşea în ogradă şi, plimbându-se încoace şi-ncolo, îşi închipuia că şura, grajdul, şoproanele, casa, pomătul şi pământurile îs ale sale. Atunci, îşi trăgea adânc în piept aerul şi, ameţit, se bătea cu pumnul în inimă. În astfel de clipe, el era stăpânul. Dimineaţa, când se trezea, revenea la realitate şi-şi îndeplinea cuminte munca de toate zilele. Când i se făcea vreo nedreptate, îndura fără să crâcnească. Un fel de nătângie sălbatica i se cuibărise în inimă şi, întărâtat de-această nătângie, Maftei nu s-ar fi despărţit, nici în ruptul capului, de casa lui Maţco, unde credea, cu putere, că, într-o bună zi, îşi va face din plin norocul. Aşa, tot muncind şi visând, Maftei ajunsese un flăcău voinic, în stare să ridice câte-o fată în fiecare braţ.

– Tu, dormi?

*

Trifon nu-i răspunse. Atunci, Maftei Timotei se ridică din pat şi-ascultă înspre fereastră, dar nici un alt zgomot, decât al ploii, nu răzbătea din ogradă. După câtva timp, îşi trase o pereche de ciubote vechi în picioare şi, deschizând uşa, care, deşi scârţâi îngrozitor, totuşi nu-l trezi pe Trifon, se furişă, pe sub streaşina grajdului, ca să ajungă la tinda casei, unde dormeau Varvara şi Veronia. Cercă uşa. Găsind-o descuiată, intră, cu nesfârşite precauţiuni, în bezna dinăuntru. Bojbăind, ajunse la culcuşul Varvarei; când dânsul se plecă asupra fetei, mâinile ei îi căutară lacome grumazul şi flăcăul se vârî în mindirul din care ieşea căldură, amestecată cu miros de pelin şi de ploaie. Veronia răsufla liniştit alături. O pisică mieună încet, a alintare.

– E bine şi cald la tine, Varvară, îndrăzni să şoptească flăcăul.

*

Vru să-i spună că Trifon s-a rănit la picior, dar se răzgândi, căci fata s-ar fi neliniştit şi, atunci, s-ar fi dus naibii tihna aceasta, din aşternutul moale şi cald. „Am să-i spun abia când mă voi duce…”, şi-o strânse de mijloc pe Varvara, care râse, aburind cu răsuflarea ei plăcută şi calmă tâmpla băietanului. Apoi, încetară să se joace. Fata deveni nemişcată ca o bucată de lemn şi flăcăul ghici, prin întunericul aspru şi des, că trebuie să fie vorba de ceva foarte serios. Aproape că simţi un fel de ameninţare sau cel puţin ceva cu totul neplăcut, dar se reţinu să întrebe.

„Acuma… Acuma îi voi spune…”, se gândea, chinuită, Varvara; amâna. totuşi. Strânse, cu o teamă dureroasă, mâna flăcăului; când, în cele din urmă, vru să vorbească, vântul începu să zgâlţâie atât de puternic uşa, încât, înfricoşată, amână, din nou, să spună ce are pe suflet. Întâi, voise să-i spună deodată, brutal; apoi, se răzgândi şi, când vântul se linişti, îl sărută pe băietan şi-i şopti:

– Mă ai dragă, Maftei?

*

Dânsul nu răspunse îndată; îi plăcea s-o necăjească şi, de aceea, afecta uneori indiferenţă faţă de ea. De astă-dată, nu-i răspunse imediat şi din altă cauză; avea senzaţia că o mare obligaţie atârnă de răspunsul său şi, de aceea, şi-l întârzie, până când fata repetă, cu un fel de teamă, întrebarea.

– Da, îmi eşti dragă, şi ghici că faţa Varvarei s-a destins dintr-o încordată aşteptare.

– Atunci, n-am nici o grijă. Pot să-ţi spun fără frică. Maftei, m-ai lăsat grea.

Abia vorbi şi se şi făcu mică. Simţise o tresărire puternică în mâinile lui Maftei şi, cu toate că nu putea desluşi nimic în întunericul vâscos şi aspru al tindei, ştiu că faţa lui a împietrit într-o groaznică strâmbătură de spaimă. Începu să plângă. Băieţanul se depărtă de dânsa, aşa că spatele lui atinse peretele, şi rămase într-o atitudine încordată, aproape dureroasă. Varvara continua să plângă, însă el n-o asculta, ci se gândea, cu repeziciune, la situaţia în care intrase. În curând, îşi dădu seama că, aici, lângă fată, nu se poate gândi în linişte.

– Ai spus cuiva, până acuma, despre… despre asta?

– Nu. Adică, da. Veroniei.

– Muierea, muiere!, şopti dânsul, mânios. Ce dracu’! N-ai avut altă treabă?

– Trebuia să spun cuiva! Mă temeam să-ţi spun ţie. Ce-om face, Maftei? Doamne! Doamne!

– Taci! Am să mă gândesc ce-i de făcut.

– Trebuie să te-nsori cu mine, Maftei!, şi, cum el nu răspunse, fata reîncepu să plângă.

– Tu… Să nu-i sufli, deocamdată, nici o vorbă lui Trifon, că… Na! Lasă, că totul va fi bine… Vom vedea cum s-o dregem!, şi, fără să mai aştepte vreun cuvânt, se pierdu în întunericul alburiu şi umed al ogrăzii, care, sub copacii de la garduri, devenea afund ca al unui iad.

*

Se opri abia lângă şopron. Ploaia îi cădea peste creştet, răcorindu-i-l. Cu încetul, îl pătrunse frigul, dar nu se duse în odăiţă, să se culce, ci se furişă în grajd, unde se-aşeză, toropit de-o molatică oboseală, în ieslea vitelor. Răsuflarea lor uşoară, ritmică, avu un efect calmant asupra băietanului. Abia aici începu să se gândească temeinic şi metodic la încurcătura în care intrase. Ca să se-nsoare cu Varvara însemna să renunţe la o mulţime de planuri, menite să-l ducă la bogăţie. Oh! Şi Maftei n-avea alt vis, decât s-ajungă bogat… Prea se săturase să tot fie rob la alţii şi, dacă îndurase atâtea umilinţe, o făcuse pentru că bănuia un mare noroc la capătul bor. Desigur, o iubea pe Varvara, dar una era iubirea, şi alta însurătoarea. În primul rând, fata nu se bucura de simpatia Zanchirei. Până acuma, Maftei se-apropiase, pic cu pic, de stăpâna sa, i se vârâse, pe nesimţite, sub piele şi, cu timpul, nădăjduia să i se-nfigă şi-n inimă. Maţco şi Zanchira n-aveau copii şi nici neamuri apropiate, aşa că Maftei putea nădăjdui o minune. La altceva, evident, dânsul nu se gândea şi nici nu bănuia că Zanchira adoarme, în fiecare seară, cu chipul lui, lângă Maţco. Însurându-se cu Varvara, s-ar fi îndepărtat, pentru totdeauna, de stăpâna sa. Când somnul îl mână în odăiţă, să se trântească lângă Trifon, care gemea încet prin vis, Maftei ajunsese la hotărârea să n-o ia de nevastă pe Varvara. Ce va fi mai departe se va gândi mâine.

*

Ca aducându-şi aminte de ceva depărtat, prinse mâinile lui Trifon. Erau plăpânde şi fierbinţi. Maftei fusese pe punctul să adoarmă şi i se păruse că Trifon îl ameninţă cu securea. Dumirindu-se, se scutură ca de ploaie şi râse. Mâinile prietenului său nu erau făcute să ucidă.

 *

Mircea STREINUL

*

(Revista Fundaţiilor Regale, Anul IX, nr. 1, 1 ianuarie 1942, pp. 57-68)

Cronica lui Ureche despre ocoalele iugaene

*

Scaunul Moldovei, înainte de a se urca în el Alexandru cel Bun, pentru a inaugura domnia sa cuvioasă, era ocupat de Iuga Vodă[1]. Despre acesta, cronicarul Ureche scrie un faimos capitol, în care pune talentului organizator al eroului său un simplu, dar plastic monument literar.

*

„Iuga Vodă întrecut-au pre domnii cei trecuţi, de mai înainte de dânsul, că au trimis la patriarhia de Ohrida şi au luat blagoslovenie i au pus mitropolit pe Teoctist i au descălecat oraşe prin ţară, tot la locuri bune, şi a ales sate şi le-au făcut ocoale pinpregiur. Şi au început a dărui ocini prin ţară la voinici, ce făceau vitejii la oşti”.

*

Avem înaintea noastră unul din acele îndoit de preţioase locuri ale cronicei urechiene, în care apar indicaţiuni asupra vechilor întocmiri ale ţării.

Ar fi de un interes eminent şi multilateral a distila, din ştirea analistului moldovean, elementele istorice.

Dar această problemă se poate dezlega numai după rezolvarea altora, mai preliminare.

Excursul ulterior ne va arăta cum, cel puţin la un punct al capitolului citat, cuvintele cronicarului au fost luate într-un sens străin textului şi cum rezultatul acestei interpretări greşite au fost o serie de deducţiuni nemotivate.

*

Primul pas, deci, ce trebuie făcut este a restabili înţelesul textului, a preciza ceea ce cronicarul a voit să transmită prin el.

Mărginim studiul nostru la cuvintele: „(şi au descălecat oraşe – şi ales sate) şi le-au făcut ocoale pinpregiur”.

De o claritate străvezie, până la partea privitoare la ocoale, notiţa lui Ureche acolo se întunecă.

*

Ce sunt ocoalele, despre care analistul ne spune că Iuga s-a grăbit a încinge cu ele locurile nou descălecate?

În 1804, Engel publica, în anexă la introducerea „literară” a istoriei sale[2] o frântură din cronica lui Ureche, în traducere latină[3]. Fraza ce ne interesează primeşte, în fragmentul engelian, următoarea tălmăcire: „et plurima oppida condidit in locis opportunis eademque muris cinxit”[4].

Oppida muris cinxit. Iuga a înconjurat oraşele cu ziduri. Ocoalele sunt, deci, întăriturile murale, cu care îşi înzelează voievodul târgurile nou întemeiate.

Ideea traducătorului latin, cum că prin notiţa despre facerea ocoalelor ar fi indicate măsuri luate pentru întărire se perpetuă.

*

Picot o introduce în „Chronique de Moldavie, par Gregoire Urechi”. Aflăm înrâurirea ei atât în textul francez al cronicei, cât şi în glosar. Laboriosul autor se încearcă a o da, în modificările reclamate prin textul mai explicit al ediţiilor Cogălniceanu, după care şi în alăturare cu care el îşi publică traducerea. Nu reuşeşte însă a oferi decât parafraza: „il fonda des villes, qu’il batit sur les meilleurs emplacements, et choisit, pour les fortifier les villages (les plus faciles a defendre)”[5].

Şi Xenopol se află sub impresia acestui mod de-a înţelege locul. După el, facerea de ocoale, relatată de Ureche, înseamnă o întocmire de întărituri şi ştirea cronicei devine, pentru el, deosebit de interesantă prin faptul că satele sunt arătate ca prevăzute cu asemenea cercuiri de pază. „Au descălecat oraşe şi au ales sate şi le-au făcut ocoale prin prejur” s-ar putea deci transcrie prin: „au întemeiat târguri şi mai ales sate, pe care le-a îngrădit cu apărături”.

*

În contra părerii tradiţionale, că ocoalele iugaene ar fi întocmiri fortificative, susţinem că ele sunt forme de organizare teritorială. Ocoalele iugaene sunt un fel de arondismente. Luăm ocol în înţeles de cerc cuprinzând mai multe sate. Iuga Vodă descalecă oraşe, iar mai ales sate, constituind acestea drept arondismente împrejurul celor dintâi.

Acesta este, după noi, cuprinsul locului întunecos din capitolul cronicei[6].

Glăsuirea textuală a întregii sume de variante existente îngăduie întru toate interpretarea propusă[7].

*

Relevantă este, mai departe, împrejurarea că, în limba epocii cronicarului, termenul „ocol” este adeverit ca fiind în întrebuinţare pentru a însemna o diviziune teritorială, un

complex ce închide în cuprinderea sa mai multe locuri, cu un cuvânt un fel de arondisment. Timpul lui Ureche a întrebuinţat cuvântul în acest înţeles tehnic, el l-a moştenit din vremi anterioare, dimpreună cu întocmirea indicată prin el. Ocoalele erau, în Moldova, cunoscute din vechime ca nişte forme de organizaţiune teritorială.

*

Câteva excerpte documentale vor pune aceasta în evidenţă.

*

Doc. 1589, Iunie 20[8]. Petru Vodă Şchiopul dă un sat în schimb: „un sat din satele noastre domneşti, cu numele Volovăţ, în ţinutul Sucevei, care sat Volovăţ a fost sub ascultarea ocolului Bădăuţi”.

*

Doc. 1592, Septembre 5[9]: „satul Pleşeniţ, în ţinutul Sucevei, care sat a fost drept domnesc şi ascultător de ocolul Bădăuţi”.

*

Doc. 1615, Martie 13[10]. Hărăzirea lui Ştefan Vodă Tomşa mănăstirii Solca: „am miluit cu cinci sate, în ţinutul Sucevei, anume Bădăuţi cu mori pe Suceava, Drăgăneşti, Criniceşti, Ivanceşti şi Părlăşeni, sate foste domneşti şi numite ocolul de Bădăuţi”.

*

Doc. de confirmare a hărăzirii tomşene de la Radu Mihnea.

*

Doc. 1625, Februarie 20[11]. Carte de judecată de la Radu Mihnea: „Bădăuţi, Drăgăneşti, Crinceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşeni, în ţinutul Sucevei, toate aceste sate au fost mai nainte domneşti, cuprinse sub numirea ocolul de Bădăuţi”.

*

Reiese lămurit ca ocolul din intercalatele texte documentale trebuie luat în înţeles de cerc teritorial. Ocolul de Bădăuţi este un arondisment. Periferia lui include o întindere pe care sunt aşezate mai multe locuri; el se alcătuieşte din un număr de sate.

Numirea ocol „de Bădăuţi” arată unde avem a căuta centrul complexului, punctul de cristalizare al închegării teritoriale.

Părţile integrante ale ocolului bădăuţean, întâlnite de noi, sunt sate domneşti. Le vedem astfel caracterizate în documentele studiate şi vedem voievozi dispunând de ele, dându-le în schimb şi în dar. Observăm, mai departe, că prin alienare satul respectiv nu pierde numai calificativul de loc domnesc, dar iese, totodată, şi din legătura ocolnică. Ocolnicia lui rămâne o reminiscenţă.

Periferia ocolului bădăuţean devine din ce în ce mai îngustă. Ea este redusă, în urmă, la o cuprindere de cinci sate; încetând şi acele a fi locuri domneşti, cercul îşi pierde cuprinsul, ocolul este desfăcut.

Întrevedem, cu lămurire, natura agregatelor din ale căror alcătuire se compunea ocolul de Bădeuţi. Întreaga lor sumă consista din locuri domneşti. Ieşind unul din proprietatea voievodală, complexul se micşorează şi, înstrăinându-se ultima rămăşiţă, scurtata legătură unitară dispare.

*

Ocolul de Bădeuţi a fost, aşadar, o cuprindere de domenii; a fost un cerc domenial, un ocol domnesc.

Centrul acestei unităţi îl aflăm la Bădeuţi. Satele ocolului erau dependente de curtea voievodală, situată acolo.

În 8 Iunie 1583[12], Petru Vodă Şchiopul dăruieşte mănăstirii Suceviţa: „un sat din satele noastre, care a fost drept domnesc, aparţinând curţii din Bădăuţi şi care se numeşte Suceaviţa”. Pentru purtarea agendelor rezidau în Bădeuţi dregători de ocol.

*

Calitatea domenială a pământurilor teritoriului atins este străveche. Alexandru cel Bun constituie, domniţei Ringala, fostei sale soţii, un uzufruct viager asupra arondismentului. Numai centrificarea era, pe atunci, alta. Locul capital era Volovăţul, Doc. 1421: „târgul Siret şi Volhoveţul cu satele şi cătunele, cu mori şi heleştee, vămi, datorii, produse şi cu toate veniturile”.

Începuturile organizaţiunii curţilor de la Volovăţ vor trebui, deci, cătate mai adânc, în vreme. Tradiţiunea ne iartă să presupunem aici un teritoriu palaţial de contemporaneitate dragoşiană. Cuvântul, ce se trage din om în om, ca o biserică de lemn, la Olovăţ, să fie făcută de Dragoş Vodă şi acolo să fie îngropat Dragoş Vodă[13], ajutat de împrejurarea că tocmai în preajma numitului sat vedem întinzându-se domenii, ce rivalizează timpuriu, acum, cu cele de la Siret, vorbeşte convingător în favoarea unei asemene admiteri. Poate am reaflat, aşadar, un domeniu al familiei Dragoşeşti, trecut apoi, împreună cu sceptrul Moldovei, în mâinile dinastiilor ce au urmat.

*

Recapitulăm. Din înşiratele citaţiuni documentale, contemporane cu Ureche, reiese neîndoios existenţa de ocoale, în Moldova, în înţeles de cercuri teritoriale.

Părerea enunţată că ocoalele iugaene ar fi arondismente deci nu rămase rezemată numai pe singurul fapt că glăsuirea textuală a tuturor variantelor concede, fără greutate, un asemene înţeles.

Pentru a o face desăvârşit probabilă lipseşte numai arătarea ce o dăm în cele următoare.

*

Târgurile moldovene erau, în adevăr, încinse de un brâu de sate, ce constituiau un arondisment, numit, în documente, ocol. Raportul dintre târg şi ocol nu era numai o megieşie, o atingere confiniară. În târg era situat centrul ocolului, era fixat punctul către care ocolul era ascultător. Epoca lui Ureche a moştenit, în ocoalele oraşelor, o instituţie veche, rămasă în fiinţă în timpul cronicarului şi supiavietuindu-i.

Fie documentată aici existenţa unor ocoale de oraş:

*

Ocolul Bârlad:

Doc. 1602, Iunie 9[14]: „o selişte, anume Zorlenii la Bârlad şi cu loc de moară în Bârlad, din sus de târgul nostru Bârladul, care această selişte Zorlenii au fost dreaptă domnească de ocolul târgului Bârladului”.

*

Ocolul Botuşeni:

Doc. 1588, Dec. 20[15]. Petru Vodă hărăzeşte mănăstirii Moldaviţa un sat: „Onceni, care sat a fost drept domnesc, ascultător de ocolul de la Botuşeni”.

Doc. 1615, Mart. 13[16]. Hărăzirea lui Ştefan Tomşa mănăstirii Solca: „Costeşti cu moară în Sirete şi Mănăstireni, care sate au fost sub ascultarea curţii domneşti din Botuşeni”.

Doc. de confirmare de la Radu-Mihnea[17]: „confirmăm sfintei monastiri Solca două sate, Mănăstireni şi Costeşti, care au fost ascultătoare de ocolul de la Botuşeni”.

Doc. de confirmare de la Gheorghe Ştefan, mănăstirii Dragomirna[18]: „pe satul Nicşenii, în ţinutul Hârlău, ce-i sub ascultarea ocolului Botoşenilor”.

*

Ocolul Cernăuţi:

Doc. 1656, Sept. 7[19]. Raportul pârcălabului de la Suceava: „au giurat toţi cum acel sat (Mihalcea) (au) fost tot domnesc, de ocol la Cernăuţi”.

Doc. 1657, Febr. 10[20]. O mărturie de la divan: „pentru sat, pentru Mihalciu, ce-i în ţinutul Cernăuţilor, în ocolul târgului”; „satul Mihalciul, ce scrie mai sus, fiind sat domnesc de ocolul Cernăuţilor”; „cum ei din moşii lor şi din părinţii lor au apucat, acel sat Mihalciu, tot sat de ocol şi pre sama domnească”.

*

Ocolul Cotnar:

Doc. 1597, Aug. 2[21]. Ieremie Movilă confirmă mănăstirii metocul Sinaiţilor. satul Ulmii.

*

Ocolul Dorohoi:

Doc. de confirmare de la Radu Mihnea mănăstirii Solca[22]: „confirmăm un sat cu numele Iobaneşti, în ţinutul Dorohoi, care sat mai înainte a fost ascultător de ocolul Dorohoi”.

*

Ocolul Fălciu:

Doc. de hărăzire de la Ştefan, fiul lui Tomşa, mănăstirii Solca[23]: „un iazăr, care acel iazăr au fost drept domnesc, ascultător către ocolul nostru al târgului Fălciu”.

*

Ocolul Galaţi:

Miron Costin, Leatopisetul ţării Moldovei, cap. IX, zac. 37[24]: „de atunce sunt luaţi Renii, cu câteva sate, ocolul Galaţilor”.

*

Ocolul Hârlău:

Doc. 1624, Marte 15[25]. Radu Voda confirmă diecilor George şi Iuraşco Baţotă satele Tătăreşti şi Sbereni, „din ocolul Hârlăul”.

*

Ocolul Huşi:

Doc. de la Ieremie Movilă pentru dania mai multor sate, făcută de el episcopiei de Huşi[26]: „aceste mai sus scrise sate au fost drepte ale domniei mele şi sub ascultare la ocolul târgului nostru Huşului”.

Doc. 1619, Mai 4[27]. Ordin de la Gaşpar Vodă către podvodarii „cotorii hodiat po trăg Huşi i po ocol Huşscovo”.

*

Ocolul Iaşi:

Doc. 1554, Marte 17[28]. Hărăzire de la Alexandru Vodă Lapuşneanu: „Ivoeştii şi Văleşanii, care acele sate amândouă sunt ascultătoare de ocolul curţii noastre de la Iaşi”.

Doc. 1670, Iunie 24[29]: „pentru satul pentru Ciorbeşti, ce au fost de ocolul târgului Iaşului”.

Doc. 1677, Mai 3[30]: „pentru satul Ciorbeştii, ce au fost de ocolul târgului Iaşilor”.

*

Ocolul Neamţ:

Doc. 1599, Marte 30[31]. Carte de judecată, de la Ieremie Movilă: „Petru Vodă le-a dat în schimb satul Petricani din ocolul de la Neamţ –Aron (Vodă) l-a luat însă înapoi la ocol”.

Doc. 1609[32]. Carte de confirmare de la Constantin Vodă Movilă pentru: „moşia Verseşti, care au fost supusă de ocolul din târgul Neamţului”.

*

Ocolul Orhei:

Doc. cit. de confirmare de la Radu Mihnea pentru mănăstirea Solca: „un sat, cu numele Ustia, care sat a fost ascultător de ocolul Orhei”.

*

Ocolul Piatra:

Doc. 1577, Iuliu 9[33]. Petru Vodă Şchiopul miluieşte mănăstirea Pângăraţii „din ocolul Piatra”.

Doc. 1595, Ianuarie 4[34]. Ordin al lui Ieremie Vodă Movilă pentru cei din „ocolul Piatra”.

Doc. 1606, April 2[35]. Ieremie Movilă dă: „un sat anume Negriteştii, care au fost drept gospod, ascultător către ocolul târgului Petrei”.

Doc. 1608, Oct. 10[36]. Constantin Vodă Movilă hărăzeşte un sat din ocolul Pietrei.

Doc. 1617, Febr. 1[37]: „un sat anume Vânătorii care au fost al nostru drept domnesc sub stăpânirea ocolului târgului Pietrii”.

Doc. 1634, Marte 15[38]. Carte de judecată de la Moise Vodă Movilă: „fiindcă acel sat (Vânătorii) de multă vreme au fost drept al Domniei, subt ascultarea ocolului târgului Pietrii, şi s-au vândut de Constantin Moghilă voevod lui Chiriţă Dumitrachi”.

*

Ocolul Roman:

Doc. 1606 Mai 12[39]. Ieremie Movilă hărăzeşte mănăstirii Secul două sate, Săbăoani şi Berendeşti, din „ocolul Roman”.

*

Ocolu1 Suceava:

Doc. 1507 Martie 4[40]. Bogdan Vodă întăreşte cumpărarea satului Berindeşti: „hotarul sus numitului sat Berendeşti să fie despre satele domniei noastre ce sunt ascultătoare de curtea scaunului nostru Suceava, Costina, iar din celelalte părţi să rămână hotarul aşa precum a fost din vechime”.

Doc. nedatat de la Petru Şchiopul[41]: „am miluit sluga noastră, diacul Ilie Crimcovici cu un loc pustiu care a fost a domniei noastre din cuprinsul moşiilor noastre domneşti de la Suceava”.

Doc. 1632 Mai 9[42]: „un loc de moară în ţinutul Sucevei, care loc a fost mai înainte ascultător de Suceava şi drept domnesc”.

*

Ocolul Târgul-Frumos:

Doc. 1673 Aprilie 2[43]. Mărturie de judecată de la Miron Costin, vornic al Ţării de jos: „Adus-au şi uricul Târgului Frumos, carele scrie în semne, din movile, în movile. Pentru care lucru arată că Ruscanii au fost de ocolul Târgului Frumos”.

*

Ocolul Vaslui:

Doc. 1628, Decembre 12[44]. Miron Barnoschi hărăzeşte mănăstirii Bârnova mai multe sate şi dări: „şi iar satul Muntenii pe Bârlad, care sat au fost drept domnesc, ascultător de târgul Vasluiului”.

Doc. 1652, April 14[45]. Act confirmativ de la Vasile Lupu: „şi iar satul Muntenii, care sat au fost drept domnesc ascultător de târgul Vasluiului”.

*

Punând locul cronicei în lumina datelor de mai sus, este imposibil de a nu recunoaşte în ocoalele iugaene complexul satelor dimprejurul oraşelor, constituit în arondisment.

Să urmăm pe Ureche, din cuvânt, în cuvânt. Întâi apare povestita descălecare de oraşe. Împrejurul acestor locuri de centru voievodul înfiinţează sate, prinzându-le în raporturi ocolnice.

Că ne aflam pe calea adevărată presimţim şi din varianta păstrată la Şincai.

Citaţiunea la Şincai cuprinde numai frazele despre întemeierea de oraşe şi facerea de ocoale primprejur. Menţiunea satelor lipseşte total. „Şi au descălecat oraşe prin ţară, pre la locuri bune, şi le-au făcut ocoale prin pregiur”.

*

Să presupunem, pentru un moment, că interpretarea tradiţională, privitoare la textul mai complet al ediţiei Cogălniceanu, este corectă. Atunci, fragmentul trebuie considerat ca defectuos. El retace o ştire din cele mai interesante.

Dar dacă varianta şincaiană cuprinde mai fidel păstrată redacţiunea originară, iar cele mai explicite prezintă interpolaţiuni postume?

Admisă însă interpretaţiunea noastră, textul frânturii nu se deosebeşte prin altceva, decât numai fiind cel mai concis. Satele formând substratul real al ocoalelor sunt subînţelese, acum, prin aceste din urmă. Fragmentul nu este lacunar, el prezintă numai o contracţiune stilistică, care a lăsat intactă suma de notiţe, ce avea a fi transmisă. Contracţiunea arată vederile copiatorului asupra locului din Ureche, vederi ce sunt pe deplin identice cu modul nostru de a-l înţelege.

*

Am accentuat, acum, că interpretării noastre nu i se împotriveşte, textualmente, nici una din variante şi am putea adăuga c, din toate lecţiunile existente, afară de Cogălniceanu, 1852, înţelesul pretins de noi reiese în uniformă identitate. Diferenţa remarcată dintre Cogălniceanu, 1852, şi celelalte texte este provocată prin dicţiunea frazei privitoare la sate.

În contextul întâi, ni se pare că întrevedem[46] o întemeiere de sate şi, în consecinţă, o constituire de ocoale, nu numai împrejurul târgurilor nou descălecate.

„Alege” al celorlalte texte poate fi luat numai în înţeles de delimitare, hotărâre[47]. După aceste redacţiuni, Iuga Vodă a descălecat oraşe şi a delimitat, la periferia hotarului orăşenesc, teritorii săteşti, făcând din ele, totodată, arondismente.

*

Se ştie că, în privinţa faptelor organizatorice, înregistrate în capitolul de care ne ocupăm, ştiinţa a ridicat un „iudicium finium regundorum” între Iurg Coriatovici şi Iuga. Predominantă este ideea că meritele, atribuite de pana analistului lui Iuga, au a fi revindecate principelui litvan.

Trebuie admis că o asemene chestiune se poate pune, şi anume mai întâi privitor la hărăzirea de moşii pentru drept şi credincios serviciu. Dacă „au început a dăruire”, înseamnă că „au fost cel dintâi” şi nu „au prins a dărui”, atunci avem îndemn a socoti că ştirea dată de Ureche a fost, în origine, o ştire relativă la Iurg Coriatovici. Şi aceasta, pentru două motive.

*

1. Primul caz documental al unei astfel de hărăziri ne întâmpină din vremea domniei litvanului[48];

2. Formularul documentelor moldo-slavone, întrebuinţate pentru a atesta hărăzirile domneşti este, în cele mai multe puncte, analog cu formulele litvano-ruseşti[49].

*

Cu privire la descălecarea de oraşe, îndemnul este mult mai slab. Este simplul motiv că fondarea de oraşe e un semn caracteristic al familiei Coriatovici.

În sine, faptul că ştiri privitoare la Iurg Litvanul au putut fi înregistrate sub firma lui Iuga Vodă ar fi uşor explicabil.

În vechile însemnări călugăreşti[50], care sunt baza cronicelor noastre, Coriatovici nu este pus în seria domnilor Moldovei. Cronicarul va fi aflat, în tradiţiune sau în o însemnare aparte, amintirea despre întocmirile lui Iurg Vodă. Numele lui Iuga prezentând o asemănare şi chiar unică în întreaga listă a vechilor domnitori moldoveni, cronistul n-a putut pregeta să adaoge la domnia acestuia notiţa aflată.

*

George POPOVICI

(Convorbiri Literare, Anul XXIV, nr. 12, 1 martie 1891, pp. 1009-1023)

 *